sâmbătă, 22 august 2015

Trei seturi de chei

Cheile Turenilor (Turului), Cheile Turzii, Cheile Rametului 

Desi s-au facut progrese, turismul prin Romania cere inca abilitati de orientare cand iti propui sa ajungi intr-un loc mai putin umblat, cum imi plac mie. Si pe de-o parte, vazand ce a devenit Scarisoara, despre care voi vorbi mai incolo, nici nu-mi doresc sa fie altfel. 
Daca iesi din Turda pe drumul spre Cluj cu speranta de a vizita Cheile Turenilor poate vei fi inclinat sa mergi in localitatea cu acelasi nume. Acolo vei gasi doar niste vile in constructie, langa care a fost lasata o poteca pentru cei ce doresc sa treaca spre chei.
 Mergi pe ea, admiri piatra"cu ochisor",
 te apropii tot mai mult de intrare si constati ca sunt niste chei inaccesibile, ca grohotisul face imposibila coborarea pe malul paraului ce le-a sapat.
Insa daca esti ambitios si nu vrei sa pleci de acolo fara sa le vezi, daca iti doresti cu adevarat sa le explorezi cei 1800 de metri lungime, o plimbare pe creste, prin soare, nu este deloc cea mai placuta experienta. Asa ca oamenii perseverenti si curiosi vor gasi o solutie. Daca dintr-o parte accesul este imposibil, oare cum arata cealalta intrare, dinspre satul urmator, Copaceni? 
Cam asa: 

Urmam si noi calea localnicelor rumegatoare, fiindca stiu ele ce stiu, setea le cheama spre apa.
Nu ne-am inselat, ne-au condus exact la intrarea in chei!
De acolo, atmosfera se schimba brusc, dealurile desertice sunt inlocuite cu vegetatie bogata, toropeala soarelui cu aerul racoros si umbros al spatiului protejat de cei doi pereti stancosi.
Din pacate, nu stiu daca din vina oilor sau a ploilor, apa era tulbure, maronie si nu indemna deloc la baie.
 Este si motivul pentru care, cand mai aveam cred vreo 2-300 de metri pana la iesirea spre Tureni, am hotarat sa ne intoarcem, fiindca ar fi fost nevoie de inotat putin si nu eram chiar pregatiti sufleteste sa ne aruncam intr-o apa atat de neimbietoare. 

Dar a fost o experienta inedita, ce mi-a hranit entuziasmul explorator si bucuria descoperirii unui spatiu "al meu", izolat, genul de loc de care ma bucur mult mai mult decat cele arhicunoscute si amenajate, cum s-a intamplat, cateva ore mai tarziu, cu Cheile Turzii, 
pe care le cunoaste toata lumea. Si atunci cand locurile devin prea populare, apar in peisaj si nesimtitii, mitocanii, meltenii. Poate nu-i vezi, dar e imposibil sa nu le recunosti urmele: 
Dupa Tureni, Cheile Turzii nu mi-au placut. Natura nu e vinovata, dar cand este alterata imi da o senzatie de disconfort. E drept ca au peretii mai impunatori decat Turenii, 
dar apa era la fel de tulbure
si erau excesiv de circulate, de amenajate si alterate de interventia umana,  intr-atat incat ajungi sa ai si scari care nu duc nicaieri (sau poate o fi usa secreta spre pestera lui Ali Baba, n-am incercat sa spun formula magica sa vad daca se intampla ceva):
Pesterile si grotele mi-au mai salvat plimbarea, sunt vreo 60 in Cheile Turzii, cel mai mult mi-a placut, din ce am putut repera, cea care strajuieste unul dintre maluri, cu intrarea zidita. Am inteles ca s-ar numi Cetateaua Mica si, evident, nu puteam pierde ocazia de a-i explora cei 75 de metri. Nu am aflat motivul zidirii partiale a intrarii, as putea sa improvizez, sa va spun legenda fecioarelor din satele invecinate care s-au refugiat din calea invaziei si au preferat sa fie zidite inauntru de vii decat sa cada prada turcilor, ca doar orice legenda a fost inventata de cineva, insa accesul la informatie dat de epoca internetului nu prea mai lasa loc de fabricare a legendelor. 
Am dat o tura pana la iesire si ne-am intors pe acelasi drum racoros. Am fugit repede in Cheile Rametului, unde, din fericire, am gasit un colt de poiana departe de locul principal de campare si gratare. Imbulzeala era la manastirea cu acelasi nume. Am constatat in vacanta asta cu dezgust cat de dezvoltat este turismul manastiresc. Nu conteaza ca e un lacas vechi, nou, un loc cu istorie si traditie sau ultima gaselnita kitchoasa plantata pe o vale circulata, ca de exemplu cea ridicata la Obarsia Lotrului acum vreo 2 ani, ca doar daca s-a facut Transalpina e musai sa se duca sa se roage omul sa iasa cu bine de pe serpentine, toate sunt luate cu asalt. La Ramet este un monument istoric ce dateaza din secolul XIV, insa il ocolim (oricum pantalonii scurti  sunt considerati "tinuta indecenta" chiar si la 30 si ceva de grade) si continuam drumul spre chei, ce se transforma dupa cativa kilometri in drum forestier (deh, daca nu dai spaga la cel de sus - nu chiar atat de sus, ceva mai jos - nu ai drum asfaltat), trecem printre casute de vacanta cochete si ajungem in poiana de unde se intra propriu-zis in Cheile Rametului. Punem cortul pe malul Geoagiului (Rametului), departe de grataristii de week-end, specie pe care o evit cu orice pret. La ora sapte dimineata, un ciorologiu ne trezeste cu precizie la ora 7 (am numarat 7 cra-uri) dupa o noapte in care am auzit doar susurul paraului ale carui chei urma sa le strabatem si ne pregatim de drum.
Pregatirea implica bocanci, dar si costume de baie, nu se stie niciodata cand ai nevoie de ele pe cursul unei ape. Se pare ca am ales o perioada numai buna, calduroasa, fara ploi de curand, perfecta pentru o baie (inevitabila) in apele racoritoare ale paraului. 
Inainte de a porni, studiem cu interes panoul cu informatii 
si constatam ca rareori am mai vazut un panou atat de neprofesionist facut, cu un "pitoresc" labartat pe un rand si o fraza ce se opreste in toate limbile in mijloc pastrand suspansul si aprinzand imaginatia turistilor dornici de informatii. Atat am avut loc sa scriem, voiati mai mult?! Ma gandesc ca cineva a luat si niste fonduri pentru a-l face...
Dupa o vreme, poteca larga, de plimbare, incepe sa se ingusteze si stancile sa se transforme in pereti tot mai abrupti.

 Pe traseu incep sa apara "amenajarile" tip via ferrata. Un panou ne avertizeaza ca ele exista, dar e mai bine sa nu le folosim, ca-s nesigure, sa o luam de-a dreptul prin apa.


 Nu ratez ocazia de a mai bifa o scorbura micuta dintr-un perete
 si incet-incet ne apropiem cam de ultimul punct unde pot ajunge cei care nu vor sa se ude, la portal. Se poate ocoli daca vreti, pe sus, dar nu va ganditi ca veti putea parcurge cheile in intregime fara baie.

 De aici, lasciate ogni speranza voi ch'entrate! Am mai insistat o vreme sa ma incalt/descalt la fiecare traversare a paraului, sa continui cuminte pe via ferrata, chiar daca era mai simplu sa o iau direct prin apa. Aici, in zona numita "la cuptor", unde peretii se apleaca deasupra trecatorului, ne despartim de prietenul ocazional al cainelui, ce ramane latrand speriat la gandul de a ne urma prin apa, lucru pe care ea nu ezita sa-l faca.


 Cea mai dificila portiune se dovedeste a fi aici,
unde lipseste o bucata din suportul de sprijin pentru picior si este nevoie de mai multa atentie pentru a gasi in stanca aproape dreapta un punct de ancorare.

Dupa o portiune cu pietre mari in albia raului, printre care facem slalom de pe un mal pe celalalt, cheile se deschid si se continua drumul pe poteca, spre satul Cheia, un catun cu cativa locuitori, de unde, in 2-3 ore, se ajunge in partea cealalta a muntelui, la Salciua.
Traseul se poate face si pe sus, pe Brana Caprei, insa dupa ce admiram cele doua varfuri ascutite de la iesire, cum atractia pentru apa este irezistibila si perspectiva apei racoritoare mult mai placuta decat cea a soarelui arzator, ne intoarcem in chei. De acum, nu ne mai stresam cu cabluri si traversari, o luam direct prin apa. Adancimea maxima este cam in jur de un metru, dar am inteles ca in anii mai ploiosi poate ajunge si la 2 sau mai mult. Dar este suportabil de rece, daca inoti cativa metri nu faci hipotermie, iar incaltat e chiar placut sa clipocesti printre peretii coplesitori si sa admiri lucrarea unui mic paraias ce merge sa se verse in Mures in apropiere de Teius, dupa ce strabate prin munte vreo 40 de kilometri si creeaza minunatiile astea de chei. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.