vineri, 30 august 2013

Demonii de pe Rambla

[REC]2 (2009)

Am vazut [REC]1 acum cativa ani. Era unul din primele filme care prelua gaselnita inovatoare pentru genul horror lansata de Blair Witch Project, aceea a filmarii cu camera de mana (exploatata ulterior de toata cinematografia americana cu pretentii de horror), care i-a adus acestuia din urma incasari uriase si l-a transformat intr-unul din cele mai bine vandute filme independente din istorie. Am avut ceva ezitari sa ma uit la sequel, pentru ca de multe ori continuarile sunt opera unor producatori, scenaristi sau regizori ramasi in pana de idei care vor sa mai stoarca ceva din succesul primului film, insa cum eram in "horror mood", acea stare in care vreau sa vad un horror bun (adica nu american) si n-am putut sa urmaresc filmul coreean pe care mi-l propusesem, am ajuns la filmul spaniol de fata.
Daca n-ati vazut primul film al seriei, n-am sa va stric placerea vizionarii, amintesc doar ca intr-o casa din Barcelona, de pe Rambla, se intampla lucruri ciudate si o jurnalista intra sa investigheze impreuna cu o echipa de pompieri. Cum bine intuiti, nu se mai intorc, dar nu va grabiti sa-i considerati morti, fiindca in partea a doua trupele de elita, SWAT, vor intra in actiune, si poate-poate mai sunt sanse sa gaseasca unul - doi din prima misiune in viata ;). 
Cum operatiunea este una strict secreta, camerele de filmat publice sunt interzise, asa ca singurele imagini pe care le primim pentru o vreme sunt cele ale agentului SWAT care filmeaza si cele de pe camerele instalate pe castile de protectie. Spun pentru o vreme fiindca, la un moment dat, niste aventurieri vor gasi o cale sa intre in cladirea bine pazita, cu consemnul "nimeni nu intra, nimeni nu iese pana nu se face recunoasterea vocala a celui ce conduce operatiunea". In afara lui, nimeni nu stie exact de ce se afla acolo, cu ce se confrunta, care sunt riscurile si nici ca, odata incheiata misiunea, fiind atat de secreta, pentru ei nu va mai exista posibilitatea parasirii cladirii. 
Si nu vreau sa va stric surpriza, asa ca va spun doar ca, daca n-ati vazut primul film, dar sunteti amatori ai genului, vedeti-le pe amandoua, in ordinea corecta. Daca l-ati vazut dar ati avut ezitari, ca si mine, sa continuati, dati-le deoparte, fiindca 2 nu este o repetare a lui 1, ci duce mai departe povestea, ne ajuta sa intelegem mai multe din cele petrecute in prima parte, cum a inceput totul. Continuitatea asta se petrece si de sine statator, in cadrul filmului: vezi secvente pe care la inceput nu le intelegi, nu stii cum si de ce, in afara membrilor misiunii, te trezesti la un moment dat cu alte personaje, insa puzzle-ul se construieste treptat si, la sfarsit, ajungi sa ai imaginea clara a faptelor petrecute. Mi s-a parut chiar mai bun decat primul, fiindca este inventiv, ofera perspective si puncte de vedere diferite, are un final imprevizibil, suisuri si coborasuri, mult dinamism si o tensiune foarte bine dozata. 
Visez la momentul cand un regizor / scenarist roman va veni cu un horror bun... Se plang de lipsa mijloacelor, de dificultatea finantarii, dar pentru un astfel de film nu e nevoie de cine stie ce resurse. E drept, ca nici nu si-ar mai gasi locul probabil la Cannes. Si cine ar vrea, din cinematografia romaneasca, sa locuiasca intr-o nisa?! Méliès d'Or nu suna la fel de faimos ca Palme d'Or, nu-i asa?
Iar filmul lasa loc pentru o multime de speculatii in legatura cu continuarea seriei, care naste o usoara confuzie: [REC] 3, din 2012, nu are legatura cu povestea noastra. Se pare ca despartirea celor 2 regizori de la primele doua filme ale seriei l-a determinat pe unul dintre ei, Paco Plaza, sa-si faca propriul film, intr-un cadru total diferit. Celalalt, Jaume Balagueró, va veni in 2014 cu [REC]4, ceea ce pare a fi adevarata continuare a povestii ce o are in prim-plan pe jurnalista Angela Vidal (Manuela Velasco). Si nu dati atentie remake-ului american (cum se mai reped ei sa preia ideile bune ale altora si sa le strice!), Quarantine, nici daca va place Jennifer Carpenter.

miercuri, 28 august 2013

O alta casa bantuita

The Conjuring (2013)

N-as fi scris despre filmul asta daca nu mi-ar fi adus aminte, prin subiect, de o serie pe care tin neaparat sa o recomand, daca nu ati vazut-o pana acum: American Horror Story, din care au aparut doua sezoane, unul avand ca locatie o casa bantuita si celalalt un spital de nebuni. Sezonul trei va incepe in octombrie si pare sa fie cu vrajitoare. Ca fapt divers, un act de curaj, un pariu castigat, mentionez distribuirea actorilor din primul sezon in cel de-al doilea, in cu totul alte roluri. Si inca o recomandare de neratat pentru fanii genului horror, The Cabin in the Woods, pentru o perspectiva noua asupra unei case bantuite, probabil un viitor film-cult, deocamdata e prea recent, a aparut anul trecut.
Acestea fiind spuse, sa zic totusi ceva si despre filmul de fata: same old story, nu cu fantome, ci cu demoni. O familie formata din parinti si cinci fete se muta intr-o casa de vis care se dovedeste a fi de cosmar, unul deloc convingator pentru fanii genului horror. Prezenta malefica incepe sa se manifeste intr-un mod ghidus-jucaus incercand sa ia parte la "baba-oarba" copiilor pentru a deveni apoi din ce in ce mai pregnanta (si fizic, si olfactiv). Si pentru ca situatia se impute (in modul cel mai concret cu putinta), parintii decid sa apeleze la ajutorul unor experti in paranormal (credeati ca nu exista?!), Ed si Lorraine Warren. El demonologist, ea medium si clarvazatoare, care se pare ca nu vede suficient de clar cat sa prevada ca totul se va sfarsi cu bine si nu va mai fi nevoie sa se deranjeze cu cazul, care daca n-ar fi fost nici filmul nu s-ar fi povestit. 
Fiindca da, stimati spectatori, zice-se ca scenariul ar fi inspirat dintr-un caz real al celor doi... si da-i, si cauta, si gaseste demonul si exorcizeaza-l! Si gata! Daca erau niste fantome cinstite, poltergeiste, as mai fi incercat sa cred, dar asa, toata povestea cu demonul mi se pare o mare farsa, cineva si-a batut joc de altcineva si a fost crezut... Va dati seama ca eu, care neg prezenta celui de sus o voi nega si pe cea a celui de jos si orice luare in serios a lui cu pretentii de caz real mi se pare impostura. 
Trecand insa peste subiect, nu pot sa spun ca povestea ar fi construit atmosfera de rigoare, prea era totul previzibil, scenariul parca ma avertiza: "Hai, acum urmeaza sa te sperii. Cum? tot nu te-ai speriat?" Pai nu, ca aveam treaba, si anume sa ma enervez pe imbecilii din sala care-si inchipuie ca toti platitorii de bilet trebuie sa le auda comentariile. Vad ca ImdB-ul ii da filmului un incredbil 7,8, la mine n-ar fi primit nota de trecere, poate si din cauza circumstantelor in care l-am vazut... 
Dar si facand abstractie de ele si privind retrospectiv filmul, chiar nu-i vad valoarea. Daca vine cu referinte la Hitchcock, inseamna ca are ambitii, superstitiile ieftine de horror clasic nu aduc nimic in plus, iar singura surpriza consta doar in naivitatea scenariului: cand ti se spune ca in ultimul stadiu mama va fi posedata si va incerca sa-si ucida copiii credeti ca se gandeste cineva sa o duca undeva departe de copii sau sa stea cu ochii pe ea tot timpul?! Normal ca nu!
Poate ca ar fi trebuit sa ma terifieze doar faptul ca filmul este bazat pe un caz real? Ei bine, nu. S-au vazut ecranizari ale unor cazuri reale (horror sau nu) care au fost in masura sa construiasca o stare, sa te plaseze in mijlocul actiunii si sa te poarte in vartejul ei. Iar Paranormal Activity a fost un film prost, orice s-ar spune, nu era nevoie sa se inspire abundent si din el. Tocmai mi-am amintit, apropo de filmari cu camera de mana, de un horror bun vazut de curand. Revin cu el.

duminică, 25 august 2013

Marile Carti

Sandra Newman - Lit Kit

Pentru mine, literatura inseamna pasiune si asa a fost intotdeauna. Am terminat o facultate in care literatura ocupa un rol important printre materiile de studiu si am reusit sa o iubesc in continuare, doar pentru ca nu mi-am impus sa citesc niciodata ceva doar pentru ca e in bibliografie si "trebuie". Atunci cand nu ma puteam apropia de vreun titlu, citeam "despre". Fiindca, dupa cum ne spune autoarea volumului de fata, "Pana si cei care nu vor sa citeasca Marile Carti citesc despre Marile Carti." Si acum continui sa citesc carti despre carti, nu o fac de nevoie, ci din curiozitate, din dorinta de a afla parerile altora, fara sa consider ca studiile aprofundate le confera vreo autoritate asupra propriilor mele gusturi literare, ci doar pentru a mi le confrunta sau, cand ceva mi-a scapat, pentru a-mi atrage atentia, ori pentru a ma convinge sa citesc vreo Mare Carte pe care poate am aruncat-o vreodata, demult, pe vreun raft al bibliotecii dupa cateva pagini de plictiseala. 
Lit Kit isi propune o viziune onesta si desacralizanta asupra operelor universale consacrate, nu lipsita de subiectivitatea receptarii autoarei, care acorda calificative in functie de importanta, accesibilitate, grad de amuzament (de la 1 la 10), dupa cum considera ca ar arata niste "aprecieri subiective ale reactiilor unui cititor mediu". Autoarea nu explica insa cum defineste cititorul mediu: prin numarul de carti citite intr-o perioada? prin gradul de calificare (studii, educatie)? Asa ca tot fara repere ma lasa sa purced la analiza marilor opere, incepand cu clasicii greci si romani si terminand cu modernistii Scott Fitzgerald si Faulkner.
Nelamurirea mea legata de "cititorul mediu" creste odata cu parcurgerea paginilor: fiindca judecand dupa limbaj, el pare sa fie ori cineva care n-a citit in viata lui o carte, caruia trebuie sa i se povesteasca tot continutul in propozitii cat mai scurte si simple, spulberand tot interesul, ori golanii de cartier, mai familiarizati cu expresii argotice precum "a arde gazul", "tine aproape" si altele. Nu-mi spuneti ca e limbaj colocvial.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu ma deranjeaza deloc desacralizarea literaturii, coborarea sa de pe piedestal, dar modul in care o face autoarea nu are nimic amuzant sau interesant. Si vorbind despre amuzament, cum poate o carte cu nota 5 la accesibilitate sau primeasca 10 la amuzament? Este vorba, de exemplu, despre Gargantua si Pantagruel, care mie mi s-a parut mai degraba accesibila si mai putin amuzanta prin cautarea surselor de umor in vulgaritate ieftina. Am apreciat-o ca satira sociala, dar nu o consider o carte amuzanta, fiindca detaliile grotesc-scabroase nu mi-au provocat niciodata rasul. Si-s multe exemple de carti a caror diferenta de note pentru amuzament si accesibilitate este mare, se pare ca distinsa doamna considera cartile cu atat mai amuzante cu cat sunt mai inaccesibile. Daca privesc insa amuzamentul mai curand ca pe un indicator al atractivitatii decat al umorului propriu-zis (dupa cum ne specifica autoarea), confuzia devine si mai mare cand vad ca o carte usoara si siropoasa ca Les liaisons dangereuses primeste nota 10, Confesiunile lui Rousseau 9 iar Bouvard si Pécuchet doar 7.  Si nu contest aici gusturile invocatului cititor mediu, ci pe cele ale autoarei, pentru care discursurile "la misto" lipsite de substanta si povestirea operelor in limbaj de scoala generala sunt suficiente pentru a-si motiva optiunile.
Acum nu-mi dau seama cat este vina autoarei si cat a traducatorului (suspectez o anumita neglijenta privind adaptarea limbajului, ca sa nu amintesc si de erorile de redactare/traducere de tipul "cati zeci de ani"), dar ia priviti cum suna, de exemplu, Othello in viziunea Sandrei Newman:
"Iago, omul lui Othello, planuieste sa-l distruga pe general. Iago il uraste pe Othello pentru ca l-a sarit la avansare si pentru ca il suspecteaza ca s-ar fi culcat cu nevasta sa. Mistuit de dubla lui gelozie, cea mai fireasca razbunare care ii trece prin minte lui Iago este sa-l faca gelos pe Othello. Idee grozava, care arata cat de destept e Iago de i-a dat asa ceva prin cap." Foaarte amuzant!
Daca un elev de clasa a 8-a ar fi scris asa ceva intr-un comentariu literar, probabil ca fragmentul ar fi fost citat printre perlele examenelor de admitere la liceu. Din fericire, literatura universala nu este subiect de examen, ca altfel ne-am fi trezit cu o pleiada de Sandre Newman in jur.
Ca sa inchei in nota autoarei, cititorul mediu din mine noteaza astfel aceasta carte:
Importanta:  1 (chiar e nevoie de punctul din oficiu?)
Accesibilitate: 5 (cred ca am facut de fapt o medie intre usurinta lecturii si gradul de enervare produs)
Amuzament:  1 (umorul, atunci cand nu lipseste cu desavarsire, este lipsit de orice subtilitate si de o calitate indoielnica, iar atractivitatea....)
Iata ca dupa ce laudasem editura Baroque Books & Arts, ea imi ofera o prima dezamagire. Cel putin calitatea grafica se pastreaza la standarde inalte.

sâmbătă, 24 august 2013

Intr-o minte alienata

 

Adrian Chivu - Caiet de desen

Am niste prieteni al caror copil nu este "normal". Chiar daca tulburarea din spectrul autist de care sufera nu este dintre cele mai grave, reusind sa interactioneze cu cei din jur, stiu cata suferinta si frustrare au adunat parintii, cum fiecare pas mic, lucruri pe care alti copii le invata spontan, trebuie repetat de mii de ori inainte de a fi insusit si fiecare factor perturbant poate duce la regres. La varsta de 6 ani, copilul inca nu vorbeste foarte corect, nu-si poate exprima preferintele, nu poate urma un rationament simplu. Pentru lucruri pe care alti copii le solicita prin "vreau", "imi place", are un singur verb, "trebuie". Si daca incerci sa aprofundezi de ce "trebuie", te izbesti de tacere, ceva acolo, in creierasul ei, se blocheaza, ca si cum s-ar duce o lupta, ca si cum ar vrea sa spuna mai mult dar cuvintele refuza sa se formeze. Nu stiu cum va evolua, ce va deveni in viata acest copil frumos, incetinit in evolutia sa poate de o mana neexperimentata in momentul nasterii, poate de intalnirea nefericita a unor gene, daca va merge la scoala si va deveni tinta ironiilor pe care ceilalti copii, cu sadismul inocentei, le indreapta celor mai slabi, mai vulnerabili sau doar diferiti decat ei. Poate ca nu este intr-o situatie fara iesire, poate ca treptat va ajunge sa se descurce printre hatisurile limbajului si ale logicii, dar orice progres (care include ore multe de terapie ABA), are nevoie de pasi marunti, repetati iar si iar... 
Cand am inceput sa citesc cartea de fata, m-am gandit initial la acel copil. Eroul (adolescent in carte) traieste in lumea lui, exprimandu-si cel mai bine senzatiile si gandurile intr-un caiet de desen. Uneori, cand se teme, isi imagineaza ca traieste in burta unei pasari negre ce-l protejeaza, unde vocile celor din jur nu-l pot rani si acuzatiile nu-l ajung. Cuvintele pentru el nu au alte sensuri sau conotatii, sunt ceea ce sunt, le intelege dar ii e greu sa rosteasca raspunsuri. Are o bunica pentru care el este sursa tuturor nefericirilor parintilor sai, respingandu-l, un tata care-si abandoneaza familia si o mama care continua sa-i ia apararea obsesiv. Traieste intr-un apartament claustrofobic in care bunica se uita mai tot timpul la televizor, mama se scufunda in propria depresie, parasita de sot si ramasa cu un copil considerat cu handicap mental... Isi colectioneaza intr-o ascunzatoare comorile, o masinuta rosie primita de la tatal sau, poza parintilor, un pachet gol de biscuiti. 
Planurile se contopesc permanent, se schimba, o secventa cu educatoarea este brusc intrerupta de o cearta - a cata? - dintre parinti sau de un cuvant amenintator ori acuzator al bunicii, intr-o succesiune ingenioasa de secvente ale haosului si incoerentei din mintea tanarului, care nu va primi nici un nume de-a lungul intregii carti.  
Uneori, vocea interioara a copilului-copac isi vizualizeaza senzatiile, creand frumoase pasaje de proza lirica : "Tata a venit sa ma mangaie, insa in interiorul meu un om imi taia crengile. Vajaiau si-mi era frica. Cand atingeau pamantul, cregile se transformau in niste animale mici si maronii care fugeau in toate directiile.
Alteori insa, vocea autorului adult si lipsit de orice handicap o acopera pe cea a eroului, emitand meditatii asupra lumii si vietii de o profunzime ce contrasteaza cu conditia personajului, folosind termeni total inadecvati cu conditia lui (de ex. "o cauzalitate pe care o simti pe pielea ta" si mult prea multe altele). Daca autorul a urmarit sa-si confuzeze cititorul mai mult decat o fac micile derute de fragmentare si schimbare a discursului, a reusit!
Cum "viata este plina de greseli de ortografie", povestea, desfasurata pe parcursul a trei luni, capata de la un punct accente grotesti si violente, aducand in ecuatie incestul si crima. Ceea ce eroul percepe drept taceri si inchideri in sine, pentru cei din jur ia forma unor urlete si crize, imobilitatea se reflecta in ochii celorlalti printr-o leganare continua, cand nu devine zbatere sau violenta. Iar desenul... desenul se transforma intr-un act real, de o ura mai responsabila decat lasa sa se vada statutul personajului. 
Structural, as fi vrut poate ceva mai mult decat minimalism cu accente poetice, insa fiind debutul scriitorului in proza, astept sa vad ce urmeaza, a reusit sa-mi trezeasca interesul, sper sa vina, cu urmatoarea carte, si entuziasmul.

joi, 22 august 2013

Din Vestul salbatic

The Lone Ranger (2013)

Nu stiu ce-o fi fost in mintea lui Gore Verbinski cand s-a apucat sa faca filmul asta. Probabil ca a considerat ca nu a stors tot ce se putea din povestea lui Jack Sparrow in atatea serii de Pirati... (aud ca ar fi in pregatire a cincea), asa ca - de ce nu? - ce-ar fi sa-l transformam pe Sparrow in indian comans si sa-l mutam din Caraibe in America celei de-a doua jumatati de secol XIX, ii punem o cioara moarta pe cap, sa trezim curiozitatea si apoi sa reluam cliseul atat de uzat al justitiarului devenit legenda?! Ar fi bine, nu?
Pornind de la benzile desenate din anii '30 ce prezentau aventurile Calaretului Singuratic si ale prietenului sau indian Tonto, scenariul incearca sa reinvie povestea transformarii lui John Reid dintr-un idealist absolvent de Drept, hotarat sa aplice pasnic litera legii, intr-un cavaler al dreptatii mascat, care intelege ca sistemul e corupt si justitia nu se poate face decat cu arma. 
Avem banditi, oameni de afaceri, febra aurului (in cazul de fata a argintului), o poveste imposibila de iubire, impuscaturi, actiune, urmariri, ambuscada in canion, explozii, cadre naturale marete... ar fi fost destule pentru o poveste palpitanta, insa n-a iesit asa. Iar pentru un film de aventuri nu este deloc scuzabil sa duca lipsa chiar de ingredientul principal, aventura. Totul este previzibil, singurele scene spectaculoase ramanand cele in care eroii scapa nevatamati din mijlocul unor mecanisme ce declanseaza reactii in lant, in urma carora, de exemplu, un vagon de tren este oprit in ultimul moment de o tija, inainte de a-i strivi. Spectaculoase da, palpitante insa nu. 
Depp mi-a dat senzatia ca se limiteaza la rol, nu se mai joaca de-a improvizatul, lasand scena protagonistului, un John Reid interpretat anost de un anume Armie Hammer (printul din Mirror, Mirror), prea serios, insipid si lipsit de carisma actoriceasca. Chiar daca Tonto nu este tocmai in toate mintile (dupa cum ne da de inteles povestea) si ar fi fost loc destul pentru excentricitati, personajul nu are savoare... Sau m-oi fi plictisit eu de rolul lui Depp repetat iar si iar cu alte nume si costume? Helena Bonham Carter, nelipsita lui partenera de filme, este asa cum o stim, exploziva (si la propriu), insa daca este sa remarc pe cineva, acela este banditul Butch Cavendish (interpretat de William Fichtner, mai cunoscut mie drept agentul Mahone din Prison Break). 
Poate ca i-as fi dat o nota de trecere daca nu m-ar fi stresat atat de tare rama cu pretentii intertextualiste ce incadreaza tabloul, o diorama o Vestului Salbatic din care un Tonto batran si patetic, pierdut printre exponatele impaiate din jur, ii istoriseste unui pusti intreaga legenda. Mi s-a parut gratuita si batatorita parabola privirii unui copil care readuce la viata povestea... 
Ca sa nu mai pierd timpul, va spun concluzia: un western mult prea conventional, pe care efectele si decorurile spectaculoase nu reusesc sa-l scoata din mediocritate. 

marți, 20 august 2013

Prin Muntii Banatului 2

Cheile Nerei - Baile Herculane

Spuneam ca voi continua relatarea plimbarii prin Rezervatia Cheile Nerei - Beusnita si ca voi reveni cu alte imagini frumoase... si mai putin frumoase, veti vedea mai incolo de ce. 
Pornesc acum explorarea Cheilor din punctul de unde ne-am despartit de ele urmand cursul Beiului, pe drumul ce duce spre cantonul Damian. Desi nu este recomandat masinilor, a noastra a facut fata cu brio traseului accidentat si pietrisului derapant, scutindu-ne vreo 2 ore de mers pe jos pe drumul forestier, pentru a avea mai mult timp de umblat pe-acolo de unde incep adevaratele minunatii. Traversam o padure unde iedera imbraca peretii muntelui si trunchiurile copacilor, dandu-le forme ciudate:
Nu dupa mult timp, ajungem la portiunea de Chei numita "La Carlige", unde tavanul format de peretele muntelui iese spectaculos in afara. Pasesti pe o poteca ingusta, tinandu-te de cablu, atent sa nu faci vreo baie nedorita si nu incetezi sa te miri cum natura si omul au lucrat impreuna pentru a crea poteca sapata in stanca:
 
 Drumul se mai largeste un pic, dar continua tot pe malul apei, prin tunele sau pe stanci, mai explorezi o pestera, iti mai incarci privirea cu nuantele de verde-albastrui din jur, mai observi o soparla, un gandac, un peste, nici nu simti cand trece timpul sau ca mergi.



La un moment dat, ajungem la o punte peste Nera a carei traversare ridica nivelul de adrenalina: balansare, cablu pe o singura parte, scanduri putrede ce se pot rupe in orice moment, un perete in fata si, dedesubt, la vreo 20 de metri, Nera:

Dar nu, drumul nu este pe acolo, ci inapoi, prin padure. Partea cea mai spectaculoasa a Cheilor s-a incheiat. Continuand, se ajunge la Lacul Dracului, un lac carstic format prin prabusirea tavanului pesterii cu acelasi nume, in care, evident, nu puteam sa ratez ocazia de a intra. In sezonul ploilor, galeria este complet inundata, dar acum am putut vedea fisura prin care apele lacului patrund in pestera si continua sa sape.
Ne luam ramas-bun de la Cheile Nerei si de la fauna ei, mai periculoasa sau mai inofensiva
si pornim spre Baile Herculane, pentru o zi de relaxare si confort la poalele Domogledului dupa plimbarile prin Chei. Desi tare-mi faceau cu ochiul muntii, indemnandu-ma sa nu stau cu burta la soare ci sa ajung sus, in varf, mi-am reprimat pornirea si am preferat sa-i admir de pe marginea piscinei.
 
Asa ca am facut doar o plimbare prin oras unde, din pacate, am constatat ca nu s-au schimbat prea multe in ultimii vreo 20 si ceva de ani. Pretutindeni este o plangere generala privind starea de paragina a statiunii, candva una din cele mai infloritoare din Europa, insa situatia nu se rezolva stand cu mainile in san, ca "nu sunt bani" de renovari. Faceti oameni buni un proiect, o gramada de fonduri europene ramane neaccesata din comoditate in fata unei birocratii - ce-i drept - descurajante... Pe de o parte, avem dezinteresul autoritatilor locale, pe de alta frumusetile alea de cladiri prin care si-au plimbat pasii toti principii romani si straini, de la imparateasa Sissy la regina Elisabeta, din ce in ce mai degradate. Am inteles ca ar exista un proiect de reamenajare a tuturor monumentelor de arhitectura insa termenele de finalizare arata cam asa:
Exact! Un 31 decembrie nedefinit planeaza in aer... Probabil ca o fi trecut demult.
Cateva dintre cladirile ridicate in secolele 18-19 au niste schele in jur, ca si cum cineva tocmai si-ar fi terminat treaba urmand sa revina a doua zi. Am revenit si in ziua urmatoare, tot nimeni prin zona, numai schele, ferestre baricadate, poduri mancate de rugina, statui din ce in ce mai greu de recunoscut, fatade din ce in ce mai triste... E o scuza buna pentru a fi "renovate" integral, cand si daca le va veni randul, in stilul oribil hibrid al fatadelor de banca trantite pe cladirile vechi, practicat in ultima vreme tot mai des. 



Dintre ele, Hercule priveste trist, impietrit in eternitate, venit dintr-o epoca ale carei constructii inca rezista. In orasul al carui simbol este, a fost nevoie de mai putin de 100 de ani pentru totul sa se transforme in ruine...

duminică, 18 august 2013

Prin Muntii Banatului

Cheile Nerei - Baile Herculane

Acum cativa ani, inregistram un esec rasunator pornind spre Cheile Nerei si ajungand, in schimb, pe varful Semenic. Pur si simplu, am pierdut Cheile... Ca sa va explic, este un cerc acolo pe harta, pe care trebuie sa-l parcurgi daca vrei sa ajungi cu masina in rezervatia Cheile Nerei - Beusnita: venind dinspre Herculane, fie mergi spre Bozovici si de acolo Anina - Oravita, de unde se face un drum spre munte la stanga, ori ajungi la Moldova Noua si de acolo mergi tot spre Oravita, avand de data asta intrarea pe partea dreapta. Noi am reusit sa o luam cum era mai rau, pe drumul  deloc recomandat pentru masini care strabate muntele, Carbunari - Sasca Montana, prin care am trecut cand se facuse deja noapte si am continuat apoi pana la Anina, de unde ne-am invartit prin Muntii Semenicului, nici vorba de Nera... Am ajuns la un moment dat foarte aproape de ea, nu ma intrebati de unde ca n-am idee, si anume la Lacul Dracului... Dar despre el va fi vorba si in cele ce urmeaza. 
Ca intre timp am descoperit busola, astrolabul, hartile si GPS-ul si n-am mai ratacit drumul...

Dupa o scurta oprire in apropiere de Bozovici, la paralela 45 pentru a admira cascada Bigar, considerata una din cele mai frumoase din Europa datorita perdelei pe care apa o formeaza in curgerea sa pe muschi (un alt fenomen destul de rar in general dar des in zona acestor munti, majoritatea caderilor de apa fiind pe stanca goala)

am continuat drumul printre imaginile pitoresti de pe Cheile Minisului, ajungand cu bine la Sasca Montana, unde a fost stabilit "cartierul general" pentru urmatoarele 3-4 zile.
Am inceput a doua zi aventura prin Chei cu partea denumita "La Tunele". Dupa ce traversam puntea de lemn suspendata peste Nera de la Sasca Romana si trecem pe langa cateva livezi si pasuni, intram cu adevarat pe traseu, unul foarte usor (se merge pe curba de nivel), dar spectaculos. Dupa cum ii spune si numele, poteca din peretele muntelui strabate o serie de tuneluri sapate cu dalta si ciocanul in stanca de minerii care lucrau la Anina, pentru a-si scurta traseul de naveta peste munte.

Dupa aceasta prima parte "de incalzire", am ajuns la Podul Beiului, locul de confluenta al paraului Beiului cu Nera, dar si al traseelor turistice din Chei: de acolo se deschid doua cai, una continuand de-a lungul Nerei spre cantonul Damian si de acolo spre spectaculoasa zona denumita "La Carlige" si, mai departe, spre Lacul Dracului de care aminteam la inceput, alta mergand de-a lungul paraului Beiului, pana la minunatia de lac Ochiul Beiului si apoi pe firul Beusnitei pana la cascada cu acelasi nume ori spre ruinele cetatii medievale Ilidia.
Am ales drumul ce ducea pe Valea Beiului, poposind la micuta cascada Vaioaga, ce parea a fi formata prin prabusirea unui tavan de grota, bucurandu-ne de racoarea si vuietul ei: 


Trecand de pastravaria Valea Beiului, continuam pana la lacul din care acesta izvoraste, o mica bijuterie, limpede, in culori uimitoare ce mi-au amintit de cele ale zonei Plitvice din Croatia, unde pastravii zburda in voie, apa fiind tot timpul improspatata de izvorul subteran. 



Dupa ce mi-a bucurat privirea cu apele sale limpezi, cascada Beusnita avea sa fie o mica deziluzie. Inchid ochii si mi-o imaginez vuind inspumata de torentele ce se revarsa pe versant. Ii deschid si vad in schimb o stanca modelata straniu de apa, pe care abia se prelinge un firisor firav.

 Am pornit inapoi pe acelasi drum. De la pastravarie, doi prieteni patrupezi ne-au insotit pana la Sasca Romana, traversand impreuna cu noi tunelurile, aratandu-ne drumul pret de vreo 2-3 ore si sperand, in sinea lor (mai ales cel alb), ca-si vor fi gasit oameni. Imi pare rau, dogs, dar oamenii astia sunt luate de alt caine. Keep looking!
Bilantul zilei ca numar de serpi vazuti, stiut fiind ca e o zona bogata in astfel de reptile: 2 (unul in apa, altul pe poteca, cred ca as fi calcat pe el cu ochii dupa catei daca n-ar fi fost el vigilent si s-ar fi retras repede prin tufisuri).
Continuand vanatoarea de cascade (in apropierea apei ma simt in elementul meu, daca mai e si vreo grota pustie de explorat ma simt si mai bine), am pornit in ziua urmatoare catre cascada Susara. Pe drum am explorat o veche mina romana abandonata (nu pun poze, nu se intelege mai nimic din ele), in interiorul careia se deschidea o gura inundata. In apa se vedea atarnand o scara, ducand spre cine stie ce abisuri. Nu era ea din vremea romanilor, dar dadea o senzatie de film horror in care te astepti tot timpul ca sa apara cineva de pe ea (un monstru, un zombi, un cadavru... sau macar un pastrav). Si urma sa apara, dar nu chiar de pe ea!
Iesind la lumina, am urmat firul paraului Susara, care la un moment dat are si vreo cativa metri de Chei, putin dar frumos,
si am ajuns la cascada: 
Cat timp am stat langa ea (peste o ora) nu a venit nimeni, a fost atmosfera ideala: apa susurand, pasarele ciripind, o senzatie pe care o regasesc din ce in ce mai rar, dar cu bucurie, de izolare in mijlocul naturii. 
Pe drumul de intoarcere, trecand din nou pe langa Mina Romana explorata la dus, am intalnit si monstrul (zoom in pentru detalii, in partea stanga a intrarii). Avea cam doi metri, iesea din grota din care iesisem si eu cu vreo 2-3 ore inainte, probabil ca o vizitase si el, pacat ca nu i-am lasat o lanterna, probabil n-a vazut nimic. 
Voi reveni maine cu alte imagini ale locurilor frumoase din Rezervatie si nu numai.

sâmbătă, 17 august 2013

Cronica mondena a dictaturilor

Diane Ducret - Femeile Dictatorilor

"In spatele fiecarui barbat de succes se afla o femeie, iar in spatele ei se afla sotia barbatului", intuia Groucho Marx, mai in gluma, mai in serios. Si poate ca Europa de Est a ultimilor vreo suta de ani ar fi aratat altfel daca Lenin si l-ar fi ales pe el drept model de urmat, si nu pe tizul filozof. 
Cartea de fata ii confirma, cu putine exceptii, spusele. Mussolini, Lenin, Stalin, Salazar, Bokassa, Mao, Ceausescu si Hitler sunt barbatii carora Diane Ducret, ziarista si istoric, realizatoare de filme documentare la postul France 3, le analizeaza viata sentimentala, nu de putine ori tulburata, agitata, picanta, incercand nu doar sa le construiasca nu doar o biografie romantata, ci sa aduca in lumina aspecte mai putin cunoscute ale personalitatii celor ce au facut milioane de oameni sa tremure de groaza si teroare, umanizandu-i, dezvaluindu-le slabiciunile, facandu-ne martori la temerile si angoasele lor sau la inspiratia, fatisa sau din umbra, insuflata de partenerele de viata, sotii sau amante.
Daca unele femei sunt strivite de deciziile si personalitatea sotilor, impingandu-le pana la sinucidere (sotia lui Stalin), altele ajung sa-si indeplineasca prin ascensiunea sotului un vis, luand parte activ la viata sociala si politica, dupa cum o va face Jiang Qing, fosta actrita de filme de categoria B, ajunsa nevasta lui Mao, pe care invidia si betia de putere o vor impinge spre acte de o mare cruzime si spre indeplinirea costisitoarelor capricii. Ea ii va deveni model Elenei Ceausescu in decizia luata, dupa vizita in China din 1971, de a nu mai fi doar "nevasta conducatorului" ci de a se implica mai activ in viata sociala, in timp ce  Nicolae se va intoarce din China cucerit de ideea unei Femei Noi, care sa dea prioritate rolului de instrument de conceptie in fata oricarei urme de feminitate, ajungand sa le controleze romancelor comportamentul sexual prin interzicerea avortului si o politica de reproducere ce nu mai tine cont de nevoile si dorintele familiei.
Daca o revista mondena de genul Paris Match ar fi avut acces in culisele vietii private a dictatorilor, probabil ca reportajele sale ar fi aratat cam in stilul in care este scrisa cartea lui Diane Ducret iar filele de jurnal si scrisorile martorilor pe care isi bazeaza cunostintele si supozitiile ar fi devenit marturisiri ale "unor apropiati ai cuplului, care prefera sa-si pastreze anonimatul". 
Spicuiesc doar cateva dintre curiozitatile pe care le puteti afla, alaturi de multe altele, citind cartea: 
- Mussolini a avut o amanta evreica; 
- Vladimir Ilici Ulianov si-a luat numele cu care avea sa ramana cunoscut in istorie de la fluviul Lena, pe malul caruia a petrecut 3 ani, exilat de politia politica a tarilor; 
- acelasi Lenin, in ciuda conservatorismului ideilor privind sexualitatea si viata conjugala va avea pentru o vreme un fericit menage à trois alaturi de sotia sa si de Inessa Armand, amanta. 
- despre Stalin, fost jefuitor de banci in Caucaz, se speculeaza ca s-ar fi casatorit cu propria sa fiica; 
- in suita de amante ale lui Bokassa s-a aflat si romanca Gabriela Dramba, iar despre sotia lui se zvoneste ca ar fi avut o relatie cu presedintele francez Giscard d'Estaing; 
- femeia din umbra lui Hitler a fost, probabil, Magda Goebbels;
- Nicolae Ceausescu este singurul dintre dictatorii "luati in vizor" caruia nu i se cunoaste nicio alta partenera, amanta, iubire adolescentina. 
Cartea se pare ca a avut succes si ar fi aparut si o parte a doua, alti dictatori, alte femei, alte povesti de viata... Ma mai gandesc daca e cazul sa-mi hranesc in continuare curiozitatea printr-o alta carte cu accente de tabloid, invocandu-mi scuza intelegerii din perspectiva sociologica si psihologica a modului in care functioneaza atractia dictatorului asupra individului si maselor sau voi renunta, cu dezamagirea unei relatari care-ti prezinta faptele brute, fara a-ti oferi o perspectiva implicata, subiectiva (decat foarte rare fragmente de scrisori sau jurnal), o explicatie personala a celor implicate a atractiei care le-a tinut alaturi de niste personaje atat de detestate. Vocea lor nu se face auzita, imaginea le apare destul de stearsa, ramanand intr-un con de umbra pe care titlul, transformandu-le in personaje principale, nu-l anticipa.

vineri, 16 august 2013

Despre zombi, altfel

In the Flesh (2013)

Daca am urmarit fara prea mare tragere de inima seria The Walking Dead, minunandu-ma de scaparile grosolane ale scenariului prin lipsa totala de ingeniozitate a rezolvarii situatiilor, mini-seria BBC de fata (sezonul 1 are doar trei episoade) am privit-o in schimb cu sufletul la gura! Mi-am zis ca merita sa vad un film englezesc cu zombi serios, dupa ce parodia Shaun of the Dead a fost una din cele mai bune comedii vazute. Asa ca arunc o privire la primul episod... si pana nu s-au incheiat toate trei nu ma mai ridic de pe scaun. Poate nici nu merita sa aduc in discutie serialul american, v-as putea ghida pe o pista total gresita! Am facut-o insa doar pentru ca porneste de la premize oarecum similare: o lume in care cei morti s-au ridicat din morminte si au inceput sa umble hai-hui prin lume. Aici incep diferentele: cum rezolva americanul problema? cu pusca, satarul, ranga sau ce mai are la indemana. Ce fac englezii in schimb?! Le administreaza frumos "partial decedatilor" un tratament de reconfigurare a creierului si, reanimati si cu amintirile revenite, devin numai buni de integrat in societate, trimitandu-i acasa, la familiile lor. 
Asta aflam in primele cateva minute, dupa care povestea se concentreaza asupra intoarcerii la parinti si la sora sa a lui Kieran, un tanar sinucigas care, in ciuda dorintei de a fi incinerat, fusese inmormantat si se trezeste din nou la viata. Cam aici se sfarseste partea de film "cu zombi", lasand loc unei drame emotionante (am avut un nod in gat cand s-a terminat seria), in care nimeni nu mananca pe nimeni, componenta horror lipseste cu desavarsire, lasand psihologia individuala si de grup sa se desfoare in toate nuantele ei. Filmul este o metafora a alteritatii, tolerantei, prieteniei, rezistentei la schimbare, a subiectivismului perceperii diferentelor, care tind sa se stearga atunci cand cel "altfel" este cineva la care tii. 
Imaginati-va ca, in loc de un zombi ar fi vorba despre un gay: care ar fi gradul de acceptare (100% pentru mine, dar si fata de zombi prietenosi tot de 100% ar fi)? Cati ar putea sa aprobe alegerile si principiile celuilalt fara sa ridice in cale zidurile unei morale si ale unei etici cladite pe sute de ani de constrangeri sociale si religioase? Cati ar putea sa declare senini ca nu se simt amenintati, ei sau copiii lor, de vecinatatea unui individ pasnic, dar diferit?  Dar daca am vorbi despre un zombi gay :)? Si daca acel "cineva" diferit ar fi un membru drag al familiei?! Parca mai creste gradul de acceptare, chiar daca ai continua poate sa te simti, in mod nejustificat, amenintat de cei asemenea lui. 
PDS-ul (partially deceased syndrome), desi nu este o boala, ci o marca a diferentei, ajunge sa fie vazut de comunitate ca un stigmat. Repetand masurile de protectie ale unei civilizatii medievale care insemna casele bolnavilor de ciuma pentru a-si feri onorabilii cetateni de contaminare, administratia din Roarton, localitatea imaginara din apropiere de Norfolk unde se desfasoara povestea, decide sa-si excluda membrii reintorsi pe care guvernul face eforturi sa-i reintegreze, insemnandu-le proprietatea cu inscrisul "PDS". Exista si o miscare de rezistenta, care-si asuma rolul de a identifica si lichida potentialele pericole, pe cei primiti cu drag si bucurie de familiile lor, din care face parte insasi sora lui Kieran.
Relatarea povestii din perspectiva unui zombi inzestrat cu ratiune si sentimente nu este o idee noua, cel mai recent exemplu care-mi vine in minte este Warm Bodies, insa aici capata profunzime si conotatii spectaculoase. Filmul te tine cu sufletul la gura si reuseste sa fie subtil, in ciuda moralei din spatele actiunii, sa nu-ti "arate cu degetul" o anumita cale, pastrand pana la final ambiguitatea in privinta evolutiei viitoare a personajelor, foarte bine interpretate si conturate, astfel incat sa lase sa planeze intrebari asupra destinului si alegerilor lor viitoare.
Imaginea si locatiile sunt alese perfect, creand acea viziune a unei lumi post-apocaliptice asupra careia planeaza atmosfera de suspiciune si tensiune. Iar scenariul este genial: ingenios, stiind cand sa destinda atmosfera cu cate o gluma bine aleasa, unde sa plaseze momentele de varf, ce si cat sa lase in umbra, fara sa se intinda mai mult decat este necesar. Ma gandesc ca, daca ar fi avut o asa poveste buna, un scenarist american tot ar fi diluat-o in vreo 10 episoade in loc de 3, macelarind pe parcurs diverse personaje episodice si stricand tot farmecul. 
Abia astept sezonul 2, fiindca unele ite au ramas tare incurcate! 
Si multumesc, D., pentru recomandarea excelenta!

vineri, 9 august 2013

De la Gestapo la Gulag


Iuri Dombrovski - Maimuta vine sa-si ia craniul

Ca sa fie lucrurile clare de la inceput, pentru mine creationismul este la fel de convingator ca orice alt mit fondator pe care se bazau vechile religii. Daca ne este usor sa nu credem ca Enki a creat oamenii intr-un fel de castron cu gura in jos, ai carui pereti alcatuiau bolta cereasca, ce plutea pe apele abisului, de ce am crede in schimb ca un alt zeu, dupa ce s-a ocupat putin de instalatii si a facut lumina, s-a apucat brusc, din plictiseala, de olarit si ar fi modelat din lut oamenii? Multi spun ca suntem niste mecanisme prea complicate pentru a fi aparut din neant, fiindu-le mai usor sa vizualizeze un arhitect decat o evolutie de milioane de ani de adaptare la mediu si mutatii genetice.
In numele acestei creatii, avem aroganta de a ne considera specia superioara. Este drept ca ratiunea e apanajul nostru (al unora dintre noi), insa ea nu ne-ar putea ajuta, de exemplu, daca un virus sau un razboi atomic ne-ar devasta mult laudata civilizatie. In privinta tehnicilor de supravietuire, chiar si un sobolan ne este superior. Putem sa-l dispretuim, sa ne simtim dezgustati, dar nu-i putem nega o capacitate de rezistenta si adaptare mai mare decat a noastra, ca spirit de conservare e mai presus ca specie decat cea umana. 
Aceeasi aroganta ne face sa decidem ca unii oameni sunt superiori altora, cauzand atatea razboaie. In numele Creatiei perfecte, raportandu-ne chiar la sistemul lor de valori, toti oamenii ar fi descendentii acelorasi stramosi creati de zeul cu veleitati de sculptor, de unde ar veni atunci dreptul unora de a-i condamna pe altii la moarte, de a-i folosi drept cobai pentru experimentele stiintifice?! 
Dupa aceasta lunga paranteza, va spun ca avem de-a face cu o carte ce relateaza, dupa 15 ani, prin vocea unui fiu ce a asistat in copilarie la presiunile asupra tatalui sau, profesorul antropolog Messonier, in Franta aflata sub ocupatie, pentru a-si nega opera de o viata si a-si pune stiinta in slujba nazismului, imbratisandu-i teoriile rasiale. 
Este o lume a duplicitatii si umilintelor, in care multi ajung sa-si renege convingerile sub imperiul terorii, presiunile denatureaza stiinta, pusa in slujba intereselor oficiale naziste si membri ai aceleiasi familii aleg tabere opuse, precum tatal lui Hans Messonier, ce se baricadeaza in biroul sau, si unchiul  sau, instrumentul propagandei oficiale, ce incearca sa-l convinga sa aleaga tabara "corecta"; o lume in care rezistenta fizica si psihica este pusa la grea incercare, unde unii isi pleaca umili sau infranti capul, in timp ce altii refuza sa abdice de la principiile sustinute, unde accepti atrocitatile si umilintele din dorinta de a supravietui, devenindu-le astfel complice, unde "o anumita orientare si o anumita privire asupra lucrurilor" te situeaza intr-o tabara sau alta, in care daca nu faci jocul Gestapo-ului precis il faci pe cel al "rosiilor", fiindca nu exista nuante intermediare, iar oameni precum Kurt, servitorul considerat de rasa inferioara, subiect al experimentelor, se transforma in eroi. 
Poate ca timpurile s-au schimbat in cei 15 ani de cand Hans si-a vazut tatal murind pentru ideile sale, dar viata lui de jurnalist, ca un arc peste timp, nu este nici ea una lipsita de constrangeri. Este un timp al rememorarii, al reglarilor de conturi si al iertarii, cand mastile trebuie sa fie date jos, pentru a arata ceea ce trecerea timpului nu poate ascunde.
Autenticitatea si atrocitatea celor relatate este amplificata de faptul ca, prin aceasta parabola, Dombrovski incepe sa scrie de fapt, in 1943, despre propriul sau destin. Proaspat iesit din lagarul siberian intr-o URSS pe care incerca sa o invaluie in metafora fascismului, se va vedea din nou condamnat, in 1949, la alti 10 ani de inchisoare, pentru vina paradoxala de a fi scris acest roman "cosmopolit fascist". Il va incheia abia in 1958, cand va fi eliberat. Este o carte grava, o meditatie despre libertate, care in ciuda tonului gri contine germenii sperantei intr-o lume viitoare, in care gandurile sa nu fie inabusite prin teroare, ci sa se inalte libere, asemenea cantecului mierlei.

marți, 6 august 2013

Farse ale vietii si ale mortii


Razvan Petrescu - Rubato

Sunt autori pe care ii iubesc si ajung sa le trec cu vederea micile "scapari in decor"; de altii nu ma pot apropia nicicum (de exemplu Joyce) si orice capodopere vor fi scris ma vor lasa intotdeauna rece. Sunt autori pe care uneori simt nevoia sa-i sustin doar fiindca sunt parte a micii noastre literaturi, simtind insa ca n-ar avea vreo sansa sa-si depaseasca statutul de scriitori marunti ai unei literaturi marunte. Si mai sunt surprizele, nume de la care nu am asteptari, de care ma apropii cu scepticism sau speranta, pentru a descoperi o lume greu de incadrat stilistic in peisajul literar romanesc si, tocmai de aceea, originala si de impact. Auzisem despre proza lui Razvan Petrescu, poate ca as fi trecut insa pe langa ea fara sa ma opresc daca nu m-ar fi intrigat si coperta (un caz de marketing bun zic eu, bravo editurii Curtea Veche pentru alegere). 
Ma bucur ca am cumparat cartea asta, care se joaca atat de frumos cu registrele limbajului. Ridicolul, grotescul, sarcasmul, cinismul, accentele sadice se imbina cu umorul si parodia, creand pentru fiecare povestire o coloana sonora proprie, in care ritmul nevrotic si apasator, insa alert si bogat in intamplari, se suprapune peste acordurile clasice din Beethoven, Musorgski sau Ravel. Intamplarile "cu poanta" au o desfasurare prevazuta parca de imaginea de pe coperta, anticipezi ca in orice moment acordurile sfasietoare sau dulci ale viorii vor fi intrerupte de un pocnet sec de pistol. 
Universul alienat si alienant se desfasoara uneori in atmosfera apasatoare a spitalului, mediu familiar prozatorului, unde a petrecut 8 ani dupa absolvirea Facultatii de Medicina inainte de a se dedica exclusiv scrisului. 
Recunosc, sadismul personajelor in raport cu animalele mi-a cam ramas in gat, prin fraze care nu ma amuza deloc, de genul: "Dupa cativa ani de zbucium beletristic in care am reusit, in pofida varstei fragede, sa omor prin zdrobire cateva pisici, familia s-a reintors in capitala. Pisicile au ramas acolo, in curtea cu dovlecei. Refuz sa-mi imaginez ca nu s-au gasit oameni buni la suflet care sa le ia acasa. E adevarat ca miroseau cam greu, dar mai erau, cat de cat, pisici". Sa zicem ca ele doar contureaza mai bine profilul "criminalului", desi ii prefer eroii de genul muncitorului cu nume de floare, caruia descoperirea unui craniu in apropierea conductei la care lucra ii trezeste apetitul pentru meditatii shakespeariene asupra derizoriului vietii in cea mai pura limba a lui Will, sau poezia naturii tuberculoase ce se insinueaza in sala rece de judecata unde procurorul audiaza acuzatul dintr-o faimoasa crima biblica: "Prin ferestrele cancelariei se zareau crengile copacilor de peste drum. Cerul respira greu, abia auzit, i se vedeau coastele albastre dilatandu-i-se. Pana la urma, izbuti sa scuipe globul sangeriu al soarelui. Acesta cazu drept in palma orasului si se facu dimineata."
Reinterpretarea unor mituri si motive clasice capata forme inedite in perspectiva lui Razvan Petrescu. 
Daca unele bucati reprezinta monologuri ce duc in final intr-o directie complet neasteptata, altele se alcatuiesc dintr-un cor polifonic, precum in Jaf armat, unde personajele continua si se completeaza creand un puzzle bine gandit, sau in Primavara la bufet, o replica in miniatura a "Catedralei" lui Llosa, ce reda intreaga dimensiune a realismului si magiei unei proze din care fantasmele si demonii isi ranjesc coltii la fiecare paragraf, fie ca-s desprinse din vremurile tulburi, disecate dupa priceperea fiecarui personaj , fie dintr-un suflet turmentat aflat la granita dintre doua vieti sau intr-un mormant.
Umorul macabru (atunci cand nu implica animale, am si eu un punct sensibil!), twist-urile de situatii ce apar uneori in mijlocul unei fraze, accelerand un deznodamant neasteptat, dar si capacitatea de a jongla atat de bine cu lumile diferite propuse m-au facut sa savurez volumul cu o incantare pe care rareori o gasesc in beletristica romaneasca, in care nu de putine ori orgoliul autorului ii depaseste cu mult talentul.

duminică, 4 august 2013

Despre educatie si creativitate

Ken Robinson - O lume iesita din minti
Intr-adevar, traim intr-o lume absolut iesita din minti, una in care evidentul si ideile common sense sunt proclamate cu surle si trambite drept inovatii si descoperiri... Sir (se pare ca regina Elizabeth a fost impresionata de serviciile aduse in domeniul artelor, sper insa ca nu de minunata carte de fata) Ken Robinson imi era cunoscut dintr-o conferinta de pe TED, un site de unde aflu de obicei multe lucruri interesante, unde prezinta esenta teoriei sale. Sunt 2 conferinte, daca le vizionati nu aveti absolut nimic de pierdut in cazul daca nu cititi cartea, chiar daca ea a stat la baza speech-urilor. Nimic in afara de o traducere proasta care, in ciuda facilitatii limbajului, lipsit de subtilitatile si ambiguitatile celui beletristic sau de termenii "de nisa" ai vreunui jargon profesional, propune formule hilare sau echivoce precum "obisnuiam sa locuiesc" (da, locuitul e o obisnuinta de care scapi mai greu, ce-i drept) sau "eu si sotia mea traim si muncim alaturi de mai bine de 35 de ani" ("impreuna" era mult mai clar, mai ales in cazul de fata) ori Proclamatia de Emancipare devine o "Declaratie". 
Desi Sir-ul de fata este englez de felul sau, imi permit sa spun ca viata in America l-a cam spalat pe creier. Intreaga carte pare o facatura menita sa scoata din buzunar banii turistilor prin literatura educativa si motivationala, asemenea Hotelului Venetian din Las Vegas, care este "mai bun, pentru ca pare mai autentic si nu miroase a canal". Insa "autentic" are un sens diferit decat cel pe care i-l atribui eu pentru cineva care-si reinnoieste juramintele de casatorie la Capela Elvis cu un imitator al cantaretului, perdea de fum, o dansatoare hula, dar refuza Cadillacul roz pe motiva ca "ar fi minimizat importanta evenimentului"!! Mie imi suna autoironic, insa ma tem ca tipul chiar o spunea serios. 
Cum ne spune Mr. Obvious in cartea sa, "impulsurile creative ale majoritatii oamenilor sunt sufocate de critica negativa, de discreditare cinica sau de observatii desconsiderante". Omul a vrut sa scrie o carte, a facut-o, a avut succes, dar eu nu ma pot opri din minunat cum si de ce... Din pacate sunt prea departe si prea Nobody pentru a-i afecta impulsurile creative si a-l determina sa nu mai scrie o alta carte. 
 Dar sa va spun despre ce lucruri evidente pe care toti profesorii, parintii, cei care au trecut printr-o forma sau alta de invatamant le cunosc -- chiar si copiii mai marisori incep sa le perceapa -- este vorba in marea carte (si chiar e mare, 350 de pagini, inutil de mult pentru ideile exprimate): despre creativitate ca formula de adaptare la vremurile actuale, cand tehnologia are un ritm de dezvoltare tot mai alert si oamenii trebuie sa-si gaseasca noi forme de exprimare a potentialului creativ... 
Meh, imi pierd timpul, mai bine hai sa va povestesc ce propun eu ca metoda de predare, pentru limbile straine, nu stiu in ce masura se poate adapta la alte materii. Evident, nu depinde de un profesor, ci de schimbarea unui intreg sistem de invatamant, dar oricum una dintre ideile batatorite ale cartii, clamata drept originala, este ca scoala nu mai are, prin metodele sale de predare, gradul de interes dorit de elevi, in functie de varsta, educatie, nivel de cunostinte. De aceea as vedea, pentru studiul limbilor straine, cel putin la clasele IX-XII, o impartire a elevilor nu pe clase, ci pe nivel de cunostinte. La inceperea anului scolar, se da un test anual cu intrebari din ce in ce mai grele, pornind de la "i love you" si "fuck you" (hai, ca toti stiu ce inseamna astea) pana la limba Sonetelor lui Shakespeare. In functie de rezultate, fara nici o alta miza, se impart elevii pe grupe: incepator, mediu, mediu-avansat, avansat... sau cum or vrea sa le numeasca. 
Si nu conteaza ca esti a IX-a sau a XII-a, intri la grupa de limba straina corespunzatoare nivelului. Poti sa ramai incepator 4 ani, poti sa treci de la primul la ultimul nivel intr-o vara, daca te hotarasti sa inveti limba respectiva bine intr-o vacanta, pe baza unei evaluari individuale la cerere. La sfarsitul clasei a XII-a primesti un certificat de competenta lingvistica in functie de nivelul actual: fara drame, fara admis/respins, doar cu "incepator", "mediu", "avansat". 
Poate ca spun prostii, imi dau seama ca ar fi si in cazul asta presiuni de genul "baiatul primarului nu poate sa termine liceul ca incepator la engleza", dar poate baiatul primarului vrea sa studieze Dreptul sau Medicina, nu toti se nasc filologi si exista oricand posibilitatea dupa aceea sa obtii un certificat Cambridge, ca diploma de liceu oricum nu are valoare decat ca pas intermediar pentru cei care doresc sa studieze in continuare. 
Buna sau rea, solutia mea este o solutie, care ilustreaza principalul punct deranjant pentru mine al cartii: contine consideratii generale, indemnuri motivationale, bla-bla-uri din care nu ramai cu nimic, de genul: "sa incurajeze exprimarea propriilor idei si sentimente". Cum? in ce fel? n-o sa vedeti, asa ca mai bine nu cititi cartea, veti ramane la fel de (ne)creativi ca si inainte. 
Degeaba ti se spune ca "exista posibilitatea personalizarii actului de invatare pentru fiecare elev in parte prin tehnologii web" si ca Suedia sau Noua Zeelanda o aplica, daca nu ai o metoda clara. Da, imi puteti spune ca metoda o poate crea fiecare, dar ce te faci cu programa care, vrei - nu vrei, trebuie sa bifeze anumite puncte?! 
Si degeaba imi spui ca ritmul circadian al adolescentului este diferit de cel al adultului, ca profesorul nu se poate trezi la 1 noaptea sa-ti predea tie, adolescentul, cand ai chef. Suna bine in teorie, dar nu-i robot, un robot nu reusesti sa-l intretii cu 1000 si ceva de lei lunar! Iar "reenergizarea capacitatii creative a profesorilor" trece si prin buzunar, altfel risca sa se consume toata cu ce sa mai inventeze pentru masa propriilor copii inainte sa ajunga la ore. 
Pana se va gasi o solutie care sa multumeasca toate partile implicate, parinti, elevi, profesori, mai avem de asteptat. Iar Ken Robinson nu ofera raspunsuri: nu pentru Romania, nu pentru acum si NU in general!

vineri, 2 august 2013

Totusi este trist in lume!

Philippe Forest - Sarinagara 


Ce mai ramane dupe ce ai pierdut totul in aceasta lume?! Ce ar mai putea sa aduca, in lipsa fericirii, putina consolare? Enigma misterioaselor resorturi ce-i imping mai departe, prin viata, pe cei ce si-au vazut copilul murind, pe cei ce traverseaza o existenta straina de epoca si locul unde s-au nascut, pe cei care au experimentat limitele suferintei umane, supravietuind realitatii zguduitoare, este concentrata in acest cuvant, "sarinagara", care in limba japoneza inseamna "totusi". 
"Monde de rosée - c'est un monde de rosée - et pourtant, pourtant" spunea acum mai bine de 200 de ani in limba lui poetul japonez Kobayashi Issa, cunoscut drept ultimul maestru al haiku-ului. O suta de ani mai tarziu, la granita secolelor XIX si XX, romancierul Natsume Soseki, considerat inventatorul romanului japonez modern, ce avea sa-si petreaca 2 ani la Londra, adancindu-se in depresia exilatului solitar pentru a se reintoarce intr-o Japonie unde se va simti la fel de strain printre semeni ca si in casnicie, avea si el sa-si exprime durerea pierderii. Cautarea celor doi isi gaseste raspunsul la intrebari in ele insesi. Fiindca puterea vindecatoare a scrisului atenueaza senzatia de inutilitate existentiala, oferindu-le scopul chiar in cautarea lui. Pagina alba pe care Soseki o va transmite Ministerului Educatiei drept raport al misiunii sale in Anglia este o reflectare a vidului interior ce trebuie umplut cu ceva. 
Fiecare moarte are in ea ceva crud, dureros, amar si uneori grotesc. Dar proportiile devin coplesitoare cand mii de victime ii cad prada in acelasi timp si ajung sa bantuie constiinta celui ce le-a vazut si a inteles adevaratele dimensiuni. Yamahata Yosuke a fost primul fotograf al dezastrului de la Nagasaki, a doua zi dupa ce s-a produs. Iar imaginile intiparite mai intai pe retina, apoi pe pelicula fotografica, nu aveau cum sa nu-i trezeasca sentimente dureroase. Asa cum viata renaste din cenusa orasului devastat, la fel va renaste si el, intr-o a doua viata.
Philippe Forest nu-si menajeaza deloc cititorii. Nu pot sa spun ca am citit cartea "cu placere". Sarinagara nu vrea sa placa, este dura, amara, necrutatoare cu sensibilitatea umana, sfredelind in adancul ei. Este o carte vie, ce te transpune pe rand in sufletul celor trei eroi ale caror biografii le prezinta, sufocanta, incomoda, mirosind a moarte si strecurandu-ti in suflet toata disperarea conditiei umane, a nimicului pe care preferam sa-l ignoram. Deconstruindu-si si reconstruindu-si eroii, autorul se recladeste pe el insusi, dupa ce un cutremur al vietii i-a demolat intreaga existenta.
Asa cum altii pot avea o fascinatie morbida, de neinteles pentru mine, fata de cadavre plastifiate, fascinatia mea morbida imbraca forma literara, facandu-ma sa continui lectura, sa o duc pana la capat, poticnit si cu multe pauze de refacere psihica, alimentandu-mi insa latura resemnata si lipsita de speranta in privinta perspectivelor si scopurilor vietii. Am incercat sa privesc dincolo de perdeaua grea de fum si praf asternuta deasupra unui oras devastat de bomba atomica, dincolo de golul lasat in sufletul unor parinti de moartea unui copil, pana in momentul cand, ca si cum te-ai afla in mijlocul unui ciclon, te simti cuprins de o liniste inexplicabila, anestezianta, caci intelegi ca cel mai rau lucru ce se putea intampla deja s-a produs si mai departe nu mai ai nimic de pierdut. 
Si ce-am gasit acolo? Adverbul "totusi", ecourile metafizice  ce razbateau prin liceu, cand nu le intelegeam, dintr-o "Floare albastra", prea batatorite de comentariile literare, si pe Philippe Forest, cel ce si-a pierdut fiica in varsta de 4 ani, ucisa de cancer, impletindu-si destinul cu cel al eroilor despre care a ales sa scrie, intr-o poveste spusa de 4 ori, in epoci diferite, intr-o calatorie prin lume si printr-o viata fragila ca un haiku. Prin autobiografie, roman, eseu, el isi impleteste destinul cu cele ale eroilor sai, in efemerul vietii ce merge mai departe...

Cartea a aparut si in limba romana, la editura Nemira.