joi, 30 decembrie 2021

Iarna...

 
 
Nu stiu cum privesc altii spre 2022, eu ma uit la el chioras, cu teama si neincredere. Ne-am bucurat ca a trecut 2020, cu restrictiile si carantina lui, apoi a venit 2021 si am sperat. Ne-am fript si de data asta... gata, nu mai vreau sperante desarte, nu mai vreau iluzii, voi lua lucrurile ca atare, fara asteptari si fara anticipari, ca deja se cam imput si pretutindeni vad irascibilitate, dezamagiri, atitudini extreme. Nu stiu ce va fi, cum va fi, nu am nici curajul de a spera, nici entuziasmul de a face planuri, ca pe cel de a face bilanturi nu l-am avut niciodata, si in orice parte ma uit vad cam aceleasi resemnari, frustrari, tristeti, acolo unde nu sunt inecate in furie si amenintari. Cum sa nu imi inghete palidul optimism ca o balta intr-o noapte geroasa de decembrie?!

 
 
La noi am vazut ascensiunea unui partid extremist de la apartament la parlament, aceasta institutie pe care nu am deloc chef sa o scriu cu majuscula, am vazut o improbabila alianta ideologica refacand clica si cardasia in care au trait mai tot timpul, am vazut masuri iresponsabile si ilogice, am vazut descumpanire si confuzie, am vazut suferinta, multa, pe care nu am nici o putere de a o alina... Prin vecini se scot armele si se infoaie muschii, se ameninta, iar asupra tuturor planeaza infima si infama creatura ce ne-a schimbat viata de doi ani incoace. Inainte, cand simteam ca paharul se umple, imi luam campii, hoinaream prin Europa unde vedeam cu ochii. Nici asta nu mai am de cand fiecare tara si-a creat propriile restrictii, mai mari sau mai mici, totul trebuie sa fie organizat, clasificat, prevazut. E mare patratica noastra in care ma invartesc ca leul in cusca, si frumoasa, dar uneori am nevoie sa schimb atmosfera, tanjesc dupa aerul pur si salbatic al Nordului, care imi e acum la fel de departe ca si Luna. 
 
 
 
Si ma refugiez in natura, in carti, in filme, in mazgalelile mele, incerc sa ies cat mai putin si mai rar din propria-mi bula, sa ma izolez bine de zgomotul de fond. E greu, ca el devine tot mai puternic, mai invaziv si mai strident... 
 
 
Habar n-am ce sa va urez, ce sa imi urez pentru anul care vine... poate sa nu fie mai rau decat cel care se duce - duca-se! - pentru ca si atunci cand ati putea crede ca mai rau de atat nu se poate, stim cu totii ca da, se poate, e loc de mai rau, asa cum e mult loc si de mai bine, un "mai bine" care rareori depinde doar de noi, la nivel individual, contrar afirmatiilor si indemnurilor mincinoase si goale ale prostiilor motivationale care te imbrancesc sa privesti intr-o singura directie, sa iti pui ochelarii de cal si sa te uiti inainte, sa faci abstractie de stanga, de dreapta, de inapoiul de unde vii, acolo unde iti pastrezi amintirile... 
 
 
 
Si ca sa inchei acest post in care nici eu nu stiu ce am vrut sa spun sau daca am vrut sa spun ceva ori doar sa postez niste imagini care sa incante privirea, adaug o nota mai insorita prin cele cateva fotografii de pe malul Oltului. Natura ramane inca frumoasa, chiar si iarna, si va ramane frumoasa in orice anotimp si in 2022, cat timp va mai putea sa existe, sa-si urmeze ciclul, sa traiasca... 
 
 

duminică, 26 decembrie 2021

Cele trei mere ale mele

 

Narine Abgarian - Din cer au cazut trei mere 
 
"Sevoiant Anatolia s-a intins sa moara, fara sa stie ce multe minuni o asteptau, si iata ca acum aceste minuni au venit, si respira usor si bland, si asa sa fie mult timp, si asa sa fie mereu, si noaptea o sa faca vraji, ocrotindu-i fericirea, si va rostogoli in palmele-i racoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea in povestile maranenilor, le va arunca din cer pe pamant - unul pentru cine a vazut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat si a crezut in bine."

Pentru cine a vazut 
Pe un colt de stanca, intr-un loc uitat de lume din Armenia, se intinde un sat imaginar pe nume Maran, un Macondo pierdut, izolat de lumea exterioara, unde nimeni nu vine sa planteze bananieri, decat poate metaforic, pentru ca la un moment dat o samanta va incolti, dar asta este o poveste pentru mai tarziu, cand in sat nu vor fi ramas decat batranii sa-si aduca aminte de tot ce au vazut si au trait. Tinerii au plecat sa isi caute norocul in locuri  mai primitoare, neincercate de razboaie si foamete, in timp ce personajele noastre, pe care le cunoastem in aceasta mica bijuterie literara, isi petrec resemnati soarta. Maran este un loc care asteapta sa se stinga incet si are nevoie de un miracol pentru a supravietui. Sau de mai multe... asa cum se intampla in toate acele minunate romane ale realismului magic pe care le iubesc.
Si daca am redat mai sus ultimele randuri de dinainte de postfata, ce-ar fi sa spun si cum incepe cartea? Ca tot se vorbeste prin cursurile de creative writing de impactul primelor cuvinte, de cum se incepe un roman: 
"Vineri, imediat dupa amiaza, cand soarele, trecand de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a vaii, Sevoiant Anatolia s-a intins sa moara." Iar continuarea o aveti deja in ultima fraza, cea de mai sus, intre ele se intinde un intreg sat izolat pe un varf de deal, a carui singura legatura cu lumea poate fi o ambulanta chemata printr-o telegrama sau, atunci cand nici ea nu mai razbeste prin nameti, o caruta cu cai. Si totusi este un loc pe care batranii se incapataneaza sa nu il paraseasca, pastrand randuielile stramosilor si incercand sa desluseasca sensul tainic al viselor. Pentru ca visele cuprind in ele ceea ce a fost si ceea ce va veni, tributul... 

... pentru cine a povestit. 
Se numeste Narine Abgarian, de origine armeana, vreau sa retin acest nume si sa-i urmaresc eventualele viitoare aparitii in limba romana, pentru ca rusa imi este inaccesibila. Si, povestind, mi-a evocat o voce ce pastreaza ecourile lui Marquez dar se apropie si mai mult de acel fantastic rural al Olgai Tokarczuk, pe care am avut-o mai mereu in minte cand am citit cartea. E cumva un peisaj mai familiar decat cel sud-american si mai apropiat ca mod de manifestare a miracolului prin superstitiile si traditiile cunoscute, poate ca rezoneaza mai bine cu balcanismul/slavismul nostru care, chiar daca este renegat, ramane inradacinat in fiinta noastra, si cu experiente comune legate de seceta, foamete, chiar si invazia mustelor ce mi-a bantuit Baraganul copilariei petrecute la bunici.
Minunile care au loc sunt legate de un copil care vede vestitorii mortii, de un paun alb al carui destin este strans impletit cu acela al unui alt baiat, de o femeie, cea mai tanara locuitoare ramasa in sat, in varsta de 58 de ani, de fantome. Locuitorii din Maran sunt acum batrani, insa numele lor de familie le pastreaza in memorie viata stramosilor, fiecare fiind asociat unui eveniment important al existentei bunilor si strabunilor, ce ni se va revela pe parcurs.
Asta nu inseamna ca povestea lor nu este una universala, pentru ca, in ciuda lipsei tehnologiilor actuale din acel tinut aproape atemporal si diafan ca o lume de basm, chiar daca se aminteste de un razboi de 8 ani, conflictele si catastrofele naturale sunt un dat permanent al existentei umane. Este multa durere in carte, dar si multa speranta si incredere in viitor, sau poate doar o resemnare in fata a tot ceea ce va veni si trebuie luat ca atare, fiindca zbaterea, vapaia, uneori nu ajuta la nimic, ci doar amplifica sentimentul de neputinta. Cele trei parti ale cartii, intitulate chiar asa cum am marcat si eu fragmentele de mai sus, cuprind o intelepciune care nu tine de un spatiu sau un loc, ci devin universale, ramanand... 

... pentru cine a ascultat. 
"si uite ce voiam sa spun 
cel mai tare doare ca orasele mor exact in ziua in care le parasim - pentru un timp sau pentru totdeauna, 
ele se inchid cu toate zavoarele, se umplu de praf si cenusa, se transforma intr-o iluzie, intr-o nalucire, 
dam fuga inapoi - fiice si fii ratacitori - sarind si topaind, cu inima gonind nebuneste 
acolo unde nu mai e nimeni de mult 
ne-a luat prea mult sa crestem 
ne-a luat prea mult sa alegem graul de neghina 
cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte"
Atat de bitter, atat de sweet e cartea asta... 
Si chiar nu-mi vine sa mai adaug altceva dupa cuvintele care incheie volumul decat, eventual, daca vreti, sa o cititi.

miercuri, 22 decembrie 2021

Traume de vacanta

Elena Vladareanu - August 
 
Dupa volume de poezie si cateva proiecte teatrale, acum Elena Vladareanu face trecerea spre proza cu acest volum de povestiri. Iar daca subtitlul "10 proze de vacanta..." v-ar putea induce in eroarea de a considera cartea o lectura facila si relaxanta, de plaja, va spulber imediat aceasta speranta/dezamagire (depinde de unghiul din care privesti, cred), pentru ca nu-i chiar asa. Fiecare dintre cele 10 fragmente ar putea reprezenta un scenariu de scurt metraj, nu ma indoiesc ca regizorii nostri ar fi in stare sa le transforme, pe oricare dintre ele, si intr-un film de 2 ore, dar mi se pare ca impactul ar fi mai puternic pe un spatiu de desfasurare mai redus, asa cum au fost de altfel concepute literar, ca niste schite, ca niste tablouri punctuale, irepetabile, pentru care este nevoie de un anumit timp si spatiu. Eventual ca un decalog de mini-filme al schimbarilor produse in viata interioara in acel moment al ragazului, al pauzei de la automatismele cotidiene, ce lasa loc de introspectie si de repozitionarea in raport cu cei din jur.
Eliberate din spatiul rutinei unde fiecare trebuie sa-si joace multiplele roluri (sotie/mama/angajata, etc., si vorbesc la feminin pentru ca personajele centrale ale cartii sunt femei), transpuse in ceea ce ar trebui sa fie un spatiu al relaxarii, eroinele nu isi pot lasa acasa propriile griji, frustrari, bagajul traumatic sau nesiguranta, preaplinul unei vieti de multe ori petrecute sub apasarea unei lumi in care partenerul, atunci cand nu este absent, este rece, impasibil, egoist, infidel. 
Am gasit un pic cam unilaterala aceasta viziune a cartii, dar nu cred ca a existat intentia de a crea o radiografie generala a relatiilor dintre oameni, ci doar secvente, reflectii pe care le cunoastem in teorie cu totii, uneori le vedem la cei din jur, alteori poate devenim chiar noi, chiar si fara sa vrem si sa o stim, cei abuzivi, insensibili si autocentrati. 
Spuneam ca spatiul in care se desfasoara personajele nu este, cu o singura exceptie (Terasa) unul familiar, al vietii de zi cu zi. De cele mai multe ori, ele ajung la malul marii, o data la o cabana de la Tusnad, o data la o cetate, nu foarte departe de mare, intr-un complex rezidential la o petrecere, in Delta si chiar pe marginea autostrazii. Oriunde s-ar afla, incercand sa evadeze dintr-o relatie, dintr-o amintire, din propria viata, din banalul cotidian, exista un moment de declic, de pierdere a controlului, de abandon sau revolta, in care reactiile pot fi diferite, de la angoase si tristeti care nu ajung sa se dezvolte pana la rabufniri. Unele crize se consuma in tacere, altele cu martori, altele sunt declansate de factorii exteriori. Dar de fiecare data exista un rand, acel rand ce surprinde punctul in care tensiunea sta sa explodeze: un "lasa-ma si pe mine o data sa fac ce vreau" rostit de un barbat exasperat, "Ioana, observi, presupun, ca spun ceva si ca oamenii ma asculta. De ce ma intrerupi?" spus raspicat ca o acuzatie de cel care considera ca detine puterea, ca are drept de viata si de moarte asupra nefericitelor vietati ce-i ajung in gradina, un "cred ca ar trebui sa ne despartim" rabufnind aproape fara voie dintr-o viata plina de frustrari, un "Nu mi-au placut niciodata revelioanele" ce prefigureaza verbalizarea unei amintiri tinute ascunse vreo douazeci de ani, poate primul pas spre eliberarea de ea, spre vindecare. 
Insirate pe parcursul timpului din primavara tarzie pana spre sfarsitul verii, toate secventele se petrec pe fundalul unui disconfort termic ce pare sa accentueze senzatia de sfarseala, nevoia de a schimba ceva: este cald la inceputul lunii mai, cand o familie se hotaraste sa viziteze o cetate, este cald si umed la sfarsitul lui iulie in parcarea de pe marginea autostrazii, drumul pana la plaja, printre ciulini, e lung si prafuit in zapuseala verii, sporita in apartamentele femeilor care gatesc tot timpul, mame exasperate de nevoia permanenta de atentie a celor mici, poate doar pe o terasa a unei cladiri dintr-un complex rezidential, intr-o noapte instelata, poti gasi un pic de racoare, insa cine stie ce altceva mai gasesti acolo... 
Textele Elenei Vladareanu sunt povestiri abia schitate, de cele mai multe ori nu insista asupra motivatiilor din spatele unor gesturi sau decizii, lumea interioara este in majoritatea cazurilor nespusa, iar cand supapele cedeaza orice poate deveni un refugiu, mijlocul unei autostrazi sau cel al marii. E o proza minimalista cu o tensiune mocnita, unde dialogurile curg natural, nefortat, sfarsitul vine uneori brusc si abrupt, uneori surprinzator, alteori previzibil, personajele construiesc si deconstruiesc relatiile cu ceilalti, modul in care se raporteaza la ei este unul ce trece prin toate nuantele, de la a lasa totul in urma si a te refugia in tacere pana la a pune toate cartile pe masa, indiferent cati martori ar fi. 
Plasata in plina vacanta, cartea are un aer in care mai adecvat ar fi celalalt sens al cuvantului "vacanta", acela de absenta, de spatiu gol, vacant, locul unde emotiile nu mai pot popula un suflet, pentru ca a fost deja anesteziat, amortit. Singura povestire un pic iesita din aceasta schema este Superman, aproape ca o povestire de aventuri cu copii care are umor, verva, un alt ritm decat langoarea de vara ce se desprinde din majoritatea textelor. Nu stiu sa numesc o preferata, mi-au placut parti din mai multe, unele pentru constructie, altele pentru turnura pe care o iau, altele m-au lasat cam in suspensie, fara sa inteleg exact ce soarta a avut personajul... la fel cum ziceam la inceput de curentul cinematografic autohton, vine criza, rabufnirea, iar apoi cine sa mai stie ce se alege de eroi?! Dar nu la fel se intampla si cu povestile copilariei in care "au trait fericiti pana la adanci batraneti" era o formula ce nu ne lasa niciodata sa anticipam frustrarile sau crizele din cadrul casniciei?!  Parca unele fragmente le-as fi vrut mai rotunde, mai putin schematice. Dar pe ansamblu un debut ce ma face sa vreau sa mai citesc proza Elenei Vladareanu.

sâmbătă, 18 decembrie 2021

Nu doar impuscaturi

 Pentru azi, doua filme dinamice, de actiune, relaxare si popcoarne, unul mai serios, ca orice Nolan care se respecta, cu obisnuita lui invalmaseala temporala, celalalt o comedie sangeroasa si brutala in care il puteti vedea pe Daniel Radcliffe umbland jumatate din film cu pantalonii in vine, incaltat cu niste botosi in forma de gheare de gaina (sau strut).


Tenet (2020) 
 
Castigatorul de anul acesta neterminat inca al Oscarului pentru efecte vizuale este un film in care Nolan face ceea ce face de ani buni: inverseaza timpul, transforma viitorul in trecut si trecutul intr-un posibil viitor, aduce ingredientele tipice ale filmelor de actiune si spionaj (impuscaturi, explozii, urmariri cu masini, etc...) intr-o noua paradigma, aceea a entropiei negative, in care totul se misca invers, mai intai vezi gaura glontului si abia apoi el urmeaza sa fie tras. Prin incurcatele fire ale acestei povesti ne miscam impreuna cu un nenumit protagonist (John David Washington, care s-a facut remarcat in BlacKkKlansman), avand ca sidekick pe Robert Pattinson, filmul  mi-a dat o puternica senzatie de Bond, pentru care nu am facut niciodata vreo pasiune, insa combinat cu marotele lui Nolan ce duc la imagini inedite, de genul unei masini ce merge invers sau a unei lupte in care unul dintre protagonisti se lupta normal iar celalalt executa miscarile invers... 
Nu ma pricep sa explic treaba asta, dar e de vazut pentru modul in care sunt construite acele cadre rasturnate in derularea lor logica. Astea sunt exact ingredientele care-l scot din anonimatul unui al n-spelea film cu impuscaturi, spionaj, un bad guy care trebuie sa fie oprit de a la periclita insasi existenta Pamantului, cu o nevasta care trebuie sa fie salvata de sub tirania lui, stiti povestea. Totul este un pretext pentru a ne face din nou sa ne dam cu capul de pereti in incercarea de a identifica efectele care vin inaintea cauzelor, si nu de multe ori scenariul insusi ne descurajeaza sa o facem, ghidandu-ne sa nu privim prea insistent intr-o anumita directie prin replici atribuite personajelor care suna cam asa: "Nu incerca sa intelegi", "Nu exista solutie, este un paradox"... si tot asa. 
Dar deh, domnului Nolan i-a placut mult sa se joace cu reverse motion in filmul asta, sa-l abuzeze in toate situatiile, iar eu am cascat gura cu o fascinatie bolnava la ele. Retrospectiv, nu prea am ramas cu mare lucru din film, dar in momentul consumului a fost bun :).
 
Guns Akimbo (2019)
 
Iar acum un alt film cu impuscaturi, urmariri, explozii... insa intr-un alt context, unul mai degraba gen Squid Game. In viata lui de IT-ist la o firma ce produce un joc de duzina, Miles (Daniel Radcliffe) este un individ marunt, banal, insa in lumea virtuala isi umfla muschii la cine apuca, transformandu-se intr-un troll. Numai ca intr-o zi nu nimereste prea bine. Stiti cum sunt conflictele alea de net gen "vezi ba, ca o sa te gasesc in viata reala si sa vezi ce-ti fac"?! Lui chiar i se intampla si este gasit de creatorul lui Skizm, un joc sangeros in care sunt angrenati cei mai violenti infractori si care in loc sa zica, asa cum ar face un om normal in timp ce-l bate sau ca preludiu ca-l baga in pizda ma-sii, de fapt il baga in jocul lui. A fi batut mar si a avea casa devastata e o problema marunta fata de a te trezi din  anestezie cu cate un pistol batut in cuie in fiecare palma, cu cate 50 de gloante, si inrolat, vrand-nevrand, in Skizm, unde singura regula este "ucide sau vei fi ucis". Pe urmele sale se afla Nix (Samara Weaving), una din cele mai de succes competitoare. Impreuna vor construi o comedie plina de actiune, sub bagheta neozeelandezului Jason Howden, creatorul comediei horror Deathgasm
Filmul are o atmosfera de joc video, dar are si umor, ritm iar poate ceea ce il scoate din anonimat este ca, sub acoperirea unei comedii de actiune, contine voalat (mie mi s-a parut destul de directa, dar ma rog, asa se zice) o critica a publicului de jocuri / competitii violente, lipsit de empatie si de o reala constientizare a situatiilor. Gladiatorii lumii moderne trezesc in multimi aceeasi sete de sange ca si cei ai lumii antice. 
Totul in film da senzatia de miscare, de dinamism, uneori perspectiva trece la persoana intai, precum aceea a shooter-elor, accentuand senzatia de joc, ceea ce face ca exagerarile sa isi gaseasca locul potrivit, sa nu para deloc deplasate.
 
Nu este nici unul un film care sa schimbe existenta sau istoria cinematografiei (oricat si-ar fi dorit probabil Nolan), ambele sunt produse de consum si divertisment de moment, dar mie mi-a placut mai mult Guns Akimbo pentru ca reuseste sa para mai fresh, mai putin incrancenat in propria importanta, ca sa zic asa. Ruleaza pe Amazon Prime. Nolanul cred ca e pe Netflix.

miercuri, 15 decembrie 2021

Hoinar prin America

 
 
John Steinbeck - Calatorii cu Charley in cautarea Americii 
 
Ajuns in 1960 la 58 de ani, Steinbeck a considerat ca a venit momentul sa isi reimprospateze cunoasterea directa despre acea America a oamenilor marunti prezenta in romanele sale, supusi injustitiei sociale si intorsaturilor destinului, pe care nu o mai cutreierase de 25 de ani.  Intr-o camioneta reamenajata botezata Rosinanta si avandu-l drept scutier de nadejde pe pudelul Charley, el va strabate peste 16.000 km in cateva luni, trecand prin 34 de state, fara sa fie recunoscut de nimeni, in ciuda temerilor apropiatilor. 
Volumul care a rezultat in urma calatoriei sale este despre oameni si interactiunile cu ei, locuri, idei, crampeie de viata, framantari, despre o lume in care incolteau deja semintele problemelor ce se vor acutiza in deceniile urmatoare, desi a fost scris acum peste 60 de ani. 
Gasim in carte detalii ce poarta patina unor epoci disparute (precum pravalii care tin evidenta in registre, folosind indigoul, indicatiile scrise sau verbale intr-o vreme ce nu cunostea GPS-ul, nici macar hartile detaliate), dar si care au ramas la fel ori au devenit si mai vizibile: mari orase ce cresc in timp ce satele se depopuleaza, devin tot mai mici, camioane incarcate cu busteni pe toate soselele, traficul infernal din marile orase (desi imi e greu sa-mi inchipui ce insemna "infernal" in anii '60), curentul reintoarcerii la natura cea bio si eco pe care il prezice: "sunt convins ca, asa cum un pendul isi inverseaza miscarea, la fel aceste orase umflate vor plesni ca niste pastai, expediindu-si copiii inapoi la tara". Unele din ideile sale, ce alcatuiesc firescul nostru, sunt revolutionare intr-o epoca in care nimeni nu se gandea la reciclarea deseurilor sau la felul in care deversarea reziduurilor chimice polueaza raurile (aha! deci stia, dar tot arunca detergentul de la rufe in parau :P). Nu lipsesc din calatoria sa nici situatiile amuzante, precum intalnirea cu patru femele de elan atrase de "vocea" Rosinantei, nici duiosia unei relatii om-caine cimentate de experienta comuna, nici consideratii despre vreme, peisaje, soferi de camion, singuratatea desertului, un pic de politica, scris, iar intr-un hotel reuseste sa reconstituie o intreaga existenta pornind de la resturile lasate la gunoiul din camera de cel care o ocupase inainte.
Fulgurante amintiri din copilarie personalizeaza acest volum la fel de mult ca si privirea de calator, unica, ce descrie o lume filtrata prin propriile asteptari si experiente, prin intalnirile ce pot face special un loc banal. Pentru ca locurile si peisajele apar prezentate sumar, ceea ce il intereseaza pe Steinbeck cel mai mult, aici ca si in romane, sunt oamenii, interactiunile cu cei intalniti in cale. Unii sunt laconici si astfel afla mai mult despre o zona de la posturile locale de radio, altii sunt rasisti, altii fac obiectul unor intalniri ce creeaza momente de magie in rulota Rosinantei, unde nu ezita sa invite intamplatorii drumeti intalniti la o cafea sau un pahar de coniac, pentru a afla mai multe despre cum traiesc si cum gandesc. Pana si diferentele dintre state sunt evaluate in functie de temperamentul oamenilor, de caracterul lor, de stilul de a indruma calatorul ratacit, de particularitatile lingvistice. 
Marturisesc ca eu, care tind sa ma interesez in explorarile mele mai mult de locuri, peisajele, flora si fauna, arhitectura, artizanat, monumente si mai putin de oameni, temandu-ma sa nu imi fie accentuata mizantropia aflata oricum la cote inalte, am simtit oarece dezamagire cand am citit cum a intrat in Yellowstone si a iesit destul de repede inapoi dupa intalnirea cu ursii, chiar si petrecuta in confortul si siguranta casei sale pe roti, insa Steinbeck este in primul rand un scriitor, si unul mare, care m-a purtat in calatoria sa ca printr-un roman, unde personajele sunt inevitabile, de la laconicii locuitori din nord pana la sudistii rasisti, trecand prin Texas, un stat special in cadrul varietatii celorlalte state. Autorul in romanele caruia tacerile au un spatiu al lor, ce marcheaza sentimente si ganduri interiorizate, a cautat cu obstinatie in drumul sau sa umple acest spatiu cu cuvinte, sa ia pulsul locurilor prin intermediul oamenilor ce le populeaza, privindu-si semenii cu empatie si deschidere, incercand sa se apropie chiar si de modul de gandire al celor cu care nu era de acord si alegand uneori destinatii de calatorie controversate, simtind nevoia sa vada pe viu cum se manifesta agresivitatea si ura compatriotilor sai, precum in exemplul de mai jos: 
"Pe cand eram inca in Texas, spre sfarsitul lui 1960, incidentul cel mai relatat si insotit de fotografii in ziare era inscrierea a doi negri micuti la o scoala din New Orleans. In spatele acestor farame de om de culoare erau aliniate maretia legii si puterea legii de-a impune - atat balanta cat si sabia erau aliate cu micutii -, in timp ce impotriva lor se manifestau trei sute de ani de teama si de manie, precum si groaza de schimbare intr-o lume aflata in schimbare. In fiecare zi vedeam fotografiile in ziare si episoade filmate transmise la televizor. Stiristii iubeau aceasta poveste datorita unui grup de femei voinice, de varsta a doua, care, printr-o curioasa definire a conceptului de  "mama", se adunau in fiecare zi sa-i ocarasca in gura mare pe acei copii. Cateva dintre ele devenisera atat de experte, incat erau denumite Majoretele, si in fiecare zi se aduna o multime de oameni ca sa se distreze si sa le aplaude reprezentatia."
Cum s-ar spune, Steinbeck e mai interesat de circul stirilor de la ora 5 decat de linistea unei paduri seculare de sequoia, punct in care nu prea m-am inteles cu el. Dar imaginea Americii rezultata la sfarsitul drumului din acest reportaj de calatorie / roman al unei natii (pentru ca imaginatia scriitorului nu avea cum sa nu imbogateasca experienta calatorului) este una bogata in nuante, variata si complexa ca si tara insasi, cu pasaje ce au acelasi impact si dupa trecerea zecilor de ani, suprapunand peste calatoria exterioara una interioara, reflexiva, chiar si mai interesanta. 
Trivia, daca vreti sa completati episodul fetitei negre in fata careia se revarsa furia Majoretelor pe care Steinbeck a simtit nevoia sa o vada in desfasurare, al carei nume nu l-a cunoscut poate niciodata, puteti citi aici.

vineri, 10 decembrie 2021

Pe la poalele Pietrei Craiului si ale Bucegilor

 

Pozele de mai sus sunt deja un spoiler al conditiilor meteo din cea de-a doua plimbare despre care vreau sa va povestesc aici. Deocamdata, ne indreptam spre Prapastiile Zarnestiului, pentru o scurta drumetie de duminica, zi in care intregul Brasov si nu numai pare sa fi avut acelasi plan, in ciuda vremii nehotarate, cu nori ce stau sa se descarce deasupra noastra. 
Chiar si parcarea in zona de intrare a Prapastiilor a devenit o adevarata aventura, mai ales de cand in apropiere, in satul de pe culme (Magura) a mai rasarit o manastire, ca asa se intampla pe la noi, daca nu se construiesc scoli si spitale si toate sunt lasate la voia Domnului, macar sa fie cat mai multe locuri unde ea sa fie mituita cu rugaciuni si contributii materiale... Evident ca, prin tot puhoiul de masini, nu putea lipsi gipanul nesimtit - cu numar de B - care parcheaza fix in fata barierei de acces, fara sa ii pese ca poate vreo masina care alimenteaza cabana ori vreo salvare ar avea nevoie sa treaca... Chiar aveam sa ne intalnim la intoarcere cu o masina mare de pompieri, o salvare si una de politie indreptandu-se spre chei, nu stim motivul. 
Excursia asta mi-a provocat destul de mult disconfort psihic, imi stiti deja sensibilitatea la multimi, dar na, mi-am facut-o cu mana mea, nu mi-am inchipuit cat de aglomerat poate fi la final de noiembrie, mai ceva decat intr-un parc din oras. 
In schimb, cel mai sociabil catel parea sa fie foarte in elementul lui, trecand de la un om la altul si cerand ba un pic de atentie, ba ceva de mancare (obicei de care ne luptam din greu sa-l dezvatam, insa fiecare moment cand chiar primeste ceva ne da inapoi din nou cu vreo 20 de pasi), ba salutand si continuandu-si drumul. La ramificarea traseului ce continua spre cabana Curmatura, am facut stanga spre Cheile Pisicii si am mai mers un pic pe albia paraului secat, bucurandu-ma de absenta altor oameni, de zgomotele naturii, mai un ciripit, mai un fosnet de frunze. Cum vremea se arata in continuare foarte oscilanta si incepuse sa picure, am renuntat la a continua drumul (de altfel nici nu aveam vreo intentie, Ciucasul din ziua precedenta ne lasase o usoara febra musculara pe care am preferat sa nu o activam cu un drum mai lung) si ne-am intors pe acelasi traseu dupa o plimbare de vreo doua ore, doar asa, pentru a lua putin aer. Pentru ca Prapastiile Zarnestiului sunt un obiectiv turistic foarte cunoscut si usor accesibil, nu mai are rost sa vorbesc despre ele, remarc doar ca in perioada asta a anului albia Raului Mare, paraul ce le strabate si a construit harnic o multime de pesteri, era complet uscata, apele retragandu-se in adanc printre calcare. Nu ma indoiesc ca vor reaparea la suprafata odata cu topirea zapezilor sau la vreo ploaie mai serioasa. 
Cam atat cu Piatra Craiului pentru acum, trecem muntii si ajungem in Bucegi, ocazie cu care bifam si o parte din cea de-a patra sosea Trans- importanta a tarii (alaturi de - fagarasan, - alpina si - rarau), pentru ca vara nu am avut vreodata placerea de a o urca in coloana de masini. Acum vremea arata cam asa,
drept pentru care nu se inghesuiau prea multi, insa pe masura ce ne-am ridicat deasupra norilor si ei si-au golit incarcatura deasupra noastra, imaginile aveau sa devina de-a dreptul spectaculoase, dar despre ele putin mai incolo. Deocamdata nu ne indreptam spre platou, ci coboram la Campingul Zanoaga, locul unde prin luna iulie a avut loc o mare viitura ce a stricat drumul, in mare parte reparat. In urma ei a ramas o plaja larga
 ce marcheaza intrarea in Cheile Zanoagei, prin care ne conduce marcajul cruce albastra. Si pentru ca aminteam de camping si contemplam ideea unei intoarceri vara, ne-am lamurit ca nu e cazul, panoul de la intrare cu cainele taiat ne-a aratat ca un este un loc prietenos cu animalele de companie, deci nu suntem din acelasi film. 
 
Cheile Zanoagei au fost sapate de raul Ialomita si se afla intre Cheile Tatarului si Cheile Orzei sau, daca vreti, intre Lacul Bolboci si Lacul Scropoasa, destinatia noastra pentru aceasta plimbare in conditii ce pareau sa nu ne lase sa ajungem prea departe. Dar, manati de caprioara ce ne arata drumul, am pornit pe poteca de pe malul drept al raului, aici de dimensiunea unui paraias de munte inofensiv (parca nici nu-ti vine sa crezi ca s-a umflat atat de mult incat a fost in stare sa rupa podul spre camping si soseaua principala)
intr-o coborare constanta de care aveam sa-mi dau seama abia la intoarcere, cand tot ce am coborat trebuia din nou urcat. 
La scurt timp, un pod suspendat ne muta pe partea stanga a raului. 
Il traversam fiecare cum poate, unii pe sus, altul prin apa, admiram coltii de stanca ce se profileaza in ceata si continuam drumul prin padure, pe malul raului, insotiti ici-colo de panourile ce ne prezinta vegetatia/fauna zonei si de fericirea ciobaneasca de a se afla din nou in natura, unde ii place cel mai mult. 
 
Revenim pe partea dreapta a raului si ne oprim sa pozam destul de des, ba un ochi de apa, ba un colt de stanca,
este genul de peisaj care ma incarca de voie buna si imi da un elan nou, nu conteaza ca este nor si lumina nu ajuta la crearea unor imagini amazing, natura este amazing in orice conditii. Nici nu ne dam seama cand ajungem la lacul Scropoasa, dupa nici o ora de la plecare. 
M-a surprins faptul ca, desi incepuse sa ploua si totul in jur arata cam cenusiu, lacul isi pastra acel albastru-verzui frumos al lacurilor limpezi de munte. Este un lac artificial, produs de un baraj construit in 1929, unul din cele mai vechi din tara, conceput pentru a regla debitul Ialomitei. Constructia sa a determinat aparitia primei hidrocentrale, la Dobresti, in 1936, care a fost si cea mai mare ca putere pana la construirea celei de la Bicaz. 
Si in timp ce contemplam lacul sub ploaia ce parea sa se inteteasca, gandindu-ma daca mai este timp de o scurta plimbare pana la Cascada Sapte Izvoare din vecinatate ori pentru a vedea intrarea in Cheile Orzei, considerate cele mai inguste din tara, acolo unde capatul lacului ofera imaginea interesanta a tunelelor sapate prin munte, meditatia mi-a fost intrerupta de un huruit tot mai puternic. Primul gand a fost "ce tare se aude cascada!", dar apoi, privind spre lac, am vazut cum incepe sa se valureasca si valul acela se apropia tot mai mult si zgomotul crestea in intensitate. O ultima poza si ruuuuuun! Ca sa nu fie ultima poza facuta vreodata :).
In jurul nostru fragmentele de gheata cadeau tot mai des, teama era sa nu se faca tot mai mari. 
Din fericire, am avut unde ne adaposti, cainele nu a fost de acord, el a preferat sa stea afara, sa exploreze bobitele inghetate, cine stie? poate vreuna contine si ceva de mancare :). Si tot din fericire, nu a durat prea mult, dupa vreo 5 minute grindina a inceput sa se rareasca desi a mai continuat o vreme sa burniteze, dar si timpul nostru de hoinarit se cam apropia de asfintit, asa ca am lasat pentru alta data cascada si Cheile Orzei si am pornit inapoi pe traseul acum mai namolos decat la venire. 
La intoarcere, grindina orna frumos poteca, creand un covor asemenea celui format de primele ninsori, desi prin zona nu ajunsesera inca. 
Si pentru ca aventura sa fie deplina, deoarece in naivitatea noastra ne-am lasat in grija catelului pentru a ne arata drumul iar el nu a fost de acord, urmandu-si propriile obiective turistice, si anume raul, am reusit sa ne si ratacim putin, ca prea mult nu aveam cum, drumul oricum urma firul apei. 
 
Dar am mers o bucata topaind printre bolovani, pana am reusit sa regasim poteca, dupa ce am urcat un povarnis destul de abrupt. La iesirea din chei aparuse si soarele. 
Revenirea la Sinaia si spre infamul DN1 ne-a fost marcata, pe coborare, de frumusetea norilor adunati prin vai pe care-i contemplam de la inaltime, parca rasplatindu-ne curajul si perseverenta. 
 
De data asta, chiar cred ca am incheiat cu drumetiile montane pe anul asta! Sa ne vedem sanatosi pe potecile patriei la anu'  si la multi ani!

marți, 7 decembrie 2021

Din nou in Ciucas

  

Spuneam pe la inceputul lunii noiembrie, cand cu plimbarea la Gropsoarele si Zaganu, ca ar fi cam ultima ocazie de drumetie lejera pe munte. M-am inselat, sfarsitul de saptamana de dinainte de Ziua Nationala a venit cu o vreme care ne-a impins din nou sa ne luam picioarele si labutele la spinare si sa pornim cu avant si entuziasm spre creste si chei. Cum inceputul zilei nu arata foarte prietenos, am pornit din Pasul Bratocea cu ideea de a merge pana cand burnita marunta ce ne insotea se va hotari sa se transforme intr-o lapovita mai demna de luat in calcul ori se va plictisi si va pleca sa mai sacaie si pe altii, de pe alte plaiuri. 
Dupa scurtul urcus prin padure, iesim la stana din Bratocea, acum pustie,
 si ne continuam traseul, intr-o urcare usoara dar constanta, pe masura ce norii dau semne ca s-au cam plictisit de Ciucas si ar vrea sa se retraga spre alte zari.
Ajunsi la releul de televiziune, acolo unde drumul se transforma in poteca, intelegem ca nu mai este cale de intoarcere,  s-a facut deja mult prea frumos pentru a rata o asemenea ocazie, asa ca hai sus, spre creasta, tot mai sus
si incepem urcusul spre Culmea Bratocea. Pe masura ce padurea de brad se rarefiaza, 
incepe sa se vada tot mai mult din masivele invecinate si din stancariile ce aprind imaginatia  si creeaza legende prin formele lor. Iar cand iesim pe saua cea lunga si domoala a Tigailor, o lunga curba de nivel ne conduce la baza ascensiunii finale de o ora pana la varf, dam si de zapada, ba chiar si un firav curcubeu sfios ne saluta. 
Alternanta de nuante de verde si albastru este din ce in ce mai mult presarata cu alb si nu vorbesc doar despre pufoseniile de pe cer.

ci si de poteca. Iar Nadia este in extaz, sapa gropite prin zapada, o mananca, se tavaleste, alearga in cercuri largi (la sfarsit aveam sa calculam ca probabil ea a facut un traseu dublu fata de noi, cu toate ocolurile si explorarile prin tufisuri, neobosita si permanent curioasa si debordand de energie). 
Tigaile si cararea spre cabana Ciucas incearca sa ne ademeneasca, insa nu ne lasam abatuti din drum
si  ne continuam ascensiunea in cea mai abrupta si vantoasa parte a ei, urcusul de o ora spre punctul ce ni se parea atat de aproape (acolo, sus, la un sfert de ora :D!), admirand pe drum formatiunile stancoase ce capata acum aspectul unor prajituri presarate cu zahar pudra.
Am tot citit despre diverse denumiri ale acestor impozante formatiuni pietroase din Saua Tigailor, precum Babele la sfat, Turnul lui Goliat, Mana dracului, Omul elefant, insa nu am incercat sa le identific, mi-am lasat propria imaginatie sa zburde si sa le dea un sens, ceea ce va indemn si pe voi sa faceti, mereu mi-a placut sa imi creez propria poveste, inspirata de cartile citite, de filmele vazute, de jocurile jucate.
Ajunsi pe varf, mai facem cateva poze, 
ne adapostim sub un damb de rafalele biciuitoare de vant, rontaim ce avem prin traista si pornim fuguta inapoi, pentru ca soarele se pregateste si el de culcare, sub privirile vigilente ale Nadiei, care si-a facut un obicei din a explora drumul in fata si a saluta toti drumetii. Si, spre mirarea mea, erau destui in aceasta frumoasa zi de sfarsit de noiembrie. 

Revenim din nou in pasul Bratocea, unde ne asteapta cuminte calul pe patru roti, dupa un drum de vreo 16 km, parcurs in mai putin de 6 ore, incluzand pauzele. Pana la urma, estimarile de traseu de pe marcaje, cel putin in Ciucas, s-au dovedit foarte generoase, reusind chiar si noi, fara cine stie ce conditie fizica, sa le batem cu vreo ora. Poate ca ne-a alergat putin si entuziasmul catelesc, poate doar au fost concepute pentru a nu descuraja plimbaretii ocazionali, nu foarte sportivi, oricum ar fi ne-am incadrat din nou in putinele ore de lumina ramase de la ora 11, cand am inceput sa urcam. 
In urmatoarele zile, data fiind instabilitatea meteo tot mai accentuata, ne-am multumit cu plimbari scurte prin doua chei, in alte doua masive, despre care voi povesti in curand, o destinatie foarte populara si alta foarte... aventuroasa in conditii de grindina.