Asteptarile celorlalti

 

 David Mitchell - Omul de ianuarie 

De sezon, ca tot se termina luna asta. Sa ne imaginam ca ne aflam in Anglia, in 1982. Dincolo de Razboiul Rece, de muzica disco ale carei acorduri incep sa rasune tot mai obsedant in epoca, de restrictiile economice impuse de guvernul Thatcher, viata lui Jason Taylor este pe cale sa se schimbe. La 13 ani, ierarhia in cercul de prieteni si colegi pare deja stabilita, dar el stie cat de instabila e si cum se poate rasturna peste noapte, asa cum stie si ce trebuie sa faca si cum sa reactioneze pentru a nu-si pierde statutul de membru mediu al gastii: sa pretinda ca intelege glume pe care nu le intelege, sa vorbeasca foarte putin, evitand cuvintele care i-ar putea activa balbaiala pe care incearca sa o ascunda, asa cum ascunde de ceilalti si faptul ca publica poezii intr-o revista, sa treaca neobservat, sa adopte gusturile si atitudinile baietilor vazuti ca populari. 

V-ati prins, cartea aceasta e un roman al maturizarii, al preadolescentei cu tumultul pe care il aduce, cu ritualurile sale, uneori crude, menite sa caleasca eroul si sa-i defineasca personalitatea. Intr-un an, din ianuarie '82 pana in ianuarie '83, multe din viata sa se vor schimba, multe experiente noi vor fi de trait. Toate acestea ii vor indruma pasii spre o noua etapa a vietii, dupa ce se va confrunta cu dragostea, moartea, despartirea, prejudecatile... In contact cu lumea din jur, cu intamplarile si intalnirile pe care i le aduce in fata, isi va redefini aspiratiile si personalitatea. Copilul nesigur si vulnerabil care, complexat din cauza balbaielii, prefera sa se creada ca nu stie raspunsurile la intrebarile profesorilor decat sa-si dezvaluie slabiciunea in fata colegilor, va avea de infruntat nu un singur demon interior (Calaul), ci trei (ceilalti doi fiind Vierme Nevricos si Geamanul Nenascut), explorand, fizic si psihologic, teritorii de dincolo de limitele lumii cunoscute, familiare. 

Nu am citit "Atlasul norilor", considerata cea mai buna carte a lui Mitchell, dar filmul avea ceva magic, construia un puzzle din planuri convergente, ce imi imaginez ca se regasea cumva si in roman. Aici avem o carte liniara, cu capitole ce ar putea reprezenta fara probleme nuvele de sine statatoare ce urmeaza cursul timpului, cate unul dedicat fiecarei luni. Aceasta structura simpla are insa dinamism, scene fulgurante relatate din postura de martor sau protagonist ni se succed prin fata si multe dintre ele fac parte din experientele mai tuturor tinerilor de varsta lui: mese in familie, tensiuni intre parinti, batai intre baieti, prima tigara, prima iubire, bullying, prejudecati rasiale; dar sunt si intalniri aproape improbabile, la limita dintre vis si realitate, ce par desprinse mai curand din imaginatia lui Jason, un baiat cu o viata interioara intensa, un poet care iubeste cuvintele, chiar daca ele refuza uneori sa i se formeze pe buze. Calaul, acea creatura nevazuta, traieste in mintea lui si se hraneste cu nesiguranta, cu vulnerabilitatea, cu dorinta de a-si gasi locul in lumea copiilor si in cea a adultilor, inabusindu-i gandurile si facandu-l sa preia opiniile celor mai populari, care reprezinta pentru el modele de urmat. Cand ajungi sa traiesti dupa asteptarile celorlalti (parinti, prieteni, comunitate), drumul inapoi spre sine nu este deloc unul usor.

Mereu mi s-a parut o provocare cand scriitorii se hotarasc sa dea voce unui narator copil, cum este si cazul de fata, pentru ca e greu sa iti transpui toata cunoasterea si experienta in acea privire naiva si incarcata de prospetime care sa nu tradeze stratul maturizarii peste care s-a suprapus. In mintea mea, imaginea lui Jason s-a amestecat cu (nu, n-o sa spun si eu cliseul pe care vad ca l-au imbratisat toti, eventual si fara sa fi citit cartea, Holden Caulfield) Charlie din The Perks of Being a Wallflower, nu numai prin experientele similare, dar si prin acel conflict dintre lumea interioara si cea exterioara, pasiunea pentru muzica, latura sensibila, artistica. Daca v-a placut filmul (sau cartea), si Omul de ianuarie ar putea fi pe gustul vostru.

Cred ca este si o lectura care ar putea figura in programa scolara de literatura de la clasa a saptea - a opta in sus. Habar n-am, de fapt, daca elevii trec prin literatura universala la scoala sau doar prin cea romana, insa Jason Taylor este cu siguranta un personaj cu care pot rezona mai usor decat cu Nica al lui Stefan a Petrei. Chiar daca nu traiesc in Anglia anilor '80, sunt multe experiente formatoare apropiate de ale lor si cu siguranta e genul de lectura mai interesanta decat multe propuneri ale unei programe scolare incremenite in mare parte la jumatatea secolului trecut, in contratimp cu aspiratiile si preocuparile copiilor. In orice caz, o carte recomandata lor, pentru ca "programa" starneste deja conotatia unei obligatii neplacute, creeaza respingere. Si mai cred ca, mai mult decat preluarea unor idei de-a gata, literatura (si ar fi loc si de altele, nu doar romana) ar trebui sa fie acea materie care sa trezeasca interesul si pasiunea pentru citit propunand texte accesibile, raportate la nivelul de cunostinte, interese si varsta, nu "capodopere",  ce pot fi descoperite ulterior, daca intr-adevar dorinta de a citi este cultivata. Altfel, si generatiile care vin risca sa fie formate invatand pe de rost comentarii despre capodopere necitite si sa nu deschida niciodata poarta spre cartile in care lumi minunate asteapta sa fie dezvaluite, intelese, iubite. 

Femeia in bucati

 

Pieces of a Woman (2020)

 

Suntem in secolul XXI, dar tot tavalugul bio, eco, organic si natural, impins la extrem, duce si la exagerari de tipul nasterilor de secol XIX, la fel de naturale, acasa, dar intr-un mediu ceva mai aseptic decat pe timpuri, pentru ca fatul sa isi "aleaga" singur momentul cand vrea sa vina pe lume. Martha (Vanessa Kirby, cu care am facut cunostinta ca sora reginei Elisabeta a II-a din primele sezoane ale serialului The Crown) si Sean (Shia LaBeouf) formeaza un cuplu care a luat deja decizia, s-a pregatit pentru acest moment si acum asteapta cu nerabdarea sosirea momentului. Cei doi sunt cat se poate de diferiti: ea provine dintr-o familie instarita, cu pretentii si lucreaza intr-o corporatie, el este muncitor in constructii, deloc vazut cu ochi buni de familia ei. Insa cuplul functioneaza, el aducand in seriozitatea ei stropul de umor, buna dispozitie ce ii poate alina ingrijorarile, intelegerea si sustinerea de care ea are atata nevoie inaintea nasterii. 

Cand se apropie momentul, lucrurile incep sa scape de sub control, sa nu mai urmeze planificarea stricta facuta in avans. Mai intai, moasa in care Martha avea incredere nu mai poate ajunge sa o asiste  si este trimisa o inlocuitoare. Apoi procesul se dovedeste ceva mai dificil decat intuia viitoarea mama. O jumatate de ora si o nastere mai tarziu, dupa ce vom fi asistat detaliat la fiecare moment al travaliului (si am apreciat ca, in afara secventei iesirii capului, imaginea a avut marinimia de a ne feri de detaliile prea gore, focusandu-se asupra celor de expresivitate, cu close up-uri pe chipurile si privirile celor trei implicati, cuplul si moasa), copilul moare in primele minute de la nastere. 

Si  dupa acest lung preludiu incepe de fapt filmul propriu-zis, acela al descompunerii si recompunerii, desfasurate pe parcursul urmatoarei jumatati de an. In timp ce Sean construieste un pod, podul dintre ei se prabuseste sub greutatea acuzatiilor, a viziunii diferite pe care cei doi o au in privinta a ce urmeaza sa faca, a starilor sufletesti contradictorii ce ii impiedica sa-si regaseasca unitatea de cuplu. Se cauta vinovati, au loc discutii privind soarta corpului neinsufletit, se lovesc de compasiunea enervanta a celor din jur, amestecata uneori cu un fel de bucurie egoista ca lucrurile astea li se intampla altora si ca pot avea un prilej de barfa ulterior. Orice amanunt apasa si mai mult, destrama un nou fir din tesatura ce parea solida si stabila. 

Kornel Mundruczo, creatorul lui White God si Jupiter's Moon, si scenarista Kata Weber, sotia lui, au ales sa analizeze consecintele unui episod ce inca se intampla din nefericire in zilele noastre pornind de la o experienta personala, o pierdere de sarcina, ca o forma de procesare, de asimilare, de purificare de propria lor trauma. Fiind apropiati de subiect, au stiut sa redea bine presiunea interioara si exterioara la care sunt supusi protagonistii, sa aduca pe alocuri o privire proaspata, iesita din stereotipiile cinematografului hpllywoodian, dar nu pe deplin. Nu s-au putut abtine de la morala de cinema american de la final, de la izul comercial raspandit de un film caruia nu i-ar fi stricat o privire metaforica mai puternica. Desi are nuante, reflectand nu doar asupra descompunerii interioare, ci si asupra modului in care mediul, familia in special, o accentueaza, este nehotarat si am perceput un contrast intre mijloace si mesaj, intre aspiratiile de cinema european, brut si natural, si o anumita falsitate, teatralitate si facilitate de productie de popcorns. 

Vanessa Kirby face un rol important, pentru care anticipez o nominalizare la Oscar. Ramane de vazut in martie, cand se vor anunta nominalizarile, pentru ca anul acesta ceremonia se va desfasura in luna mai. Martha aduce o atmosfera rece, de durere retinuta, de inabusire a propriilor trairi, intr-un strigat de ajutor mut mai puternic decat zarva galagioasa si invaziva, de cautarea de tapi ispasitori a mamei sale, ce se va alia cu Sean, in ciuda antipatiei reciproce. 

Poate ca nu este un film care sa-ti rupa sufletul, ceva a esuat in a-mi transmite emotia pe care cred ca ar fi vrut sa o impartasesc, cum o facea, de exemplu, Broken Circle Breakdown, insa e un film necesar, pentru empatia de care da dovada si pentru intelegerea pe care o aduce in disecarea durerii.

Forta vitala

 

Hallgrimur Helgason - Femeia la 1000° C 

 

 Va invit sa faceti cunostinta cu Herra Bjornsson. La 80 de ani, sufletul sau arde ca o flacara, asa cum urmeaza in curand sa se intample si cu trupul, pentru care deja si-a facut programare la crematoriu. Inainte ca totul sa ia sfarsit, mai are o ultima poveste de spus, cea a propriei vieti. In nota cu care isi deschide romanul, autorul mentioneaza ca el este bazat pe unele intamplari si persoane reale, insa modelele au primit biografii fictive. 

Cel mai important dintre ele, a carui voce si perspectiva ne insoteste pe parcursul cartii, este inspirat de nepoata primului presedinte al Islandei, din viata careia decupeaza si remodeleaza o alta, aceea a Herrei, sau a lui Herr A., cum o numesc la un moment dat niste nemti care se asteptau sa intalneasca un domn si se trezesc in fata unei copile. Pe internet, unde fiecare poate deveni cine doreste, isi asuma uneori identitatea Lindei Petursdottir, o fosta Miss World reala. In biografia acestei fiinte ce fascineaza prin modul sau de a privi lumea, se intrepatrund elementele istorice, biografii reale si fapte fictive, pentru a reconstrui o alta fateta si o alta marturie a unei perioade negre a omenirii, al Doilea Razboi Mondial, dar si anii de dinainte si de dupa, intr-un iures ce ne va purta in paginile sale din Islanda in Germania, din Danemarca in Franta, din Polonia in Argentina. 

Amintirile nu urmeaza o ordine cronologica, ci pe aceea a firului memoriei, sarind din anii '30 in anii '50, din perioada razboiului in 2009, anul cand o batrana imobilizata la pat isi gaseste consolarea in propriile rememorari si in posibilitatea de a fi salvata de o grenada, o veche prietena credincioasa din timpul cand florile si bombele puteau exploda pe aceleasi pajisti iar ea, o orfana de razboi care de fapt nu era orfana ratacea  singura prin lume. Si are ce-si aminti, pentru ca multe a trait si a vazut de-a lungul drumului sau prin viata aceasta mama a trei baieti cu trei tati diferiti: intalniri cu celebritatile epocii, diplomati, artisti, cantareti (pastrand aproape de suflet sarutul lui Lennon), cruzimea copiilor din scolile daneze unde mica islandeza a fost constransa sa mearga, apoi a adultilor, acte de umilinta si violenta, scene desprinse parca dintr-o lume ireala, in care poti intalni un cal ratacit ce nu-si poate gasi drumul spre casa fara calaret, dar si doi soldati si o capra in acelasi tanc sau cadavre carbonizate de fetusi. Sunt multe razboaie in fiecare razboi si Herra le-a cunoscut pe toate, le-a supravietuit, ba chiar la batranete a avut parte si de o scurta cariera de hacker pentru a scotoci prin secretele de familie. 

Razboiul a format-o, a invatat-o sa iubeasca viata intens, sa nu-si refuze nimic, sa se arunce in bratele imprevizibilului fara sa cantareasca prea mult urmarile, in scurtul timp ce desparte copilaria de momentul cand propriul corp ajunge un camp de lupta devastat de atacurile bolilor si medicamentelor. 

"Al Doilea Razboi Mondial continua sa faca ravagii in trupul meu; e o lupta nesfarsita. Germanii au intrat marsaluind in ficatul si rinichii mei chiar inainte de Craciun anul trecut cu malignitatea lor nemiloasa si continua sa ocupe anumite zone si acum, desi Aliatii i-au facut sa se retraga din stomac si colon primavara de dinainte.  (Batalia sanilor s-a incheiat cu mult timp in urma, unul dintre ei fiind acum membru al parlamentului mamar, intr-o lume mai buna.) Rusii, in schimb, continua asaltul asupra scobiturii pieptului si avanseaza rapid catre inima, unde mai devreme sau mai tarziu se va infige steagul rosu."

Aceasta atitudine carpe diem i-a lipit uneori eticheta de usuratica, alteori a generat reactii contradictorii si inexplicabile: cum poti iubi atat de mult rodul unei relatii sexuale planificate pentru a avea acces la o mostenire? cum poti, dupa ce ai cunoscut luxul parizian, sa te retragi intr-un fund de insula islandeza pentru a accepta o vreme brutalitatea si violenta unui sot? Insa si in asta consta misterul Herrei, un personaj alunecos, pe care nu prea stii de unde sa-l apuci. Vocea ei este una puternica, plina de luciditate, cinism si umor (uneori cu tenta macabra). 

A fost un copil crescut in vremea razboiului, preluand ideologii ale adultilor fara sa le inteleaga, dar incercand sa vada oamenii din spatele uniformelor, indiferent de stigmatul care li se aplica. Trecerea spre adolescenta s-a petrecut departe de parinti, confruntandu-se singura cu procesul de maturizare si cu devastarea produsa de razboi.  A fost un adult ce nu si-a gasit niciodata locul stabil, colindand prin lume si cautand permanent ceva, poate iubirea, poate un liman unde sa-si ostoiasca focul interior, pasiunea pentru viata. A devenit o batrana ce-si pune la punct familia si face farse in lumea virtuala, acea matusa cool pe care multi si-o doresc dar poate parea uneori lipsita de suflet, enervanta in raceala afisata. 

De cele mai multe ori, cartile plasate in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in general americane sau engleze, au o viziune unilaterala, orientata catre "cei buni". Aici nu este cazul, familia Herrei contine si anti-nazisti, dar si simpatizanti nazisti, iar ea, copil fiind, poate sa-i simpatizeze si pe Hitler dar si pe dublul sau evreu, un pretins frate geaman intalnit intr-o gara, relatarea sa creand o imagine echidistanta si urmand cu strictete perspectiva personala, subiectiva a fetei. 

Cartea se parcurge usor gratie dinamismului succesiunii tablourilor si stilului vioi-jucaus, dar asta nu o face si usor de digerat. Uneori induioseaza, alteori creeaza o reactie de respingere prin atrocitatile la care ne face martori, uneori amuza, alteori produce tristete, este la fel de contradictorie ca si personajul sau. Mi s-a parut cam inegala, cumva experientele din Argentina nu erau din acelasi film, ci dintr-unul mai slab, dar Herra m-a insotit ca o voce credibila, intr-atat incat a trebuit sa verific daca nu cumva Hallgrimur nu e prenume feminin, desi numele de familie ar fi trebuit sa se termine in -dottir daca era cazul. Dar nu, este un barbat care isi asuma o perceptie feminina si reuseste sa vada de partea cealalta a baricadei, sa inteleaga ca un barbat poate fi refugiul unei femei in vreme de razboi, dar si condamnarea ei.

Un islandez despre limba sa si cateva limbi straine

  Problema cu islandeza insa este ca e o limba prea mare pentru un popor atat de mic. Am citit pe net ca ar contine sase sute de mii de cuvinte si peste cinci milioane de combinatii de cuvinte. Limba noastra este asadar considerabil mai mare decat poporul. 

Am ajuns sa vorbesc si alte limbi destul de bine, dar putine au solemnitatea islandezei, pentru ca sunt concepute pentru uz zilnic. Germana mi se pare cea mai putin pretentioasa limba, iar vorbitorii ei o folosesc cum isi foloseste tamplarul ciocanul: isi construiesc cu ea o casa pentru ganduri, fara vreo consideratie pentru estetic. In afara de rusa, italiana este cea mai frumoasa limba din lume, care transforma pe oricine intr-un imparat. Franceza este un sos gustos pe care francezii vor sa-l savureze cat mai mult posibil, iata de ce vorbesc in cercuri, mestecand fiecare cuvant, motiv pentru care deseori le curge sosul pe la coltul gurii. Daneza e o limba cu care danezilor le e rusine. Vor sa scape de ea cat mai repede, de-asta isi scuipa cuvintele. Olandeza e o limba guturala care a inghitit alte doua. Suedeza se crede franceza Nordului, iar suedezii fac tot posibilul sa-i dea gust plescaind din buze. Norvegiana e rezultatul incercarilor unui popor de a nu vorbi daneza. Engleza nu mai e o limba, ci un fenomen universal ca soarele si oxigenul. Cat despre spaniola, e o pervertire aparte a limbii latine, care a aparut pe lume cand poporul a incercat sa se adapteze defectului de vorbire al unui rege, si totusi e limba pe care am invatat-o cel mai bine. 

Putine dintre aceste popoare au ajuns insa sa stapaneasca arta tacerii. Concurentii cei mai acerbi ai islandezilor in cursa tacerii sunt finlandezii, fiind singurul popor din lume care poate tacea in doua limbi, dupa cum spunea Brecht. 

Noi, islandezii, pe de alta parte, suntem singurii din lume care ne-am venerat atat de mult limba, incat am decis s-o folosim cat mai putin posibil. Iata de ce islandeza e o fata batrana trecuta de saizeci de ani careia i s-au dezvoltat impulsurile sexuale tarziu si care nu-si doreste nimic altceva decat sa fie posedata de cuvinte inainte de a muri. Si exact asta face. Dupa ultimele mele incursiuni in lumea blogurilor, m-am convins ca se poate conta pe generatiile viitoare sa extraga aurul din rahat si sa-l arunce pe primul peste bord ca sa-l pastreze pe cel din urma. 

Ce sa fie, ce sa fie? Un fragment din cartea despre care urmeaza sa scriu. (Traducerea din limba engleza, versiune in care cartea a facut obiectul unei noi redactari fata de originalul islandez, ii apartine Ioanei Miruna Voiculescu.)

 

Din vremea apelor dulci si sarate

  

Maja Lunde - Istoria apelor 

 

Daca in primul volum al tetralogiei sale climatice autoarea norvegiana ne facea martori la disparitia albinelor, cel de-al doilea este despre apa. Reteta e de-acum cunoscuta, o incursiune in degradarea planetei, cu efecte rapide si de multe ori ireversibile,  desfasurata pe mai multe planuri ce corespund unor epoci diferite, in cazul de fata cea in care inca se mai poate salva ceva (vremurile noastre) si cea in care nu a mai ramas nimic de salvat (de-acum peste vreo 20 de ani). In vremea noastra, o activista pentru mediu priveste cu ingrijorare cum ghetarii sunt ciuntiti si transformati in cuburi pentru export, cum cursurile apelor sunt deviate si imblanzite de hidrocentrale, in timp ce un intreg ecosistem are de suferit. In 2041, cand consecintele schimbarilor climatice au devenit certitudini, un tata cu fiica lui migreaza spre nord, unde viata mai e inca posibila si suportabila. 

Exercitiul de imaginatie pe care ni-l propune este unul ce indeamna la meditatie, la cumpatare. Scenariul propus, zic eu, nu este unul distopic, de tipul "daca", ci doar o prefigurare a viitorului, de tipul "cand". E o proiectie a viitorului nostru ce se construiesti prin acte de iresponsabilitate sau prin nepasare, din incapacitatea de a ne opune unor decizii care, promitand progresul si generand bani si locuri de munca, contribuie la poluarea locala, transforma zone intinse in desert, ucid oameni. Si cele mai apropiate si la indemana exemple ar fi Rosia Montana si Copsa Mica, dar cate altele nu sunt, chiar si in curtea noastra marunta!

Intre Signe, care isi doreste sa salveze lumea, si David, care 24 de ani mai tarziu porneste in pribegie pentru a se salva pe sine si pe fiica lui, exista un fir subtire, velierul cu care cea dintai pleaca in ultima ei calatorie, "Albastru", cel care da titlul original al cartii. Editia romaneasca a optat insa pentru un alt fir, acela al unitatii volumelor ce alcatuiesc cvartetul, transformate in "istorii". Probabil ca urmatorul volum ar trebui sa se numeasca Istoria cailor ;). 

Intre cele doua fire paralele ale actiunilor (care, de fapt, sunt mai degraba schitate, niste pretexte pentru a-si construi pledoaria climatica), se intrezareste o Europa pustiita, devenita imposibil de locuit in partea de sud (inca de acum sudul Spaniei este deja desertificat), de unde multe specii de pasari si animale au disparut, cu resurse de apa limitate, obtinute mai ales prin desalinizarea apei de mare. 

Maja Lunde nu scrie rau, mai ales ca ma intereseaza mult subiectele pe care le propune, dar nici atat de bine pe cat ar merita tema aleasa. Abordarea sa cam simplista tinde sa o duca un pic in derizoriu si pe alocuri sa o scufunde intr-un registru melodramatic din care imi reveneam cu greu. Cam la fel cum celebrul discurs cu "How dare you..." a mutat atentia unora de la un mesaj altminteri important la persoana, la emotivitatea si patosul Gretei. Atat de mult se plange in cartea asta incat nu prea mai inteleg cum e cu lipsa de apa. 

Si totul e foarte descriptiv, asa, o atmosfera de tabara de refugiati in care se asteapta un Godot ce intarzie sa apara, cam cum astept si eu sa se intample ceva cu cartea asta, sa se ridice la inaltimea subiectului. Pretextul ecologic de la care se construieste devine centrul ei de interes,  ceea ce nu ar fi fost deloc rau daca ar fi fost tratat intr-un registru mai putin facil. Intre timp, Signe isi aminteste si sufera din iubire iar David isi aminteste si sufera de despartire... Subiectul asteptarilor/asteptarii lor este, evident, diferit. Probabil ca o sa citesc si urmatorul volum cand se va traduce, chiar daca cele doua de pana acum au mers cumva pe o panta descendenta, pentru ca o sa fie cu cai! Mi-a placut mai mult cartea cu albinele decat asta cu apele,  acum am mai redus turatia asteptarilor.

Strivit de propriile ganduri

  

Vlad Dragoi - Mica mea inima de om singuratic  

 

Timp de 6 zile pe saptamana, Vlad - personajul care ne poarta in lumea sa interioara - lucreaza intr-o librarie dintr-un mall. Rutina zilnica ii este intrerupta de un accident cand, intr-o seara, ducand gunoiul si apasand butonul compresorului, aude dinauntru urlete de groaza... Si atunci redevine copilul care, ca o prima reactie dupa ce a facut o boacana, si-ar dori sa poata opri timpul, pentru ca fapta sa nu se incheie niciodata, sa nu ajunga la consecinte. A doua ar fi sa fuga imediat, cat mai departe de locul intamplarii, strivit de propriile cosmaruri si de vinovatie: "...ca si atunci cu spartul violent al ghivecelor bunicii pe podea, mi-a readus parca dorinta aia disperata ca sunetul facut de obiectele pe cale de a fi distruse sa persiste si sa acopere cat mai mult, pe trista vecie chiar, daca s-ar putea, rabufnirea de strigate inumane venite de la fratele-om, strigate care ma tineau si ma ingropau tot mai adanc in groapa vinii din fata careia acum nu voiam decat sa fug, cat mai departe si sa nu ma uit niciodata inapoi." Ce decizie va lua in urmatoarele ore, vom vedea in romanul ce se desfasoara pe parcursul unei nopti, de seara pana la rasaritul soarelui.

Vlad este un singuratic, si acasa, unde locuieste impreuna cu mama sa si cu cainele, si la lucru, unde nu are relatii foarte apropiate cu colegii. Dar sufletul lui adaposteste un tumult de senzatii, generate mai ales de propriile ganduri si reflectii starnite de episoadele marunte ale vietii, uneori din prezent, alteori flashback-uri, ce au ecouri uneori disproportionate in mintea lui. 

Sa petrec cateva ore in compania sa a fost o experienta contradictorie. Ca personaj propriu-zis, nu pot spune ca l-am simpatizat prea mult. Uneori  braveaza, devine plin de sine, alteori se transforma in recipientul prejudecatilor etnice ale natiei (toti tiganii sunt niste betivi slinosi, lenesi si hoti in viziunea lui, simpla vedere a unei nuante mai inchise a pielii ii trezeste instincte violente), are o anumita rautate gratuita, un mod pasiv-agresiv de a se confrunta cu realitatea care imi displac. Dar  il salveaza (auto)ironia si umorul. A fost paradoxal faptul ca, desi personajul nu mi-a trezit nici simpatie nici empatie, nu am putut sa renunt la lectura, sa ma indepartez de el, am stat pana la sfarsit sa-i urmaresc tribulatiile. Si aici nu este meritul lui Vlad personajul, ci al lui Vlad autorul, care m-a captivat prin frazarea ampla ce urmeaza fluxul gandurilor, deviind dintr-o idee in alta, creand conexiuni si asocieri intre secvente, senzatii fulgurante si sclipiri de ganduri. Este ca si cum ai merge pe o sosea lina, pe marginea careia cadrul se schimba permanent. Contrar a ceea ce ar putea sugera coperta, nu facem un road trip real, decat unul foarte scurt, ci unul metaforic, printre ganduri, sentimente si senzatii. Chiar daca anumite secvente par disparate, le leaga firul memoriei, fiecare imagine sau scena este si pretext pentru urmatoarea, reflectand impreuna constiinta tulburata a unui om intr-un periplu spre sine insusi. 

Limbajul colocvial, de prieten dornic sa-ti povesteasca tie, cititorului, ceea ce in singuratatea sa nu are cui spune, respira acea onestitate ce da naturalete scrisului, are ceva ce ma face sa cred ca Vlad Dragoi ar putea sa scrie la un moment dat un roman important pentru literatura romana. Deocamdata, o mare parte din cartea asta mi-a lasat impresia unui exercitiu stilistic, de manevrare a unui personaj confuz, care stagneaza si nu stie incotro sa se indrepte... Imi pare rau ca nu s-a inchegat ceva mai unitar, sustinut de o idee mai puternica. Ne-am invartit in cerc si, dupa ce am calatorit o noapte intreaga prin lumea interioara a lui Vlad,  ne-am intors dimineata in punctul de unde am plecat, fara sa ajungem nici la thriller (cum parea a se anunta), nici la road trip, nici la o metamorfoza, o evolutie a personajului, ci doar gustand o felie de viata, cu un gust asemanator cu ciorba din filmele realismului romanesc auster post-revolutionar. Dar am convingerea ca va reusi sa iasa din cerc cat de curand, poate la urmatoarea carte. Este un scriitor care mi-a atras atentia, un poet care a facut pasul spre roman si cumva accentele de poezie se strecoara in proza sa si dau foarte bine, ceea ce imi creeaza mari asteptari. 

Trauma si fantezie

Cele doua filme de astazi au o tema comuna, aceea a evadarii, a escapismului de tip Peter Pan, o manevra de negare a realitatii pe care o adopt si eu uneori, de ramanere intr-o lume paralela, unde nimic nu scapa de sub control si pericolele  sunt doar imaginate si usor de invins. Ambele sunt disponibile pe Netflix, cel dintai cu titlul Up Among the Stars.

En las Estrellas (2018)

 

In Up Among the Stars, Victor este un regizor ce si-a inecat cariera in alcool dupa moartea sotiei, astfel ca se vede pus in imposibilitatea de a-si intretine fiul, numit Ingmar (dupa Bergman). Fiecare zi este o lupta, pe care copilul o intampina cu luciditate si resemnare, in timp ce adultul se refugiaza in scenariul ce spera ca ii va aduce faima si bani. Peter Pan-ul de aici este tatal-regizor, nu de putine ori raportul de forte inversandu-se si copilul fiind nevoit sa actioneze ca tata, sa-si culeaga parintele din baltile in care ajunge cand isi pierde cunostinta dupa ce-si bea mintile. 

Daca inceputul intr-un peisaj post-apocaliptic mi-a creat asteptari mari, desfasurarea ulterioara a filmului m-a cam dezumflat. As fi vrut sa-mi placa, simteam ca este ceva acolo, numai ca filmul din film, scenariul ce alterneaza cu acela propriu-zis, mi s-a parut banal si spus intr-un mod neinteresant. In lumea reala, isi gaseste un ton al sau, chiar daca destul de lipsit de nuante, fara o evolutie clara a personajelor, dar lumea imaginatiei a fost cam saracacioasa si conventionala, incarcata de o teatralitate ce nu reusea sa dea deloc acea nota de fascinatie pe care si-o dorea. Mi-a venit sa-l compar cu El laberinto del fauno, la care tin mult, si mi-a fost clar ca iese cam prost din aceasta comparatie. 

Mi-a placut omagiul adus filmelor vechi, de la Chaplin si Méliès la Fellini, parca partea asta  eclipseaza filmul propriu-zis, declaratia de dragoste a regizorului pentru cinematografie si creatorii de filme ajunge sa capteze interesul mai mult decat subiectul propriu-zis. Numarandu-i printre producatori pe Alex de la Iglesia, as fi sperat sa aiba acea doza de umor spaniol ce poate scoate un film din amorteala, dar registrul ramane unul serios si melancolic, din care a lipsit exact magia pe care o invoca.

I Kill Giants (2017)

 

Un alt fel de abordare gasim in I Kill Giants, un film bazat integral pe prestatia tinerei Madison Wolfe, ce-i da viata Barbarei, un personaj cu o viata foarte intensa. De la inceput o vedem cum prepara potiuni, intinde capcane, observa, sta mereu la panda, alerta, in timp ce la scoala cu totii o percep ca pe o freak. Insa asta nu pare s-o deranjeze, pentru ca si-a gasit o menire mai importanta, aceea de a-si pazi orasul de uriasii amenintatori ce-i dau tarcoale, percepandu-se ca o salvatoare a omenirii. 

Din momentul in care incepi sa intelegi cam in ce directie bate filmul, parca iti pare rau ca scenariul nu a stiut sa se joace mai mult cu dualitatea si cu ambiguitatea, ca nu a dus-o pana la capat, ca-ti pune in fata concluzii transante si banale de genul: All things that live in this world die. This is why you must find joy in the living, while the time is yours, and not fear the end. To deny this is to deny life. Finalul se doreste incarcat de emotie, insa toata emotia s-a consumat deja, nu prea mai are nimic de spus, chiar si eroina il imbratiseaza cu destula apatie, ca pe ceva firesc; nu m-a convins. 

Mi-au placut constructia si gradarea pana la un punct, m-au cam plictisit cliseele legate de scoala, cu the usual bully, psiholoaga foarte empatica si intelegatoare in ciuda ostilitatii eroinei, m-a enervat previzibilitatea si lipsa de imaginatie a finalului. Efectele speciale sunt cam saracute pentru pretentiile de fantasy, cred ca am avut cam aceleasi probleme ca si cu En las estrellas,  legate de discrepanta celor doua lumi alcatuite, cea a fanteziei e cam lipsita de personalitate si farmec, de fascinatia pe care ar trebui sa o creeze. Si tot ca si in celalalt film, parca actorii sunt mai buni decat filmul in care joaca si pe care reusesc sa-l salveze partial.

Presupun ca pentru un young adult movie e decent, depinde de pretentiile si asteptarile spectatorilor, poate chiar ajuta niste pusti traumatizati de propriii lor uriasi. Pe mine aceasta alaturare dintre o poveste de benzi desenate si o drama din viata reala redusa la drumuri atat de batatorite m-a cam dezamagit. 

 

In concluzie, doua filme caldute, prea ingaduitoare ele insesi cu propriile standarde pentru a putea lasa o amprenta durabila, dar care pot oferi un strop de evadare.... Nici prea-prea, nici foarte-foarte!

Om si masina

  

Ted Chiang - Exalare

Am deschis acest volum de povestiri fara sa stiu la ce sa ma astept, eram in dispozitie de SF, de ceva usor, care sa se poata parcurge in episoade separate, fara sa ma implice prea adanc si sa ma distraga de la lucru. Insa din momentul cand am terminat prima povestire, nu-mi doream decat sa o incep pe urmatoarea, apoi urmatoarea, si tot asa, reusind sa le devorez mai repede decat imi propusesem. A fost ca o repriza de binge a unui sezon de Black Mirror!

Fanteziile pe care le construieste acest autor pornind de la speculatii cu baze stiintifice, de la referinte pop culture ori de la alte fantezii,  sunt proaspete, bine conduse, se joaca pana la urma cu mintea si asteptarile cititorului, amestecand premise fantastice si reale intr-un cocktail cu arome originale. 

Sa luam, de exemplu, povestirea care deschide volumul, Negutatorul si poarta alchimistului. Daca la inceput te simti transpus in lumea celor 1001 de nopti, cu un calif caruia i se spune o poveste in care se intercaleaza alte povesti, pana si actiunea fiind plasata la Bagdad, prizonierul povestitor are istorii insolite, derivate mai curand din universul  lui H.G. Wells decat din cel exotic al fictiunilor orientale. I-am sorbit povestile, in ciuda reticentei mele - despre care am tot scris mereu cand am avut ocazia -  in fata circularitatii cauzelor si efectelor calatoriilor in timp si am apreciat combinatia inedita dintre luxurianta lume orientala si tehnologie desprinsa dintr-un amestec de stiinta cu vrajitorie, ca si morala fabulei. 

Exalare, cea de-a doua povestire, ne prezinta printre altele modul in care un robot isi face singur o operatie. Deslusirea anatomiei  proprii este fascinanta si m-a facut sa visez, mai ales in vremurile astea, cum ar fi daca fiecare dintre noi am detine seturi de plamani reincarcabili. Insa este doar inceputul intrarii intr-o lume inchisa, cu propriile sale legi fizice, unde se pot broda variatiuni pe tema termodinamicii pe intelesul non-fizicienilor. 

Fiecare dintre povestiri ajunge, dincolo de SF si de aspectele tehnologice, sa se transforme la un moment dat intr-una despre natura umana, despre noi insisi, aducand in discutie libertatea si responsabilitatea generate de progres si alcatuind scenarii in care eliberarea poate deveni propria-i capcana. Ted Chiang exploreaza in mod inventiv fatetele subiectului ales, ba chiar in notele / postfata cartii ne ofera cu generozitate si indiciile privind sursele creativitatii sale. In logica functionarii celor noua povestiri, omul e un mecanism la fel de fragil si imperfect ca si cele pe care le actioneaza pentru a se vedea apoi depasit, chiar coplesit de consecintele actelor sale. 

Iminenta demontare a telescopului Arecibo m-a intristat in momentul cand am aflat despre ea  la fel de mult ca si sondele spatiale lasate sa moara in singuratatea tacuta si intunecata sau sa cada pe o planeta pustie si neprimitoare dupa ce si-au implinit menirea. Insa el s-a prabusit singur, ca si cum si-ar fi presimtit condamnarea, traind de acum in istoria astronomiei, dar si in literatura. L-am regasit intr-o povestire din acest volum, scrisa inainte ca toate astea sa se fi intamplat, Marea tacere, un text care preia o ipoteza destul de vehiculata, ca speciile inteligente pe care le tot cautam prin cosmos ar putea exista langa noi, doar ca nu am descifrat inca un limbaj comun. Avem si pedagogie victoriana, si creationism cu relicve ale omului primordial, si consideratii despre fidelitatea memoriei,  si un fragment ce reprezinta aproape un mini-roman, Ciclul de viata al obiectelor software, ce exploreaza relatia dintre oameni si AI (tema din ce in ce mai disecata si in cinematografie in ultima vreme), dar si capacitatea juridica a acestuia din urma, dilemele etice pe care le ridica exercitarea sa si statutul unei constiinte artificiale. 

Totul intr-un volum agreabil ce alcatuieste lumi plauzibile pornind de la o viziune umanista. Oricat de fluide ar fi limitele fanteziei, temele si dilemele - explorate sau nu anterior - pe care le pun in lumina cele noua povestiri sunt cat se poate de omenesti si, in unele cazuri, actuale...

Justitiarul

  

Heinrich von Kleist - Legenda lui Michael Kohlhaas (Dintr-o cronica veche) 

 

Pentru ignorantii ca mine, care aud prima oara de acest autor, Heinrich von Kleist este un scriitor german din secolul XVIII care, in cei 34 de ani de viata, a scris piese de teatru si romane ce nu si-au pierdut deloc actualitatea, fiind inca jucate sau adaptate cinematografic. Titlul de fata a fost ecranizat intr-un film (pe care acum vreau sa-l vad!) ce-l are in rolul principal pe Mads Mikkelsen, unul dintre actorii mei preferati, film nominalizat in 2013 la Palme d'Or, castigator si al unor premii César, unde a avut cateva nominalizari. 

Daca parfumul vremurilor trecute nu era deja suficient de pregnant, actiunea romanului este plasata si mai departe in timp, in secolul XVI, ceea ce-l face chiar si pentru perioada cand a fost scris un roman de epoca. Avand ca protagonist un negustor de cai real, a carui insemnare sta la baza cartii, romanul abordeaza o tema oricand valabila, disecand resorturile ce pot declansa reactii extreme. Pornind de la un episod birocratic (se pare ca inventarea de hartogarie si tot felul de permise nu este un hobby al autoritatilor din epoca moderna), eroul se vede nevoit sa-si caute dreptatea in fata judecatorilor. Numai ca istoria ne-a aratat ca atunci cand demersurile unui om corect si integru sunt zadarnicite sistematic, in absenta unei instante superioare care sa poata indrepta o greseala, acesta se vede nevoit sa-si ia singur soarta in propriile maini. Este bine cunoscut ca un sistem juridic ineficient nu doar ca nu va impiedica delictele, ci chiar va stimula comiterea lor, prin pierderea oricarei increderi in corectitudine si justitie. Michael Kohlhaas mi-a adus aminte de un personaj literar mai recent, muzicianul din Ragtime-ul lui Doctorow. In secolul XVIII, cand a fost scrisa cartea, figura unui vigilante era totusi o noutate, nu fusese impusa cu atata fervoare in imaginarul comun cum s-a intamplat din secolul XX incoace, cand tema a fost prelucrata in toate felurile posibile, de la benzi desenate la romane importante, de la filmele cu haiduci autohtone la cele cu super-eroi americane. 

Vorbind despre o carte din secolul XVIII, cred ca a fost destul de dificil de redat in limba romana registrul arhaic, insa el e prezent. Traducerea lui Alice Voinescu pastreaza patina timpului in curgerea frazelor, in expresiile arhaice si in aerul de cronica veche, ce consemneaza cu migala si scrupulozitate sirul evenimentelor. Dincolo de elementul de noutate ca tema literara in epoca, aduce acea lentoare a desfasurarii clocotului interior, isi ia timp sa teasa pe indelete o trama obsedanta. Daca remarcam ritmul domol in care se alcatuieste totul, poate parea paradoxal sa spun ca este in acelasi timp o carte densa, pentru ca profunzimea ei sta in ceea ce mocneste sub pojghita fina a derularii intamplarilor. Imi vine sa-i aplic eticheta de roman existentialist, personajul avand ceva din disperarea unui Meursault sau a unui K. Iar aceasta disperare a unui om de a-si vedea implinita dreptatea duce uneori la a pierde mult mai mult decat castiga...

Metamorfoza lui se intampla sub ochii nostri si tot acest proces este descris intr-un mod viu, convingator, deloc atins de trecerea timpului. E drept ca in vremurile noastre rareori bulgarele ce incepe sa se rostogoleasca ar fi reprezentat de doi cai frumosi dar, dincolo de pretext, reactiile sunt universal umane. Data fiind amploarea consecintelor, pot parea pasionale si impulsive, extreme chiar, insa sunt rodul unui spirit rational si logic, consecvent cu principiile sale. Si chiar si aceste consecinte ii sunt cunoscute dinainte, asumandu-si-le cu seninatatea si linistea omului care considera ca are o datorie fata de sine si de ceilalti. Fara ezitari, fara intrebari, dar asta nu inseamna ca ele nu-i raman cititorului. 

Am ajuns sa ma gandesc mai mult timp la carte decat mi-a luat sa o citesc. Fiindca pare scurta, subtire, insa e densa si plina de directii de reflectie, de intrebari nepuse la care fiecare trebuie sa-si gaseasca propriul raspuns, conform principiilor sale morale.  Mie mi-a lasat un gust amar sa constat - din nou - ca mai toate bunele intentii pot fi denaturate, transformate in exact opusul lor: nevoia de dreptate poate duce la jafuri si talharii, bunele relatii cu reprezentantii puterii pot genera antipatie in randul "opiniei publice", al oamenilor de rand. Exista momente cand justitia pe care o urmaresti poate deveni, la randul sau, injusta pentru altii? Cat este dispus fiecare sa sacrifice si ce pretuieste mai mult in balanta personala: lucrurile pe care inca le mai ai (si spun lucruri intr-un sens foarte general, ce include si oamenii de alaturi, relatiile cu cei apropiati, linistea sufleteasca, bunurile personale) sau cele pe care le-ai pierdut si speri sa le recuperezi? Razbunarea, chiar daca e indreptatita, este si scuzabila moral sau poate genera ea insasi alte nemultumiri si frustrari? Eu, in nevoia mea de pace interioara, consider ca a sti cand sa renunti poate fi in unele cazuri mai mult o victorie decat o infrangere, asa ca zbaterea si valurile iscate de personaj mi s-au parut futile. Dar deloc lipsite de interes, dimpotriva!

Because you're mine

  

Allex Trusca - I put a spell on you... 

 

Ma bucur sa vad ca, desi anul care a trecut a provocat o criza in industria de carte, editurile autohtone continua sa propuna colectii noi si foarte interesante. Dupa Anansi. World fiction a lui Pandora M, Litera a inceput editarea unei noi serii, Biblioteca de proza contemporana, pe care o deschide cu 5 titluri ale unor autori romani. Nu-l cunosteam pe Allex Trusca, desi aflu ca acesta este al treilea sau roman. Insa de cand am cumparat cartea, cand o vedeam pe raft, tot fredonam in minte versiunea Creedence a piesei ce-i da titlul. Era cazul sa scap de aceasta obsesie si pe parcursul lecturii coloana sonora s-a imbogatit cu Metallica, Bon Jov, Uriah Heep si altii, alcatuind un playlist ce este redat integral la sfarsitul cartii, alaturi de referintele cinematografice prezente. Asa ca intreaga experienta a fost una foarte... muzicala, ca un medley in surdina ce se adauga misterului ce strabate din paginile sale. 

Pentru a ne introduce in atmosfera, autorul isi prefateaza romanul cu o "invitatie la lectura", in care isi marturiseste fascinatia imbinata cu teama pentru padure, pasiunea pentru legendele populare ce contin de multe ori o componenta macabra, atractia pentru imbinarea realului cu fantasticul, si toate acestea m-au dus cu gandul spre Vasile Voiculescu, presupunand ca voi citi o reinterpretare, o punere in contextul corporatist al secolului XXI. Temele enumerate sunt prezente in carte, insa tangential, capatand de multe ori o forma simbolica pentru a ne infatisa radiografia unei casnicii a timpurilor noastre. 

Cristian este casatorit cu Marcela, dar intr-o zi are o aventura in padure cu Ileana. Pentru ca asa se intampla de obicei cand viata de cuplu se erodeaza si atractia necunoscutului (sau a necunoscutei) devine tot mai puternica. Ceea ce pare un episod izolat, un derapaj, se insinueaza tot mai agresiv in acea rutina de care personajul isi dorea sa se scuture. 

Mai mult decat un roman fantastic, desi emite spre noi acel mister al nevazutului si necunoscutului ce-si impresoara victimele si multe din intamplarile sale se petrec parca intr-o alta realitate, una onirica si imposibila, l-am perceput ca pe unul psihologic, un roman al destramarii unei casnicii, din momentul cand in spatiul comun incep sa se ridice ziduri dincolo de care fiecare partener se ascunde si se izoleaza in aspiratiile sale, cand actiunile lor sunt in contratimp si aspiratiile fiecaruia sunt diferite. Unele consideratii despre viata de cuplu mi s-au parut cam prea ancorate in stereotipurile de gen si in revistele glossy. De exemplu: "sfat pentru barbati atunci cand se enerveaza, nu spuneti niciodata ce va vine la gura, nu te pui cu nevasta care are chef de cearta, si oricum n-o puteti convinge, ea are dreptate, asta ar trebui stiuta ca o axioma." Sau: "Acum, orice barbat stie ca un "faci cum vrei" de la nevasta-ta e ca si cum te-ai da cu schiurile avand detonatorul in mana si bomba-n rucsac. Oricum ai da-o, cearta e sigura daca te pune dracu' sa iei ad litteram, daca faci cum vrea ea tot imbufnata ramane, dar tu n-ai de unde sa stii cum vrea ea, ca nici ea nu stie, si-ar vrea ca tu sa-i spui cum vrea, ca tu esti ala care ar trebui s-o cunoasca, si te-nvarti in gol ca lantul de la bicicleta, si n-ajungi nicaieri, ca tu nu esti bicicleta, si tot asa..." Insa previzibilul lor se compenseaza cu tonul jucaus si cu imprevizibilul ce rasare din fata in cele mai neasteptate moduri pe tot parcursul cartii: nu doar in metamorfoza personajelor, ci si la un interviu de angajare sau intr-o calatorie cu avionul desprinsa dintr-o alta lume. 

Alcatuita dintr-un amalgam de traditional (legenda miresei razbunatoare, superstitii, credinte populare) si modern (mediu corporatist, analize SWOT - evident ca habar n-aveam ce-s alea, nu exista in bula mea :D), de lume reala si planuri imaginare, este o carte dinamica, usor de citit, ce imbina stilul revistelor cu oralitatea neslefuita, ceva registru corporate si uneori (in cazul episoadelor erotice) o perspectiva cinematografica exterioara, cand naratiunea la persoana I lasa locul unei priviri regizorale, ca pentru a crea o separare a planurilor, o insinuare distincta a fanteziei in lumea concreta. Este un roman ce lasa deschisa calea interpretarilor: fiecare poate decide cate din cele spuse de personaj sunt reale sau o proiectie a dorintelor si temerilor sale, cat este simbol si incontro se indreapta. Insa o morala simpla are, cu conotatiile sale pozitive sau negative: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se indeplineasca...

La Belle Epoque

Julian Barnes - Barbatul cu haina rosie

 

Imi place sa imi incep anul literar cu o carte care stiu sigur ca-mi va bucura sufletul si mintea, marcand macar simbolic o urare pe care mi-o fac de fiecare data, sa ma intalnesc numai cu carti pe gustul meu. Chiar daca asta cu siguranta nu se va intampla, stiu ca merg intotdeauna la sigur cu Julian Barnes si nici acum nu am dat gres. Pastrez cartea de vreo doua luni, de cand am cumparat-o, tocmai pentru a-mi asigura acest inceput de an pozitiv (desi "pozitiv" in alte contexte are sens negativ) macar pe planul literar. 

Pornind de la o calatorie la Londra a trei francezi, un print, un conte si un medic devenit subiect al tabloului lui John Singer Sargent "Doctorul Pozzi acasa", Barnes ne delecteaza din nou cu un volum minunat, ce imbina observatia fina cu documentarea si precizia biografului, faptele propriu-zise cu interpretarea lor. Plasandu-si cartea la sfarsitul secolului XIX, reuseste sa o aduca in actualitate, punand in lumina unele subiecte dezbatute si in secolul XXI (precum identitatea si orientarea sexuala, libertatea de a detine arme, antisemitism), dar si teme generale referitoare la diferentele de mentalitati si perceptii dintre natia franceza si cea engleza. Contureaza cu un ascutit spirit de observatie nu doar portrete individuale, ci si portretul unei epoci ce continua sa fascineze, La Belle Epoque. 

Este perioada in care Huysmans soca si scandaliza lumea buna cu A Rebours, roman al carui personaj principal are multe in comun cu prietenii nostri ce se indreapta spre Anglia, in care Oscar Wilde scrie Portretul lui Dorian Gray si isi dezvaluie o anumita duplicitate legata de cartea lui Huysmans, considerata imorala, vremea in care editorul englez al lui Zola este dat in judecata, procurorul considerand ca La Terre e un roman "obscen de la un capat la altul". Observam asadar cum deschiderea ce avea loc in Franta scandalizeaza rigiditatea si puritanismul englez victorian. Aceste doua mentalitati mai mereu in conflict sunt, dincolo de subiectul propriu-zis al cartii (daca am considera ca el e reprezentat de biografia lui Pozzi, dar putem la fel de bine sa spunem ca, in primul rand, e o carte despre La Belle Epoque si oamenii ei) o parte consistenta ("Faptul ca Franta era in general o sursa de mizerie era un lucru cunoscut in toata Anglia din perioada proceselor lui Wilde"). Ma indoiesc insa ca ne-am putea opri la un singur subiect: cartea se ramifica pe multe planuri, creand o imagine foarte vie si colorata a unei lumi disparute, cu celebritatile ei din toate domeniile. 

In nota autorului ce incheie volumul, el isi declara dezamagirea fata de directia spre care se indreapta englezii iesind din UE, fata de tendinta lor de autoizolare, de orgoliul si vanitatea ce ii conduc. Intr-un anume sens, a scris cartea ca pe un antidot, incercand sa recreeze podul simbolic dintre Marea Britanie si continent pe care Brexitul l-a dinamitat si sa recapete incredere in propria-i natie, una pe care Samuel Pozzi, acest spirit stiintific si rational, in vremuri bantuite de prejudecati si superstitii, o aprecia atat de mult. E si un mod prin care incearca sa scuze Anglia in ochii Europei pentru tendintele sale separatiste, pentru rigiditatea conceptiilor sale, dandu-i motivatia istorica, expunand o continuitate cu convingeri si atitudini adanc inradacinate. In timp ce in Franta infloreau in pictura cubismul, expresionismul, fovismul, englezii ramaneau inchistati in moralismul desuet, in prerafaelism si morbid victorian. In timp ce britanicii nu au introdus niciodata in legislatie termenul crime passionnel, considerand poate ca doar strainii sunt capabili de o asemenea instabilitate emotionala, francezii dadeau dovada de o mai buna (auto)cunoastere a psihicului. Sunt multe aspecte care despart cele doua natii, dar la fel de multe sunt si cele care le unesc (in bine sau in rau). 

Nu as sti ce sa va arat mai intai din aceasta fresca detaliata si colorata a sfarsitului de secol XIX, atat de multe aspecte ne pune in fata: de la dueluri la personaje si personalitati, de la uzante la politica si istorie, trecand prin dandysm, afacerea Dreyfus, progresele in medicina, prietenii lui Dorothy (nu le spune asa, am preluat eu formula din The Crown pentru ca mi-a placut, ca si istoria legata de originea ei), iubiri, dusmanii, aliante, este o carte care m-a dus cu gandul, daca ar fi s-o compar cu ceva, la Papagalul lui Flaubert, probabil primul Barnes pe care l-am citit si de care m-am indragostit. Mai mult decat biografia unui om (dar nici el nu este neglijat!) cu meritele si defectele lui, este biografia unei epoci, dezvaluind tot ce se ascunde sub poleiala ei de "testoasa aurita si cu pietre pretioase batute in carapace". 

Ma gandeam sa dau si un citat, insa imi vine sa citez intreaga carte, n-as sti ce sa aleg! Asa ca am recurs la metoda pe care o folosesc in astfel de cazuri, lasand hazardul sa decida, si am gasit urmatoarele: 

"E straniu ca termenul "intretinut" e rezervat exclusiv femeilor care se lipesc de barbati din motive de ascensiune financiara. Cei mai mari intretinuti din La Belle Epoque erau aristocrati englezi si francezi care se insurau cu mostenitoare americance, ca sa-si innoiasca descendenta, sa-si improspateze spiritul de indreptatire si sa-si umfle contul in banca."