duminică, 31 august 2014

Declaratia de dragoste a unui ucigas de carti



Bohumil Hrabal - O singuratate prea zgomotoasa 


Cand iti gasesti sfarsitul aplecandu-te prea mult pe geamul unui spital in incercarea de a hrani porumbeii, se cheama ca ai fost un om cu suflet mare. Si dupa ce sufletul zboara purtat pe aripile pasarilor, in urma raman cartile, pentru a-si bucura peste ani cititorii. Pe Hrabal nu am cum sa nu-l iubesc. Si nu au cum sa nu ma induioseze si sa ma bulverseze eroii lui, bufonii veseli ai unei lumi triste, fie ca se numesc Hrma sau Ditie, carora li-l adaug acum si pe Hanta. Ma bucura si ma uimeste de fiecare data acest mare autor al oamenilor mici plini de ganduri si vise, cum reuseste el sa-si ia cititorul, sa-l strecoare in creierele aglomerate de amintiri, aspiratii, senzatii, ca intr-un beci ticsit de carti si reviste pana in tavan si sa-l ghideze prin labirintul lor intortocheat lasandu-l sa le atinga, sa le vada, sa se urmareasca drumul. 
De 35 de ani, Hanta zdrobeste carti la o presa veche in pivnita unde lucreaza, ducand o existenta mecanica, automatizata, detasata de lumea din jur. Albume de arta, opere clasice legate in piele, intreaga Biblioteca Regala Prusaca, reproduceri dupa picturi celebre, literatura fascista, cu toate i-au trecut prin mana si prin presa. Este condamnat sa ucida de dimineata pana seara carti, compactandu-le sufletul intr-o masa amorfa de celuloza, bantuit de scrasnetul oaselor zdrobite ale personajelor prinse intre coperti. De disparitia unora se bucura, pe altele le priveste cu regret si remuscari iar altele, cele mai dragi, sunt salvate de la pieire, pastrate sau trimise spre adoptie, printr-un anonim gest eroic. 
Se imbata cu bere si cu miros de hartie ranceda ce-i readuce in fata imaginea altor putrefactii. Isi aminteste de tinerete, de iubirile de atunci, de Mancinka cacacioasa sau de tiganca ce l-a urmat neconditionat pana a disparut in cine stie ce lagar. Il viziteaza personaje din paginile cartilor sau din amintiri, ori doar propriile ganduri, in acelasi flux halucinant de frumos cu care ne-a obisnuit Hrabal intr-un amestec de poezie, viziuni onirice, descrieri si reflectii filozofice. 
Hanta, un Sisif al cartilor reciclate, este indragostit de bolovanul pe care il urca pe culme iar si iar, zi de zi, in ritmul unei existente avand ca singur scop actiunea de a presa carti, de a vorbi cu ele, de a le iubi sau detesta.
Si in tot acest timp gandurile, mai rasunatoare decat zgomotul presei vechi, se restogolesc asupra mea cu o densitate rar intalnita, ma comprima, ma reduc la dimensiunile unui soarece ce da fascinat tarcoale presei, pentru a intelege mai bine de unde se aude poezia ce se revarsa in jur, din ce vis sau cosmar se desprind toate acele glasuri ce inalta un imn vietii inconjurate de mirosurile alterarii, descompunerii si mortii. 
O lume noua se va ridica peste ruinele celei vechi, una indiferenta si impersonala, in care cartile sunt doar hartie veche si presa industriala inlocuieste migaloasa munca artizanala de pregatire a pachetelor, ultimul omagiu adus cartilor inainte sa fie ucise, ca un serviciu de cosmetica mortuara prestat chiar de ucigas.
Pentru mine, O singuratate prea zgomotoasa este cea mai frumoasa declaratie de iubire facuta cartilor de un scriitor si ma tem ca, insirand prea multe cuvinte despre ea, i-as altera magia, pe care prea bine au stiut sa o pastreze in prefata Marin Malaicu-Hondrari si in postfata Dan Coman, intr-un colaj decupat chiar din textul lui Hrabal. 

sâmbătă, 30 august 2014

Highway to Hell

La chispa de la vida (2011) 

"Un barbat cade de la mare inaltime pe o platforma de beton. Accident sau tentativa de sinucidere? Ramaneti pe programul nostru pentru a-i urmari in direct agonia, cu o bara de fier infipta in cap." Asa ar putea suna o stire de la ora 5 si ambiguitatea finalului formularii este intentionata, cam asta mi-a facut mie filmul, mi-a produs o durere de cap. Sa insemne ca am empatizat prea mult cu personajul principal? Daca am facut-o, a fost doar pana la un punct, insa durerea de cap a ramas si dupa. In film, stirea se prelungeste timp de o ora si jumatate, acapareaza toate posturile de televiziune, mobilizeaza toti reporterii si cameramanii, multi aflandu-se deja la fata locului, la inaugurarea muzeului de pe a carui platforma cade Roberto Gomez.
Locatia intamplarii este extrem de convenabila, un amfiteatru roman recent descoperit. E un loc de observatie numai bun pentru multimile a caror unica scanteie de viata este aprinsa de devorarea mizeriei si nefericirii celui de alaturi, un necunoscut pentru care prea putini arata compasiune, cei mai multi incercand sa obtina profit: pe de-o parte o haita de reporteri incearca sa invadeze intimitatea nefericitei victime, pe de alta sunt interesele celor ce se tem de un eventual proces, fie ca lucreaza la muzeul de unde a cazut eroul, fie la compania de publicitate ce i-a intors spatele in momentul cand le-a solicitat directorilor acesteia, vechi prieteni si colegi, sa-l angajeze. Sunt apoi lupii mai mari din media, cei ce nu se multumesc cu o stire, ci o transforma intr-un reality show sau intr-un interviu numai bun de stors audienta din lacrimile spectatorilor induiosati. Pana si Roberto insusi, un copywriter aflat in cautare de lucru pe fondul crizei economice din Spania, faimos candva pentru un slogan Coca-Cola, observa impactul mediatic al accidentului si se hotaraste sa profite, sa-si negocieze pe bani buni tragedia pentru a ajunge pe ecran. In tot tavalugul de interese divergente, singura ce-si pastreaza luciditatea si bunele intentii ramane sotia lui, Luisa (Salma Hayek), departe de disperarea cinica ce-i cuprinde sotul, contrabalansandu-i impulsurile cu propriile decizii responsabile.
Senzatia pe care mi-a lasat-o Alex de la Iglesia cu filmul asta e ca putea scoate mult mai mult. Din pacate, scenariul i-a fost incredintat unui anume american, Randy Feldman, autor al unor filme mediocre cu Van Damme, Stallone sau Eddie Murphy, esuand de la ceea ce l-ar fi putut transforma intr-o comedie neagra, o farsa cinica, intr-o melodrama sociala demna de tabloide. Ne ofera doar frivolitate, ipocrizie, portrete unidimensionale, caricaturale, conturate fugar si liniar, insuficiente pentru a da mai multa vioiciune si subtilitate unui film in care personajul principal sta culcat tot timpul cu o tepusa infipta in teasta si restul roiesc in jurul sau intr-un du-te vino grotesc, fara nimic appealing. Totul este foarte static, pana si decorul, intotdeauna acelasi cu exceptia primului sfert de ora. La un moment dat, eroul, gonind cu masina pe autostrada asculta Highway to Hell, piesa lui AC/DC, ca o premonitie a indreptarii spre propriul infern, acela in care din orice circ se poate obtine o paine si orice protagonist al circului mediatic devine un clovn trist.
La sfarsit am ramas cu senzatia ca filmul asta m-a pacalit, oferindu-mi exact ceea ce pretinde ca-si doreste sa critice, fara sa gaseasca mijloacele de a depasi stadiul de copie al genului de emisiuni pe care incearca sa le satirizeze.

joi, 28 august 2014

Cei trei, din nou

Julian Barnes - Iubire etc. 

Imi tot dadea tarcoale o curiozitate in timp ce citeam: a mai folosit cineva real time-ul in literatura asa cum face Barnes aici? Nu-mi aduc aminte de ceva asemanator. Dupa 10 ani, minus vreo cateva luni, scriitorul ne duce in vizita  la personajele din Trois, sa vedem cum au evoluat si ce au devenit de cand le-am lasat in cartea lor si in vietile date peste cap. Daca nu ati citit Trois, nu va faceti griji, Iubire etc. merge si independent. Cei trei, volubili cum ii stiam, simt nevoia de la primele pagini sa ne faca un rezumat al existentei lor din momentul cand ni s-au despartit drumurile. Chiar daca pentru mine, din motive de an de publicare a traducerii, a trecut ceva mai putin, a fost suficient sa nu ma mai gandesc la ei, sa zbor spre alti eroi, alte epoci si locuri, lumi noi de explorat intre pagini, ca un calator plecat departe de Londra, surprins deodata sa gaseasca peste ani in cutia postala o scrisoare de la un vechi prieten. Am acceptat cu placere invitatia lui Barnes de a-i vizita din nou personajele, cunostinte simpatice despre care nu am mai stiut nimic o vreme.  Pe atunci, Gillian, casatorita cu Stuart, se indragostea de prietenul acestuia din copilarie, Oliver. Zece ani mai tarziu, o gasim maritata cu Oliver, au impreuna doua fete si Stuart revine acasa din America. 
Daca va place Barnes, nu mai e nevoie sa va spun de ce sa puneti mana pe Iubire etc., cred ca ati si citit-o deja. Daca nu-l cunoasteti inca, puteti sa va ganditi la cartea de fata ca la unul din acele filme britanice, adaptari dupa piese de teatru, in care perspectivele asupra unor situatii si intamplari se schimba permanent, camera zaboveste indelung pe chipul fiecarui protagonist pentru a-i surprinde privirile, gesturile, tresaririle fiecarui muschi, grimasele, cu un scenariu desprins din spiritul caustic si (auto)ironic englezesc. Gustati umorul sec, replicile picand ca nuca in perete, un aer sincer-naiv cu tenta incorecta politic si priviti cu simpatie oamenii care se cred amuzanti cand nu sunt comici deloc sau, incercand sa fie seriosi, starnesc rasul? Nu va simtiti jenati cand personajele vi se adreseaza direct, fiindca voi, cititorii, stiti intotdeauna mai mult decat adevarul lor trunchiat, avand in fata perspectiva fiecaruia dar si pe a celor ce-i inconjoara (parinti, prieteni) si ati putea sa-i ajutati cu informatii, numai ca prefera de multe ori sa nu le stie? Atunci vreti sa cititi cartea, dar nu stiti inca. Va veti bucura de mostrele delicioase de haos al gandurilor exprimate prin vocile celor trei, fie ca ni se adreseaza confidential, ca unor vechi amici ce suntem, ori isi paseaza vioi sau taios replicile unul celuilalt. 
Polii opusi ai maturizarii, cei doi buni prieteni din copilarie, graviteaza din nou in jurul lui Gillian: unul increzator in sine si egocentric, altul, devenit distribuitor de produse ecologice, incercand permanent sa se plieze pe dorintele si asteptarile celorlalti. Unele raporturi de putere s-au pastrat, altele s-au inversat. Dar nici acum ea nu devine axa ce-i uneste, ci mai degraba factorul perturbant. Vechile tensiuni sexuale tind sa revina, vechile confuzii sentimentale si incertitudini isi fac aparitia.
In zilele cand fabulele lui La Fontaine se petrec la supermarket, nici iubirea nu mai e ce a fost. Sau, dupa cum crede Oliver, lumea se imparte in oameni pentru care iubirea este totul, iar restul existentei este un simplu "etc." si oameni care nu pun destul pret pe iubire si pentru care partea cea mai incitanta a existentei consta in "etc.". El, ea si celalalt, eterna provocare a sentimentelor umane, o iubire creata din obsesii, temeri, contradictii, semnale gresit interpretate, dar mai palpabila decat balonasele roz, pufoseniile zaharoase cu aroma de bomboane fondante (tocmai mi-am adus aminte de "Cel mai mic sarut pomenit vreodata" - ca sa raman pe teritoriul Nemira -  continuarea Mecanicii inimii, ca nu m-am invatat minte de prima data ca nu-i de mine, promit sa nu-mi imprastii veninul  despre ea si doar sa o consider carte pentru domnisoare romantice leganate intr-un cliseu cu dantelute roz, am amintit in trecere ca sa fie clar ce detest la "povestile de dragoste" si ce nu veti gasi niciodata la Barnes :)). 
Modul colocvial in care eroii ni se adreseaza pe rand ca si cum noi, cititorii, am fi prietenii obiectivi in masura sa le dea sfaturi dupa ce le asculta divagatiile/aberatiile/nesigurantele/confesiunile, ne fac sa ne simtim oaspeti primiti cu bucurie in cartea lor. E o senzatie pe care o am des la Barnes, aceea ca sunt acolo, in camera unde personajele rad, se cearta, susotesc, se ironizeaza, isi arunca priviri cu dublu inteles facandu-ne si noua complice cu ochiul. In acelasi timp, chiar daca ma iau ca martor sau arbitru al tribulatiilor lor, pot sa-mi pastrez - din fericire - invizibilitatea, sa-mi inving usoara anxietate cauzata de propria-mi prezenta intre coperti, nu in afara lor. Si apoi sa ma pierd in labirintul dialogurilor incrucisate si taioase ale unei interminabile competitii intre doi cocosi avand-o ca trofeu pe Ea. Cei zece ani au fost doar un lung armistitiu obtinut prin despartirea drumurilor, incepe repriza a doua.

marți, 26 august 2014

La razboi, cu armele muzelor


Jorge Amado - Cizme, roba, camasa de noapte 

Atunci cand cizmele de soldat ajung sa se asocieze cu distinsa roba de academician, numai freamatul cuvintelor si fosnetul suav al camasilor de noapte cantate de Antonio Bruno, poetul disparut ce a lasat in urma o opera elogiata si un loc vacant la Academia braziliana, Micul Trianon din Rio, mai pot sa salveze prestigiul institutiei. 
Cei care isi afirmau pasiv dezacordul, batranii oameni de cultura ai primei jumatati de secol XX, inteleg ca se afla intr-un moment al istoriei cand refuzul nu mai poate fi murmurat in surdina, nici declarat raspicat, ci sustinut de actiune, pentru a combate, asemenea eroilor camusieni, un alt flagel, dictatura, gata acum sa invadeze fragilul teritoriu al muzelor. 
In acest razboi unde lupta pentru principii trece inaintea valorii literare, se permite orice. "Patriotism exaltat, stil pretios... cunosc genul. Cu cat citesc mai putin, cu atat o sa pot elogia mai mult", afirma unul dintre initiatorii luptei despre candidatul pe care grupul sau alege sa-l opuna colonelului fascist, o linie Maginot (la fel de ineficienta ca si cea reala), de rezistenta impotriva abuzului de putere. Este o lupta care implica treptat pe toata lumea, ce va folosi toate resursele posibile, de la strategii si aliante pana la constrangeri, de la mita la armele seductiei. Si nu se termina nici atunci cand ramane un singur candidat, pentru ca intotdeauna se va gasi un contracandidat mai pretios de aparat, libertatea. Daca ea este inabusita de disciplina si rigoarea militara, poate cel mai puternic oponent ramane cuvantul, cel care convinge, invinge sau provoaca rani letale, izbavitor asemenea versurilor poetului ce lasa in urma nu doar continuarea idealurilor sale, ci si iubirea lui. Fiecare dintre femeile care i-au trecut prin viata, fie ca este vorba de o croitoreasa, o actrita, o militanta comunista sau o aristocrata, a primit un dar pretios ce i-a transformat viata.
Primim si noi darul lui Amado, cartea sa, si ma gandesc cum vor fi facut-o contemporanii sai in 1979, in timpul dictaturii militare, cand cuvantul s-a transformat in alegorie pentru a le reaminti ca exista speranta, o speranta pe care a stiut s-o intretina intre paginile cartilor, aprinsa si cu 10 ani inainte, cand i-a purtat in lumea miracolelor. O alta lupta se duce aici, una literara, insa la fel de acerba. Daca ar fi s-o compar cu "Pravalia...", pot spune ca partile preferate de acolo mi-au placut mai mult, insa cartea de fata e mai unitara, planurile sunt mai frumos legate, pe cand acolo era prea mare contrastul intre exotismul flamboaiant si ipocrizia birocratica, parca ma scotea dintr-o carte din care nu voiam sa mai plec si ma arunca intr-alta, insipida pentru gustul meu. Aici, tumultoasele legaturi ale lui Antonio Bruno isi intercaleaza firesc fosnetul de alcov prin zornaitul strategiilor electorale si politice sau in cadenta bocancilor de militar.
Nu exista personaje neinteresante, pana si cei meniti sa-ti fie antipatici au parte de un dram de compasiune cand ii vezi transformati in tristi bufoni in miezul unei drame de care par sa nu aiba habar. Si totul este plin de viata cand ti se perinda prin fata doamne din inalta societate, academicieni, muncitori comunisti si tortionari nazisti, intr-o parada ce nu fixeaza tipologii bine definite si previzibile, ci traseaza tuse impresioniste, lasandu-te sa intrezaresti dincolo de chipurile lor o intreaga lume plina de culoare. Sa nu va inchipuiti ca lumea academica din cartea lui Amado este una arida si sobra, a unor distinsi domni snobi bine intepeniti in robele si in fotoliul lor. Este plina de batranei mucaliti  care, cand interesele o cer, isi strang toate armele eruditiei si pornesc la lupta.
Asa ca tu, cititorule, da-ti jos cizmele, si tu, draga cititoare, pune-ti camasa de noapte si incepeti sa visati cu o carte frumoasa deschisa in fata la cum veti lupta maine sau la cum veti iubi, la ce aveti de aparat, de pastrat sau de pretuit.

luni, 25 august 2014

Panzermuseum din Munster

Din 1946 si pana dupa reunificarea Germaniei, in 1994, in acest micut orasel din apropiere de Hamburg au stationat trupele britanice. In continuare, la Munster se afla scoala de tanchisti a armatei germane si nu este deloc surprinzator, cum mi s-a parut la prima vedere, sa vezi pe unele drumuri semne de circulatie ce interzic accesul tancurilor. Nici nu pot sa-mi inchipui huruitul lor asurzitor pe stradutele unde auzi doar ciripitul pasarilor, cu case din caramida rosie similare celor din Danemarca, inspirand o senzatie de pace si liniste.
Insa Munster-ul ramane un centru de formare si antrenament important, unde traiesc 10000 de soldati impreuna cu familiile lor. Acolo se fac demonstratii pentru public, se testeaza noi echipamente si tactici, fiind supranumit "vitrina armatei germane", pentru transparenta de care dau dovada. O treime dintre cadetii ofiteri ai Germaniei se pregateste in acest orasel.

 
La doar vreo 15 km de haosul autostrazii, in locul acesta atat de linistit, se afla cel mai mare muzeu al vehiculelor blindate din Europa. 
Din cate am reusit eu sa-mi dau seama despre atitudinea nemtilor privind al Doilea Razboi Mondial, se pare ca este una de "blame Hitler and SS", ne-am gasit tapul ispasitor si ne-am spalat pe maini. Noi, ca natie, n-am avut nimic cu nimeni, doar ca s-a trezit un nebun ca vrea sa cucereasca Europa si sa proclame rasa superioara (nu ca ne-ar fi displacut sa facem parte din ea) si de fapt noi, nemtii aia care am executat ordinele, am fost tot niste victime... Soldatii germani care au luptat in WWII sunt priviti la fel ca si cei din WWI, drept niste eroi, li se ridica monumente si li se cinsteste memoria. Doar eu vad ceva putred in atitudinea asta?! 
Sa trec insa la muzeu, nu e treaba mea cine e the bad guy in toata povestea, doar ca am eu senzatia ca mana care apasa pe tragaci e la fel de vinovata ca si creierul care ii ordona sa o faca. 
Daca partenerul meu de plimbare era foarte incantat ca-si poate vedea pe viu si in marime naturala jucariile din World of Tanks, pe mine m-a cam apasat de la inceput o senzatie de disconfort. Exista o doza de curiozitate pe care o am mereu cand vine vorba de locuri / lucruri noi de vazut, dar cand am intrat in halele mari unde erau expuse tancurile, m-am gandit ca am in fata niste masinarii de ucis, ca toate fiarele alea au omorat oameni, lucru repede confirmat de urmele de gloante sau obuze ce se pastrau intiparite in blindajul gros al unora dintre ele. 
Pe de alta parte, pot sa o iau ca si pe Congoville-ul din Oslo. Cum era rasismul acolo, tancurile sunt ceva ce tin de trecut, dar faptul ca razboiul a existat nu poate fi sters. Locul lor este in muzee si sper sa ramana acolo, desi ma indoiesc ca un alt razboi mondial ar mai utiliza arsenalul militar traditional, mizele sunt diferite, transeele au devenit virtuale si tancurile s-au transformat in calculatoare. 
De la primul razboi mondial si pana in zilele noastre, cu accent pe perioada celui de-al doilea, din care gasim si exponate rusesti, americane si britanice, muzeul prezinta o istorie a echipamentului de razboi blindat, insotita de panouri explicative si audioguide ce infatiseaza istoricul si contextul aparitiei anumitor modele.
Panzer III, de exemplu, a fost unul dintre cele mai utilizate modele de catre germani in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in special dupa 1941, odata cu invadarea Uniunii Sovietice. 
Tancul din imagine a fost transportat pe mare in 1942 in Africa de Nord si si-a trait zilele de glorie in apropiere de Tunis. Ca o particularitate, diametrul tevii, de 50 mm, era mai mare decat la modelele precedente.
Poate cel mai faimos exemplar din arsenalul german este Tiger. Cand il vezi in poza, nu-ti dai seama de dimensiunile reale, in fata lui te simti complet lipsit de ajutor, cand constati ca abia ajungi pana deasupra senilei si nici nu incape intreg intr-o poza de aproape.
Pentru ca are la baza o idee din anii '30, designul sau este destul de conservator. N-am prea inteles eu de ce se acorda pe atunci o importanta atat de mare designului. Adica, privind acum la ele ca la niste obiecte intr-un muzeu, poti sa spui ca unul arata mai bine decat altul, dar pe vremea respectiva erau masini de ucis, nu erau tablouri, sa le contempli si sa spui care-i mai frumos. Daca apucai sa-l vezi din fata, ma tem ca era cam ultima imagine din viata. Or fi vrut sa pleci din ea cu ceva frumos pe retina??
Si am observat ca aveau o mare pasiune pentru denumiri de animale salbatice, tot felul de tigri si pantere. Chiar voiau sa le faca oamenilor atat de antipatice animalele :(?!
Revenind la tigrul de fata, principalele calitati ale lui erau blindajul foarte gros, combinat cu precizia crescuta a tragerii. Sofisticarea tehnica s-a reflectat in cost si in raza de actiune destul de limitata. De aceea se folosea mai mult in punctele fierbinti, unde nu era nevoie de mobilitate mare, preferabil cu obiective fixe, ceea ce se solda de obicei cu distrugerea lui completa. Ei poftim, cum sa numesti o asemenea matahala tigru, un animal renumit prin agilitatea sa?! Doar daca urasti foarte mult felinele. 
Insa la faima sa a avut un rol important propaganda, cea care i-a creat mitul infailibilitatii, amplificat dupa terminarea razboiului.
Sa trecem putin si pe la "dusmani".
T-34 a fost dezvoltat din modelele sovietice timpurii. Usor de construit, cu motorul sau diesel puternic si armura impenetrabila in fata majoritatii armelor anti-tanc, s-a dovedit foarte eficient pe teren accidentat. Insa spatiul interior restrans si absenta comunicatiilor radio il faceau tare inconfortabil pentru echipaj. Dar asta era ultima problema a rusilor, asa ca s-a construit in numar mare si a decis victoria prin faptul ca erau... multe si marunte. Aproape 75% din cele 35.000 de astfel de tancuri pe care le aveau in ultima parte a razboiului au fost distruse. In 1945, a devenit simbolul eliberarii, insa la scurt timp dupa aceea, in timpul Razboiului Rece, avea sa se transforme intr-unul al oprimarii. Chiar si astazi mai sunt in functiune in cateva locuri din lume, nu se precizau care, am senzatia ca unul din ele ar putea fi Afganistan.
Ca raspuns la T-34-ul sovietic, nemtii au  creat pantera.
Fiind aruncat direct in focul luptei, fara prea mult timp de testare, Panther avea initial deficiente tehnice majore. Corectandu-se pe parcurs, a devenit inlocuitorul lui Panzer IV ca tanc standard, insa cererea era mult mai mare decat oferta.
Vehiculul din imagine era un Befehlswagen (post de comanda), dotat cu echipament radio mai bun, in masura sa asigure coordonarea mai multor unitati, recognoscibil dupa antena in forma de stea. A fost capturat de armata franceza, vandut in 1946 Suediei, care in 1961 l-a donat batalionului de tancuri din Munster, devenind punctul de pornire al viitoarei colectii militare.
Ca o curiozitate, dronele nu exista de azi - de ieri. Un bunic al lor poate fi considerat acest Goliath, unul din primele vehicule comandate la distanta din istoria militara. Operatorul il ghida pe cablu pana la maxim un kilometru jumate, facandu-l sa explodeze cand ajungea la tinta. Scopul sau initial era cel de a elimina obstacole ca baricadele si campurile minate, insa li s-a constatat eficienta si in cazul unor fortificatii sau chiar tancuri. Din cele 7244 produse, armata germana mai avea in stoc la sfarsitul razboiului 6324! Poate ar fi trebuit sa se numeasca David.

Daca pana prin anii '20 pentru transportul infanteriei se foloseau camioane, dupa aparitia lui Schutzenpanzerwagen trupele erau mai bine protejate, fiind un vehicul blindat ce mergea la fel de usor si pe teren accidentat. Erau masini scumpe, complexe, concepute in 22 de variante. Cea de mai jos este special creata pentru genisti, avand in interior spatiu pentru unelte si mine. 

Printre cele mai eficiente distrugatoare de tancuri din al doilea razboi mondial se numara Jagdpanther, ce incorpora un tun de 88 mm intr-un distrugator pe sasiu Panther. Calibrul era mai mare decat al tancului si dimensiunile intregului ansamblu il faceau greu de ascuns, fara sa poata beneficia prea mult de avantajele unui teren accidentat. 
Dar avea o armura aproape imposibil de penetrat, un motor puternic ce-i asigura deplasarea rapida, o turela cu mare precizie, asa ca, in ciuda micilor dezavantaje continua sa fie considerat unul din cele mai bune distrugatoare construite vreodata. 
Masinuta de alaturi din poza, RSO Pak 40 (Raupenschlepper Ost = Caterpillar Tractor East), este o alta improvizatie, un vehicul lent dar cu buna capacitate de deplasare off road, necesara pe Frontul de Est in conditii de iarna ruseasca grea, dar lipsa armurii o facea o prada usoara pentru dusman.
Imaginea generala despre Wehrmacht este aceea a unei armate bine organizate si tehnologizate. Dar de multe ori, se lucra cu resurse putine, se improviza, sau cum s-ar spune pe la noi stiau sa faca din cacat bici :).

Cam asa sta treaba si cu Sturmtiger, ce reutiliza modele Tiger avariate, transformandu-le in vehicule grele pentru luptele de oras. S-au inlocuit turelele cu o structura fixa cu armura de 150 mm grosime, insa rachetele erau foarte grele si dificil de manevrat. Cele doua orificii laterale serveau la ventilare, pentru a elimina gazul degajat la fiecare tragere. S-a folosit pentru prima data la revolta de la Varsovia din 1944, cand au fost ucisi peste 200.000 de civili.

Daca Jagdpanther era o improvizatie, Jagdpanzer IV a fost construit in mod special ca distrugator de tancuri. Dimensiunile il ajutau sa exploateze mai bine terenul si sa lanseze atacuri surpriza, in timp ce invelisul din zimerit, un fel de pasta ca betonul, impiedica aderenta minelor magnetice. A fost abandonat insa rapid cand au constatat ca acest proces costisitor era absolut inutil, pentru ca oponentii armatei germane nu foloseau mine magnetice.

In 1940, pentru a contracara ofensiva germana din Franta cu Panzer-ele III si IV, Marea Britanie a produs primul Sherman, cu performante destul de similare la inceput, insa ulterior nemtii au imbunatatit armura. Ca raspuns, englezii au imbunatatit munitia si au schimbat turelele, fiind din nou in masura sa rivalizeze cu adversarii. Un avantaj urias pe care-l avea Sherman era acea de a fi singurul tanc cu stabilizator, cu precizie de tragere din miscare. 
 

Dupa separarea celor doua Germanii, in timp ce RFG era strict supravegheata de aliatii castigatori ce-si pastrau bazele pe teritoriul sau, DDR a continuat inarmarea, cot la cot cu restul lumii, ca nici tarile occidentale nu s-au lasat mai prejos.


La sfarsitul celui de-al doilea razboi, Marea Britanie a produs primul Centurion, care avea sa fie timp de 20 de ani principalul tanc al lor, folosit in Coreea, Vietnam si chiar mai recent, in Golf. Variante modificate sunt folosite in continuare de Israel si Africa de Sud. 

Centurion s-a dovedit un vehicul robust, usor de upgradat si modernizat, ce reflecta filozofia britanica de proiectare a tancurilor, axata pe precizia focului si soliditatea armurii in defavoarea mobilitatii.

Acum material as mai avea pentru inca o postare de-asta, dar nu vreau sa va mai plictisesc, va spun doar, din ce mi-a mai povestit audioguide-ul, cateva idei interesante privind aspecte ale luptei cu blindate. Pe scurt: solidaritatea lipsita de responsabilitate creata intre soldati intr-un tanc (echipajul nu este intotdeauna necesar, unul singur poate indeplini operatiunea, dar "spiritul de haita" il absolva pe cel ce apasa pe tragaci de vinovatie, ii da un mai mare confort psihic); imposibilitatea de a-ti privi adversarii in ochi, fie ei civili sau soldati, transforma totul intr-un joc al lui Ender sau intr-un World of Tanks, unde durerea, suferinta, mutilarea sunt concepte abstracte si indepartate; propaganda care ajuta sa percepi dusmanul ca pe o masa amorfa, fara personalitate, ii face pe soldati sa-i considere pe inamici drept dusmani personali, ce-si merita moartea, indiferent ca-s militari sau civili.
S-ar putea ca pasionatii de tancuri care-or citi pe aici sa fie dezamagiti ca am ignorat Panzer I sau II sau mai stiu eu ce alt model, ca mai erau cateva zeci pe-acolo. Dar n-am impresia ca as avea vreo parere avizata si o sa pun acum, la final, o poza care o sa va convinga clar despre asta - o blasfemie pentru amatorii de jocuri cu tancuri - cu exponatul meu preferat din tot muzeul: 
De ce Keiler?! Pentru ca imi place cum arata si pentru ca este facut sa salveze, nu sa ucida. Este un curatator de mine, folosit in operatiunile din Bosnia, poate singurul model de tanc caruia ii mai gasesc utilitate intr-o lume ideala, cel menit sa elimine pericolul, nu sa-l aduca. 
Peace, men!

vineri, 22 august 2014

Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - bonus lingvistic

Limba norvegiana

Ma batea inca de prin facultate gandul sa invat o limba nordica. Pe atunci, Kierkegaard ma facuse sa-mi indrept preferintele spre daneza. Mi se parea cool sa-l pot citi in original. Mai tarziu, filmele daneze (mereu cu un pas inaintea vecinilor scandinavi) m-au facut sa aleg aceeasi limba. A fost nevoie doar de o vacanta in care sa ma indragostesc de Norvegia ca sa-mi formez hotararea si nu numai, chiar sa incep sa buchisesc cu greu cuvintele si sensurile limbii. Paradoxal, este o limba pe care momentan, cu vocabularul restrans de care dispun, o vorbesc mai bine decat o inteleg. Si avantajul e ca, daca reusesc, o sa stiu si daneza. Sa vedeti de ce.
Din motive istorice (vreo 400 de ani de ocupatie daneza, vreo 100 suedeza), norvegienii au privilegiul de a intelege cel mai bine limbile tarilor vecine, cea de alaturi si cea de peste mare. Danezii ii inteleg mai bine decat suedezii pe norvegieni dar, una peste alta, cu putin efort, si suedezii pot intelege binisor norvegiana si daneza. Cineva spunea ca norvegiana ar fi o daneza vorbita cu intonatie suedeza, dar acum depinde despre care norvegiana vorbim.
Timp de 400 de ani, cat timp Norvegia si Danemarca au fost o singura tara, limba oficiala era cea daneza. Se studia la Universitatea din Copenhaga si marii scriitori norvegieni, precum Ibsen si Hamsun, si-au scris cartile in bokmål - norvegiana danezaLimba vorbita a fost doar putin influentata, numai clasa nobila din cateva orase mari a incercat sa vorbeasca cat mai asemanator posibil cu daneza scrisa.
Miscarea romantica, Revolutia Franceza si Razboaiele Napoleoniene au schimbat istoria Norvegiei. In 1814 si-au creat propria Constitutie si, in locul regelui danez, a venit cel suedez. Va dati seama confuzia lingvistica in care s-a trezit o natie care, pe de o parte, asimilase daneza scrisa dar pe de alta, prin dialectele pastrate de-a lungul tarii, avea traditia vechii norse si, cireasa de pe tort, s-a mai trezit si cu suedeza impusa de noua dominatie. Asa ca dupa ce au tot dezbatut ei vreo jumatate de secol ce limba oficiala sa adopte, s-au trezit cu doua, Bokmål (dano-norvegiana) si Nynorsk (norvegiana moderna).
Copiii invata ambele forme la scoala, dar numai 16% au ca limba principala Nynorsk. In ciuda centralizarii si presiunii media - tabloidele folosesc Bokmål - unii zic ca studiile arata ca doua treimi din populatie vorbeste o limba apropiata de Nynorsk, dezvoltata plecand de la dictionarul din 1848 si gramatica din 1850 ale lui Ivar Aasen, omul care a incercat sa centralizeze formele dialectale ale limbii vorbite si sa stabileasca un standard. Altii spun ca 85-90% din populatie vorbesc si scriu Bokmål. Se pare ca fiecare favorizeaza statistic varianta pe care vrea s-o sustina. Toti angajatii din sectorul serviciilor si invatamant se presupune ca trebuie sa stapaneasca ambele limbi.
E de inteles confuzia mea, care abia am inceput sa buchisesc cate ceva norvegiana cand dadeam de panouri, chipurile in limba respectiva, unde in loc de hva (cevedeam kva, nu mai zic de comune trecute intr-un fel pe harta si altfel pe panourile locale, fiindca administratia respectiva s-a hotarat intre timp sa adopte ca limba oficiala Nynorsk.
Cartea dupa care invat eu este in  Bokmål, ceea ce, daca reusesc sa o asimilez bine, m-ar ajuta, dupa cum spuneam la inceput, sa impusc si iepuru' danez cu pusca norvegiana.
Ca lexic, fiind o limba din familia germanica, nu este foarte dificil pentru cineva care stie ceva mai multa germana decat mine, si anume aproape de zero, dar multe cuvinte isi gasesc usor corespondentul si in engleza, mai degraba cand il pronunti decat cand il scrii. Din fericire, nu are structura aceea compusa a cuvintelor nemtesti, gramatical este mai degraba pe sistemul englez, chiar mai usoara. S-ar putea si suedeza si daneza sa fie oarecum similare cand le inveti, nu bag mana in foc pentru feroeza si islandeza, celelalte doua membre ale familiei de limbi germanice nordice.
Exista cateva substantive si verbe neregulate, putine, in schimb, cand vine vorba de conjugarea verbelor e raiul pe pamant. Pui pronumele si apoi verbul, acelasi la toate persoanele, fara exceptii. Timpurile compuse se formeaza ca in engleza, cu verbe modale.
Un exemplu pentru timpul prezent: De reiser til Norge (ei calatoresc in Norvegia).
Daca mai pui un adverb, sa zicem (= now, mai usor de spus in engleza,  mai ales ca se pronunta cam la fel), cand e la inceput se inverseaza ordinea subiectului cu predicatul. Daca il pui la sfarsitul propozitiei, subiectul ramane primul: reiser de til Norge (Now they travel to Norway). Se mai inverseaza in cazul interogativului si cand se pune inainte o propozitie subordonata. Forma negativa foloseste  ikke = not - De reiser ikke til Norge (ei nu calatoresc in Norvegia). 
La substantive este usor, au forma nearticulata, en bil (o masina), forma articulata (bilen), forma de plural nearticulat (biler) si articulat (bilene). Adjectivele se articuleaza si ele dupa un tipar destul de regulat, hai sa nu intru insa in detalii care v-ar putea plictisi.
Ce voiam sa spun este ca se invata usor limba scrisa, insa atunci cand incep ei sa o pronunte e jale. Chiar si cu cartea in fata, ascultand cd-ul reusesc cu greu sa fac legaturile, am la fiecare cuvant cate o revelatie. Sunt cateva reguli de baza la inceput, cum ar fi cand pronunti "a" lung sau scurt, ce faci cu diftongii, dar cand ajungem la consoane, ne pierdem prin hatisurile pronuntarii. S devine "sh" in fata lui "l", "sk" devine "sh" in fata vocalelor moi, grupul "rs" devine "sh" cand vrea el, chiar si in cuvinte separate, consoanele finale sunt mute, "k" se pronunta cand "k", cand "h", dupa cum il taie capul, si, in general, orice regula in materie de pronuntare este facuta pentru a fi incalcata.
Cand zici "hai ca le-am mai prins", intervine cealalta mare problema: intonatia. In norvegiana si suedeza exista doua tipuri de intonatii, nu sunt chiar accente, tine mai mult de cum modulezi cuvantul: pentru cuvinte scurte se foloseste in general cea simpla, care incepe mai jos si apoi urca. La cuvintele cu doua sau mai multe silabe, este intonatie dubla: incepe sus, coboara si urca apoi din nou, mai sus decat a inceput. In conditiile astea zic mersi ca n-au prea multe omonime, dar sunt cateva, ca de exemplu hender (maini) cu intonatie simpla si hender (a se intampla) cu intonatie dubla.
E ciudata, dar e ceva nou, o provocare si mi-am propus sa o aprofundez, sper sa ma tina!

joi, 21 august 2014

Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - bonus turistic

Un pic de Berlin si Hamburg, ceva mai mult despre Copenhaga... 

Berlin

Contrar imaginii pe care mi-o creasem despre rigoarea si disciplina nemteasca, am avut ocazia sa descopar la Berlin, apoi si la Hamburg, orase extrem de relaxate, in care oamenii se balacesc fara grija in fantanile arteziene si se plimba cu halbele de bere in mana de colo-colo, fara vreo obiectie din partea autoritatilor. Fiind si in timpul Campionatului Mondial de Fotbal, era mare sarbatoare si in spatele Portii Brandenburg se amenajase o zona de vizionare a meciurilor cu un ecran urias. In ziua cand am vizitat orasul, viitorii campioni jucau sfertul de finala cu Franta, spatiul era ticsit de popor vesel. Cand au dat nemtii gol eram la vreo trei kilometri, dar intreg Berlinul s-a umplut de un vuiet, de un strigat de bucurie la unison.
In rest, este un oras neasteptat de verde. Am petrecut doua nopti intr-un camping din cartierul Siemensstadt - construit in anii '20 de fabrica Siemens pentru muncitorii sai, o zona placuta, cu case din caramida - situat intr-o padure unde am vazut o mostra de rigoare nemteasca. 
Fiecare copac era numerotat cu cate o placuta, m-am tot gandit care ar fi motivul si mai multe de doua, ambele neplauzibile, nu-mi trec prin minte: ori tin o evidenta stricta a copacilor, in caz ca se hotaraste vreunul sa plece la plimbare sa-l poata regasi ori, daca vrea cineva sa-i scrie mierlei din copacul 1742, sa fie siguri ca ajunge scrisoarea la destinatie. In fata campingului se gasea un lac si totul ar fi fost minunat si linistit daca n-ar fi trecut la fiecare cinci minute avioanele decoland din apropiere si daca, dis-de-dimineata, la 6, nu ne-ar fi trezit in ambele zile antrenorii tipand in portavoce la sportivii care isi faceau pregatirea pentru competitiile de caiac-canoe.
In rest, rate, cocori, nuferi multi, am vazut chiar si un bursuc pe marginea drumului, din pacate calcat de masina... Sa iesim insa din salbaticia din inima orasului unde la ora 10 seara e liniste si pustiu, trecand pe langa casute mici si simpatice de pe malul lacului,  decorate ca niste locuinte de vacanta, cu multe flori, si sa pornim la o plimbare la pas prin capitala Germaniei. 
Prima senzatie este aceea de monumental, de cladiri grandioase, la fel de mari ca si ego-ul nemtesc ce-si afiseaza steagul cu mandrie la geamuri si balcoane. 

Si cand spun monumental nu ma gandesc doar la Reichstag-ul din poza de mai jos, Parlamentul german, redenumit dupa reunificarea Germaniei Bundestag, deschis in fiecare zi publicului, ci la mai toate cladirile, fie ca-s muzee, biserici, cladiri de birouri sau alte obiective mai mult sau mai putin turistice.

Apropo de reunificarea Germaniei, nu se mai vede nici urma de zid, dupa ce a fost colorat cu grafitti s-a demolat in intregime si se vinde in doze mici la magazinele de suveniruri sub forma de bucati de beton colorate. 
Orasul are un aer cosmopolit dar e agitat si aglomerat, cu lume vesela si multa, ricse, doner si wursti, monumente, berea curgand rauri, imigranti din toate colturile lumii (turcii par sa predomine), printre care si niste tuciurii de-ai nostri ce incercau sa arate cui voia sa se opreasca si sa asculte un dosar, nu stiu daca bagau placa aia cu cauza umanitara sau alta, dar scopul era clar, obtinerea de bani printr-un aranjament care sa para mai oficial decat cersetoria, cu fauna surprinzatoare, precum iepurii salbatici din parc ce stateau linistiti pe pajiste, pastrand insa distanta de siguranta fata de oameni. 
 

Hamburg

Aceeasi atmosfera si acelasi gen de cladiri aveam sa le regasim pe drumul de intoarcere, la Hamburg, unde n-am stat decat vreo doua ore. Si acolo am nimerit intr-un moment de sarbatoare, era festivalul vinurilor de Frankfurt. Intr-o tara renumita pentru berea sa, incercarea de a-si promova vinurile parea sa aiba succes, era o veselie generala, rotisoarele sfaraiau, oamenii petreceau, cantau si dansau si orasul incerca sa ma consoleze de intoarcerea acasa cu un mic curcubeu aruncat in arteziana din mijlocul lacului. 
 









As fi vrut sa ma pot bucura mai mult de scurta sedere in Hamburg, un loc unde, veniti dinspre nord, totul mi s-a parut brusc mai familiar, incepand cu agitatia de pe strazi si terminand cu preturile, dar parca nu-mi ardea de nimic. Cand am vazut spre ora 9 seara soarele plecand sa se culce, mi-au lipsit brusc toate: dulcea lumina de vara blanda a Norvegiei, norii pufosi, linistea aceea strapunsa doar de tipetele pescarusilor, mirosul de mare (desi Hamburg este port), senzatia ca esti singur in fata splendorii lumii, chiar si ceata invaluind orizontul spre asfintit si ascunzand privirii soarele din miez de noapte. Mi-e dor de Norvegia, mi-e dor de Lofoten.
Asa ca ma intorc putin mai la nord pentru o plimbare prin ceea ce mi s-a parut cel mai frumos oras (dintre cele mari, minunatiile alea de sate norvegiene desprinse din povesti nu le iau in calcul) al excursiei. 

Copenhaga 

Incerc si acum sa identific ce mi-a placut atat de mult la Copenhaga. Cand vine vorba de aspectul unui oras, recunosc ca prefer cladirile luminoase sau pastelate ale zonei mediteraneene. Cred ca nu e vorba despre "a vedea" Copenhaga, ci despre "a fi in" Copenhaga. Este mai mult o stare de calm, de placuta liniste, de siguranta a portofelului, chiar daca-l tii in buzunarul din spate, de aer respirabil. Este o senzatie pe care n-am mai incercat-o altundeva, aceea ca esti intr-un oras mare dar poti fi, in acelasi timp, aproape singur pe strada, cu gandurile tale. Priviti cum arata traficul intr-o intersectie, intr-o dimineata de duminica, pe la ora 11. 

Copenhaga mi-a inspirat o stare de bine, cu traficul ei, format mai mult din pietoni si biciclisti, cu sentimentul ca esti intr-un loc pustiu la doi pasi de centru sau ca te transporti in timp, in anii '70, la trei pasi de centru, in Christiania.
Cladirile din caramida rosie, cu multe turnulete, iti dau la prima vedere senzatia ca esti intr-un oras plin de biserici. Insa cand privesti mai cu atentie, observi ca una este hotel, alta primarie, alta un muzeu...
 

Pare sa fie o confuzie des intalnita din moment ce, pe una dintre ele, ce gazduia o expozitie de arta, cineva a simtit nevoia sa puna acest banner:
Intemeiat in secolul 10 ca sat  viking de pescari, a devenit capitala regatului la inceputul secolului XV si s-a dezvoltat treptat. Ca mai toate orasele din Scandinavia ai carei locuitori s-au batut ca chiorii intre ei secole intregi, dezvoltand o relatie de dragoste-ura temeinica si durabila, a trecut si Copenhaga prin doua incendii devastatoare in secolul XVIII - culmea, nici unul dintre ele nefiind provocate de lupte -  care au ras cam orice urma din vestigiile medievale. Primul dintre ele, in 1728, a ars timp de patru zile si reconstructia a durat vreo zece ani. Este perioada cand au fost construite casele tipice pentru Copenhaga, ildebrandshuse (fire houses), dupa planurile arhitectului Johan Cornelius Krieger, cu doua-trei etaje, zid masiv si fatada din caramida.
 

In 1795, un alt incendiu, izbucnit la magazia de carbune si lemne din port, a facut pagube importante. Cunoscandu-le "prietenia", as suspecta un faptas suedez. Cert este ca au urmat si alte dezastre, la inceputul secolului XIX, cand flota amiralului Nelson a atacat-o pe cea daneza si a bombardat orasul, reconstructia petrecandu-se in ceea ce se numeste "Danish Golden Age", pana spre 1850, perioada cand au fost ridicate cele mai multe cladiri in stil neoclasic. Palads, cinematograful deschis in 1912, se incadreaza si el in acest gen si era, in momentul inaugurarii, cel mai mare centru de divertisment din Scandinavia, cu 3000 de scaune si o orchestra de 30 de oameni.
Nu parasim Copenhaga, dar iesim din Uniunea Europeana si intram in autoproclamatul oras independent Christiania, cred ca fara legatura cu vechea denumire a Oslo-ului in afara, probabil, de o origine comuna istorica, din vremea regatului dano-norvegian.
 
Initial, in zona unde se afla acum Christiania se gaseau cazarme militare. Dupa ce au fost abandonate, s-au transformat in locuinte temporare pentru squatteri si vecinii au daramat gardul, reclamand proprietatea ca loc de joaca pentru copii. In 1971, ocuparea teritoriului a devenit o forma de protest impotriva guvernului danez, reclamandu-se absenta de locuinte la preturi acceptabile in Copenhaga. Totul a luat o turnura hippie si anarhista, ironic, chiar pe un loc consacrat mult timp rigorii si disciplinei militare.

Ecologisti, yoghini, pacifisti si toti cei care se simteau exclusi social si-au gasit un refugiu in locul devenit a patra atractie turistica a capitalei daneze, cu o populatie constanta de vreo 850 de locuitori. Dupa mai multe incercari de indepartare a comunitatii, guvernul a cedat, insa pentru el continua sa ramana o pata pe obrazul orasului, o problema nerezolvata. In schimb, pentru multi dintre locuitorii capitalei  reprezinta un "brand" cu care se mandresc in afara, o alta fata a tarii, unde-si aduc prietenii straini pentru a le arata o imagine diferita a Danemarcei, una toleranta, progresista si libertariana.
Christiania si-a dezvoltat propriile legi, independent de legislatia tarii, un set de reguli de bun simt, ce interzic furatul, violenta, alergatul (ar putea produce panica si, in plus, aceasta interdictie descurajeaza hotii), armele, drogurile tari si insemnele de cluburi de motociclisti, in urma unui incident pe care l-au avut dealerii locali cu bikerii. De asemenea, se interzice fotografiatul, cand esti in mijlocul unei capitale in care, oficial, vanzarea de iarba si hasis (singurele produse acceptate in comunitate dintre cele considerate oficial drept droguri) nu este legala, e mai bine sa nu-ti apara fotografia pe net. Aveti aici o imagine a legislatiei orasului liber Christiania.
 Acolo este cartierul verde unde tot ce este la fel de aberant ilegal ca si cum ai interzice consumul de musetel devine legal (am scris mai mult despre asta aici), unde nimeni nu este violent, intr-o atmosfera relaxata, o oaza de normalitate in lumea atat de incrancenata de interesele unor companii incat incearca sa o pastreze in afara legii. 
Revenim  in UE, dupa cum ne anunta pe partea cealalta semnul de intrare in Christiania, pentru acele locuri din Copenhaga unde facem o baie de multime : pe chei, in zona pietonala si, normal, la sirena cea mica.  
Scuze pentru cei doi asiatici din imagine, dar e tot ce-am reusit sa scot, mi-a fost imposibil sa o prind singura. Nu inteleg frenezia asta a oamenilor de a polua imaginile cu monumente cu figura lor, uneori, rar, poate mai am si eu tendinta sa pun mana si sa urlu "este", dar pentru poze in care sa apar prefer imaginile naturale, peisajele, interventia antropica este suficienta pentru a nu mai cere si prezenta mea in cadru. Insa multi simt nevoia sa se vada acolo, cu obiectivul. Vazut, bifat, pozat, n-am inteles de ce intr-un parculet cu o multime de alte statui triste si nebagate in seama tot poporul se inghesuia in fata personajului din povestea lui Andersen. Pentru ca asa fac toti, pentru ca este "pe lista".  Ceea ce am facut si noi :)
 
Daca vorbim despre statuile din Copenhaga, si-s destule, mie mi-au placut mai mult fantana cu dragoni,
cea cu berze
si statuia razboinicului episcop Absalon, intemeietorul orasului in secolul XII, ornata la baza cu heringi, ca un omagiu pestilor care au dus in Evul Mediu la dezvoltarea micului sat de pescari intr-un centru comercial important. Din ordinul lui Absalon s-a construit un castel fortificat denumit in 1167 Kaufmanne Hafen, Portul Negustorilor, denumire ce s-a transformat in København sau, cum il stim noi, Copenhaga.
Danemarca fiind tara inventatorului pieselor Lego, e usor de inteles de ce toate magazinele de jucarii, si erau vreo 5-6 pe principala strada pietonala de vreo 500 de metri, au in fata cate o creatie Lego si inauntru un stand impresionant dedicat lor.

Gata si cu orasele de pe drum, mai urmeaza un bonus de limba norvegiana - tineti-va bine! - apoi ceva pentru cei interesati sau pasionati de tancuri, fara nicio legatura cu Norvegia, dar ne-a iesit in drum, prin Germania. Apoi voi fi incalecat pe-o sa (preferabil de cal islandez, pentru mai mult siguranta) si v-am spus povestea asa, ma intorc la cartile si filmele din vizuina mea de zi cu zi si coechipierul meu de plimbare n-o sa va mai streseze cu linkuri pe Facebook :).