duminică, 30 ianuarie 2022

Inainte

 In mai bine de 30 de ani deja, nu am avut nici un moment de nostalgie, nici o revelatie de genul "era mai bine inainte", in afara gandurilor firesti legate de propria copilarie, pe care cred ca le avem toti cei din generatia 40+. Daca pentru unii filtrul roz al perioadei lipsite de griji din viata lor se rasfrange si asupra timpurilor cenusii, la mine nu s-a intamplat si nu se va intampla asta. E adevarat ca atunci toti oamenii care imi erau dragi traiau, erau tineri si sanatosi, cei care mai sunt inca nu incepusera sa dea semnele inevitabilei degradari si scurgeri spre neant, in plan personal era un timp magic pe care nu-l percepeam ca atare, ci ca pe firescul vietii, peste care se plia nefirescul sistemului duplicitar in care eram prinsi. Cum nefirescul continua sa se manifeste intr-un alt mod, in ultima vreme din ce in ce mai intruziv, se poate ca unii mai tineri sa inceapa sa regrete timpurile pe care nu le-au trait, despre care parintii si bunicii uneori le spun ca erau mai simple, dar nu si ca erau mai lipsite de culori, de speranta, de libertate.
Cei care au scris cartile despre care vreau sa povestesc in continuare au facut-o poate pentru a-si reaminti si pentru a le impartasi amintirile lor si celorlati. Cei care nu au prins acele vremuri le vor citi ca sa vada cum a fost, ca pe niste curiozitati exotice ori poate pentru ca o imagine, cu cat mai complexa, alcatuindu-se din zeci de marturii, de imagini subiective, face tabloul de ansamblu sa se extinda, sa se apropie mai mult de acel punct unde se afla experienta directa, imposibil de reconstituit complet fara sa fi fost traita la persoana I. Iar cei care vor citi si au trait atunci vor regasi marunte crampeie din propriile senzatii si trairi, din amintiri uneori crezute pierdute ale timpului in care au fost, ca un  fel de recuperare a memoriei.  
 

Daniel Horia - Epoca mea de aur 
Nu este o carte pe care mi-as fi luat-o eu dar, pentru ca un anumit Mos a vrut sa ma trateze ca pe un copil, mi-a adus acest volumel grafic si autobiografic despre comunism pe intelesul copiilor. Tema sa este povestea unei familii la jumatatea anilor '80 vazuta prin ochii unui copil: Dani, parintii, bunicii, matusa sa plecata in Germania, prietenul cel mai bun, operatia de apendicita cu complicatiile ei, gradinita... Daca nivelul textului este unul simplut, adaptat copiilor, imaginile in schimb sunt expresive, adultii putand regasi in ele obiectele familiare ale propriei copilarii, de la cuburi si jucarii de lemn la mobilierul cunoscut, de la milieurile de pe televizor la oalele cu buline din bucatarie, chiar si vestimentatia personajelor poarta patina acelei epoci. O carte simpatica, pentru copii curiosi sa afle mai multe despre mediul copilariei parintilor sau bunicilor lor... 


Ioana Nicolaie - Tot inainte 
 
Tot vazut din perspectiva unui copil, Arsenia, si plasat tot in ultimul deceniu al comunismului, este si romanul cu referinte autobiografice al Ioanei Nicolaie. De pe ultima coperta aflam: "Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei "mame eroine". O vreme am crezut ca toate greutatile prin care am trecut in copilarie m-au facut mai puternica. Dar azi stiu ca taietura facuta in scoarta copacului tanar nu poate decat sa creasca, oricat ne-am lupta sa schimbam asta. Si creste." Copilaria bistriteana a Arseniei Bulta se intersecteaza cu aceea a autoarei sale si, vreau sa cred ca, pe undeva, prinzand viata pe hartie, reuseste sa cicatrizeze unele taieturi, sa hraneasca in continuare seva copacului din care s-a desprins. Intr-o familie atat de numeroasa, unde numaratoarea membrilor sai creste aproape de la un capitol la altul, de la un an la altul, Arsenia este unul din acei copii care cunoaste lipsurile, foamea, care nu a avut niciodata o papusa a ei, gasindu-si bucuria in lucruri marunte ce capata viata, precum o pijama cu donalzi, ori primesc aroma unui elixir magic, cum este borcanul cu miere pe care tatal i-l aduce la spital. Fricile sale iau forma unor umbre ce se intind gata sa o inghita, cuvintele soptite pe la colturi, luate ad literam in lumea ei de copil au intelesuri ciudate uneori, dualitatea discursului, discrepanta dintre vorbe si fapte ii sporesc confuzia legata de cele din jur, de raportarea la lume. 
Se clameaza raspicat ca toti copiii sunt egali, dar observa cum fata preotului, de exemplu, este mai egala decat ea, fetita dintr-o familie modesta cu frati multi, trimisa initial in ultima banca la scoala, pentru a incepe apoi sa inoate spre fata clasei prin forte proprii. De fapt, cuvintele lui Orwell, "toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele", au fost adoptate ca motto al cartii. Insa nimic nu o impiedica pe micuta Arsenia sa viseze, sa se gandeasca la ce se va face cand va fi mare, printre cele mai ingenioase moduri de a se vedea fiind, de exemplu, o prietena a matusii sale, zana, tovarasa de engleza, gimnasta. 
Dincolo de vise, este insa lumea reala, cu intamplarile si rolurile copilariei. Este copil, dar este si mama pentru fratii mai mici, isi petrece timpul liber cu peripetii desprinse parca din Amintirile... lui Creanga (la furat de capsuni), dar si intr-o vacanta petrecuta la munci agricole pentru a obtine bani de buzunar ori completand jurnalul unei expeditii ce nu a mai avut loc, o vedem la scoala sau acasa, de cateva ori ajunge si la spital. Si unde este comunismul aici? Pretutindeni, uneori poate chiar sa ia forma alegorica a unei vaci galbene: 
"... vaca galbena (...) s-a legat un timp de un comunism rumegator si bland, care da destul de mult lapte, lapte ce trebuie trimis desigur la centrele de colectare, ca mai apoi sa ajunga la export ca sa se plateasca din el datoria tarii si sa fim in sfarsit liberi de jug, un comunism ce trebuie scos la pasune, fiindca altfel mugeste cu disperare, care trebuie adapat in galeti mari de trei ori pe zi si care, daca te vede cu broboada pe cap, te azvarle cat colo, ce miere o avea inauntru trecutul, de tragem la el ca niste muste, in loc sa ne pregatim de cel mai minunat viitor? (...)
Comunismul asta galben s-a intins peste cativa ani, amestecandu-se cu bataia dintr-un salon de spital, cu piciorul rupt si-o poza mucegaind langa placaj, cu atatea compuneri si poezii  recitate, cu insingnele in care-i prins cel mai mandru drapel, cu jur sau fiu un pionier de nadejde, cu tovarasa Sasz la care tin din tot sufletul, mai ales ca o sa cresc si-o sa ma despart intr-o buna zi de ea, dar si cu socialismul dintilor scosi la Magura, si nu pentru ca asta ar fi fost regula, ci pentru ca unii invatatori pot fi, pana sa ajunga directori, plini de zel."
In romanul Ioanei Nicolaie am regasit experiente comune ale copilariei mele, m-a si amuzat, m-a si induiosat, m-a si intristat si revoltat, m-a si bucurat prin modul in care poezia se strecoara printre randuri si creeaza un discurs roz-gri. Marturiile despre comunism vazute prin perspectiva eroinei sale sunt nu doar credibile, ci cat se poate de reale, reflectand o parte a unei experiente comune tuturor copiilor vremurilor. Un singur lucru m-a nemultumit, ca asa gasesc eu de multe ori nod in papura: in constructia Arseniei mi se pare un fel de stagnare, de la 5 la 16 ani, copilul asta trecut prin multe si confruntat cu episoade crude de viata pare sa nu evolueze deloc, isi pastreaza aceeasi naivitate, aceeasi candoare cu care percepe regimul in care traieste. Sa fim seriosi, cel tarziu pe la 10-12 ani cam toti stiam ca ceea ce ti se spune la scoala este o alta lume, una in care tinichelele atarnate in coada regimului comunist erau poleite cu aur si promisiuni... In rest, cartea mi-a placut.

joi, 27 ianuarie 2022

Legaturi inveninate

 

The Power of the Dog (2021)
 
Daca privind acest film va inchipuiti ca va uitati la un western, va inselati. Vestul Salbatic este doar o rama a tabloului pe care il creeaza, un mediu in care scriitorul Thomas Savage a ales sa-si plaseze actiunea cartii ce a stat la baza adaptarii lui Jane Campion, care semneaza scenariul si regia, un pretext pentru a ne pune in fata o poveste universala, veche de cand lumea, de la Cain si Abel, a felului in care relatia dintre doi frati se erodeaza si se distruge in timp, supusa evolutiei in directii contrare. Insa nu este singura pe care filmul o radiografiaza, mai puternica este aceea ce se construieste intre unul dintre frati si fiul nevestei celui de-al doilea. 
Pe scurt, Phil (Benedict Cumberbatch) si George (Jesse Plemons) sunt doi cowboys instariti, bine cunoscuti in comunitate, cum nu se poate mai diferiti: unul intunecat si parand sa ascunda secrete si un amar ce i-a inveninat intreaga viata, preferand solitudinea, al doilea bland, linistit, solar, dornic sa-si aline singuratatea, sa-si intemeieze o familie. El se indragosteste de Rose (Kirsten Dunst), o carciumareasa vaduva, si o aduce la ranch-ul familiei, iar relatiile cu fratele sau incep sa se complice. Cand fiul acesteia, Peter (Kodi Smit-McPhee), plecat la studii, vine sa isi viziteze mama, o gaseste intr-o stare deplorabila si de aici incepe sa se construiasca o intriga pe care nu o prevazusem initial. Diavolul se ascunde in detalii, caci fiecare dintre ele se va dovedi important intr-un final pe care nu il vezi venind, care te loveste ca un pumn in stomac si simti nevoia sa pui cap la cap imagini si momente ce nu pareau relevante la momentul vizionarii, pentru a da rotunjime filmului pe care tocmai l-ai vazut. 
Aceasta drama psihologica construieste cu rabdare, in ritmul sau, deloc fortat, deloc accelerat sau supus presiunilor asteptarilor spectatorului de filme western. Iar daca la inceput te-ai putea gandi ca avem un conflict bazat pe relatia dintre cei doi frati, mai apoi incepi sa crezi ca el mocneste de fapt intre Phil si Rose, dar cea mai puternica parte este aceea ce genereaza raportul de forte dintre Phil si nepotul sau prin alianta, Peter. Chiar daca oamenii, cu sentimentele, preocuparile si macinarile lor sunt in centrul peliculei, ea nu face economie nici in planul esteticii vizuale, ce insoteste desertul din suflet cu imaginile spatiilor vaste ale fermei izolate, dincolo de care se profileaza muntii. 
Acolo unde Brokeback Mountain se intalneste cu Call Me by Your Name, Jane Campion reuseste sa aduca o perspectiva proaspata, in care nimic nu este spus fatis, doar sugerat, unde veninul este bine dozat in relatia dintre Phil si Peter, vazut initial, in tineretea sa ezitanta si sfioasa, ca victima sigura a masculinitatii ce-si ascunde slabiciunile sub un zid impenetrabil de ironie si lipsa de sentimentalisme.
Parteneri in viata si pe ecran,  Plemons si Dunst creeaza aici imaginea unui cuplu lipsit de aparare in fata sarcasmului si rautatilor lui Phil, care toarna zi de zi, chiar si prin simpla prezenta desprinsa parca din reclamele la Marlboro, prin priviri si taceri, cate o picatura de otrava peste relatia lor. Si cand crezi ca nu mai exista salvare, aceasta ia o forma surprinzatoare, pe care va las sa o descoperiti intr-un film ce-si merita o nominalizare la Oscarul de anul acesta, mi se pare o certitudine. 
Privind reactiile provocate de cei care l-au vazut, unii s-au simtit inselati in asteptarile lor. Au avut impresia ca li s-a promis un western si au primit in schimb o sondare a psihologiei si temperamentelor umane. Insa tocmai asta mi-a placut la film, ca isi poarta spectatorul intr-o directie imposibil de prevazut la inceput (de cei care, ca si mine, nu au citit cartea), cu un final pe masura, ca isi construieste progresiv tensiunea si relatiile dintre protagonisti, ca are cateva scene cu impact puternic, in care imaginile fac mai mult decat cuvintele, ca regizoarea neozeelandeza, adoptand un punct de vedere masculin, a stiut sa imbine fragilitatea si delicatetea cu asprimea uneori grosolana si sa le aduca la un numitor comun ce va genera scanteia, ca se concentreaza asupra dimensiunii interioare fara stridenta, prin aluzii si gesturi care mai mult sugereaza decat explica dar care, revazute prin prisma finalului, dau rotunjime si sens filmului.

luni, 24 ianuarie 2022

Cum se faureste un monstru

 

Niklas Natt Och Dag - Lupul si strajerul 
 
Am ocolit cartea si autorul mult timp, tocmai din cauza modului in care erau prezentati, ca o carte, respectiv un autor de romane politiste. Nu este genul meu, am mai spus, nu imi place deloc modul in care se scrie acum literatura cu crime si mistere (spun acum pentru ca pe vremea Agathei Christie, a lui Conan Doyle, a lui Simenon era altfel), cu cliseele ei, cu o victima sau mai multe, de obicei cu identitate necunoscuta, detectivi traumatizati de un trecut incarcat, apoi se scot din maneca criminalul si pretextul, fara ca un cititor atent sa-si poata da seama pe parcurs, din detalii subtil strecurate, cine si de ce, pentru ca acele detalii nu exista, e mai usor, mai comod asa, ca totul sa vina treptat si nimic sa nu fi fost acolo deja, sub ochii tai, in nici un punct al cartii. Nordicii mai adauga uneori ceva intriga politica, teme sociale, si gata marele roman politist. 
Lupul si strajerul urmeaza formal aceasta structura, bifeaza cam toate punctele de mai sus: se dau un cadavru bine ciopartit (fara membre, ochi, limba si dinti), un detectiv muribund si un fost veteran de razboi (cum s-ar numi probabil in zilele noastre), betiv si cu o mana de lemn. Incet-incet, cei doi incep sa scotoceasca in jur, pentru a-i reda corpului fara nume identitatea si a-si da seama cine si de ce l-a casapit in halul asta. Evident, avem si coruptie la cel mai inalt nivel. Din fericire, cam la atat se limiteaza partea de roman politist. Dincolo de ea, cartea este o fictiune istorica mai degraba horror ce ne pune in fata un Stockholm nestiut, de sfarsit de secol XVIII, unde razbat ecourile revolutionare din Franta, insa bolile provocate de lipsa de igiena, saracie si de apa contaminata a canalelor pe care plutesc cadavre continua sa secere. Mizeria, cruzimea, duhoarea greu de suportat, nedreptatile si sclavia sunt la ordinea zilei, oamenii dispar si nimanui nu pare sa-i pese. 
In afara lui Cecil Winge, un avocat onest si incoruptibil, ce se stinge incet macinat de tuberculoza, si a lui Mickel Cardell, bantuit de cosmaruri din razboiul in care isi pierduse nu doar mana, ci si bunul prieten, strajer al orasului mai mult cu numele, intr-un oras unde a fi strajer inseamna a spiona, a impune teroarea prin forta, a face propria lege. Cei doi, un lup solitar ce adulmeca prada si o urmareste cu incapatanare si un strajer lipsit de sensul de a trai si bantuit de imaginile cruzimii luptelor, sunt hotarati sa rezolve acest caz, sa afle identitatea victimei, a ucigasului si motivele crimei, intr-o incursiune in lumea colorata si putreda din Suedia anului 1793. 
Daca partea politista nu aduce nimic surprinzator prin constructia sa, tot ceea ce o inconjoara (atmosfera, cutumele, oamenii, tablourile vii ale unei epoci si ale unui loc) ridica acest roman. Pentru ca este in primul rand un roman istoric, al carui creator are maiestria de a zugravi tensiunea unui timp in care nobilii incercau sa se fereasca de raspandirea fervorii revolutionare, rezultand astfel o lume subterana in care Terorii i se opune si mai multa teroare. Mi-a amintit uneori, prin gustul pentru sumbru si macabru, de Poe, insa aici atmosferei i se suprapune si un strat colorat, galagios, ca si cum abia dupa ce dai deoparte pojghita de viata afli ceea ce se ascunde in tenebre. 
Personajele pe care cei doi le intalnesc in drumul lor deschid calea spre aspecte nebanuite la suprafata, existente ce se deruleaza in spatele unor usi inchise fara speranta de evadare sau in umbra intunericului: ne putem trezi intr-o casa a placerilor cu o atmosfera desprinsa parca din scrierile Marchizului de Sade ori intr-o casa de corectie unde femeile aruncate acolo isi torc trista viata cu prea putine sperante de scapare sau intr-o lume stralucitoare si extravaganta, in care tinerii saraci ajunsi in capitala incearca sa patrunda bazandu-se pe o minte ascutita, pe tertipuri si viclenie. 
Nimic nu este insa gratuit, totul conduce la un roman unitar. Poate ca radiografia unei societati aflate in pragul colapsului dupa moartea regelui Gustav, care a aruncat-o intr-o stare de suspiciune vecina cu paranoia, tinde sa eclipseze firul principal, ceea ce din punctul meu de vedere nu este rau deloc. Adica daca va asteptati la un roman politist, nu cred ca Lupul si strajerul v-ar implini neaparat aceasta dorinta, desi avem intriga, societati secrete, o ancheta ce avanseaza incet intr-un cadru corupt, presarata cu piedici, cu suisuri si coborasuri pana in infernul existentei umane, acolo unde apar monstrii. Fiecare raufacator a fost la inceput o victima pe care viata l-a transformat intr-atat incat sa-si piarda orice urma de umanitate. Aceasta fresca istorica a sfarsitului de secol XVIII in Suedia e scrisa in ritmul abrupt si direct al coborarii intr-un infern personal si colectiv, fara menajamente, murdaria si violenta in care se scalda Stockholm-ul fiind atat de departe de imaginea de astazi a capitalei nordice.
Ca fapt divers, am crezut initial ca  Natt och Dag este un pseudonim literar, mi se parea imposibil ca un om chiar sa se numeasca "Noapte si zi", dar cautand un pic am aflat ca este chiar numele lui, unul nobiliar, scriitorul fiind mandru purtator al unui nume consemnat inca din secolele 12-13, descendent al celei mai vechi familii nobiliare din Suedia inca in viata. Romanul acesta a mai aparut intr-o editie, cu titlul "1793. In umbra mortii" (nu stiu de ce editorii romani au tendinta asta oribila de a pune titluri cat mai explicite, mai ieftine, asa cum fac si traducatorii de filme, si nu lasa cartea cu titlul din original, simplu, 1793). Intre timp autorul i-a scris si o continuare care se numeste - nu e greu de ghicit - "1794". Cand se va traduce si la noi (probabil cu un alt subtitlu cringe), o sa vreau sa ma intorc din nou in acea lume intunecata si misterioasa a Stockholm-ului secolului XVIII. Nu este chiar Numele trandafirului, dar este genul acela de lectura, in care vreau sa evadez din cand in cand.

joi, 20 ianuarie 2022

Ce inseamna sa fii om?

  

Matt Haig - Umanii 
 
Un extraterestru de pe indepartata planeta Vonnadoria, acolo unde nu exista nici moarte, nici legaturi de familie, nici sentimente puternice, este trimis pe pamant pentru a sterge orice urma a unei descoperiri a unui ilustru profesor de matematica de la Universitatea Cambridge, Andrew Martin, ce ar fi periclitat - considera vonnadorienii - echilibrul universal. Ipoteza Riemann, una dintre acele probleme de matematica  pentru a caror rezolvare se ofera in realitate un premiu de 1.000.000 de dolari, tocmai a fost solutionata de distinsul profesor, iar aplicatiile sale ar fi deschis calea unui important salt tehnologic. Cunoscand pamantenii ca pe o rasa lacoma, violenta, invadatoare, imatura psihologic, vonnadorienii isi trimit un reprezentant care sa distruga toate semnele demonstratiei (incluzandu-i pe cei carora li s-a adus la cunostinta), precum si pe autorul ei. Dupa ce Martin este lichidat si alienul ii ia in posesie trupul, investigatia continua in cercul celor apropiati, asa ca el ajunge sa locuiasca impreuna cu fiul, sotia si catelul acestuia si sa se infiltreze in cercul colegilor, studentilor si prietenilor sai.  
Inceputul este unul ludic, ce capteaza atentia cititorilor prin modul amuzant in care Haig se joaca de-a privirea exterioara asupra catorva  practici si obiceiuri ale rasei umane, ce par absurde unui proaspat picat din spatiu pe "o planeta a lucrurilor impachetate in alte lucruri. Mancarea in ambalaje, Corpurile in haine. Dispretul in zambete." Tonul vesel de la inceput, cand strainul trage primele concluzii, se va schimba pe masura ce in el creste dorinta de a intelege aceasta specie ciudata care traieste cu si in ciuda constientizarii sfarsitului fiecarui individ, de a se apropia de civilizatia diferita proaspat descoperita, capatand aspectul unei reflectii asupra existentei umane, pastrand insa o abordare amuzanta, light, simpla, presarata cu ironie si empatie, cu observatii nostime legate de comportamentul oamenilor in cele mai banale situatii.
Treptat, noul Andrew Martin invata sa fie uman cu ajutorul lui Emily Dickinson si al lui Debussy, dar si al unui catel pe nume Newton si al familiei profesorului. Daca poezia il invata emotia, muzica il invata complexitatea, contradictiile, asimetria si imperfectiunile rasei de care se ataseaza.
 Haig are meritul de a-si construi credibil povestea, intr-un mod relaxat, conturand o carte in care drama SF este punctata de pronuntate accente de comedie romantica. Nu debordeaza de originalitate, nici de profunzimi ontologice, e plina de tropi arhifolositi, de la privirea detasata si obiectiva a strainului la intalnirea cu dragostea/criza/salvarea providentiala/speranta unui nou inceput. Dar este o carte care vrea sa te faca sa te simti bine in pielea ta de om si reuseste, macar pe parcursul lecturii, e tonica, optimista, m-a tinut in ea pana la capat, in ciuda reticentei mele (ca sa folosesc un cuvant bland) fata de specia din care fac parte. Contine si doua liste, una cheesy rau, in genul posterelor motivationale, dar deloc deplasata dat fiind destinatarul, un baiat de 15 ani, ce cuprinde 97 de sfaturi de la un tata extraterestru catre fiul sau uman, alta a lucrurilor pe care le fac oamenii, printre care "lectureaza" (cuvant pentru care i-am dat o bila gri traducatoarei, pe langa Calea Laptelui  (galaxia) - stiu ca e forma acceptata, dar mie tot imi suna a Drumul Matasii sau altele de genul asta de pe planeta noastra - si inca doua-trei formulari ce poate-s doar sensibilitati proprii). 
E o carte ce ne reaminteste ca lucrurile pe care noi le consideram ca fiind date pot capata o alta semnificatie dintr-o perspectiva externa, iar ca bucuria, placerile simple, faptul de a trai aici si acum este o favoare a Universului, ca luam uneori prea usor si ca pe un drept miracolul vietii si ca specia umana are totusi si cateva calitati... Este o carte roz, dar nu un roz tipator, ostentativ, care sa ma indeparteze, ci unul suav, generator de buna dispozitie si un strop de optimism, macar de moment, o poveste pe care adolescentii o vor gusta mai mult decat mine, tonica si relaxanta. Pentru mine este doar o efemerida, dar una simpatica, dupa care totusi nu plang daca-si termina viata prea repede, ca orice efemerida.

duminică, 16 ianuarie 2022

In cusca sau cu aripi

 
 
tick, tick... BOOM! (2021) 
 
S-a deschis sezonul de filme candidate la Oscarul pe 2022. Si dupa ce Lin Manuel Miranda a "rupt" anul trecut Broadway-ul cu Hamilton, acum se pregateste sa ia cu asalt si premiile pentru cinematografie, regizand un tribut adus lumii artistice de care se simte cel mai aproape, aceea a musicalului. Bazat pe scenariul lui Steven Levenson, cel care acum cativa ani m-a incantat cu mini-seria de televiziune Fosse/Verdon si pe musicalul lui Jonathan Larson insusi, personajul acestui spectacol biografic, filmul spune povestea unui om care a crezut in vocatia sa, urmand-o cu pasiune si indarjire. 
Ajuns in 1990 la 30 de ani, Jonathan  (Andrew Garfield) isi pune in balanta implinirile si sacrificiile, sperantele si dezamagirile. In timp ce lumea cunoscuta se prabuseste in jurul sau - cel mai bun prieten renunta la visele de a deveni actor pentru a lucra in publicitate si a putea sa-si asigure un standard de viata mai inalt, iubita lui se hotaraste sa paraseasca New York-ul gasindu-si o slujba stabila si platita, pandemia de SIDA face ravagii printre prietenii gay - el continua sa serveasca brunch-ul clientilor nerabdatori inainte de a se intoarce in bula lui de magie, acolo unde visele prind viata intr-un musical futurist ce spera sa-i schimbe destinul.  
tick, tick... BOOM! este un musical bazat pe un musical in care un autor incearca sa scrie un alt musical pentru a iesi la lumina dintr-o existenta anosta, pentru a se afirma in arta din care doreste sa poata trai. Este un film biografic despre cel care a scris un musical aubiografic dupa ce comedia fantezista a unei lumi viitoare (care - din scurtele pasaje - am inteles ca se apropie foarte mult de aceasta existenta a alienarii pe care o traim in prezent, in care viata se desfasoara mai mult in spatele ecranelor) nu a reusit sa obtina finantarea necesara productiei, in ciuda reactiilor pozitive primite. Este o imbinare de arta si viata conceputa in pasi de dans pe refrene care, chiar inainte de a fi stiut ca fac parte din musicalul creat atunci, mi-au evocat puternic atmosfera anilor '90. Fara sa am pentru ea nici un fel de nostalgie si fara sa fi vibrat intens la coloana sonora, productia lui Miranda m-a acaparat prin melanjul sau de arta si viata, prin detaliile vii, colorate ale existentei de zi cu zi, prin simplitatea amara, punctata cu sarcasm. Un duet ce descrie mecanismul relatiilor de cuplu, asteptarile si incapacitatea de a le comunica poate fi redat la fel de dinamic ca o dimineata de duminica aglomerata intr-o cafenea din New York pulsand de viata si agitatie. Si aici este meritul lui Miranda, care orchestreaza corul de senzatii si emotii intr-un mod autentic. 
Rent, musicalul care i-a adus gloria visata lui Larson, este printre putinele creatii celebre pe care nu le cunosc. Fara sa am pretentia de a avea o cultura bogata in domeniu, stiu cate ceva - macar fragmente - din creatiile reprezentative si am doua mari favorite, Jesus Christ Superstar si Notre Dame de Paris. Am citit despre Rent ca ideea ar fi pornit de la Boema lui Puccini, transpusa in New York-ul familiar si contemporan autorului, unul in care artistii se lupta sa supravietuiasca sub amenintarea pandemica a HIV, ca parte a visului sau - de care aminteste si in film - de a aduce musicalul in atentia generatiei MTV. 
Filmul de fata este o accelerare de emotii si sentimente, un vartej in care un om desfasoara o cursa contracronometru pentru a isi impune viziunea artistica. 
Tic-tac... ceasul continua sa marcheze trecerea inexorabila catre un deadline, asa cum si bataile unei inimi pasionate si dedicate muzicii continua sa marcheze drumul spre inevitabilul buum. Paradoxal, filmul reuneste o celebrare a vietii cu un testament artistic, tensiunea si eliberarea, tristetea si bucuria unei existente, libertatea creatoare si constrangerile castigarii traiului de zi cu zi, e ca un foc de artificii care acapareaza si isi pastreaza spectatorul alaturi prin intercalarea fragmentelor de viata cu cele de arta, prin felul cum Garfield ocupa centrul scenei si rescrie povestea unui om care nu a mai reusit sa se bucure de succesul pe care avea sa-l cunoasca Rent, nelipsit timp de 18 ani dupa premiera din programul de pe Broadway. 
Omul paianjen se transpune credibil si emotionant in omul artist, dand viata tumultului de emotii ce ni-l reinvie pe Larson cu toate sperantele lui, cu vulnerabilitatea si orgoliul sau, curios si plin de intrebari in privinta aspectelor vietii, pentru a transpune apoi acele intrebari intr-o opera plina de umanitate si compasiune. Cred ca este un film despre care se va vorbi si va primi ceva premii, poate chiar va da cuiva ideea de a resuscita acel proiect abandonat si niciodata reluat al fanteziei SF din care se pastreaza fragmente prin arhive. M-as bucura sa fie chiar Miranda.  

P.S.: Cand am scris cele de mai sus, Garfield nu castigase inca Globul de Aur pentru interpretarea lui Larson. Ma bucur ca l-a primit, bravo lui!

joi, 13 ianuarie 2022

Orasul Alb, orasul negru

 

Erik Larson - Diavolul din Orasul Alb
 
Chicago, 1893. Dintr-un vis al arhitectului Daniel Hudson Burnham se va naste Orasul Alb, magicul spatiu al Expozitiei Universale, un peisaj alcatuit dintr-un joc al contrastelor si luminilor, intre nuanta de fildes a impunatoarelor cladiri, seninul cerului reflectat in lacuri si canale traversate de pete de culoare, ambarcatiuni electrice, tonurile de verde ale vegetatiei gandite de arhitectul peisagist Frederick Olmsted, cel mai important din acea vreme, creatorul multor spatii ce au devenit reprezentative pentru America, precum Central Park. Si pentru ca era nevoie de ceva care sa se ridice la inaltimea minunii pe care o crease inginerul Eiffel la Paris la precedenta Expozitie Universala, uriasa intindere a zonei de expunere putea fi contemplata de la inaltimea rotii lui Ferris, noua si nemaivazuta pana atunci atractie ce a rezistat, in ciuda vremii neprielnice uneori si a suruburilor ce cadeau pe acoperisurile cabinelor in miscare.
Pentru ca exotismul sa imbrace magia in imagini fara precedent in amintirea contemporanilor, constructia desfasurata intr-un timp foarte scurt nu a fost lipsita de tragedii, de momente intunecate, de disperare.
Am gasit foarte interesanta aceasta reconstituire a modului in care a luat fiinta Expozitia, de la primele planuri pana la demolarea sa, este partea cartii pe care Erik Larson a conceput-o cu minutiozitate, in urma consultarii arhivelor vremii, a presei, a marturiilor celor implicati, prin detalii ce reconstruiesc riguros nu doar un fenomen ce a propulsat Chicago in atentia mondiala, dar si mentalitatile si realitatile unei epoci dominate de rasism, misoginism, orgolii locale si o tensiune creata de amenintarea permanenta a crizei economice ce avea sa puna si mai multa presiune pe cei responsabili cu marele eveniment al anului 1893, obligandu-i ca in cele sase luni ale expozitiei sa gaseasca noi atractii, noi moduri de a aduna cat mai mult public platitor de bilet. "Expozitia diurna purta, poate, vesmantul cast al tencuielii albe, dar noaptea ea dansa desculta si dadea peste cap sampanie". De la spectacolele cu indieni din Vestul Salbatic la senzualele dansatoare din buric, de la cea mai recenta inventie a lui Tesla la concursuri si expozitii de masinarii si armamente impresionante, de la fastuoasele banchete la uimitoarele focuri de artificii, America traieste la Chicago o jumatate de an de explozie de culori, de informatii, de moduri de a-si obtine divertismentul, ramase in ziarele si in imaginile din epoca. Despre acestea din urma, as vrea sa mentionez interesantul detaliu ca "Burnham ii oferise unui singur fotograf, Charles Dudley Arnold, exclusivitatea asupra vanzarii de fotografii oficiale ale expozitiei, intelegere care ii oferea lui Burnham control asupra fotografiilor care erau distribuite in toata tara si care explica de ce in fiecare cadru apareau oameni din clasa superioara, dichisiti si bine imbracati". Iar prevazuta ceremonie de inchidere ce avea sa termine cu fast o sarbatoare americana s-a trasformat intr-una funerara.
Diavolul din Orasul Alb este, de fapt, doua carti. Pana acum am vorbit despre cea care mie mi s-a parut foarte interesanta. Mai este una, fara prea mare legatura cu cea dintai, care ne spune povestea primului criminal in serie cunoscut in istoria Americii, cel care a inspirat si un sezon din serialul American Horror Story. H.H. Holmes isi gasea victimele printre domnisoarele vulnerabile pierdute in tenebrosul oras, pe care le atragea prin sarmul sau si prin promisiunea unei vieti fericite si prospere. A facut-o si inainte de Expozitie, si dupa, fara ca ea sa fi reprezentat un factor cheie al "carierei" sale criminale, poate doar facilitandu-i un pic gasirea victimelor. Am spus doua carti? Nu, trei, ultima fiind una mai micuta, povestea unui alt psihopat, irlandezul Pendergast. Am incercat sa gasesc un punct comun intre acesti trei oameni, poate obsesia, faptul ca sunt cu totii macinati de urmarirea unui scop, creandu-si planuri elaborate, doar in primul caz nobile. 
Cu totii vor sa uimeasca lumea, sa se impuna, sa dobandeasca recunoastere, dar alaturarea dintre Burnham si ceilalti doi e teribil de nefericita si nici caracterul fragmentar, trecand abrupt de la unul la altul, nu ajuta la crearea unei senzatii de volum unitar. Iar daca in cazul lui Burnham istorisirea lui Larson abunda in detalii mai mult sau mai putin relevante (din a doua categorie facand parte, de exemplu, episodul Titanic), in cazul lui Holmes totul se bazeaza pe fictionalizare, pe modul in care "presupune" ca s-ar fi petrecut lucrurile. E o carte care se citeste usor, chiar si in partile ce prezinta detaliile tehnice si dificultatile create de terenul ales pentru Expozitie, dar cred ca atunci cand actiunea se imprastie in directii total fara legatura exista riscul de a diviza cititorii si de a gasi prea putini care sa imbratiseze intregul continut fara rezerve. Poate unii si-ar fi dorit mai multe speculatii pe seama vietii si mintii psihopate, altii - ca mine - le considera inutile intr-o carte ce ar fi putut sa se numeasca doar "Orasul Alb", lasand Diavolul pentru un spatiu ce permitea mai bine fictiunii din spatele faptelor sa se dezvolte... 

P.S.: Am inteles ca volumul ar fi in atentia lui Scorsese, care doreste sa il produca pentru un viitor serial Netflix. Ceva ma face sa cred ca va da mai multa atentie senzationalului, crimei, pentru ca acolo se gaseste miezul unui film de actiune, dar vom vedea cum va alege sa il interpreteze, daca va vrea eventual sa-si intalneasca protagonistii intre ei, lucru ce in carte nu se intampla...

luni, 10 ianuarie 2022

Nu numai femei

 

Bernardine Evaristo - Fata, femeie, alta 

Stiti intrebarea aceea eterna: ce-si doresc femeile? Raspunsul e atat de simplu, e ceea ce isi doresc toti oamenii, indiferent de sexul cu care s-au nascut sau pe care si l-au ales: sa fie iubiti, intelesi, acceptati, apreciati, sa aiba o familie sau poate o cariera, sa isi afirme identitatea, inclusiv cea sexuala, sa aiba puterea de a schimba vieti, pe care toti profesorii idealisti o viseaza la inceput de drum, iar atunci cand un elev reuseste si gratie lor, se asteapta poate la un dram de recunostinta,
sa fie auzite, vocea lor sa nu ramana doar un zgomot de fond, sa nu li se impuna anumite roluri (mama casnica sau in copilarie, fete fiind, sa li se spuna ca trebuie sa se joace cu papusile pentru ca asta impune societatea drept comportament normal), sa se inteleaga ca un NU, chiar si cand nu este spus raspicat, tot NU ramane, nu este doar cochetarie sau moft si ca violenta domestica e doar o forma a celor ramasi fara argumente de a recurge la puterea unui corp cand cea a mintii sta pe loc,
poate mai vor sa se stie ca au taria de a-si depasi traumele, de a merge mai departe si a-si construi o cariera sau o viata in care o absenta apasa  pentru tot restul ei... 
si atunci cand femeile sunt negre intr-o tara alba si patriarhala, devin si mai mult sursa hartuirii sau, dimpotriva, a ignorarii si privirilor piezise, la fel cum si barbatii negri apar politiei mai dubiosi si mai usor de abuzat, fie ca sunt imigranti, fie ca apartin unei rase in randul careia infractionalitatea este mai ridicata, ca si actele de terorism.
Si daca pana aici nu s-a inteles prea mult despre carte, desi are legatura, va spun ca e vorba despre 12 personaje pe care nu le numesc femei, si din respect pentru alegerea unuia dintre ele si pentru ca in limba noastra daca ai un barbat si 11 femei pluralul nu devine majoritar, ci masculin si patriarhal, 
ca au radacini (la prima, a doua sau a treia generatie) in Africa ori Caraibe, preocupari si interese diferite, se lovesc in viata de tot felul de prejudecati,
dar sunt profund legate intre ele printr-o tesatura ce se intinde ca o panza de paianjen. 
Mai intai sunt triadele, grupuri de trei personaje apropiate, de obicei mama-fiica/fiu, dar si un caz de strabunica-stranepoata, fata si femeia, carora li se alatura un alt personaj din anturajul unuia dintre celelalte doua, altul/alta, engleza e mai evaziva cu "other" decat putem fi noi in traducerea titlului,
dar nu numai, pentru ca acest roman-poem construit din realitati fragmentate se rotunjeste doar cand toate istoriile individuale converg sau se intersecteaza in trecere. 
Poate ca unele dintre personaje sunt captive la un moment dat intr-o existenta sau situatie din care incearca sa evadeze, poate ca sfideaza sau se strecoara prin societatea patriarhala, rasista si homofoba a Angliei, pentru care "diferenta" inseamna pericol (la noi chiar mai mult decat la ei), 
poate sunt intr-o cautare sau intr-o regasire, poate fiecare dintre ele este un "custode emotional" al unor experiente, idei sau al altor persoane, poate ca unele sunt radicale si altele moderate si fiecare generatie isi nuanteaza in modul propriu concepte tot mai actuale
si fiecare isi are istoria sa, 
marcata la inceput de capitol cu un simbol Adinkra,  mesaje incifrate ale culturii africane pe care, oricat m-as fi straduit sa le corelez, nu am reusit sa le alatur destinului personajelor...
*
Dar cartea mi-a adus in atentie o abordare originala, o voce ce reuseste sa nu se piarda in traducere asa cum prea multe o fac asemenea filmelor dublate din care nu ai cum sa intelegi de ce anumiti actori ar merita un Oscar, caci dublatorul lor nu face o performanta demna de vreo distinctie speciala,  
o voce surprinzatoare si capabila sa emotioneze, cu o mare capacitate de sinteza, de a concentra esentialul unei vieti intr-un tablou care uneori se poate desfasura ca o amintire fulguranta din momentul intrarii intr-o sala de spectacol pana la cel al ridicarii cortinei, 
o voce ajutata de lipsa semnelor de punctuatie, pentru ca frazele curg asemenea torentului ideilor reconfigurand interactiuni si relatii intre personaje, armonizandu-le intr-un cor ce ridica un imn diversitatii si dreptului la identitatea dorita 
iar stilul cursiv, eliberat de constrangerile punctuatiei reflecta chiar aceasta revolta impotriva normei, ganduri si simtiri ale personajelor rebele, neconventionale, ce se manifesta ca intr-un ritual exuberant si exotic african, pulsand de dorinte, sperante, visuri, iar pasiunea lor alcatuieste un playlist ce reflecta toata aceasta multitudine de aspiratii, creandu-i cartii o coloana sonora la fel de variata si bogata ca si continutul sau. 
 
Am simtit nevoia sa fiu un pic in spiritul volumului, chiar daca nu am nici pe departe acelasi magnetism, dar daca modul in care am scris cele de mai sus incercand sa-i imit nu stilul, ci macar forma pe care o imbraca romanul, nu vi se pare greu de urmarit, ci intrigant si vreti sa aflati mai multe, m-as bucura si va asigur ca lectura cartii lui Bernardine Evaristo va fi o incantare.

joi, 6 ianuarie 2022

Comete

 In vremuri ce prevestesc tot felul de apocalipse (sanitare, ecologice, conflicte armate, regimuri totalitare, colaps economic si cate si mai cate...), filmele la tema sunt nu doar prilej de relaxare, dar si de ingandurare, de meditatie. Atunci cand sunt bune, pentru ca altfel raman doar un (sperat) divertisment care poate deveni atat de plictisitor incat esueaza intr-un somn profund. Si am avut din fiecare categorie cate un exemplu zilele astea. 
 

 Greenland (2020) 

Mai intai filmul prost, cu un Gerard Butler care incearca sa-si salveze familia (si filmul in care joaca) in momentul in care impactul Pamantului cu o cometa devine iminent. Va trebui sa o duca - pe familie, nu pe cometa - in singurul loc presupus sigur, bunkerul din Groenlanda, aflandu-se printre norocosii castigatori ai unei loterii la care nimeni nu a participat, dar pentru ca este Gerard Butler si pentru ca reconstructia de dupa dezastru a omenirii va avea nevoie de competentele sale, a castigat dreptul de a supravietui cataclismului, alaturi de familie. Doar ca organizatorii loteriei nu au luat in calcul ca fiul sau este diabetic si categoriile "vulnerabile", "cu risc" sau cum s-or numi mai corect politic nu au acces in avioanele care transporta spre adapost fericitii norocosi ce-si croiesc drum prin multimile isterizate...
 Este genul ala de film in care stii exact la ce sa te astepti si speri macar ca vei primi niste reactii si comportamente ale personajelor plauzibile si un scenariu palpitant fara sa inventeze conflicte stupide. Personajul lui Butler este atat de absorbit de datoria de a-si salva familia incat provoaca explozia unui avion, moartea (voluntara sau accidentala) a mai multor nefericiti ce au ghinionul de a-i fi in cale, este, dupa cum spune poezia, "vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare", se transforma intr-un dezastru suplimentar, pe langa cometa din care incep sa cada bucati. Situatiile sunt atat de trase de par incat la un moment dat, in timp ce se indrepta hotarat spre Canada, de unde urma sa ia un alt avion, am adormit de atata tensiune si suspans. Si asta in cele mai multe cazuri este un bun indicator al perceptiei mele despre un film, mai ales de actiune. Am inteles ca ar fi ajuns in cele din urma unde trebuie, dar de mult nu imi mai pasa ce se intampla cu el si familia lui... Au fost niste efecte speciale dragute ce m-au facut sa vreau sa prind o asemenea moarte, macar vezi ceva frumos pe cer in secundele de dinainte...

Don't Look Up (2021) 
 
Cel de-al doilea film cu cometa este, dupa cum banuiati, mult discutatul in ultima vreme Don't Look Up. Mai toata lumea stie ca Jennifer Lawrence si Di Caprio (magistral in orice rol interpreteaza) sunt doi oameni de stiinta care descopera o cometa si incearca sa avertizeze omenirea pentru a putea lua din timp masuri sa se salveze. Nu o sa insist prea mult asupra lucrurilor care s-au tot spus, fiindca e un film de care s-a vorbit destul, dar vreau sa adaug cateva puncte care mi-au placut sau nu, desi pe ansamblu sunt de partea celor care il privesc mai degraba cu entuziasm. 
De ce a starnit atatea controverse si discutii filmul asta?! Pentru ca a reusit sa surprinda extrem de bine divizarea noastra, felul in care social media, presa, sfera politica influenteaza si manipuleaza credintele si convingerile oamenilor. Nu priviti in sus, pentru ca acolo riscati sa vedeti adevarul, dezastrul care sta sa se pravaleasca peste voi! Uitati-va in gura noastra, a celor care detinem adevarul nostru, convenabil, care ne slujeste interesele! Este un subiect sensibil, care a divizat lumea in ultimii doi ani, ca orice subiect care are ca miza vietile proprii, marunte si insignifiante cum sunt. 
Contrar paralelei evidente, pe care multi s-au grabit sa o puncteze, deja oscarizatul Adam McKay (pentru scenariul de la The Big Short, tot un film cu tema sociala) si David Sirota au conceput povestea asta inainte de declansarea pandemiei, pornind de la incalzirea globala, o alta tema sensibila care creeaza pasiuni uneori dezmintite de interesele proprii, pentru care diversi influencer-i care sustin prelegeri pe tema ei nu ezita sa zboare cu avioane private pentru a ajunge acolo unde vor tuna si fulgera impotriva pacatosilor care nu si-au cumparat inca masini electrice... Deci este cu atat mai trist, deprimant, inspaimantator - sau gradul in care vreti sa-l considerati - faptul ca Don't Look Up nu este un film apocaliptic generic, ci mai curand o radiografie a societatii actuale. 
Mi-a placut metamorfoza prin care trec cele doua personaje principale, care a acordat o mare atentie detaliilor. Pe langa expresivitatea si interpretarea lui Di Caprio si Lawrence, in cazul lui, care are parte de o mai puternica transformare interioara, costumele au contribuit si ele la transformarea eroului, daca le-ati urmarit evolutia pe parcursul filmului, de la casual la elegant atunci cand statutul social atins o cerea si inapoi la casual spre neglijent, la final, cand haina nu-l mai face pe om, pentru ca omul acela in particular s-a lamurit ca omul in general s-a condamnat deja singur. 
Si mi-a mai placut - dar e o iubire a mea neconditionata de rolul in care apare - Meryl Streep, aceasta Trump in versiune feminina, presedinta unei Americi la fel de divizate, la fel de infipta in negationisme ca si in prezent... 
Daca ceva nu mi-a placut la filmul asta, a fost (dar la ce ne-am fi putut astepta?!) viziunea americano-centrica obisnuita, faptul ca daca americanii nu pot salva lumea nimeni altcineva nu ar putea s-o faca, sentimentul de "numai noi contam" si restul lumii nu are nimic de spus/facut pentru a preveni ceea ce noi, americanii, nu vrem/nu putem/nu avem chef sa facem... Si ar mai fi pe alocuri abordarea prea in your face, care nu lasa loc de subtilitate si interpretari ambigue, tonul strident ca o Ariana Grande plina de sclipici si de propria-i importanta.
Cred ca multi dintre cei care au blamat filmul asta nu au putut inghiti imaginea pe care oglinda lui le-a pus-o in fata, de membri ai unei specii lacome si idioate, ca si cum nu ar fi un lucru bine stiut. Dar faptul ca mai are si puterea de a zambi, de a imprima satirei nuante de comedie neagra (unde o doza de overacting, ca in cazul personajului lui Cate Blanchett, nu face chiar nota discordanta), pentru mine a fost registrul potrivit in care putem vorbi despre omenire.

luni, 3 ianuarie 2022

Muzica clasica pentru fiecare zi

 

Clemency Burton-Hill - Un an magic 
 
Cum spuneam in postarea trecuta, nu ma astept ca 2022 sa fie un an magic, de fapt nu am nici un fel de asteptari, nu cred ca trecerea intr-un an nou va sterge ca prin farmec toate problemele  individuale si colective, nu mai am naivitatea de a-mi face planuri pe care nu le voi respecta, nu ma mai excita inceputurile, de nici un fel, gasind confort si echilibru in continuitate. 
Muzica a fost o constanta a existentei mele, in special cea clasica, folk, rock si metal, si va ramane asa. Cum este o arta subiectiva ce-si gaseste frumusetea in ochii celui care o percepe, nu doar cu auzul, ci si cu propriile sensibilitati, cultura si afinitati artistice, nu de putine ori ceea ce mie mi se pare trist altcuiva ii poate parea ambiental, atmosferic, ceea ce mie mi se pare zgomot, un nesfarsit tumult repetitiv si agresiv de sunete (genuri precum rave, dubstep) altuia i se pare ritmul existentei sale, ceea ce mie mi se pare o miorlaiala vocala pentru altii este un gen pe care il simt cu tot sufletul, r'n'b-ul, si tot asa. 
Nu consider ca muzica pe care o ascult eu este "muzica buna", pentru ca prea tind toti sa catologheze astfel orice zbantuiala lipsita de alta noima decat aceea de a sari, nu vad dansul (si ma refer aici la cel de club, de discoteca, de petrecere) ca pe o arta, ci mai mult ca pe un exercitiu fizic sau un posibil preludiu sexual, si in general nu prea mai am deschidere spre alte genuri decat acelea care stiu ca imi plac. Dar in cadrul lor vreau sa descopar, sa aud lucruri noi, sa ma bucur de experienta sunetelor familiare si totusi diferite. Si rasfoind aceasta carte, subintitulata "Muzica clasica pentru fiecare zi", am gasit, pe langa numele consacrate din domeniu, unele ce-mi sunt complet necunoscute, precum Karen Tanaka, Billy Mayerl, Nicola Matteis si multi altii, din vremuri mai apropiate sau mai departate, din ale caror lucrari autoarea selectiei, jurnalista, scriitoare si violonista, ne propune fragmente cu lungimi ce rareori depasesc 10 minute, cate o mica portie de muzica clasica zilnica (si nu numai, si jazz, coloana sonora de film, ceva din folclorul lumii, etc.), insotite de o scurta prezentare a autorului lor, facuta nu in stilul conventional al unei biografii, ci subliniind detalii ale contextului ce au dus la aparitia lucrarii respective, relevante pentru modul in care viata este transpusa in arta. 
Meritul cel mai mare al acestei selectii mi se pare diversitatea, generata poate si de corectitudinea politica dar si de dorinta de varietate cat mai ampla a tonalitatilor, ritmurilor, fragmentelor propuse. Spune autoarea in prefata: 
"... cartea este o culegere de comori muzicale alese pe spranceana (cata modestie :P!!), lucrari pe care le iubesc si care sper ca va vor imbogati viata de zi cu zi la fel de mult cat au imbogatit-o pe a mea. M-am cufundat in profunzimea a o mie de ani de muzica si am ales 366 de lucrari scrise de peste 240 de compozitori, de la medievala Hildegard von Bingen - cu un sunet dat naibii, o personalitate stralucita, filosof de secol XII, om de stiinta, scriitoare si mistic al muzicii - la generatia milenialilor, reprezentata de Alissa Firsova, care s-a nascut in anul 1986 si scrie o muzica frumoasa ce reflecta ingrijorarile sale ca femeie tanara implicata in politica secolului XXI. Pe langa vreo alte patruzeci de femei prea des ignorate de istoria muzicii clasice, veti intalni compozitori de culoare, homosexuali si transgenderi, precum si alti compozitori cu "dizabilitati" sau cu abilitati diferite (pana la urma, Beethoven a scris o mare parte a magnificelor sale lucrari in perioada cand isi pierduse complet auzul). Si, desi muzica clasica este adesea perceputa ca un spatiu decrepit, un muzeu care scartaie din toate incheieturile al barbatilor albi, europeni si morti, veti cunoaste totusi si o duzina de compozitori contemporani, de la octogenari la mileniali. Sper ca veti simti dupa ce parcurgeti aceasta colectie, asa cum simt si eu, ca muzica clasica este o forma globala de arta sfidator de vie, activa, diversa si vibranta."
Cartea sa este practic un ghid al unui playlist de muzica clasica. Sa ascultati doar bucatile muzicale propuse este un lucru foarte la indemana, asa cum au fost ele ordonate, din ianuarie pana in decembrie. Am gasit playlist-uri si pe Youtube, si pe Spotify (da, stiu, cel mai bine s-ar asculta de pe un vinil, eventual in interpretarea unei orchestre celebre, dar ne multumim cu ce putem avea), ce ne-am face fara streaming?! Insa cartea imbogateste experienta ascultarii si am de gand sa citesc fiecare fragment inainte de a asculta bucata muzicala de care se leaga, chiar daca stilul colocvial al lui Burton-Hill, ce are rolul de a face explicatiile sale accesibile profanilor muzicii sau celor foarte tineri, mi s-a parut usor iritant, parca o expresie ca "Bach a fost tatal tuturor" referindu-se la genurile muzicale ce-si au radacinile in creatia mi se pare ca insulta un pic inteligenta, intrand intr-un registru prea trivial. Si chiar nu-s genul care sa considere ca trebuie sa vorbesti despre muzica clasica doar cu o anumita morga... 
A urmat apoi un Chopin despre al carui fragment spune ca "muzica solicita intinderi ciudat de ample (mai ales pentru mana dreapta), considerate cel putin provocatoare la inceputul secolului al XIX-lea". Daca prin "provocator" s-a tradus challenging, poate ca dificil, complicat, solicitant (cu renuntarea la "solicita" de mai sus) ar fi fost o redare mai buna a sensului, "intindea ciudat de ampla si provocatoare" suna ca dracu'.
Si pentru ca azi, 3 ianuarie, este randul lui Hildegard von Bingen dupa ce ieri am avut o scurta repriza de Chopin, deschid cartea si citesc primul rand: "Femeile s-au priceput la activitati multiple inca din Evul Mediu" (sublinierea mea). Nu stiu daca sa ma incrunt mai mult la autoare, care prin limbajul sau doreste sa transforme compozitorii in niste personaje cool, ori la traducatoare, care din primele trei pagini citite esueaza cu brio in a reda mesajul intr-un limbaj decent...
Cartea ramane insa un mod de a descoperi compozitii vechi dar noi urechilor mele. Si tot in urma scurtei rasfoiri am inteles ca voi avea sentimente impartite fata de text, ce mi se va parea pe alocuri informativ, cu detalii interesate, de-a dreptul enervant in alte parti. Dar de-asta ma si invita sa ascult  muzica, sa ma relaxeze si sa imi mute gandurile de la ceea ce nu-mi va placea ;). Sper sa ma tin de acest proiect anual, de voi avea sanatatea si dispozitia, poate din cand in cand o sa mai amintesc de ce am mai ascultat/citit despre compozitorii in cauza prin alte postari. Vom vedea.