joi, 20 decembrie 2012

Momentele pe care nu ai vrea sa le traiesti niciodata

James Agee - Un deces in familie

Simt nevoia sa aduc in atentie cartea asta, dar nu stiu cum sa o fac. Nu stiu nici daca s-o recomand sau nu. Este foarte foarte bine scrisa, isi merita Pulitzer-ul cu varf si indesat, dar as avea mari retineri in a i-o da unui prieten s-o citeasca. Fiindca este o carte despre moarte vazuta din perspectiva celor direct loviti, despre acele momente ale vietii in care simti ca totul s-a sfarsit, in care ai vrea sa dispari si tu, in care nu-ti poti gasi consolare si nici nu poti sa consolezi pe cineva, cuvintele sunt goale si lipsite de sens. Iar revenirea care se presupune ca urmeaza in timp uneori se ancoreaza intr-un stadiu si vindecarea nu este niciodata posibila. Traiesti cu un gol, stii ca nu-l poti umple cu nimic, functionezi fizic, mananci, vorbesti, razi, te bucuri de viata, dar psihic ceva se rupe ireparabil, o absenta iti apasa tot timpul inima, unii o inchid intr-un seif si prefera sa nu il deschida in fata nimanui, altii considera ca vorbind tot timpul despre persoana draga pierduta o fac sa traiasca mai mult iar altii, cum este cazul de fata, isi canalizeaza durerea intr-o opera durabila. Vorbesc despre pierderea mare, reala, nu despre pierderile unor persoane pe care le-am iubit mai mult sau mai putin, care traiesc prin opera lor, a caror trecere prin viata nu a influentat-o pe a noastra. Despre acea pierdere a unei persoane fara de care nu-ti inchipuiai ca va mai exista pentru tine un maine, un "anul viitor"...
Nu stiu ce am cautat in cartea asta, poate un mod de a-mi hrani partea intunecata, depresia altcuiva reflectata in propria depresie sau o posibilitate cathartica de a negocia cu sentimentul pierderii... Am gasit multa luciditate, multa tristete, multa singuratate si, mai presus de orice, absurdul acela pe care il percep la fiecare plecare din viata: de ce? de ce a trait? de ce a murit? ce rost au toate astea? Intrebari banale, stiu, la care filozofia, psihologia, religia au incercat sa raspunda in tot felul de moduri la care, indiferent daca aderi sau nu, in fata experientei personale devii impasibil si fiecare interiorizare a ei este individuala si singulara...
Autorul marturiseste ca "aceasta carte este in principal o amintire a copilariei mele si un act comemorativ inchinat tatalui meu". Si reuseste sa transpuna in acest roman autobiografic nu numai suferinta, ci si lumea copilariei, doua imagini aparent opuse, care se contopesc in imagini ale copilului de 6 ani care era in momentul tragediei. Imaginea mortii are alte cai in mintea fragila a unui copil decat in cea a unui adult, pierderea mecanismelor de securitate create de prezenta protectoare a celor doi parinti formeaza o perceptie diferita asupra vietii de catre copilul care a fost Rufus, transformat in adultul care ne relateaza povestea. Este o poveste despre viata si moarte, a unei familii normale din Tennessee, plasata in ambianta linistita de inceput de secol XX, pe cand se nastea mirajul cinematografiei si mitul lui Chaplin, omuletul cel "dezgustator", "vulgar", "cu bastonasul lui obscen agatand fuste si cate cele si cu mersul ala obscen", dupa cum il caracterizeaza Mary, mama lui Rufus. Ceea ce parea sa fie doar o alta seara linistita din viata familiei este brusc intrerupta de un telefon prin care Jay, tatal, este chemat de urgenta la patul tatalui sau bolnav, de unde nu se va mai intoarce niciodata acasa... un accident provocat de o comotie cerebrala sau o comotie cerebrala care a dus la un accident...
 Dincolo de privirea rece, cruda, atenta la detaliile obiective ale dramaticei intamplari, impresioneaza privirea copilului, cea care scruteaza reactiile familiei, cea care plaseaza intre "inainte" si "dupa" o intreaga lume a copilariei, cu raportarea la adulti, cu teama de intuneric, cu dorinta de a fi mai interesant in ochii celorlalti copii, cu perceptia catolicismului, a rasismului, a singuratatii si a mortii... 
James Rufus Agee a murit in 1955, in urma unui atac de cord, dupa ce a terminat de scris aceasta carte. Doi ani mai tarziu, ea avea sa fie publicata si, in anul urmator, obtinea premiul Pulitzer. O alta poveste de viata trista, cea a unui autor care nu a apucat sa vada ca omagiul adus tatalui sau a rezonat in inimile cititorilor. Poate ca tocmai fiindca rezoneaza prea mult nu recomand aceasta carte decat daca reusiti sa va detasati, sa nu filtrati experienta literara prin subiectivismul unei pierderi personale, fiindca altfel riscati sa cadeti intr-o stare neplacuta...

luni, 10 decembrie 2012

"Lacas al amintirilor inmuiate in miere si lacrimi"

Naghib Mahfuz - Miramar 

Pentru acest roman, Mahfuz paraseste orasul sau natal, Cairo, purtandu-ne pe strazile Alexandriei, candva un stralucitor oras cosmopolit, ce s-a colorat in anii '60 in nuantele gri ale socialismului. Pretextul este dat de un fapt divers, un eveniment vazut din perspectivele diferite ale celor implicati. Cei patru protagonisti naratori ai cartii isi intersecteaza destinele la pensiunea Miramar. Motivele sederii lor sunt diferite (pentru unul este o revenire nostalgica in orasul tineretii, pentru altul un refugiu temporar...),  dupa cum diferite sunt si temperamentele chiriasilor si mediile sociale din care provin: un ziarist pensionar, militant politic, un reprezentant al vechii aristocratii, un proprietar de terenuri,  un realizator de emisiuni radio, un contabil la filatura din Alexandria implicat in tranzactii necurate. Arivisti, oportunisti, idealisti, cu totii isi au locul in acest micro-univers pe care Mahfuz il construieste cu atentie la detaliile aparent minore, acelea ce pot defini un personaj printr-un cuvant mai bine decat o fac descrieri de zeci de pagini.
Cu totii sunt atrasi, fiecare in felul sau, de Zohra, tanara si frumoasa servitoare fugita din satul sau pentru a scapa de o casatorie aranjata, dornica sa invete, sa-si construiasca singura viitorul: fie ca o privesc cu duiosie paterna sau cu pofta carnala, cu superioritatea data de provenienta dintr-o clasa situata mai sus pe scara sociala sau protector, cu sentimente sincere de admiratie sau cu indignarea starnita de indrazneala ei de a nu se supune conventiilor sociale, ceea ce in ochii unora dintre chiriasii pensiunii o transforma intr-o femeie usoara, o potentiala prada, Zohra este oglinda in care-si reflecta propriile moduri de raportare la cei din jur, viziunile asupra vietii. La scara mica, ei sunt reprezentantii unei societati ce traieste o epoca tulbure, cu invinsi si invingatori, cu adevaruri crude si manevre de culise, cu relatii complexe, in care nu exista o imagine obiectiva, ci mai multe imagini subiective a caror suma creeaza tabloul de ansamblu. 
Cartea este interesanta mai ales prin prisma schimbarii perspectivei narative, a modului in care se construieste povestea din portiuni si fragmente, ca un puzzle, in care motivatiile fiecaruia sunt explicate si determinate de motivatiile si actiunile celorlalti. Se spune ca imaginea obiectiva asupra unui om este data de o imbinare dintre imaginea proprie despre sine si imaginea celorlalti despre el. Pornind de la Zohra si modul in care se reflecta in si determina actiunile celor din jur, de la faptul divers, marunt, Mahfuz reuseste sa creeze un portret mult mai amplu, acela al Egiptului anilor '60 vazut prin ochii diversilor sai reprezentanti, cu conceptiile si credintele lor. Rolul naratorului este unul extrem de important, fiindca avem nu unul, ci patru povestitori, fiecare detinator al propriului adevar, al propriei viziuni. Poate tocmai de aceea autorul a parasit cadrul traditional al romanelor sale, Cairo, pentru a oferi viziunea mai larga, mai generala a unei tari, fara a dori sa se identifice prea mult cu Alexandria, desi cateva detalii de atmosfera privind strazile si cartierele sunt inevitabile. Tind sa nu dau prea mult credit celor care afirma ca Miramar este "povestea orasului Alexandria", dupa cum ne sugereaza si coperta traducerii in limba romana, sa vad un tablou mai larg, mai general si mai generos cu cititorii, acela al unei intregi natiuni in schimbare. Tocmai de aceea, niste note care sa completeze putin cadrul general ar fi fost binevenite. E drept ca eu si altii ca mine, cu acces nelimitat la internet, ne putem documenta cu un simplu click despre Partidul Wafd, de exemplu, si putem afla ca era miscarea nationalista care lupta pentru indepartarea colonialismului britanic din Egipt, dar sa nu uitam ca mult mai multi au inca acces mai degraba la cartea tiparita decat la un calculator, ca traim in tara in care, cu toate "smarfoanele" din dotare, 54% din locuitori nu au ajuns niciodata in fata unui monitor, nu vorbesc de internet...
Flash-back-urile, schimbarile de perspectiva, dialogurile ce fragmenteaza naratiunea propriu-zisa ii dau un ritm alert, viu, dau senzatia ca povestea se construieste sub ochii tai si, odata ce ai acceptat un punct de vedere, in fata ta se construieste un altul, perfect justificat si logic, coerent, desi in opozitie cu cel aflat anterior. Toata joaca asta cu viziunile, cu realitatile subiective, este antrenanta, captivanta, te tine in priza si te face sa sorbi cartea ca pe un roman politist, desi nu are nimic de-a face cu genul.

vineri, 7 decembrie 2012

Bizarerii




Gianni Biondillo - Strane Storie

Am citit cartea lui Gianni  Biondillo ca si cum as fi urmarit un film horror bun... sau poate unul SF... ori era un thriller sau un episod din "Zona crepusculara"? Cele 17 povestiri sunt de-a dreptul ciudate, nu este doar un titlu care sa capteze atentia si curiozitatea, ci sunt cu adevarat intamplari care te tin cu sufletul la gura, au ritm, suspans, intorsaturi de situatii, genul acela de povesti pe care le retii mult timp dupa ce ai inchis volumul, la care te trezesti gandindu-te cand, de exemplu, te plictisesti intr-un vagon de metrou ori cand te intalnesti cu cineva pe care nu-l cunosti dar simti ca s-ar putea intampla ceva extraordinar si paranormalul ti-ar putea invada viata ta de sceptic cinic. 
De la comic la erotic, de la fantasy la satira politica, Biondillo se joaca cu registrele, cu spatiul si timpul, cu mitologia si locurile comune ale literaturii horror, pornind de la faptul divers, anecdotic si ajungand la tabu-uri (cum ar fi povestea lui Isus dintr-un viitor indepartat). Fiecare povestire are un "ceva" al ei. Chiar daca au valori inegale si nu toate provoaca acel "wow" la final, este de apreciat inventivitatea, varietatea, modul in care stie sa-si poarte cititorul prin stari diferite, de la relaxare si suspans la neliniste si teama. Unele fragmente par a fi produsul unei minti bolnave, turmentate de cosmare, altele sunt doar povesti istorisite cu o placere pe care o insufla si cititorului, altele exploreaza sexualitatea sau relatiile dintre oameni. Si nu de putine ori nu doar personajul este cel luat pe nepregatite de cursul intamplarilor, dar si cititorul. 
Genul asta de literatura, la granita dintre Bradbury, Orwell, Ryu Murakami este greu sa te mai surprinda tocmai pentru ca te astepti sa fii surprins, esti pus in garda ca urmeaza ceva iesit din comun, extraordinar. Inspiratia lui Biondillo insa nu are cum sa nu te prinda pe picior gresit, sa nu-ti demoleze si destabilizeze orice presupuneri si idei legate de cursul evenimentelor. Este imprevizibil, asta e calitatea cu care m-a cucerit scrisul lui.
N-as vrea sa dezvalui subiectele povestirilor sale, pentru a nu taia din placerea unei eventuale lecturi (pentru unele e ca si cum ai povesti finalul unor filme ca Seven sau The sixth sense cuiva care nu le-a vazut), dar ca sa intelegeti cam prin ce zona se invartesc, voi enumera cateva personaje ale povestirilor sale: un scriitor in criza ajuns oaspetele unui castel ciudat (fara fantome, promit, ele apar intr-o alta povestire, unde nici nu te astepti), un arheolog venit din viitor pentru a reconstitui istoria unei expozitii, lumea nebuna dintr-o garnitura de metrou oprita in galerie, copiii care se revolta la cantina impotriva mancarii proaste, un comic paranoic care-si marturiseste "pacatele", Tosca, o cantareata devenita mit al Rezistentei italiene in razboiul cu invadatorii indieni care au cucerit Roma (nu se poate sa nu sesizam tenta de malitiozitate), super-eroi in normalitatea vietii de zi cu zi. 
Este o literatura care cred eu ca place celor mai putin atasati de un singur gen al beletristicii, capabili sa guste cu acelasi entuziasm un roman serios sau dintr-o nisa considerata - pe nedrept de multe ori - minora, precum SF-ul sau fantasy. Niciodata cand intri in atmosfera unei povestiri nu stii la ce sa te astepti, incotro va evolua. Biondillo e original, proaspat, inventiv, cititi-l... sau traduceti-l!

vineri, 30 noiembrie 2012

Calatori prin timp si spatiu


Cloud Atlas (2012)

Va spun de la inceput, cu toata sinceritatea, n-am inteles nimic din filmul asta... sau am inteles atat de multe incat m-am confuzat de tot: deci despre cine sau despre ce este vorba in povestire? Avem 6 personaje metempsihotice in reincarnarile lor succesive, niste tablouri separate care converg doar in punctul in care relateaza intamplari revelatorii si schimbatoare de mentalitati, un personaj (cel interpretat de Tom Hanks) in evolutia lui de la ucigas la salvatorul omenirii? Sa fie o metafora a evolutiei umanitatii individuale sau colective? Ori poate un butterfly effect in spatiu si timp, unde  actiunile oamenilor de aici si acum le influenteaza pe cele ale urmasilor din viitor, definind chiar lumea in care ei vor trai? Sunt acte individuale ce pot inspira umanitatea? Sau - dupa cum ar zice vocea mea pesimista - este doar un film despre trecerea timpului si faptul ca suntem cu totii muritori, eroi sau anonimi, si nu actele invididuale, cele ale unei picaturi dintr-un ocean, ci doar oceanul, in curgerea lui este cel care slefuieste piatra, numai actele a generatii si generatii pot duce la o evolutie, la progres... Evident, toate speculatiile mele despre film sunt limitate de faptul de a nu fi citit cartea de la care porneste ecranizarea, am inteles ca acolo lucrurile ar fi mult mai limpezi, prezentand 6 povestiri, in ordine cronologica, plasate intre 1850 si un viitor indepartat. Continuitatea este data de faptul ca fiecare povestire este citita sau vizionata de personajul principal din urmatoarea, apoi sunt incheiate, in ordine invers cronologica si cititorul ajunge din nou in punctul de unde a plecat. Exista o simetrie, exista o logica si intrebarea care incheie jurnalul din Pacific al lui Adam Ewing deschide o directie de interpretare: "Yet what is any ocean but a multitude of drops?"
Scenariul adaptarii cinematografice face praf si pulbere orice fir calauzitor. Imbina planurile, te poarta pe nepregatite in diferite epoci, se deschide abrupt cu o succesiune de secvente care, in loc sa te introduca in lumea personajelor te nauceste cu o avalansa de informatii care nu stii cu ce si cum se leaga. Dupa aceea, lucrurile incep sa se aseze pe un fagas, vezi ca ai in fata un film foarte frumos ca impact vizual, incepi sa remarci actorii, machiajele, chiar daca unele din ele sunt mai putin convingatoare decat altele (chinezoaica englezoaica mi s-a parut cam ciudata si desprinsa din context), la sfarsit ai si niste surprize, cand vezi ca nu prea ai recunoscut o parte din actorii travestiti... Pe ansamblu te prinde, dar ramai cu o senzatie ca ai fost putin pacalit... Mi s-a parut ca s-a acordat o mult prea mare atentie detaliilor vizuale si filmul nu a reusit sa ma absoarba intr-atat incat sa uit de starea de "ce vrea sa spuna cu asta?". Minte-ma, scenariule, dar minte-ma frumos, fara sa-mi dau seama ca mizezi atat de mult pe imagine incat ma lasi intr-o stare de descumpanire si dezorientare. Da-mi busola cu care sa pot naviga din Pacific pana pe navele ce pornesc pe planete indepartate, da-mi ancora cu care sa pot sa raman in the mood. 
Poate ca greseala e ca s-a abuzat de actori, dandu-ne o altfel de senzatie de continuitate decat cea dorita de carte, indreptandu-ma, pe mine cel putin, spre tot felul de presupuneri si indicii care nu existau, poate asteptarile create in jurul filmului dupa ce am vazut trailerul acela atat de proaspat, atat de surprinzator vizual, erau prea mari, nu stiu ce s-a intamplat, dar din momentul cand am simtit ca-mi scapa firul ce uneste actiunile am renuntat la a urmari latura pretentioasa de filozofie facila, aceea ce ne indruma spre faptul ca tot si toate au legatura, si am incercat sa ma bucur de povestile separate, sa incerc sa-l vad ca pe o succesiune de 6 episoade din viata personajelor, fara sa mai caut sa inteleg. Nu m-am deconectat total de la atmosfera, dar am avut sentimentul ca tocmai fiindca se straduieste prea mult, ca are un scenariu atat de ambitios, se rup niste legaturi care ar fi trebuit sa fie mai clare, mai bine subliniate, eventual fara incercarea de a distribui aceiasi actori in alte roluri, fiindca incepi sa te intrebi: omul acesta din viitor sa fie cumva stranepotul lui din 1920 sau o fi o reincarnare succesiva? Ori poate nu are nicio legatura... 
Are o atmosfera romantico-filozofica, are grandoare, dar tot acest univers holistic ajunge sa ma copleseasca, sa-mi creeze o stare de disconfort, de lipsa de repere in spatiu si timp.
Pe scurt: mi-a placut? da si nu... hai sa zicem ca mai mult as inclina spre da, ii asteptam pe fratele si sora Wachowski de la Matrix incoace sa se intoarca pe ecrane cu ceva bun, plus ca Tom Hanks e unul din actorii mei preferati, aici insa l-am remarcat mai ales pe Jim Broadbent, si daca mai adaug si partea vizuala da, mi-a placut, dar nu o spun din toata inima. Zicea cineva printr-o cronica cum ca filmul asta l-ar fi facut sa (se) gandeasca, problema mea e ca nu prea-mi place sa gandesc in ritm hollywoodian.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Nevestele mult prea vesele de la Metropolis


Nevestele vesele din Windsor, teatrul Metropolis

In sfarsit, dupa ceva vreme de absenta, am ajuns la teatru: cu bucurie si entuziasm, cu inima deschisa, cu promisiunea unui spectacol proaspat, neconventional (chiar daca a avut premiera in 1978), ce combina elementele teatrului traditional shakespearian cu simbolismul si viziunile contemporane, intr-un musical regizat de Alexandru Tocilescu pe muzica lui Nicu Alifantis, pe care cronicile mai mult sau mai putin oficiale il numesc "de exceptie". Acum stiu ca poate voi deranja pe unul, pe altul, cu parerile mele, intr-o lume in care daca nu apreciezi "actul artistic" inseamna fie ca ai un razboi personal cu cineva implicat in crearea lui, fie ca esti "de la concurenta" (care o fi si aia), fie ca esti prost, desi am mai vazut-o si pe-aia cu "esti snob", care mi se pare aplicabila mai degraba situatiei opuse, aceea de a inghiti fara rezerve si opinii orice este impachetat sub denumirea atat de incapatoare de "arta". Ma rog, daca e sa fie o varianta din cele de mai sus, probabil ca e aia cu prostia, atat am receptat si inteles din viziunea regizorala si nu ma pot abtine sa nu va impartasesc cu generozitate parerile mele :)
Din comedia shakespeariana au ramas intriga, personajele si o parte din replici, peste care s-a suprapus ceea ce se dorea viziunea (post)moderna, cu o multime de referinte si auto-referinte, intr-o interpretare ce pierde aproape total din vedere sensul originar al piesei. Asta nu m-ar fi deranjat deloc, insa...
Inteleg ideea de a ingrosa prin interpretare trasaturile personajelor, dar modul de a o face frizeaza grotescul, amplificand trairile personajelor pana la isterie si transformandu-le intr-unele total neveridice, cu care nu prea poti empatiza. Si nu ajuta deloc nici presararea actiunii cu "poante" de o calitate destul de indoielnica, genul de umor facil promovat de sitcomurile romanesti de duzina (un fel de Trasniti de la bloc in Nato sau cum s-or mai numi). Credeam ca scoala de teatru romaneasca a luat-o cumva pe urmele celei de film, in sensul unui "acting" natural si convingator, dar se pare ca dramaturgia continua sa predispuna la exagerare, la hiperbolizarea starilor si emotiilor, transformand prin asta actorul intr-un "actor", intr-o persoana care joaca, si nu intr-un personaj. Dintre eroii principali, Falstaff (Lucian Iancu) a fost singurul care mi-a dat impresia a fi "in rol", un fanfaron sarlatan credibil. La primele aparitii, domnul Ford (George Ivascu), pastrand o doza de caricatural, de exagerare, era un personaj fata de care puteai sa manifesti putina intelegere, dar pe masura ce trece timpul gradarea sentimentelor de gelozie ce-l macina ajunge sa-l transforme mai degraba intr-un personaj demn de un loc intr-un ospiciu sau intr-un desen animat decat intr-unul ce ar putea fi lasat in libertate prin lume sau cu care o sotie ar putea convietui. Trecand la cele doua sotii, nu inteleg de ce doamna Ford (Crina Muresan) a fost transformata (prin costumatie si replici) intr-o femeie de moravuri usoare atunci cand nu joaca un ritual al seductiei mai apropiat de manifestarile unei pisici in calduri decat de cele ale unei femei ce mimeaza indragostirea. Iar doamna Page (Mariana Danescu - una din putinele persoane din distributie care dovedesc si calitati muzicale, ceea ce pentru un musical este o nota extrem de proasta) are mai degraba aspectul unei severe secretare corporatiste. Ramanand in zona costumelor, numai o viziune extrem de homofoba, probabil contrara a ceea ce s-a dorit, il poate reprezenta pe Slender drept exact acel gen de gay ce trezeste astfel de sentimente, strident colorat si ostentativ in gesturi... Nu am gustat nici aparitia Adrianei Trandafir in rolul doamnei Quickly, o Tina Turner careia ii lipsesc tocmai atributele ce o disting pe marea interpreta pop-rock, vocea si urechea muzicala. Ca sa nu mai spun de Anne Page, care mi s-a parut amuzanta la inceput cu apatia ei inerta, dar m-a derutat complet la final, cand si-a pastrat aceeasi expresie, detasata si desprinsa de toata agitatia sau interesele pretendentilor din jur, inclusiv de ale celui pe care se presupune ca l-a ales. O frunza purtata de vant, fara vointa proprie, cu o masca lipita pe chip pe care nu o scoate nicio clipa. 
Ar mai fi si problema muzicii. Un musical, in special cand este vorba de o comedie, trebuie sa fie catchy, sa te prinda, nu zic neaparat sa fie alerta, cu ritm vesel, dar sa ramana in mintea spectatorului. In afara celor doua piese care apar si in prezentarea spectacolului inclusa la inceputul acestui post, muzica nu are deloc acel "je ne sais quoi" care sa retina atentia, sa te faca sa participi, nu se distinge, e doar o muzica de acompaniament, buna, dar fara sclipire. Nu ma pot abtine sa nu fac o comparatie cu un alt musical pe care l-am descoperit relativ recent, "Notre Dame de Paris", pe muzica lui Riccardo Cocciante, ale carui piese le fredonez din cand in cand si din care atasez mai jos pentru exemplificare "Belle": 

 Poate ca unul din cele mai bune lucruri care s-au intamplat pe scena a fost prezenta trupei Byron (si o spun fara sa fiu fan al trupei), care puncteaza bine desfasurarea piesei, cu discretie si profesionalism, nu doar prin muzica, ci si prin prezenta, mimica, gesturi, ajungand ei insusi sa fie actori in piesa (printre cei mai buni, tocmai prin discretia cu care isi interpreteaza partitura), un fel de personaje-martor implicate in cursul evenimentelor.
Daca intreaga piesa s-ar fi ridicat la nivelul ultimelor 10-15 minute, ar fi fost cu adevarat "de exceptie" si pentru mine, cum se pare ca a fost pentru majoritatea spectatorilor. Acolo a avut totul: atmosfera, coregrafie, mesaj, morala, o piesa muzicala asa cum ar fi trebuit sa fie toate, insa morala a picat cumva in gol pentru mine, pe o constructie subreda, nesustinuta nici de jocul actorilor, nici de adaptarea textului, nici de muzica propriu-zisa. Pacat! 
Aplauzele care au insotit finalul mi-au dovedit ca, din fericire pentru echipa care a lucrat la crearea piesei, nu multi au avut acelasi mod de receptare ca si mine. Sau... cine stie? Nu mai pot sa fac distinctia intre aplauzele de convenienta si cele reale, din suflet si refuz in continuare sa ma adaptez unei conventii sociale prost intelese care spune ca a aplauda in picioare este un gest de bun-simt. Nu, pentru mine este doar o dovada de mare apreciere pentru ceea ce am vazut, ceea ce n-a fost cazul la piesa de fata. Poate data viitoare... Inca visez la momentul cand Metropolis va ajunge un teatru la standardele celor de pe Broadway, fiindca totul pare sa afirme dorinta de a inainta in aceasta directie (de la decoratiunile cladirii ce-i adaposteste sediul pana la oferta teatrala). Pana atunci, raman cu impresiile mele si cu speranta ca data viitoare voi vedea ceva mai bun. Iar dumneavoastra, stimati cititori, daca vorbele mele nu v-au fost pe plac, nu aveti decat sa-mi  spuneti, vorba cantecului "has de-aici ca esti patat / has de-aici ca esti stricat"...

joi, 22 noiembrie 2012

Joaca de-a papusile


Andrés Barba - Mainile mici 

In general, evit sa cumpar "miniaturi", mi se pare ca cineva tradeaza: ori un autor lenes care tocmai a terminat de scris o nuvela si, nerabdator, vrea sa o vanda cat mai repede, ori un editor care "ciupeste" dintr-o colectie mai mare o firimitura pentru ca e mai avantajos sa vinzi o cartulie de 80 de pagini la 20 de lei decat una de 400 la 50 de lei. De data aceasta mi-am invins reticenta si prejudecata si am cumparat "mini-romanul" lui Andrés Barba doar fiindca citisem anterior "Sora Katiei" si imi lasase niste senzatii atat de amestecate ca simteam nevoia sa mi le mai limpezesc. Nu am facut rau, fiindca Mainile mici, in ciuda subtirimii fizice, are o anumita densitate ce te face sa vrei sa te opresti si sa  reflectezi asupra fiecarei fraze. Exista un "dar..." asupra caruia voi reveni la finalul acestor randuri.
Cartea incepe abrupt si excesiv, m-am temut putin ca o voi arunca cat colo dupa primul capitol, pentru ca s-ar fi putut transforma fie intr-o retorica debordanta a pierderii, fie intr-o copie palida de Camus, dat fiind dramatismul aruncat asa, sec, de la primele cuvinte, ce vor deveni laitmotivul intregii carti: "Taica-su a murit pe loc, iar maica-sa la spital". Dar nu, n-a fost cazul. Marina ajunge la 7 ani la un orfelinat, unde singurul lucru familiar este papusa primita cand se afla in spital, dupa accidentul ce avea sa o lase singura pe lume. Sosirea ei rupe iremediabil echilibrul fragil a doua lumi: mai intai a lumii sale,  fetita iubita de parinti, care a vazut locuri, a primit cadouri, a cunoscut dragostea parinteasca,  a dus o viata normala dar imposibila pentru copiii crescuti de mici la orfelinat. Pe de alta parte, avem lumea fetitelor in care intra Marina, o lume cu regulile ei, cu traumele ei mai mult sau mai putin constientizate, cu o aparenta ordine sau logica a uniformizarii, a experientelor comune, ce va fi perturbata definitiv de aparitia intrusei. Micuta trezeste deopotriva admiratia, respectul, invidia, ura copilelor, transformandu-le existenta prin intuirea acelor posibilitati necunoscute ale unei vieti diferite. Singura martora a vietii "de afara", papusa adusa de Marina, dispare la scurt timp de la sosirea ei. Era ceva "altfel", ceva inconfortabil, ceva ce intriga si provoca temere, o ciudatenie ce avea sa-si arate reversul. Fiindca papusa era confidenta si prietena fetitei insingurate, incapabila sa se adapteze noii vieti, cu regulile sale, marginalizata si autoexclusa din jocurile normale ale comunitatii in care patrunde.
Treptat, cartea incepe sa aduca din ce in ce mai mult cu ceea ce imi inchipui ca ar putea fi o combinatie intre Imparatul mustelor adaptat si regizat de Lars von Trier (nu, nu exista asa ceva, dar daca ar exista ar avea atmosfera cartii lui Barba) si Orfelinatul, filmul horror spaniol. Asocierea cu acesta din urma este mult mai puternica decat locul de desfasurare a actiunii.
Perspectiva narativa se schimba des, vocea micutei Marina se impleteste cu o voce anonima din corul celorlalte fetite si este ciudat sa observam cum ambele dau glas aceleiasi nesigurante, acelorasi stari, cum cele doua parti se studiaza si se analizeaza incercand sa inteleaga mai mult decat poate cuprinde gandirea lor copilareasca. Pana la urma, Marina va fi aceea care va initia un joc periculos, menit sa duca la o mai buna cunoastere si intelegere reciproca, un joc in care sacrificiul si expunerea sinelui reprezinta regulile principale. Este cu atat mai impresionanta povestea cu cat, dupa cum mentioneaza coperta cartii, are la baza un fapt real petrecut intr-un orfelinat din Rio de Janeiro. Nu ni se precizeaza unde se termina realitatea si incepe fictiunea, probabil ca acolo unde faptul divers se transforma intr-un joc la granita dintre sadism si masochism.
Revenind la acel "dar" de la inceput, ceva parca nu se leaga, in ciuda frazelor frumos alese si construite cu migala, sau poate tocmai din cauza lor. Nu este nici proza, nici poezie, ci un rau de cuvinte si ganduri ce-si gasesc un ritm propriu, un exercitiu de stil ce ajunge sa epateze sentimentele, o lipsa de caldura ce merge cumva in paralel cu nevoia de iubire a acelor copii abandonati.
Poate nimic nu-mi reda mai bine impresiile despre carte decat o fraza  scrisa chiar de autor undeva pe la inceputul cartii in legatura cu eroina sa. Barba scrie "de parca fraza l-ar fi ales pe el, in loc sa fie invers". Literatura se joaca cu scriitorul in asa fel incat il impinge prea departe de personajele sale, facandu-l sa nu ne poata transmite empatia, emotiile. Este doar un "show off" stilistic, placut de citit ca exercitiu literar, dar care se incheie odata cu ultima pagina.

vineri, 16 noiembrie 2012

Alegorii urbane



Italo Calvino - Marcovaldo

Singurul punct de atractie al trecerii mele prin Napoli, un oras dezamagitor de murdar, departe de viziunea pitoresc-haotica pe care mi-o inspira, a fost libraria Feltrinelli, in care am dat iama cu lacomie. Am iesit cu un brat de carti care sa-mi mai aline pentru o vreme dorul de Italia, cu tot ce are ea mai bun prin literatura. Asa ca din cand in cand va voi plictisi cu niste carti de-ale lor, mai noi sau mai vechi, desi imi dau seama ca, pentru multe dintre ele, daca va starnesc curiozitatea, fie va trebui sa mai asteptati pana se va gandi cineva sa le traduca la noi, fie sa puneti mana si sa invatati limba... sau sa incercati cu engleza. 
Marcovaldo ovvero le stagioni in città este un volum de douazeci de povestiri publicat de Calvino in 1963, cam pe la mijlocul perioadei sale de creatie. Fiecare dintre ele este dedicata unui anotimp, repetandu-se de 5 ori, cu acelasi protagonist, Marcovaldo, un muncitor ce cauta Natura in mijlocul constructiilor din beton, un Charlie Chaplin mai atent la detaliile si formele pe care le capata natura in cele mai insolite locuri din mijlocul unei metropole decat la cele ale vitrinelor, semafoarelor, emblemelor luminoase, indicatoarelor, intr-o incercare de revenire la starea de puritate si sensibilitate primara. Ai uneori senzatia unui film mut, derulandu-si imaginile cu sensibilitate, ironie, umor, ce-ti lasa la final un gust amar, nostalgic si melancolic. Tonul poetic este punctat cu accente ironice sau comice, banalitatea vietii cotidiene ascunde sensuri nebanuite, pe care privirea atenta ale lui Marcovaldo  le sesizeaza acolo unde ceilalti trec nepasatori, ca o lupa ce mareste detaliile vietii astfel incat sa le devina accesibile si celor pe care cinismul si consumismul ii grabeste spre un scop nedefinit. 
Personajele au nume pompoase, cu tenta medievala, ce subliniaza aspectul caricatural al figurilor, doar copiii au nume normale, ca un contrapunct al sperantei intr-o posibila realitate viitoare in care se va produce transformarea, acutizarea perceptiilor, revenirea la firescul mediului inconjurator.
Marcovaldo este casatorit si are sase copii. Dupa cum ne este descris chiar din prima pagina a cartii, privirea lui este absolut neatenta la stralucirea citadina menita sa atraga, sa incite curiozitatea, aplecandu-se mai degraba asupra micilor revelatii ignorate de ceilalti, cum ar fi o frunza ingalbeneste ori un detaliu nou-aparut prin spatiile verzi putin generoase ale orasului.
Incursiunile sale in natura urbana au de cele mai multe ori consecinte nedorite si de obicei ajunge sa fie vecin de pat la spital cu cei carora le atrage atentia asupra descoperirilor sale, din cauza unor ciuperci otravite, de exemplu, sau a unor viespi care nu si-au dat consimtamantul sa participe la experimentele lui terapeutice.
Orice incercare de comunicare si comuniune cu natura se izbeste de piedici si interdictii. Pescuitul si vanatoarea au devenit un lux, o pasiune riscanta, fiindca niciodata nu stii daca nu ai vanat un iepure scapat dintr-un laborator, inoculat cu cine stie ce virusi, sau nu ai pescuit din apele poluate chimic de vreo fabrica. Micile intamplari cotidiene ale personajului nostru ofera in pastile concentrate prilejuri de meditatie, de reflectie, asupra multor aspecte ale alienarii omului citadin.
Aminteam mai devreme de anumite puncte comune pe care Marcovaldo, el insusi un vagabond ce cauta sufletul unui oras depersonalizat, le are cu Chaplin: pe amandoi ii caracterizeaza o stangacie induiosatoare, combinata cu candoare. Dar este inevitabila apropierea lui Marcovaldo de Fantozzi, personaj cult al comediei italiene, imagine tragicomica a clasei medii, un individ mediocru de care ghinioanele se tin scai, victima fara reactie, ce ia totul ca atare si indura servil si umil toate persecutiile sefilor.  La randul sau, Marcovaldo, transformat din greseala in om de zapada, inghite fara sa protesteze, chiar recunoscator ca este hranit, morcovul si ardeiul puse drept nas continuand, odata ce zapada de pe el se topeste, sa lucreze linistit in curte la deszapezire. Sunt multe situatiile in care intamplarile protagonistului nostru au turnura de gaguri de desene animate, poate de aceea cartea a aparut pentru prima oara intr-o colectie pentru tineri, dar as spune ca se adreseaza copilului din noi, acelei parti care poate inca sa se minuneze, sa se entuziasmeze, sa se bucure in contactul cu natura mereu surprinzatoare si in transformare.

marți, 13 noiembrie 2012

Un scenariu al vietii

Argo (2012)


In 1979, Ambasada americana din Teheran a fost luata cu asalt de un grup furios de studenti islamisti, ce revendica extradarea sahului recent indepartat de la putere, aflat in azil in Statele Unite. Timp de 444 de zile, cei 90 de ostatici au trait in teroare si nesiguranta, constienti ca viata lor atarna de un fir de par. Sase functionari au reusit in haosul evenimentelor sa fuga, refugiindu-se la Ambasada Canadei. Pentru scoaterea lor din tara, CIA a demarat operatiunea "Argo", in colaborare cu guvernul canadian dar si cu reprezentanti ai industriei cinematografice, operatiune ce avea sa fie desecretizata abia in 1997, in timpul administratiei Clinton.
Vorba aceea care spune ca uneori realitatea bate fictiunea este pe deplin intarita de acest film, care respecta intru totul derularea reala a evenimentelor. E drept ca poate unele detalii au fost accentuate, pentru a dramatiza si mai mult intreaga poveste, genul acela de coincidente si de intamplari care duc la rezolvarea unei situatii in ultima clipa (de altfel Ben Affleck a mentionat in interviuri ca operatiunea reala nu a fost chiar atat de dramatica), dar in general desfasurarea faptelor a fost respectata, reconstituirile din fotografiile si filmarile epocii sunt stricte, incepand de la actori, foarte asemanatori cu personajele in cauza, continuand cu cadrele de ansamblu, de atmosfera, refacute in cel mai mic detaliu: momentul escaladarii zidului ambasadei, discursurile purtatoarei de cuvant a gruparii ce-i tinea captivi pe americani, recrearea Teheranului intr-o locatie din sudul Californiei (fiindca din anii '80 pana in prezent revolutia islamica spre care se privea atunci cu speranta s-a dovedit a fi doar o alta forma de totalitarism, inlocuind dictatura foamei cu cea a interdictiei oricarei forme de exprimare, asa ca o filmare in Iran ar fi fost imposibila). Singura locatie reala de derulare a evenimentelor folosita si in film este restaurantul unde producatorii fictivi ai filmului se intalnesc pentru a pune la cale farsa ce urma sa duca la scoaterea americanilor din Iran. 
Este cu atat mai mult de apreciat talentul echipei de filmare de a construi de la zero o epoca, un spatiu atat de vast si atat de autentic pe ecran. Iar Ben Affleck, un actor decent, se dovedeste a fi aici un mare regizor. Scenariul face un mare serviciu filmului, reusind sa contrabalanseze excelent momentele tensionate (care de altfel inseamna cam tot filmul, te tine cu adevarat cu sufletul la gura) cu replici pline de umor, sa puna in paralel desfasurarea faptelor, momentele de acalmie, speranta, isterie, disperare, conflictele din cadrul CIA sau din cadrul micului grup refugiat la Ambasada Canadei. Muzica lui Alexandre Desplat ("The King's Speech", "The Queen") reda foarte bine tensiunea situatiei iar imaginea, decorurile si costumele ce poarta  patina anilor '80 sporesc si mai mult veridicitatea povestii, dand pe alocuri senzatia ca urmarim un  documentar, unul foarte bine construit, cu o acuratete a detaliilor demna de a fi recompensata cu un mare premiu...
Ce mi-a placut foarte mult la Argo a fost ca, in ciuda tonului grav, a premizei, o operatiune avand drept miza viata unor oameni, pe alocuri te face sa razi in hohote. Este foarte uman, foarte real, nu se sfieste sa strecoare observatii acide in directia industriei cinematografice sau a administratiei Carter, sa atraga atentia asupra ezitarilor si balbaielilor acesteia din urma, generate de dorinta de a nu-si crea o imagine proasta, ce vor duce intr-un final la clasificarea dosarului.
Nu ma sfiesc sa spun din toata inima ca Argo este unul din cele mai bune filme vazute in ultimul an, de fapt nu-mi vine in minte un alt candidat mai evident la Oscarurile de anul viitor. Are tot ce-i trebuie: o tema importanta, transformata intr-un scenariu inteligent si regizata cu grija, din care mandria patriotica americana iese cu bine, in ciuda nuantelor de sarcasm si ironie, sau tocmai gratie lor, fiindca nu se fereste sa le scoata la iveala, dand o si mai puternica impresie de onestitate si autenticitate, are in Alan Arkin un potential nominalizat la "best supporting role", nu ca restul distributiei n-ar fi valoros, toata echipa a fost aleasa impecabil, asemanarea unor actori cu personajul intrupat este chiar uimitoare, are "acrose", adica ceea ce-i trebuie pentru a fi popular nu numai pentru critica, ci si pentru public, desi stii (daca citesti putin despre criza ostaticilor din Iran, am preferat sa n-o fac inainte de a vedea filmul, era un subiect vag pentru mine, asa ca n-am vrut sa sa stiu daca vor fi sau nu victime, daca operatiunea Argo se va incheia cu bine sau nu) cum se va termina povestea, nu poti sa nu vibrezi in ritmul impus de film, sa nu traiesti momentele de tensiune, sa nu sesizezi comicul de situatie: sunt de acord ca varianta cu bicicleta nu ar fi fost la fel de amuzanta ca aceea de a pretinde ca ai venit in Iran ca sa filmezi un film SF, si nu doar din cauza ca biciclistii, daca nu ar fi fost impuscati, ar fi murit de frig in miezul iernii pedaland spre granita cu Turcia :)

Daca ar fi sa trag o concluzie din acest film, ar fi ca americanii tot nu au invatat mare lucru din greselile trecutului, au continuat sa finanteze si sa sustina regimuri ce produc monstri, monstri cu care tind sa fie ei insisi asimilati, impotriva carora se intorc alti monstri, transformand Orientul Mijlociu intr-un butoi de pulbere gata sa explodeze in orice moment. Si nu, din pacate, acesta nu este un scenariu SF...

vineri, 9 noiembrie 2012

Festivalul dintre coline... partea II


Agglutination Metal Festival, Chiaromonte, 25 august 2012

Am lasat pentru astazi partea cea mai interesanta a festivalului, numele care m-au convins ca meritau o mica abatere de la traseu pentru a ajunge la concert. Chiar daca pe doua dintre trupele ce au reprezentat capul de afis le mai vazusem, imi face oricand placere sa merg la concertele lor. 
Prima dintre ele este Rotting Christ, care si-au facut intrarea in forta, cu Feast of the Grand Whore. Si chiar daca italienii nu sunt cei mai buni cunoscatori ai limbii engleze (lucru valabil pentru toate natiile crescute cu filme / desene animate dublate, incapabile sa deprinda din copilarie muzicalitatea unei limbi straine), entuziasmul lor s-a manifestat prin gesturi, miscari, fredonand fiecare in legea lui cam ce intelegea din piese. Aceeasi bariera lingvistica a facut putin cam dificila comunicarea cu publicul, desi Sakis incerca pe alocuri sa anime atmosfera, spectatorii limitandu-se la "Yeeeeee" si "Aaaaaa". Vocalele par sa fie limbajul universal de exprimare a entuziasmului, asa ca nu a fost o problema prea mare pentru trupa sa inteleaga ca este primita cu caldura si cu multa simpatie.
Micile probleme tehnice de sunet oscilant ce au insotit debutul recitalului RC s-au remediat pe parcurs, asa ca am putut sa ma bucur in liniste de prestatia lor, una dinamica, plina de verva, ce a inclus in repertoriul de o ora piese mai vechi si mai noi cam din toata discografia, intr-un setlist din care am retinut Eon Aenaos, Non Serviam si, evident, nelipsitele  The Sign of Prime Creation si The Sign of Evil Existence, pe care localnicii cam ezitau sa-l afiseze... sa nu  uitam ca Italia este una din tarile cu cea mai rigida educatie catolica, nu foarte receptiva la manifestarile ostile la adresa religiei institutionalizate, ca sa nu spun chiar cu o usoara nota satanista... deci e mai bine pentru ei ca nu inteleg cam ce canta baietii aia pe scena, probabil ca nici numele trupei nu le spune nimic ofensator. S-au mai vazut cazuri pe la ei in care fanatismul si prejudecatile "tolerantilor" reprezentanti ai bisericii catolice au reusit sa anuleze festivaluri de metal... 

Daca doriti sa vizionati cateva piese din recitalul Rotting Christ de la Chiaromonte, puteti gasi aici.

Au urmat Rhapsody of Fire, jumatatea lui Fabio Leone din Rhapsody, trupa ce mi se parea ca functiona mult mai bine ca intreg, cu tandemul Leone-Turilli decat separat, fiecare cantandu-si propria rapsodie. Imi doream de mult timp sa-i vad, as fi preferat pe vremea cand erau impreuna, dar fiindca n-am ajuns a trebuit sa ma multumesc cu firimiturile festinului Rhapsody, cu un plus pentru faptul ca s-a intamplat la ei acasa, unde orice artist se simte mult mai in largul sau, isi cunoaste publicul, comunica mai bine. Mai exista si reversul, partea cu "nimeni nu e profet in tara lui". Si la ei, ca probabil pretutindeni, exista acel sindrom al saturatiei trupelor locale si o anumita doza de desconsiderare, de a le trata drept imitatoare ale altor trupe straine. Oricat de bine ancorati in scena internationala au fost Rhapsody, sunt totusi perceputi drept "de-ai nostri", nu trezesc acelasi interes ca trupele "de afara". 
Pentru mine insa, au fost unul din punctele de atractie ale serii. Fara sa iau prea in serios muzica lor, tonul acela jucaus-zburdalnic, trilurile chitarilor si orchestratiile ample, bombastice, ma binedispun, imi gadila auzul intr-un mod atat de placut ca ma fac sa sar, sa bat din palme, sa ma entuziasmez si sa incep sa ma cred intr-un raid din World of Warcraft sau intr-un dungeon din Guild Wars 2: dragoni, sabii pierdute, munti si paduri in care magia impune propriile sale legi, aceasta este lumea Rhapsody of Fire, lumea mostenita din vremea cand trupa se numea Rhapsody, fiindca live nu se schimba mare lucru: majoritatea pieselor sunt prezentate  drept "cover Rhapsody", si sunt piesele de rezistenta ale trupei din vremea cand exista si un compozitor in ea (chiar daca celalalt chitarist-compozitor, Alex Staropoli, a ramas impreuna cu Leone), nu doar un frontman, ca acum. Dupa debutul cu una din piesele de dupa despartire, From Chaos to Eternity, am ascultat, printre altele, Dawn of Victory, The Village of Dwarves, Emerald Sword. A fost emotionant sa aud Lamento Eroico intonat de sute de voci impreuna cu Leone, sa-l vad comunicand firesc, cu caldura. Nu stiu daca a avut un rol si faptul ca a cantat acasa, dar mi-a dat senzatia unui vocal cu multa carisma, care acapareaza scena si fascineaza publicul, transpunandu-l in lumea lui, o lume a fanteziei, fragila, ce s-a disipat imediat ce recitalul lor, ce mi s-a parut mult prea scurt, s-a incheiat.


Si un fragment din Lamento Eroico, pentru a auzi participarea publicului, mai mult n-am inregistrat ca trebuia sa cant si eu, nu mai puteam tine aparatul :)

Dupa incalzirea care m-a facut sa ignor complet cei cativa stropi de ploaie, o doza de Dark Tranquility era exact ce-mi trebuia. Este drept ca la inceput mi-au cam spart timpanele cu chitara ritmica acoperind totul, facand muzica de-a dreptul neascultabila, dar cu timpul volumele s-au reglat si am putut sa ma bucur in liniste de concert. Este a treia sau a patra oara cand ii vad live si nu incetez sa ma minunez de energia debordanta a lui Mikael Stanne, de conditia lui fizica, de capacitatea de a canta fara sa se opreasca din miscare, mobilizand publicul, insufletindu-l pentru a-i injecta apoi o doza de melancolie, revigorandu-l si aruncandu-l dintr-o stare in alta... Se pare ca publicul italian este unul foarte apreciat de suedezi, care au si inregistrat in timpul unui concert de la Milano dvd-ul Where death is most alive, al carui intro deschide si acest concert.
Aveti in continuare o filmare (nu-mi apartine) cu primele 10 minute, veti sesiza si problema cu chitara despre care spuneam: 

 Exista o filmare in 4 parti acolo, pentru un sunet mai bun si o imagine mai clara asupra concertului le recomand pe celelalte, nu cea pe care am postat-o. 

In My Absence, The Treason Wall, The Mundane and the Magic, Lost to Apathy continua recitalul celor de la Dark Tranquility, acompaniati pe fundal de proiectiile cu care ne-au obisnuit deja, atingand punctul culminant cu ThereIn si Misery's Crown, la care publicul se arata pe deplin cucerit. Orice trupa ar fi impresionata de o astfel de reactie, este si cazul celor de fata, Stanne neascunzandu-si deloc bucuria de a provoca un asemenea entuziasm. Si este ca un cerc vicios (un viciu pozitiv, evident): cu cat primesti mai mult de la public, cu atat dai si tu mai mult pe scena. Show-ul este alert, are ritm, lasandu-ne sa respiram doar in scurtele momente de sensibilitate, cand clapele maiestuoase ne transmit emotia si melancolia momentului. 
Final Resistance si The Fatalist trag cortina asupra unei seri foarte reusite, cu promisiunea unei reveniri si cu promisiunea mea ca, daca se va mai intampla sa-mi intersectez traseul cu cel al trupei nu o voi ocoli. 
Facand un bilant, si pentru ca-mi place sa observ atat reusitele cat si partile mai putin bune ale unui eveniment, as spune ca micile "defecte" de organizare s-au concretizat in sunet pe alocuri, in faptul ca, odata intrat, nu mai exista speranta de iesire (aveai biletul in continuare, dar nu exista o bratara, o stampila, ceva care sa-ti permita sa iesi sau sa intri in incinta stadionului cand doreai) si in pretul berii, care mie mi s-a parut urias, dar as fi crezut ca este ceva normal pentru ei daca nu as fi vazut ca si localnicii acuzau o scumpire fata de editia trecuta, iar la parti bune voi enumera absenta oricarui incident in ciuda lipsei vreunei firme de paza vizibile (nu stiu in backstage cum stateau lucrurile), punctualitatea, prestatia trupelor (in special a celor trei de final), locatia si organizarea standurilor cu merchandise de care aminteam in postul precedent.

joi, 8 noiembrie 2012

Festivalul dintre coline... - partea I


Agglutination Metal Festival, Chiaromonte, 25 august 2012 

De indata ce iesi de pe una din cele mai aglomerate autostrazi ale Italiei, cu un trafic infernal, ingreunat si de lucrarile de pe unul dintre sensuri si incendiile din vecinatate, ajungi intr-o zona valurita, cu paduri, satuce catarate in varf de deal, unde caldura toropitoare din apropierea marii este inlocuita de racoarea specifica zonelor montane.

La Chiaromonte are loc in fiecare an ceea ce este cunoscut drept "cel mai mare festival metal din sudul Italiei". De la Napoli pana in Sicilia si Sardinia, toata suflarea rockeristica se aduna pentru a vedea trupele locale si invitatii speciali de afara intr-o zona de vis, inconjurata de crestele Appeninilor. In ciuda dificultatilor financiare de care se plangeau, organizatorii au reusit sa sarbatoreasca anul acesta "majoratul" festivalului.
Cand am ajuns la fata locului, ma asteptam la ceva mai multa suflare, cei 400-500 de spectatori mi-au dat mai degraba senzatia unui eveniment local foarte underground, genul acela de manifestare din cluburile noastre unde mai toti participantii se cunosc, macar din vedere. Controlul de la intrare parea destul de strict, nu exista firma de bodyguarzi, carabinierii in uniforma, cu pistolul la vedere, erau cei care se ocupau de securitate. Se pare ca am o figura ce inspira incredere oamenilor, am aratat doar biletul si am intrat in liniste, fara alte intrebari. Atitudinea fata de accesul cu camere foto era destul de relaxat, se pare ca doar organizatorii nostri de concerte au aceasta paranoia a "aparatelor de fotografiat profesioniste", de multe ori cu performante mai mici chiar decat cele ale unor telefoane mobile mai rasarite... Odata ajunsi inauntru, n-am mai vazut nici picior de "security guy" si in aer adia o usoara briza de canabis, ceea ce inseamna ca pana la urma vigilenta agentilor a fost intrecuta de ingeniozitatea consumatorilor :).
Desi recitalul primeia dintre trupele locale se incheiase deja, publicul abia incepea sa se adune:
Am apreciat faptul ca stadionul din Chiaromonte a fost astfel amenajat incat sa permita spectatorilor atat accesul in fata scenei cat si un spatiu de relaxare pe iarba. 
Am dat o tura pe la reprezentantii caselor de discuri locale
si am apreciat initiativa acestora de a pastra produsele cumparate pana dupa concert. La noi e o mica problema cateodata, iti cumperi un cd/ un tricou si constati ca nu mai poti sa aplauzi, nu fiindca ai avea mana ocupata cu o sticla de bere, ci pentru ca trebuie sa tii in brate ceea ce ai cumparat, pentru ca daca nu iti iei de la inceput ceea ce doresti este posibil (mai ales in cazul trupelor care trec pe la noi in turneu) sa nu mai gasesti modelul / discul dorit la sfarsitul concertului. Daca in ceea ce priveste marfa "de concert" preturile erau decente, in unele cazuri existand si oferte de cd-uri/ viniluri second hand la 1 euro, de specialitatile culinare regionale n-am indraznit sa ma apropii, multumindu-ma cu cateva pahare de bere (stiti genul, berea aceea destul de anosta, la dozator, de care se mai plang unii pe la noi ca este 6 lei paharul), fiecare dintre ele la pretul de 3 euro. Apoi am bagat o ureche de la distanta, asemenea majoritatii celor de fata, 
la trupele italiene ce incalzeau atmosfera. Din cauza intarzierii neprevazute de pe drum, am ratat trupa de deschidere, Ghost Buster, in schimb am ajuns cand se produceau Poemisia, o trupa ce am crezut la inceput ca este Lunocode (pe care ii vazusem inainte si in Romania), care aveau sa urce pe scena ceva mai tarziu. Nu m-a incantat niciodata genul Nightwish / Epica, cam asta este zona in care se invartesc ambele trupe mentionate: voce feminina, dar fara un timbru particular, lipsa de personalitate stilistica, monotonie si plictiseala la nivelul compozitiilor. Noroc ca intre ele a mai fost o trupa, Twilight Gate, care a mai inviorat putin atmosfera cu un power-epic mai catchy si mai ales cu un cover Iron Maiden, Powerslave, fiindca altfel publicul ar fi sforait de-a binelea pe iarba moale, scaldata in lumina blanda a apusului. Fiindca nu mi s-a parut nimic demn de retinut, nu am avut nici impulsul de a scoate aparatul de fotografiat din husa lui, asa ca n-am poze din timpul recitalurilor acestor trupe.
Afara incepea sa se intunece cand a urcat pe scena Vexed, o trupa ce ne "ameninta" cu un "violent blast metal" ce s-a transformat intr-un haos sonor, infundat, din care am distins doar cover-ul Venom. Ultima trupa de deschidere, si singura care mi-a retinut atentia, se numeste Ecnephias: 
Muzica lor, un black-death metal melodic, cu versuri partial in italiana, are si influente teatrale, bombastice, gasindu-si inspiratia atat in practicile oculte cat si in versurile unor poeti precum Carducci (A Satana) sau Baudelaire. Riffurile solide imbinate cu melodicitatea clapelor mi-au dat senzatia unei alegeri potrivite pentru a deschide recitalul celor de la Rotting Christ, fiind destul de apropiati stilistic.
Voi reveni insa intr-un post viitor cu impresii asupra headliner-ilor, poze si, daca reusesc sa scot ceva cat de cat ascultabil, poate o inregistrare - doua.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Un satuc mediteranean cu parfum de Macondo



Panos Karnezis - Infamii marunte

Atmosfera din volumul de debut al lui Panos Karnezis se apropie oarecum de cea a insulelor grecesti din sud, cu satuce linistite in care mocnesc pasiuni si antipatii necunoscute ochiului strain, sub aparenta tihna a siestelor prelungite din miez de vara. Intr-un timp nedefinit, pe care imaginea de pe coperta m-ar fi indemnat sa-l plasez in anii '60 - '80 ai secolului trecut, dar continutul ma contrazice, viata satului este zguduita, si la propriu si la figurat. Nu degeaba volumul se deschide cu un cutremur ce prevesteste urmatoarele tulburari, tot felul de intamplari in aparenta banale care declanseaza mecanismele realismului magic in satucul desprins de lume dintr-o vale arida uitata de timp.
Si fiindca tot aminteam de coperta, la prima vedere am avut senzatia ca personajele stau in fata unei taverne, in urma descifrarii inscriptiilor s-a dovedit a fi insa autogara, imaginea provizoratului, a trecerii, a efemeritatii momentului si a existentelor surprinse intr-un moment efemer.
In viata aparent banala a satului, cu personajele sale bine conturate, definitorii pentru orice comunitate rurala  (popa, moasa, carciumarul, frizerul...), resorturile magicului se declanseaza de obicei pornind de la o intamplare ce devine curand subiectul soptit la fiecare ureche din comunitate, dezbatut la taverna, aceasta poiana a lui Iocan meridionala. Fiecare cunoaste secretele celorlalti si, cand acestea frizeaza sordidul, tacerea ii face complici la infamie.
Fie ca este vorba de prelungirea traseului autobuzului, ce ocolea pana atunci satul, de mostenirea unei iepe fosta campioana de catre un satean, de un banal intrerupator ce declanseaza o alta intrerupere, definitiva, a unei existente, de promisiunea vietii vesnice prin incremenirea intr-o fotografie, de sosirea in miez de iarna a unor enigmatici vanatori, evenimentul initial atrage dupa el o serie de alte intamplari ce scot la iveala infamiile mai mici sau mai mari, tarele unei comunitati ce pacatuieste incepand chiar cu reprezentantul bisericii, parintele care in lipsa vinului isi impartaseste enoriasii cu coniac, vesteste sosirea Apocalipsei asupra paganilor care nu se caiesc, contorizandu-le infamiile in borcanele sale cu boabe de fasole: "Acasa avea borcane cu numele enoriasilor sai scrise pe ele - barbati, femei si copii - in care tot punea un numar de boabe de fasole in functie de gravitatea pacatelor pe care le comiteau. Majoritatea borcanelor - chiar si ale copiilor - erau pline ochi; al lui era gol."
Povestirea  care deschide volumul, "Funeralii de pietre", cea mai reusita din punctul meu de vedere, mi-a amintit ca atmosfera de unul dintre filmele ce mi-au placut in ultimii ani, Kinodontas (Dogtooth), nominalizat la Oscarul pentru film strain prin 2009-2010, amar si straniu, tensionat, desi dadea mai tot timpul senzatia unei comedii. Prin prisma ei, avand in vedere complicitatea satului la o atrocitate, unele dintre celelalte "infamii" par de-a dreptul neglijabile si atmosfera grotesca dark ce deschide volumul se dilueaza treptat in culori mai blande.
Creaturile care inconjoara comunitatea sunt si ele uneori bizare, alteori doar cu comportamente iesite din comun, sporind misterul ce inconjoara existenta aparent linistita a satului. Nu lipsesc personajele mitologice, precum Cassandra, Meduza sau centaurul, cainii cu nume ca Zeus sau Colossus, un papagal portughez, botezat Homer pe care stapanul incearca sa-l invete mai intai sa reproduca operele clasicilor greci, apoi sa creeze el insusi poezii, acelasi stapan ce se dovedeste a fi intr-o alta povestire Icarul local, ce se lanseaza iar si iar din cupola bisericii.
Personajele recurente, cadrul in care se desfasoara scenele din viata satului pasteaza un fir unitar al povestirilor, nu stii daca sa le numesti povestiri sau roman, cu episoade ce se intrepatrund, determina cauzele sau efectele altor episoade, pana la dezlantuirea de final ce pastreaza simetria cu calamitatea de inceput al cartii, intr-o reinterpretare a vechiului mit al Atlantidei.
 Unele povestiri au accente absurde si macabre, precum aceea a batranului pietrar Ieremias, altele comice, altele grotesti. Autorul stie sa se joace cu registele de exprimare, cu stilurile, cu vocile ce compun tabloul de ansamblu. Fiind vorba despre volumul de debut (intre timp, din 2002 incoace, a publicat si vreo doua romane)  si stiind ca multi dintre marii scriitori au inceput asa, cu proza scurta, voi retine acest nume si ma gandesc cu speranta la el ca la unul dintre noii reprezentanti ai unui tip de literatura ce-mi este foarte aproape de suflet.

marți, 6 noiembrie 2012

O familie "normala"


Toata lumea din familia noastra (2012) 

Un mare clasic al literaturii isi deschidea candva o carte cu fraza (citat aproximativ) "toate familiile fericite sunt la fel, dar fiecare familie nefericita este nefericita in felul propriu". Filmul de fata tinde sa-l contrazica printr-o scena ce prezinta un caz banal, comun, acela al unei familii destramate ce incearca sa conlucreze fara succes pentru ca fiica lor sa primeasca de la fiecare ce este  mai bun. Avem doi soti divortati, intre care tensiunile sunt inevitabile, un copil care nu are decat de suferit din curentul de antipatie creat in jurul sau si din lupta pentru un rol cat mai important in viata sa a parintilor. Facand legatura cu o productie anterioara a lui Radu Jude, Sofia ar putea fi cea mai fericita fata din lume. Are doi parinti, o bunica si un tata vitreg care o iubesc. Dar cand dorintele si orgoliile acestora ajung sa se ciocneasca, nimic pozitiv nu poate iesi din situatia creata. O situatie aparent normala, pe care filmul de fata o impinge totusi spre o dezlantuire ceva mai extrema a frustrarilor adunate in timp, cu accente de thriller. N-am inteles de ce ar putea cineva sa perceapa filmul ca pe o comedie, dar poate poate simtul umorului meu nu rezoneaza deloc cu cel al scenaristilor. Daca ar fi reusit intr-adevar sa trateze o tema grava intr-un registru auto-ironic, de comedie neagra, poate ca m-ar fi cucerit. Asa, ramane o alta "felie" de neorealism cu accente ceva mai ingrosate, reconstituind un conflict ce evoleaza pe parcursul catorva ore, fara o punere in context, fara deznodamant, doar un cadru, o scena din serialul unei vieti de familie. 
Filmul a primit destule premii pe la festivaluri, dar asta nu ma mai impresioneaza, ma bucur pentru rezultatele cinematografiei romanesti, dar cum spuneam intr-un post anterior, intr-un alt context filmele noastre pot parea ceva "exotic", cu un aer diferit, dar pe piata autohtona e mult prea mare "inflatia" de astfel de productii, n-am mai vazut o poveste cinematografica de pe la "Filantropica" si "Restul e tacere" incoace. Apropo, se pare ca Nae Caramfil revine in 2013 cu un nou film de actiune (si cand spun "actiune"sa nu va ganditi nicidecum la genul ala de prost gust à la Sergiu Nicolaescu), intitulat promitator "Alice in tara tovarasilor", plasat in Romania anului 1959. Il astept cu nerabdare si cu mari sperante!
Revenind la filmul de fata, este drept ca eroul principal, Marius, e interpretat cu mult aplomb si naturalete de catre Serban Pavlu, m-am bucurat sa vad ca si generatia veche a actorilor isi gaseste un rol aici si nu doar in diverse reclame, cum ar fi de exemplu cea la "farmacia inimii", n-ar fi exclus ca filmul sa fi beneficiat si de ceva product placement din partea ProTV-ului, dar nu reuseste sa-si piarda complet aerul de melodrama, de "reality drama" in genul productiilor MediaPro, chiar daca mai bine jucata. Si imaginea, manierismele de filmare, de incadrare, m-au dus cu gandul in acea directie. Exista un anumit crescendo al tensiunii filmului, cam artificial, fortat, fara a reusi sa ma convinga, sa ma prinda cu adevarat. 
Marius vine acasa la sotia sa, care locuieste impreuna cu mama ei, cu fiica ce i-a fost incredintata in urma divortului si cu  noul sau partener, Aurel. La inceput pare sa fie vorba despre o relatie civilizata, in care fostii soti colaboreaza pentru a crea in jurul micii Sofia un aer de siguranta si confort, incercand sa aplaneze scandalul ce sta sa izbucneasca "de dragul copilului". Criza si ruptura apar in momentul in care lui Marius nu i se permite sa-si ia fiica pentru a petrece impreuna cateva zile la mare. Desi se mizeaza mult pe tensiunea psihologica, prea multe despre psihologia personajelor nu ies la suprafata. Nu aflam mai nimic despre  gandurile "victimelor colaterale" ale conflictului dintre cei doi soti, lasate intr-un nejustificat plan secund, din moment ce sunt aproape tot timpul prezente in scena, incepand cu Sofia, continuand cu Aurel si cu bunica. La un moment dat, Marius imi creeaza o neplacuta senzatie de stand-up comedy din care lipseste comedia, un personaj care acapareaza scena fara a face spectatorul sa vibreze, in ciuda prestatiei sale bune. Ceva lipseste acolo: fiindca nu este un film de actiune, as fi preferat sa gaseasca mai multe puncte de "ancorare" a spectatorului la nivelul replicilor, sa aiba ceva memorabil, care lipseste. 
In rest, mizeaza pe ideea sartriana a infernului creat de ceilalti, de justificare a propriilor actiuni extreme prin greselile celor din jur. Vad ca pe multi i-a convins abordarea si il considera un film bun, pe mine nu prea, mi s-a cam tocit organul de receptare al cinematografiei romane contemporane si-mi doresc ceva proaspat, ceva diferit...

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Un vis de vara

Se facea ca era soare, culorile lacurilor bateau intr-un verde-albastrui ce incanta privirea, stuful si papura cresteau la umbra coniferelor, ratele convietuiau pasnic cu pestii ce inotau in siajul lor si racii incercau inutil sa se ascunda printre radacinile copacilor crescuti in apa incredibil de limpede a lacurilor ce se revarsau unul in altul printr-o splendida insiruire de cascade. 
(Mai multe imagini aici).
Si de toata minunatia asta, responsabil ar fi tuful calcaros, a carui porozitate permite apei sa treaca prin pragurile create si sa formeze alte si alte cascade.

Apoi, din imbratisarea valurilor cu piatra arida si arsa de soare a muntilor, a rasarit o mandra cetate, Ragusa pe numele ei, ce a pus un zid de netrecut in calea invaziilor, aducandu-i faima de loc imposibil de cucerit dinspre mare.



Dincolo de mare, parca este si mai mult soare, si mai alb, si mai bleu...

dar si negrul este mult mai intunecat iar aburul ce iese din micile cratere ale Etnei amintesc in permanenta ca bestia nu doarme niciodata si oricand este gata sa-si reverse furia asupra oamenilor...



 ... asa cum a facut-o acum doua mii de ani confratele sau de la nord, Vezuviu:
Fiindca, dupa cum spunea o inscriptie de pe un munte in flacari pozata in goana masinii pe autostrada de cosmar Reggio Calabria - Napoli ...
In visul meu mirosea a lamaie si vocea lui Pavarotti fredona Torna a Surriento
si ma indemna sa uit de murdarul, dubiosul si dezamagitorul Napoli clatindu-mi privirea cu si mai mult albastru
pentru a adauga apoi si alte nuante: 
E doar un alt vulcan, nu noroios, ci sulfuros.

Si vine un moment cand "my dark passenger" are nevoie de liniste si reculegere,
de adunarea fortelor pentru a putea sustine turnul cel inclinat. Probabil il stiti, l-ati vazut in atatea poze, dar urmariti gimnastica personajelor de pe pajiste (strajuita din toate partile de inscriptii cu "nu calcati pe iarba", dar stiti ca ginta latina faca reguli ca sa aiba ce sa incalce :P) ce incearca sa-si gaseasca o pozitie cat mai buna. Parea un parc chinezesc in care fiecare isi facea constiincios exercitiile de daoyin:

Visul m-a purtat mai departe pe un pod de aur, daca tin cont de cantitatea de metal stralucitor ce se afla acum in interiorul a ceea ce in Renastere era locul unde se aflau atelierele aurarilor, intr-un arc peste timp si peste Arno
ce s-a continuat cu o calatorie in timp, in "orasul celor 100 de turnuri" unde am ajuns in plina procesiune medievala. Iar acest Dante ce recita intreaga "Divina Commedia" era foarte convingator:
Asemenea lui, v-am spus si eu povestea unei veri din care am omis mai multe etape, nu pentru ca nu si-ar fi avut locul intr-un vis frumos, ci pentru a nu-l face prea lung, prea imposibil de crezut, prea iluzoriu, chiar si pentru mine.


miercuri, 31 octombrie 2012

Bine (sau rau ca) am (re)venit!

   Tocmai mi-am pescuit blogul din cosul de gunoi Google incarcat cu tot felul de deseuri virtuale. Miroase?! Nu-i nimic, o sa treaca. L-am aruncat acolo pur si simplu, cu un clic, in semn de protest la adresa minunatului motor si al platformei sale greu incercate, care n-au gasit altceva mai bun de facut (probabil si dintr-o imprudenta de-a mea) decat sa ma spameze, fiindca orice lucru gratuit are si un revers, nu?! Asa ca hotarasem sa ma retrag din blogosfera la fel de simplu si fara tam-tam cum am intrat, fiindca nu-s genul "conectat", in permanenta legatura cu mai mult sau mai putin prietenii care misuna pe net, care sa n-aiba altceva mai bun de facut decat sa-i intoxice cu produsele intelighentiei personale. Cuvintele "retele sociale" imi provoaca o usoara iritatie iar "facebuca" de-a dreptul ma revolta prin amploarea sa ca fenomen si prin propagarea unui mod artificial, cosmetizat de comunicare unde fiecare incearca sa para mai frumos, mai destept, mai popular decat este in realitate.... Sa nu ma pornesc insa, ca nu ma mai opresc daca incep cu argumentele mele de Facebook hater :)
   Prea putini stiu de existenta blogului de la mine, cred ca maxim 5 persoane, pe unii poate ii intereseaza, pe altii nu, dar am hotarat sa il redeschid pentru acea persoana (se stie ea care!) importanta pentru mine ce mi-a marturisit ca-i simte lipsa, cantandu-mi un prohod virtual la telefon, desi in spatele tastelor sunt (inca) o fiinta cat se poate de reala si de vie, asa ca "drogul" (Dromar's blog) is back, ca si pana acum: fara prietenii, fara incercari de popularizare si socializare, fara menajamente, fara zambete de complezenta si batai pe umar; nu am cunostinte printre scriitori, regizori, artisti, nu am obligatii si orice tresarire de orgoliu ranit a vreunei persoane ofensate intr-un fel de spusele mele ma lasa rece. Asa ca daca va place, cititi, daca ati ajuns pe-aici din intamplare si n-ati gasit ce cautati imi pare rau, mai mult de atat nu va pot oferi, dar nu ma indoiesc ca the mighty google va fi mult mai util, daca vreti sa mai treceti, usile "blocului" meu virtual va raman deschise. Fara interfon, fara programare, fara  politeturi scortoase ce mi se par inutile intr-o existenta virtuala unde cu totii suntem exprimati prin niste pixeli, cu nume mai mult sau mai putin reale. Simtiti-va liberi sa comentati atata timp cat nu depasiti limitele unei discutii civilizate sau nu folositi sectiunea de comentarii pentru publicitate (decat daca are legatura cu subiectul), caz in care un simplu "delete comment" va rezolva problema. Simtiti-va liberi sa inchideti fereastra cu un clic (va rog numai sa nu o trantiti) daca nu va place sau sa scotociti prin toate sertarele blogului, daca va place, sa va indignati sau sa radeti ori sa ramaneti indiferenti si impasibili. 
   La randul meu, imi pastrez libertatea de a scrie despre ce-mi trece prin minte fara cenzura si fara sa ma tem ca voi deranja pe cineva. Fiindca simt ca sunt multe lucruri putrede prin cinematografia si literatura romana pe care nimeni nu le arata cu degetul, nu doar fiindca suntem invatati de mici ca nu-i frumos sa arati cu degetul, dar si pentru ca exista o oca mare, cu care se cantaresc creatiile straine, si una mai mititica, mai indulgenta, pentru cele autohtone... eu cred ca trebuie sa depasim acest moment si sa ne raportam la cunostintele si experienta noastra generala, fara sa mai umblam cu scuze si acuze. 
  Este ca si cum pictez ceva numai cu albastru si, daca cineva imi spune "stii, parca se simtea nevoia si de putin rosu, ori verde" ii raspund cu auto-suficienta "da, dar n-am avut bani decat de albastru". Asa ca voi continua sa sanctionez curentul neorealist romanesc in cinematografie, mult prea batatorit deja, desi pentru export este inca un truc ieftin (in sensul de "necostisitor", dar nu ma dezic nici de eventualele conotatii subintelese) de a aduce premii, contrabalansat doar de productii abjecte ce vor sa-si spuna comedii, voi cauta in continuare ceva proaspat, fie el horror, thriller, drama, comedie, film de arta sau atmosfera, ceva care sa se ridice la numele de "film" si dintr-o alta perspectiva decat cea neorealista. Voi continua sa apreciez cartile care mi se par ca aduc ceva nou in literatura in general, nu in literatura romana, daca ne complacem in statutul de "literatura minora", vom ramane asa! Si nu, nu voi dedica creatiilor autohtone mai mult spatiu decat pana acum, doar am vrut sa-mi justific viziunea in fata eventualului cititor patriot pentru care o opinie negativa despre o creatie straina este mult mai usor de inghitit decat despre una autohtona. Ca sa nu mai spun de posibilitatea mai mare ca insusi autorul sa-si arunce ochii peste umilele mele randuri, si unii dintre ei, din ce-am vazut prin cartierul virtual, sunt cam paranoici, considera tot timpul ca in spatele unui nickname care ia in derizoriu marea lor capodopera se ascunde un perfid dusman si rival de condei... Nu e cazul! Nu am veleitati literare, sunt doar o voce din public care nu se amuza absolut deloc la scenele in care un/o "drama queen" isi striga suferinta.
  Acestea fiind spuse, have fun!

joi, 9 august 2012

In sfarsit... vacantaaa

Departe de mailuri, de net, de blog... dar cu multe carti si locuri frumoase de colindat, fiindca asa se face dezintoxicarea anuala de calculator!
Pentru ca am adunat prea multe toxine, va dura ceva... cam o luna.
Sa ne auzim / vedem sanatosi!

miercuri, 8 august 2012

Un androgin din Labrador...


Kathleen Winter - Annabel 

Au facut suedezii un experiment, infierat cu manie proletara de vajnicii aparatori ai valorilor crestine autohtone de pe site-urile bisericoase, prin care au infiintat gradinite unde copiilor nu li se impun valori specifice baietilor sau fetelor, nu li se inspira o anumita orientare, lasand sexul psihologic sa se dezvolte independent de cel biologic. Ca un fost copil care s-a simtit mai apropiat de preocuparile sexului opus, nu vad nimic nociv in asta, dimpotriva. De ce sa constrangem si sa cream tipare comportamentale stricte, de ce sa orientam pasiunile si preocuparile intr-o directie nenaturala?! 
Cum se leaga experimentul in cauza de cartea de fata? Prin faptul ca reconstituie o lume ideala ce va ramane necunoscuta personajului nostru, nascut la sfarsitul anilor '60 intr-una opusa, intr-o mica localitate din Labrador, unde mentalitatile si rolul fiecarui membru al familiei sunt clar definite in societate si imposibil de nesocotit intr-o comunitate restransa, riguroasa, cu reguli si tabu-uri stricte.
Mi-am infrant retinerile capatate dupa cateva experiente nefericite de pierdere a timpului cu niste carti scrise de ceva autoare obscure si siropoase, cu prezentari ce folosesc expresii de genul "nasterea unui mare scriitor", "o poveste care-si vrajeste cititorul pana la ultima vorba" doar din speranta vaga de a descoperi o noua Virginia Woolf sau un Eugenides in varianta feminina, cam astea-s numele ce-mi vin in minte in contextul romanelor ce au un hermafrodit ca personaj central. Nu am gasit nimic din ei, ci o autoare canadiana cu un stil propriu, construit pe baza experientei precedente de scenarista, ce aduce vivacitate dialogurilor, cu fraza scurta, taioasa, cu argumentari formulate in putine cuvinte, si de ziarista, ce-i ofera limpezime in structurarea senzatiilor si aspiratiilor unui erou predispus prin natura sa la confuzie, invaluind totul intr-o nota de reportaj ce gaseste nuantele potrivite (cele ale cetii si zapezii) pentru a crea o lume de gheata cu vanturi taioase, impasibila la destinul individual dar gata sa-l condamne, cu barbati taciturni ce-si petrec o parte din an la vanatoare, in timp ce femeile stau acasa rabdatoare si tacute, intr-un tinut izolat, asa cum va creste si eroul nostru.
Inainte sa fie Annabel, se numea Wayne. Mai bine spus, ascunzand-o pe Annabel,  dorinta paterna si criteriile medicale stricte, ce foloseau ca metoda de determinare a sexului unui hermafrodit falometrul, fiindca numarul de centimetri este mult mai usor de determinat decat conditionarile psihologice,  l-au creat pe Wayne. De la o varsta frageda, el traieste intre obsesia tatalui de a-i face o permanenta infuzie de personalitate masculina, invatandu-l sa taie pieile de animale, sa cojeasca lemnul, sa foloseasca uneltele potrivite cu statutul unui viitor barbat si sfasierea interna a unei mame ce si-a pierdut fiica prin botez, moartea rituala ce a decis sexul, macinata de vinovatia tacerii lase si de regretul unei libertati pe care o au societatile mai putin evoluate, taberele de inuiti de exemplu, unde anomaliile genetice nu sunt percepute la fel ca in lumea asa-zis civilizata, tanjind din ce in ce mai mult dupa epoca de dinainte de a se fi mutat in Labrador. Intre timp, Wayne se dovedeste atras, in ciuda eforturilor tatalui, mai degraba de baletul inotatoarelor sincron decat de cel al excavatoarelor, de forme geometrice armonioase, arhitectura, muzica si coregrafie.
Wayne / Annabel nu este singurul care-si cauta identitatea, toate personajele o fac in felul lor: prin calatorii, prin retragerea in sine, prin incercarea de a-si urma visul, prin raportarea la ceilalti. Chiar daca uneori filonul scenaristic al autoarei lasa sa scape cateva situatii fortate, foarte convenabile pentru desfasurarea actiunii, si unele personaje amintesc cam mult de sabloanele filmelor americane cu adolescenti (fata populara, sufletul petrecerilor si leader de opinie) cartea nici nu cade nici in sentimentalism (personajul este uneori surprinzator de detasat de propria-i situatie, pe care o accepta fara prea multe intrebari, chiar mai putine decat ar tinde cititorul sa-si puna - pana si eu mi-am chestionat un pic inner self-ul si m-am confuzat in fata unor aspecte ale hermafroditismului, ca de exemplu posibilitatea autofecundarii la om, credeam ca doar la plante si la melci e posibila!) si nici nu incearca sa ofere solutii, evitand caderea in derizoriu prin clamarea din toti bojocii a tolerantei fata de diversitate.
Centrul de interes se schimba de la un personaj la altul, fiecare imbogateste prin mijloacele proprii fatetele de raportare la lume, dar nu de putine ori prim-planul este luat de mediu, de comunitatea oarecum exotica pentru mine, cu tot cu specialitatile sale culinare ciudate, cum ar fi boabele de ovaz tocate, merisorul murat sau preparatele pe baza de carne de elan si karibou. Un plus al cartii ar fi si schimbarea continua a tonului, de la lirism la obiectivitatea descriptiva a starilor, de la senzatia ca nu se petrece nimic la intamplarile ce-si surprind personajul nepregatit.
Pacat ca traducerea se poticneste pe alocuri (spre exemplificare va ofer un fragment, altminteri simpatic, dintr-o scrisoare a unui personaj aflat la... Bucuresti, cu 2 observatii: 1. De cate ori apare in fraza cuvantul "carti"? 2. Omofonia "casa ca sa" e suparatoare),  altfel lectura este una chiar placuta, acaparatoare, perfecta pentru o vara cand neuronul transpirat e fericit sa leneveasca putin. 
"Un targ de carti. Bineinteles, mi-am dat seama ca nu eram in stare sa citesc nici una din ele. Cartile incepeau de la usa si coborau pe trepte, umpleau curtea, se revarsau dincolo de poarta si se imprastiau pe trotuar... aratau de parca cineva ar fi deschis usa dimineata iar cartile ar fi marsaluit afara si s-ar fi tolanit confortabil unde aveau chef. Ma apucasem sa scotocesc prin carti cand am zarit, lipit de gard, un barbat sfrijit care fuma. Nu numai ca era inconjurat de carti, intreaga lui fata ii era cufundata intr-o carte. Nu puteai sa-l distingi printre carti. Era sa dau peste el. Am ras tare si nu s-a miscat deloc. Mi l-am inchipuit ridicandu-se la asfintit, urcand scarile si spunand: "E timpul sa ne retragem pentru noapte", iar cartile si-ar gasi somnoroase drumul inapoi in casa ca sa traga un pui de somn... si s-ar revarsa vesele pe usa in dimineata urmatoare ca s-o ia de la capat. "