marți, 30 noiembrie 2021

Ceea ce nu vrem sa stim

 

Dasa Drndic - Trieste

Am mai primit intrebarea asta, de-a lungul timpului: de ce citesti carti urate? Si spun "urate" nu in sensul de carti proaste, desi am si pentru ele cateodata o voluptate (daca-s amuzant de proaste), ci pentru ca e un cuvant care acopera o sfera mai larga: de la cruzimile reale ale razboaielor, inchisorilor, Holocaustului, segregarii rasiale, persecutiilor politice, experientelor individuale traumatizante pana la cele plasmuite sau ingloband realitatea din cartile lui Bolano (mai ales volumul II din 2666), trecand prin tot soiul de genuri si de tipuri de manifestari, "uratul" acesta, real sau inchipuit, simt ca e esential din mai multe motive: 1. recunoasterea radacinilor raului pentru a putea fi prevenit, daca este cazul si daca imi sta in putere, macar ca o protectie individuala; 2. pastrarea memoriei unei experiente individuale si colective si asumarea ei; 3. crearea unor mecanisme mai bune de intelegere a lumii in care traim; 4. acelasi motiv pentru care joc jocuri violente si imi plac filmele horror si muzica gore, cred, cel de supapa, de escapism, pentru a imblanzi/satisface acea parte intunecata din mine care ar vrea/ar putea sa faca rau; 5. un punct de vedere mai onest, mai putin invelit in puf asupra realitatii; 6.  mod de a experimenta alte existente; 7. mod de trezire a altui gen de emotii/senzatii pe care simt nevoia sa le exteriorizez; 8. o mai buna intelegere a aspectelor umanitatii (dpdv psihologic, istoric, etc.); 9. nevoia de a simti ceva in momentele cand simt ca nu mai simt nimic; 10. pentru a imi extinde imaginatia vizuala... Mai vreti? Cred ca as putea sa mai gasesc cel putin inca atatea motive. Sunt carti de care ma bucur chiar si fara sa imi "placa" evenimentele sau trairile pe care le contin, am nevoie si de ele pentru a-mi completa experienta vietii... 
Probabil cartea din fata s-ar inscrie in principal la punctele 1, 2, 3 si 8 din enumerarea de mai sus. Pentru ca nu as fi stiut cum sa definesc Trieste, o face subtitlul, de unde aflu ca este un roman documentar. Diferenta principala fata de fictiunea istorica ar fi ca, desi formatul si cadrul general tin mai degraba de roman, volumul contine marturii istorice si evenimente reale. Fictiunea in care o batrana cu origini partial evreiesti asteapta reintalnirea cu fiul disparut cu 62 de ani in urma se intersecteaza cu realitatea unui razboi, dar si cu istoria unui oras, construita din marturiile victimelor supravietuitoare ale celor judecati la Nurnberg, dar si ale celor care nu mai sunt, din fotografii, decupaje din ziare, interviuri. 
In centrul cartii o avem pe Haya Tedeschi, ajunsa la 83 de ani. "Povestea ei este una marunta, una dintre nenumaratele povesti despre intalnirile dintre oameni, despre urmele pastrate de contactul dintre ei, lucru pe care il stie, asa cum stie si faptul ca pana toate povestile din lume nu vor fi asamblate intr-un desavarsit patchwork cosmic care sa inveleasca Pamantul la culcare, istoria, aceasta naluca a realitatii, va continua sa desire, sa taie, sa dezmembreze, sa fure petice de univers ca sa le carpeasca in propriul giulgiu de mort. Ea stie ca fara povestea ei lucrarea va ramane neincheiata, asa cum stie la fel de bine ca lucrarea asta n-are sfarsit, ca sfarsitul se intinde in vesnicie in afara existentei. Stie ca sfarsitul inseamna nebunie, asa cum ii spusese odinioara Umberto Saba...". 
Insa modul in care aceasta posibila poveste, ce le inglobeaza pe multele ale copiilor smulsi de langa parinti pentru a contribui la puritatea rasei ariane (una din care face parte, ca fapt divers, si Frida din ABBA, ca tot sunt din nou pe val), se impleteste cu aceea reala, a vremurilor cumplite, este coplesitor si strivitor prin elementele de precizie non fictionala aduse. Are ceva din Austerlitz-ul lui Sebald si fiecare unghi din care priveste aduce noi nuante, incearca sa completeze un tablou ce contine, dincolo de interpretari si povesti personale, si realitatea seaca si dura, sub forma de liste. Avem, de exemplu, 62 de pagini cu nume scrise marunt pe 4 coloane, ale celor in jur de 9000 de evrei deportati din Italia sau ucisi in Italia si in tarile ocupate de italieni intre 1943-1945. Printre ei, scris la fel de marunt, apare un anume Levi Primo ce-mi da speranta, pentru ca ne place sa ne mintim frumos, ca poate multi altii vor fi supravietuit razboiului, ca in spatele oricarui nume se ascunde o poveste, o viata care va fi continuat. Si nu este deloc totul ci doar, asemenea scrisorilor trimise acasa de detinutii din lagare, pe vremea cand inca se mai puteau trimite scrisori, "piese de puzzle care compun panorama istoriei, fragmente marginale, fragmente de la colturi fara de care imaginea de ansamblu nu va putea fi inramata." Exista o istorie a familiei Hayei, una ce ar putea fi a multor familii italiene, fortata sa emigreze in sud, la Napoli, apoi in Albania, revenita apoi acasa, in nord, la Gorizia sau Trieste. 
Si pentru ca vorbeam de liste, mai sunt cateva care, desi incomplete, fac cel mai mult sa se zbarleasca parul de o emotie a ororii, sunt date exacte, numere si nume in spatele carora au fost oameni:  transporturile de deportati catre lagare si numele celor care au participat la operatiunea T4 (programul nazist de eutanasiere a celor cu dizabilitati, de la care a pornit ulterior exterminarea) la Trieste si in imprejurimi, cu scurte biografii. Si marturii, multe marturii, unele lipsite de orice remuscare, multe din categoria "eu nu stiu ce se petrecea, desi lucram acolo", voci de dincolo de mormant, stropi de umanitate intr-un ocean de indiferenta, cum ar fi impartitul de paturi, supa calda si cafea intr-o gara din Zurich la un tren ce trecea dinspre Italia spre Germania, marturii ale copiilor Lebensborn, acuzatii... Despre unele nu stiam, cum ar fi rolul Bisericii Catolice in separarea copiilor evrei, protejati initial prin adoptie, dar care nu au fost inapoiati dupa razboi familiilor lor pentru ca... Mai bine cititi cartea, ca sa o dau pe titluri senzationaliste zic sa vedeti si ce legatura are Arnold Schwartzenegger cu nazismul!
Am trecut peste limba "tedesca" (germana) si peste traducerea din italiana a cuvantului "cor" prin cor (unde era, de fapt, inima) pentru ca oricum traducerea principala este din limba croata si nu era cazul sa se mai consulte un traducator de italiana, oricum o stim cu totii, asa ca hai sa ma abtin cat pot, noroc ca nu era prea multa italiana in text... Am ramas cu ceva mai multa cunoastere, cu ceva mai multa intelegere, cu ceva mai multa antipatie fata de cei care continua sa spuna ca lucrurile sunt exagerate, ca nu a existat un Holocaust, fata de cei care continua sa se reculeaga la mormintele criminalilor de razboi, fata de cei pentru care svastica si salutul nazist sunt cool, fata de nationalist-socialisti in general.

vineri, 26 noiembrie 2021

Iesirea din haos intr-o carte-haos

  

Lulu Miller - De ce pestii nu exista 
 
"David Starr Jordan. Naturalist. O forta a naturii. Un descendent al lui Darwin, care a avut cele mai mari colectii de pesti din lume: a batut in lung si in lat toate oceanele planetei si a identificat si numit cele mai multe categorii de pesti. Si extraordinar e ca a parut s-o faca in ciuda haosului: o sa citesti cum colectiile si munca lui de-o viata au fost distruse de mai multe ori - la propriu - dar Jordan n-a facut altceva decat sa constate dezastrul si sa spuna: nicio problema, mergem mai departe", spune Cristian Lupsa in prefata acestui volum. David Jordan a fost un om pasionat sa clasifice, sa ordoneze, sa controleze. Un taxonomist care, cu cat incerca mai mult, cu atat isi vedea munca lovita de distrugeri, ca un Sisif ce trebuie sa reporneasca pe lungul drum ascendent dupa pravalirea bolovanului. Iar si iar...
Viata si activitatea presedintelui fondator al Universitatii Stanford este interesanta, de la copilaria in care se manifestau deja curiozitatea si interesul pentru lumea din jur, de la stele la plante, pentru a-si gasi apoi in ihtiologie pasiunea vietii si refugiul din calea loviturilor ei, locul in care Haosul poate fi (sau poate da iluzia ca este) ordonat, clasificat, numit, inainte sa se manifeste din nou cu putere, sa ii spulbere 30 de ani de munca, o colectie adunata din marile si oceanele lumii ce avea sa piara strivita sub daramaturile cutremurului sau stearsa din memorie in lipsa etichetelor indicatoare. Multi s-ar fi prabusit, dar el a continuat, persistand in amagirea ca ar putea controla Haosul, astfel ca a reusit sa identifice si sa catalogheze cam 20% din pestii cunoscuti la inceputul secolului XX. 
Pornind pe urmele sale, dupa ce ii admiram tenacitatea, capacitatea de a-si gasi mereu resurse pentru a surmonta orice tragedie, personala sau profesionala, pe masura ce inaintam incepem sa observam tot mai mult si aspectele neplacute ale sale: eugenist, white supremacist, vanitos, adept al sterilizarii fortate a celor considerati "inapti", cel putin complice la musamalizarea unei crime daca nu mai mult... Acesta este modelul la care se raporteaza autoarea... Poate pentru ca, dupa cum spune la un moment dat, pe masura ce il descopera, "incepe sa semene mai mult cu tata". Sper ca nu la aceste din urma trasaturi se refera. Ori poate pentru ca ceea ce cauta in el nu-s convingerile, ci motivatiile tenacitatii sale intr-un moment al vietii in care ea insasi avea mai multa nevoie pentru ca (si aici am simtit cum cartea pica total in derizoriu) fusese parasita de un iubit pe care il inselase... 
Experienta sa personala nu a venit deloc ca un contrapunct al celei a omului de stiinta, alaturarea lor mi s-a parut deplasata complet si as fi crezut ca e vorba de doua carti, una de stiinta popularizata si alta presupus inspirationala, daca nu ar fi existat acelasi stil unitar, obositor, redundant, autocompatimitor de-a lungul intregului volum, cu o multime de intrebari retorice incercand sa deschida o poarta spre mintea personajului masculin ("Oare ce si-a spus...", "Cum a reusit sa...", "De unde a venit aceasta idee?"), fara sa propuna un rationament, doar pentru a umple spatiul. Nu are vioiciunea stilului jurnalistei care se presupune ca este, e muuulta melodrama intr-o carte in care nu-si prea avea locul, si mai multa plangere de mila de sine, o pledoarie pentru acea psihologie a iluziilor pozitive, a lui "minte-te singur frumos ca sa fii mai putin descurajat de esecuri", tonul fortat de dezvoltare personala optimista si clisee self help ce imi repugna... Ca si cum autoarea nu ma zbarlise suficient, m-am mai impiedicat si prin traducere de formulari de felul "nu exista asa ceva ca goblinii", aproape ca simt romgleza batandu-ma pe umar.
Dar ca sa inchei intr-o nota pozitiva, am ramas totusi cu cateva episoade din cartea asta: copilul atras de stele si de plantele mici, insignifiante pentru cei mai multi, istoria unei femei ce a cazut victima politicii de sterilizare fortata continuata in America pana in a doua jumatate a secolului XX si intregul context al acestor decizii criminale, otravirea lui Jane Stanford cea care, alaturi de sotul sau, a fondat universitatea ce le poarta si astazi numele, un pic de taxonomie, cu tipuri si holotipuri, cum s-a resimtit cutremurul din San Francisco din 1906 si, in final, de ce pestii nu exista. Teoria cladista a inadecvarii stiintifice a categoriei pestilor imi era necunoscuta; am aflat ca e vorba despre caracteristici atat de diferite ale vertebratelor nemamifere care populeaza adancurile incat au dus la o impartire a lor in 4 clase. Titlul ramane unul senzationalist, asa pare sa fie genul de jurnalism al doamnei Miller, pentru ca pana la urma  - rezumand sapaturile facute pe net pentru a intelege detaliile tehnice ale bazelor afirmatiei ca n-ar exista - pestii (pisces) exista.

marți, 23 noiembrie 2021

"In tine sunt tari pe care nu le vei parasi niciodata."

  

Elaine Castillo - America nu e acasa
 
Nu este deloc greu de inteles, chiar si citind doar titlul, ca avem in fata un alt roman al emigrarii, al instrainarii, al cautarii identitatii unor personaje aflate intre doua civilizatii. Sunt multi care pleaca stiind ca acolo unde ajung nu vor gasi o a doua casa, ci doar o a doua sansa, si multi vor continua sa o faca pentru ca, punand in balanta pericolul si foamea pe de o parte si necunoscutul pe de alta, foamea va atarna mereu mai greu. Si pentru ca "Deja stii ca primul lucru care te face strain de un loc este sa te nasti sarac in acel loc; nu este nevoie sa emigrezi in America sa simti ceea ce ai simtit deja cand aveai zece ani, privind tavanul subred de deasupra capului si stiind ca urmatorul mare taifun il va darama peste oasele tale si peste oasele fratilor tai care dorm langa tine; sau sa vinzi fructe pe marginea drumului in timp ce oamenii isi trimit soferii sa cumpere cateva mango de la tine, asigurandu-se ca nu te privesc niciodata, asigurandu-se ca nu-ti ating mana cand platesc. Ai fost straina toata viata. Cand in final vei pleca, nu vei spera decat la un mod mai suportabil de a te simti straina."
Nu am experimentat emigrarea, nici nu am (inca) de gand, dar am senzatia ca atunci cand esti departe de cultura si traditia ta, de limba si aromele familiare, chiar si de lucrurile pe care le neglijai sau iti displaceau usor, ele raman in tine ca o parte a identitatii generatoare de nostalgii. 
Dupa un scurt prolog la persoana a II-a in care Pacitei ii este trecuta in revista viata proprie, cu anticipari  si salturi in timp, sau poate ea insasi sustine un monolog in fata celei care a fost candva copila saraca din Filipine, facem un salt peste Ocean si peste timp pentru a ajunge in mijlocul unei comunitati filipineze din America, din Bay Area si schimbam brusc personajul principal. Locul Pacitei este luat de Hero, o nepoata prin alianta proaspat sosita dupa o perioada traumatizanta a vietii sale. 
Pe pamant american, familiile filipineze isi pastreaza solidaritatea, credinta in vrajitorii, superstitiile legate de moarte si ritualurile de aniversare norocoasa de 7 ani, simfonia gusturilor si mirosurilor, dialectele in care cuvinte pe care numai cei proveniti dintr-o anumita regiune le inteleg se impletesc cu engleza, limba tarii de adoptie. Este o tara in care nimeni nu este pe deplin salvat, asa cum nimeni nu este pe deplin pierdut si nu ascund ca acesti filipinezi in mijlocul carora patrundem mi-au dat senzatia unei anumite categorii de emigranti de-ai nostri, cei care, in maiou si slapi, isi arata cu mandrie dintii de aur ca pe un fel de declaratie de avere si asculta muzica duduind din boxe prin parcari... cunoasteti genul. Si totusi acolo, cand sunt departe de ai lor, se agata unii de ceilalti si oameni care intr-o alta viata nu ar fi avut ce imparti ajung sa fie prieteni buni. Hero, eroina principala, este pretextul de a strecura intr-o saga americana de familie de emigranti ecourile unei alte existente, una presarata cu rebeliuni, de la aceea adolescentina pana la cea in sanul gherilei ce lupta impotriva fortelor armate guvernamentale si de a ne familiariza un pic cu istoria Filipinelor din timpul dictaturii lui Marcos (acel Marcos a carui nevasta a ramas celebra pentru numarul de pantofi!).  
Nu e prima oara cand spun ca editura Black Button Books acopera o nisa extrem de necesara, promovand o literatura a identitatii, a diferentei, a minoritatii, cu accente feministe si queer, scrisa cu empatie, uneori curaj, prin carti care dincolo de tema principala (in cazul de fata o familie filipineza emigrata in America) dezvolta o intreaga cultura, de obicei foarte indepartata de a noastra, si tocmai de aceea inedita pentru cititorul roman. 
E o carte ce poarta aroma exotica a gastronomiei, istoriei, practicilor, limbajului specific, dar cu acel ceva profund uman ce ne uneste in ciuda departarii spatiilor culturale, ce ne face sa rezonam la aceleasi lucruri, sa privim viata intr-un mod in care sa intelegem ca diferentele sunt poate mai mici decat am crede la prima vedere. In America nu e acasa am gasit ecouri dintr-o carte cu care aparent nu are legatura, Americana Chimamandei Ngozi Adichie, care mi-a placut foarte mult. Si acolo este o aroma puternica si exotica, aceea a Nigeriei, si acolo ajungem in America intr-o comunitate de emigranti, africana (chiar si la coafor, ca si aici), dar cu mai multe puncte de intersectare cu cea alba; si acolo exista diferente, cu un comentariu social mai pronuntat pe marginea tarii de adoptie, in timp ce aici el este doar la adresa tarii de origine. Mi s-a parut mai "blanda" - daca o pot numi asa - Elaine Castillo, insa are si alte puncte de focalizare a interesului, penduland mai mult spre latura umana decat spre cea sociala:  identitatea queer (pe care ea insasi si-o asuma), viata de zi cu zi a comunitatii filipineze din Golful San Francisco, dar si o epoca din istoria tarii de origine a parintilor sai. Am apreciat modul in care, prin detalii presarate subtil, ne ajuta sa plasam cu exactitate actiunea cartii (a prezentului sau american) in 1991, anul aparitiei filmului Terminator 2 si al eruptiei vulcanului Pinatubo, limbajul colorat cu tenta exotica, mirosul felurilor de mancare traditionale si elementele de etnologie, manifestarile tipice sarbatorilor, fie ele vesele sau triste. Cum spunea cineva - parca Llosa?- ca traim tot atatea vieti cate carti citim, contribuind la formarea acelor tari pe care nu le vom parasi niciodata, cartea asta mi-a mai adaugat o viata, una filipineza :).

sâmbătă, 20 noiembrie 2021

Noul val la noi si la ei

Intregalde (2021) 
 
 Am observat un lucru la filmele romanesti, care se perpetueaza deja de ani buni: ori sunt bine interpretate, cu dialoguri firesti pentru situatiile in care se afla personajele, dar nu construiesc mai nimic in plan narativ, ori incearca sa dramatizeze, sa creeze dinamism si suspans, dar replicile sunt concepute atat de artificial si intonate atat de prost incat vezi efortul actorului care stie ca este filmat de a da cat mai bine la camera, ceea ce-l face sa dea foarte rau. Din a doua categorie face parte Tata muta muntii, din care n-am putut sa vad mai mult decat trailerul. Intregalde face parte din prima categorie, chiar daca e tot "cu munti". Un grup de voluntari pleaca incarcati in gipane sa duca ajutoare in catunele izolate din Apuseni. De fapt nu imi este foarte clar daca scopul principal era pentru una dintre protagoniste cel de a duce ajutoare sau de a face un test drive, important e ca Maria (Maria Popistasu), Dan (Alex Bogdan) si Ilinca (Ilona Brezoianu) se trezesc blocati pe un drum de munte, cam in perioada asta a anului, cand se intuneca devreme si se face frig iar la munte se astern primele ninsori. 
Acum mie drama lor mi-a aratat oarecum similara cu cea creata de Bear Grylls in episodul in care se ratacea prin padurile Romaniei fiind de fapt la 5 minute de sat... Dar nu asta este relevant, asa cum nu e relevant nici faptul ca, stiind zona, Muntii Trascaului, Cheile Intregalde, m-am cam mirat unde au gasit ei varfurile alea semete si golase de Apuseni care apar intr-o secventa, presupun ca pentru efect artistic au fost filmate in alta parte. Aventura lor in munti mi-a adus aminte si de o aventura personala, care m-a dus pe un drum tot pe-acolo, pe langa Mogos, dintr-o parte in cealalta a muntelui, prin niste hartoape de unde nu mai stiam daca iesim vii si cu masina intr-o singura bucata... Era si ea mai tanara pe atunci, si mai 4x4, asta a fost inainte sa-i pice cardanul care n-a fost pus la loc niciodata. 
Revenind la film, oamenii se baga in bucluc din dorinta de a fi altruisti si de a ajuta un batran pe care ameninta sa-l prinda noaptea pe drum, si de aici intra intr-un bucluc si mai mare incercand sa-l salveze cu forta pe respectivul batran si ramanand blocati in noroi. Si cam asta este filmul, care ar fi avut (am asteptat cu sufletul la gura) potentialul de a face un salt in fantastic la un moment dat, dar directia in care parea sa se indrepte s-a dovedit a fi doar o ratacire a mosului, ce incepe sa fie resimtit tot mai mult ca o povara, pe masura ce spiritul umanist se scurge din venele hipsterilor de oras, sufocat de namol si frig. Luca Sabin, interpretul acestui batran, face tot farmecul filmului,  este autentic si savuros, chiar foarte suspectez ca, in afara unor linii generale de scenariu, i s-a dat mana libera sa improvizeze, sa povesteasca din amintirile sale sau sa creeze altele, spune, mosule, vorbeste, umple spatiile goale, gaurile unui scenariu ce nu ofera privitorului nimic altceva decat 24 de ore de viata in banalitatea ei, in gesturile ei marunte (macar farfuria cu ciorba traditionala a fost inlocuita cu baia batranului, la fel de lunga cat ai sorbi o ciorba pe ecran si de minutios filmata), un exercitiu de psihologie individuala si de grup, un subiect de scurt metraj lungit pe aproape doua ore, urmand strict reteta atat de des vizionata. Ce sa facem, macar e dintre filmele romanesti bune, de altele nici nu ma pot apropia... 

Apples (2020)

 Si in timp ce valul nostru se lupta cu feliile de viata in criza unde nu se simte nevoia de a construi prea mult, nici macar un background al personajelor, cat de cat, valul lor se cladeste in siajul absurdului suprarealist al carui sef de scoala a devenit Yorgos Lanthimos. In filmul regizat si scris de Christos Nikou, omenirea pare atinsa de o pandemie de amnezie contagioasa in care oamenii uita cine sunt, unde locuiesc, daca au sau nu prieteni, soti, copii, un fenomen pentru care spitalele - spre deosebire de pandemia reala - par bine pregatite si organizate. Personajul principal (Aris Servetalis, pe care l-am vazut si in Alps de Lanthimos) ajunge intr-un astfel de spital si, dupa primele momente de acomodare cu noul sau statut, este inclus intr-un program de reintegrare in societate, primind o noua identitate si un set de obiective de indeplinit, pentru a isi insusi din nou un mod de viata printre semeni. 
Aceasta realitate alternativa in care traieste eroul nu este deloc lipsita de surprize. Din pacate nu vreau sa dezvalui exact acel punct spre final in care am simtit ca filmul  ar mai trebui vazut o data pentru a intelege detaliile ce au scapat la prima vizionare prin prisma sfarsitului. 
Christos Nikou este un regizor debutant in lung metraj, dar viziunea lui a reusit sa suprinda un mod in care tragicomedia strecoara in final o unda de tristete mai adanca, pentru ca implica insasi conditia umana, creand un film bizar si inteligent prin modul in care piesele puzzle-ului se aduna impreuna la final. 
Ca resurse, nu este mai sus decat filmele romanesti, dar e un film care te face sa intelegi cum a avea o idee, ceva particular, inedit, lucreaza de multe ori in favoarea scenariului si nu stirbeste cu nimic din analiza umana pe care o propune. 
Prea multe nu pot sa dezvalui despre parcursul personajului, ar insemna sa dau un mare spoiler si nu fac asta cu filmele care imi plac.
 
Ambele filme ruleaza la cinematograful HBO Go de acasa.

marți, 16 noiembrie 2021

Incasiada

 
 
Laurent Binet - Civilizatii
 
A fost o data ca niciodata, ca daca n-a fost a trebuit sa se inventeze, o lume in care civilizatiile amerindiene, dupa ce au obtinut fierul, caii si imunitatea generatiilor trecute prin bolile europene de la vikingi, apoi stiinta de a construi nave si informatia ca dincolo de marea intindere de apa exista alte taramuri de la expeditia lui Columb,  au pornit sa cucereasca Europa. In lumea aceasta a istoriei alternative (o speculatie pe tema "ce ar fi fost daca...?") pe care o plasmuieste Laurent Binet in volumul sau, istoria se intinde pe cateva sute de ani, din momentul unei fictive debarcari a vikingilor in Cuba, sub comanda fiicei lui Eric cel Rosu, continuand cu aceea a lui Columb ce nu se va intoarce niciodata acasa, apoi cu cea a incasilor in Portugalia si a lui Cervantes, a carui viata capata o alta turnura dupa batalia de la Lepanto... Dar sa le luam pe rand, caci mare surpriza si bucurie mi-a facut volumul asta si tare m-am enervat vazandu-i nota de pe Goodreads, locul unde orice Fifty Shades... (exemplu aleatoriu) are peste 4, asa ca o sa fac o lista (si o harta daca e nevoie, in care Lumea Veche va fi Lumea Noua si invers), cu motivele pentru care mi-a placut cartea. 

1. Laurent Binet isi propune sa gloseze pe marginea unor evenimente mai mult sau mai putin cunoscute si dovedeste o buna cunoastere / documentare din punct de vedere istoric. Uneori porneste de la realitatea faptelor, transformand-o intr-o cu totul alta poveste, nu este fictiune istorica romantata, ci mult mai mult, ajung si acolo. Ce vreau sa subliniez acum este ca aceasta contrafacere a istoriei contine multe nuante de epoca, doar cursul evenimentelor este altul, in rest autorul dovedeste nu doar cunoastere evenimentelor, ci si una a artelor (in care cu totul altele au devenit tablourile pictate de Velazquez si contemporanii) si lingvistica, ceea ce tare mi-a placut. Stiam, de exemplu, de skraeling-ii din norsa ("care semanau cu niste troli mai mici. Nu erau unipezi, adica nu aveau un singur picior asa cum se povestise, dar pielea le era inchisa la culoare si le placeau tesaturile de lana de culoare rosie."), termen cu care defineau vikingii pe cei gasiti in Vinland - s-ar putea sa fie diferenta de sens intre limbile nordice, dar in norvegiana å skrike este a striga/a tipa, Skrik este si numele tabloului lui Munch, precis skrae are ceva legatura :). Sa nu divaghez prea mult, voiam sa spun ca aceasta acuratete, grija pentru detaliul lingvistic, va  figura pe parcursul intregului volum, unde vom gasi  termeni precum haravec (echivalentii barzilor la incasi) si altii pe care nu i-am retinut dar m-am delectat cu ei cand am citit cartea. 

2. De aici decurge un alt aspect legat de atentia la detalii. Pentru ca istoria intotdeauna este scrisa de cuceritori, de invingatori, care decid linia generala a modului cum faptele vor fi pastrate in memoria colectiva, evident ca in ucronia noastra Lumea Noua este Europa cea proaspat descoperita si atat de diferita si barbarii sunt locuitorii ei, care se inchina unui zeu tintuit in cuie si mai cu seama "tunsii", cei care au acces la "foile vorbitoare". "O scrisoare a Margaretei de Navarra relata ca, in Franta, unui luteran ii fusese devorata inima de catre o multime de catolici dezlantuiti, ioar povestea acelei crime, pe care regina insasi o califica drept "odios macel", a circulat prin tot Alcazarul, infiorandu-i pe incasi. Acele acte ingrozitoare erau, dupa parerea ei, consecinta unei credinte de neinteles: in ritualurile pe care le efectuau (nu trageti in traducator... mi-a placut cartea in ciuda unor formulari stangace, dar am un regret ca nu am citit-o in original!) in templele lor, rasaritenii erau poftiti de preot sa manance o turtita alba si sa bea o gura de bautura neagra. Or, printr-un miracol al imaginatiei pe care quintonenii nu-l puteau nicicum pricepe, adeptii vechii religii credeau ca e vorba realmente de sangele (caci bautura neagra batea in rosu daca o tineai in lumina) si de trupul zeului lor, pe care in felul acesta il beau si-l mancau. "
 
3. Mi-a placut continuitatea, modul in care actiunile din trecut isi arata consecintele la zeci sau sute de ani distanta, cum unele populatii pastreaza cultul lui Thor, o divinitate "cu origini obscure", cum experientele se acumuleaza si se sedimenteaza de-a lungul generatiilor intorcandu-se impotriva celor ce au adus "ciomegele de foc" si corabii, cum toata situatia in care ajunge Europa il duce pe Cervantes acolo de unde a pornit cucerirea, modul in care aceiasi pictori raman cunoscuti prin cu totul alte opere, cele ce ilustreaza evenimentele unei alte istorii. Intregul roman are coerenta si subtilitate. 

4. Si pentru ca am ajuns la subtilitate, am gasit foarte ingenios modul in care cunoasterea comuna a istoriei se impleteste cu modul in care personajele fictive o resimt sau actioneaza asupra ei. Incasii debarca in Portugalia in 1531, anul unui mare cutremur si tsunami, simtit de navele lor (dintre care doua erau chiar cele ale lui Columb) ca un "val mare" pe masura ce se apropiau de coasta. Lupta de la Lepanto are o alta desfasurare, marii monarhi ai Europei o alta soarta, mexicanii debarcheaza in Normandia si construiesc o piramida la Louvre, hai ca nu va mai spun si ce se intampla cu Inchizitia :). Sunt multe-multe asemenea detalii care fac lectura mai incitanta, ramanand totusi fluida si captivanta, mai amintesc doua chestii simpatice: schimbul de corespondenta intre Thomas Morus si Erasmus din Rotterdam pe marginea consecintelor noii religii a Soarelui si modul in care Atahualpa, fiul Soarelui, ajunge sa aplice principiile lui Machiavelli.

5. Am lasat la sfarsit cireasa de pe tort. Cu unele rezerve si poticneli create de traducere (e remarcabil ca nici in cele doua fraze alese sa imi ilustreze impresiile de lectura nu am reusit sa le evit) sau poate tocmai in ciuda lor, m-a incantat modul in care Binet si-a conceput / redactat cartea, reusisnd stilistic sa creeze o atmosfera proprie fiecareia dintre cele patru parti, cu actiunea plasata la o distanta mai mica sau mai mare in timp, dar foarte distincte intre ele. Prima parte, aceea a aventurilor lui Freydis, fiica lui Eric cel Rosu, are aspectul unui þáttr, o saga de mici dimensiuni ce ilustreaza cursul evenimentelor prin propozitii scurte, menite sa consemneze fapte, intamplari, fara a insista asupra motivatiilor sau psihologiei personajelor. A doua are forma unui jurnal, experienta acelui Columb alternativ care nu s-a intors niciodata acasa relatata din punctul lui de vedere. Cea de-a treia parte, cea mai consistenta a volumului, este o cronica a aventurilor lui Atahualpa, care nu a mai fost executat de spanioli, ca in istoria reala, ci a devenit Sapa Inca (imparatul) al Europei, presarata cu fragmente din glorioasa epopee "Incasiada" (tare as vrea sa stiu ce muzicalitate aveau in original versurile ei...), ceva floricele retorice, cum ii sta bine unei cronici;  ultima are aspectul unui fragment de roman picaresc avandu-l in centru pe Cervantes, care apuca sa scrie niste piese de teatru dar cine stie daca va mai ajunge la Don Quijote, ocupat cu noua lui viata in Lumea Veche ;)?!
 
Hai ca nu mai zic nimic, m-am cam intins, dar cartea asta sigur ar fi intr-un top personal al anului daca as face vreodata  asa ceva. Resping ideea de ierarhizare a cartilor care imi plac, nu am capacitatea cerebrala de a le ordona in vreun fel... Insa ce voiam sa spun este ca are cam tot ce imi place mie la o carte: imprevizibil, stil, idei smart, ceva umor, poate tine si de un domeniu de interes personal, istoria si civilizatiile, ofera o perspectiva mai ampla asupra lumii si ma voi intreba mereu retoric daca o Europa cucerita de incasi ar fi fost mai buna acum, in secolul XXI, decat o America "civilizata" de europeni.

vineri, 12 noiembrie 2021

O gura de aer fantastic (romanesc si contemporan)

 

Treisprezece. Proza fantastica
 
 M-am tot gandit daca sa scriu sau sa nu scriu despre cartea asta, pentru ca in general, atunci cand vine vorba de literatura romana, unii tind sa ia lucrurile foarte personal. Insa de ce nu, pana la urma?! In fond, incerc sa nu folosesc dubla masura in aprecieri si, la fel cum as fi scris despre o antologie ce ar reuni autori straini, o voi face si acum. Nu as fi facut-o daca mi s-ar fi parut necitibila, asa cum se mai intampla cu unele carti (deopotriva autori romani si straini) despre care pur si simplu nu am ce spune si le las sa se scufunde in negura uitarii. Oricum, in general pe aici scriu cam despre maxim o treime din cartile citite: cele (foarte) misto, cele care ma stimuleaza / ma fac sa ma gandesc sau rezonez cu ele in vreun fel, macar in parte, cele care mi se par pe nedrept ridicate in slavi intr-atat incat ma pacalesc sa le citesc ori dimpotriva, pe nedrept uitate, neglijate, si cele care mi-au trezit intr-o forma sau alta curiozitatea si mi-au inselat sau nu asteptarile.
Cred ca a citi literatura fantastica la maturitate echivaleaza cu o intoarcere la varsta cand descopeream cu mirare si incantare povestile, cand nu existau conventii, nici tipare deja formate; citeam aceeasi poveste spusa in feluri diferite de sute de ori si asteptam cu infrigurare ca printul sa isi dovedeasca vitejia salvand printesa din ghearele zmeului sau ca eroul cel istet sa-l puna la punct pe imparatul cel trufas ori crud. Si apoi au venit alte genuri de povesti si pretentiile au mai crescut pe masura ce alte usi ale fanteziei s-au deschis: magia unei oglinzi, o casa luata de uragan in Kansas, plasmuirile morbide ale lui Poe, mai tarziu am ajuns la maestrii care mi-au aratat ca fantasticul se ascunde uneori chiar in mijlocul realitatii, irumpe din ea, Saramago si Marquez. E nevoie doar de un alt mod de a privi lumea, de o minuscula deformare a cotidianului pentru a intra pe taramul unde legile fizicii sau ale logicii sunt lasate deoparte si plasmuiri fascinante prind viata sub ochii nostri. 
Cele 16 povestiri din antologia de fata mi-au dat o idee despre modul de abordare a fantasticului contemporan din literatura noastra. Marea mea dezamagire este legata de faptul ca originalitatea cam lipseste, nu m-am putut intoarce la varsta copilariei, sa absorb fiecare text cu entuziasmul de atunci, pentru ca ma loveam de prea multe locuri comune si idei reciclate. Cam asta a facut postmodernismul din literatura in general, colaje, broderii pe marginea unor teme si motive cunoscute. Exista idei, dar ele nu sunt impinse dincolo de limitele imprevizibilului previzibil, chiar daca sunt frumos expuse. Avem, de exemplu, printre altele, o reinterpretare a "Nasului" lui Gogol intr-o cheie umoristica in care evadatul devine penisul (Pavel Nedelcu), o continuare a "Caprei cu trei iezi", mixata cu un strop de "Cei trei purcelusi" si "Ursul pacalit de vulpe", care incepe de acolo de unde a lasat-o (repovestirea lui) Creanga, dupa ce macelul s-a produs si lupoaica incearca sa repare ceea ce sotul ei a stricat si sa ajute capra, lamurind si misterul unui al patrulea ied (Cosmin Leucuta). Avem si o prelucrare folclorica cu tenta de Vasile Voiculescu, in povestirea Umbra Dracului (Mihail Victus), unde misterul se construieste in jurul disparitiei unor copii, izvorand din filonul credintelor populare. 
Cateva povestiri au o tenta mai dark, in moduri destul de diferite intre ele. Octavian Soviany, ale carui romane mi-au placut (am scris cred pe aici despre doua dintre ele), creeaza o povestire desprinsa din traditia horror-ului gotic pe care am gasit-o destul de conventionala si cliseistica, Radu Gavan reia una dintre temele sale favorite, cea a dedublarii, construind monstruosul in stilul sau sumbru si usor criptic (Ezria) iar Mihail Victus concepe un rechizitoriu al unei fiinte diforme impotriva celui responsabil de existenta sa (Intunericul cobora incet si sinistru), destul de atmosferic. 
Cu cateva exceptii, povestirile sunt ancorate in prezentul timpului nostru. Uneori, gasesc o cale de a evada din el, poate la cumpana dintre doua secole (Mihai Ene), alteori se produce o ruptura si normalitatea timpului ce curge este brusc perturbata, fie de o voce care fredoneaza o melodie (Radu Gavan), fie de o Judecata de Apoi (Allex Trusca), fie de comportamentul inexplicabil ce se manifesta la un moment dat, ca intr-o psihoza colectiva in care adultii incep sa se sinucida (acelasi Allex Trusca, ce mi-a creat in minte o imagine de Golconda a lui Magritte), sau ca o revelatie a leacului impotriva unui virus (Bogdan Raileanu), in ceea ce mi s-a parut un fel de tribut adus lui Saramago dar si cea mai buna gaselnita - in termeni de originalitate - a volumului. Tare mi-ar placea chiar sa existe boala aia care sa aiba ca singur tratament cititul, ca nu m-as fi vaccinat si as fi cautat activ virusul, eventual as fi devenit si superspreader! Si ideea acelui singur loc pe care il numim Rai pana cand ajungem sa-l numim Iad din textul lui Lucian Mindruta imi era cunoscuta, iar dezvoltarea ei nu m-a convins ca ar exista pe-acolo si calitati literare. 
Pavel Nedelcu cu ale sale Buchete urbane mi s-a parut excesiv ca realizare (abuz de personificari, nu doar florile, dar si bancnotele, si anotimpurile vorbesc), e o zarva continua in povestirea sa, poate ca un contrapunct al singuratatii unei batrane in mijlocul unui oras care atunci cand nu este agresiv e doar indiferent. M-au contaminat atat de tare reinterpretarile incat si pe batrana cu flori am tendinta sa o privesc ca pe o fetita cu chibrituri in context autohton, doar ca aici nu este ajunul Anului Nou, ci al Pastelui. 
Ce sa zic?! Pentru un volum de proza fantastica ma asteptam la mai multa fantezie, creativitate, la ceva care sa ma surprinda, sa imi dea fiori de placere sau de groaza, tanjeam sa fericesc din nou acea parte din mine care tresare cand aude de realism magic, de fantasticul in siajul Poe/Maupassant sau de umorul si ironia cuprinse in fantasticul lui Vonnegut. Asta nu am gasit. Am gasit in schimb cateva imagini/secvente de povestiri care mi-au ramas in minte si cateva reusite stilistice, printre care cele ale Doinei Rusti din miniatura cu care se deschide volumul (Prin ochii mei de ambra) si din povestirea Herr, una cu tensiune bine dozata si gradata pana spre un neasteptat final kafkian si cea a lui Tudor Ganea din Saritorul unde, chiar daca saritura in fantastic nu se produce cat sa-l califice pentru o asemenea antologie, contureaza un personaj convingator pentru orgoliile si incertitudinile adolescentei, in care adrenalina si pericolul devin o forma de validare sociala pana cand se transforma in resorturi ale invidiei. 
As remarca si prefata Andreei Apostu, o privire sintetica asupra fantasticului romanesc cuprins intre paginile volumului, unul light, ce ramane insa o referinta pentru un anumit gen si moment al istoriei literare. Cum eu nu am vazut niciodata literatura fantastica drept una minora, mi-as fi dorit mai mult, stiu insa ca unii din autorii inclusi in volum au nevoie de spatii ceva mai ample decat cel al unei povestiri pentru a-si "imbraca" ideile, asa ca le astept cu interes urmatoarele romane. Sau povestiri.

luni, 8 noiembrie 2021

Ultima drumetie pe munte a anului

Pentru ca in ultimele doua luni am fost tare ocupati cu cresterea si educarea semi-salbaticiunii canine si cu transformarea ei intr-un catel cuminte si mai mult sau mai putin ascultator (ma gandesc daca sa infiintez o sectiune noua a blogului intitulata "Viata cu Nadia", dar nu stiu daca ar interesa pe cineva, un pic de parenting canin, un pic de peripetii sau locuri de mers cu catelul) si pentru ca, parafrazand vorba cantecului, "ciobanasului ii place sus la munte, sus la munte la izvor", am profitat de ultimul week-end calduros din zonele alpine si am pornit impreuna, picioare si labute, pe un traseu scurtut, de vreo 5 ore, cat sa nu ii prinda pe drum noaptea scurtelor zile de toamna tarzie pe lenesii care ajung la inceputul traseului la ora 12. Chiar daca lenesii au plecat cu lanterne in rucsac, nu e o situatie ideala...
Cum ocolesc Bucegii cei aglomerati si, de la o vreme, plini de ursi, aveam de ales intre Piatra Craiului si Ciucas si am preferat varianta din urma, pornind pe traseul Cabana Muntele Rosu (1280 m) - La Rascruce (1805 m) - Varful Gropsoarele (1883 m) - Varful Zaganu (1817 m). Adica ramura cu orientare NV-SE, urmand ca o alta tura sa cuprinda poate Ciucas - Bratocea. Dar probabil nu anul asta, winter is coming!
Lasam masina in parcarea de la cabana Muntele Rosu (cei trei km de serpentine pana acolo sunt perfect astfaltati, soseaua este mai buna decat multe bulevarde din Bucuresti) si incepem sa urcam prin padurea rara de brad, prin iarba palita de venirea toamnei.
Din loc in loc avem surpriza de a intalni cate o brandusa. 
 
Voi cine oti fi?! Cele care ati uitat sa infloriti in primavara si va grabiti sa o faceti acum, inainte de prima ninsoare, sau nerabdatoarele care cred ca deja a venit urmatoarea primavara? Ori poate harnicutele care s-au hotarat sa infloreasca de doua ori pentru a potoli setea de nectar a putinelor insecte ce inca zumzaie firav inainte sa fie ucise de ger. 
Iesim in golul alpin si continuam sa urcam, mai de voie, mai impinsi de entuziasmul cainesc care ne da tarcoale parca spunand "haideti lenesilor, ce va tot opriti?"
Cateodata porneste inainte, inspecteaza, verifica perimetrul, isi protejeaza turma formata din cele doua oite care o urmeaza cuminti (nu ca ar exista alta poteca!), saluta cu bucurie pe fiecare din rarele grupuri intalnite pe traseu, cersind cate o mangaiere pe care oamenii nu ezita sa o ofere. Si cand vede ca ne asezam, sta si ea, cativa metri mai incolo, atenta la orice zgomot sau miscare. 
Pe partea opusa, zarim cabana Ciucas, varful Ciucas si Tigaile.
 Insa nu nu lasam ademeniti, drumul nostru este in cealalta directie, acolo, cat mai departe.
Ajungem la rascrucea de pe sa, unde drumurile noastre se despart si tentatia ramane in urma. Cu timpul suntem in grafic, chiar ceva mai bine decat cel prevazut. 
Tot aici apare si primul dintre cele trei panouri care marcheaza o fila din istoria rezistentei anticomuniste a zonei.
Ne indreptam spre Varful Gropsoarele trecand de cele doua foste statii seismice care pe harta apar ca Statie meteorologica automata, acum ramase doar un potential adapost de vreme rea al turistilor prinsi pe creasta de intemperii. 
Drumul serpuieste lin, plimbarea de aici se dovedeste odihnitoare, numai buna pentru recuperarea dupa urcusul initial si inaintea portiunii mai adrenalinice care urmeaza. Din pacate, Muntele Rosu in aceasta perioada a anului nu este nicidecum rosu, am vazut doar tufele, semnele rododendronilor ce il vor imbraca din nou la primavara in culori aprinse.  Facem un popas pe varf pentru masa, noi ne infulecam sendvisurile, cainele bobitele si apoi cerseste si primeste mar - intotdeauna face asta, este innebunita dupa mere :) - si continuam drumul.

De acum nu mai vedem doar Cheia si restul Masivului Ciucas, privelistea se deschide in toate directiile, pana departe, spre Vama Buzaului intr-o parte, Muntii Baiului si Bucegi in cealalta. 
Nu stiu cum se numeste formatiunea pietroasa din centrul imaginii, mie mi-a sugerat laba piciorului unui urias. Fiind urias, poate sa aiba mai mult de 5 degete, nu?! Toate aceste formatiuni slefuite pe care aveam sa le vedem si in continuare mi-au creat o senzatie de deruta, conglomeratul de pietris ce a alcatuit masivele si impresionantele stanci mi s-a parut destul de asemanator cu piroclastitele din Calimani. Dar aici nu avem munti vulcanici, a trebuit sa verific, sa ma asigur, ca prea semanau. Contemplam poteca ce urmeaza in cea mai spectaculoasa parte a traseului 
si ne avantam abrupt in jos pe ea. Trecem de lanturi, locul unde, cat timp ne-am oprit sa cautam in rucsac lesa cainelui ca sa-l ancoram, de siguranta, am constatat ca el era deja in partea cealalta,
trecem cu bine si de saritoarea spectaculoasa, inclusiv sportiva noastra de performanta, care pana sa intrebam "Oare o putea c...?" era deja jos.
Toata aceasta topaiala pe stanci presupun ca este oricum mult mai usoara acum, cand totul e insorit si uscat, decat pe o vreme ploioasa, dar aderenta pietrelor cu aspect de beton in care parca cineva ar fi turnat pietricele mai mici este oricum buna, fiind neregulate, usor de escaladat.
Traversam cele trei ferestre prin care vederea se deschide grandios in ambele parti ale crestei 
si iata ca am ajuns, ultimul pas, ultimul hop.

Sunt pe Zaganu, mai sunt 10-15 metri pana in varf si desi totul incepe sa para un pic scary urcand pe un bolovan in jurul caruia prapastiile se deschid larg, nu ma pot opri, asa cum fac companionii mei uman si canin, trebuie sa ajung sus de tot. 
I did it, i'm the king of the mountain! Dopamina, adrenalina, serotonina.
De acum, putem sa pornim inapoi, mai ales ca si soarele se pregateste sa se culce.
Paaa Zaganu (a doua creasta din poza de mai sus)! Te-am cucerit si tare mi-a placut! Mai fusesem mai demult prin zona, dar niciodata nu urcasem pe varful lui. Pana la urma, satisfactia de a ajunge pe un varf nu este proportionala neaparat cu inaltimea, ci cu spectaculozitatea traseului, iar drumul dintre Gropsoarele si Zaganu plus urcarea finala au fost pentru mine cireasa entuziasmului de pe tortul unei excursii care oricum ar fi fost frumoasa.
Pornim inapoi in pas vioi, caci drumul e lung si tot ce am coborat de la Gropsoarele trebuie acum urcat din nou. Iar cand e vorba de urcare, cine este cea mai tare?! Nadia, evident, care iar pare sa ne priveasca oarecum condescendent. 
Mai oprim un pic pe Gropsoarele pentru fotografia apropierii asfintitului 
si incepem lunga coborare, numai bine cat sa prindem ultimele raze. Nu mi se pare deloc mai prejos ascunderea soarelui dupa munte decat reflectarea sa in valurile marilor.
Ne asezam toti trei si asteptam pana cand ultimele raze dispar dincolo de Muntii Baiului si Bucegi
 
iar intunericul incepe sa cuprinda totul, asa ca fuga inapoi la masina, patru labute si patru picioare obosite dar fericite, incarcate cu miros si imagini de munte. 
Eficienta maxima, pornit pe la 12 pe traseu, cam 3 ore urcat (incluzand pauza de masa pe langa pauzele dese dar nu foarte lungi), doua de coborat, imagini frumoase, miscare, aer curat, bucurie la puterea a treia. Dupa atata Ciucas, Zaganu si cum nici Valea Berii si cabana Silva nu erau departe, parca merge si o bere rece!

sâmbătă, 6 noiembrie 2021

Rezistenta, pace si cadenta...

 

Sandro Veronesi - Colibri
 
Marco Carrera este un om ca toti ceilalti, banal din afara, unic in interior, prin modul personal de a face fata situatiilor comune ale vietii, caderilor si ridicarilor pe care ea le aduce. In existenta sa, a adunat amintiri, deceptii, durere, dezamagiri, dar si multa speranta, cu care are puterea de a privi mereu inainte. Este multa moarte in jurul lui, cu care se confrunta inca din adolescenta, sunt pierderi, cruzime, viata brut(al)a ce nu prea lasa loc de incredere in viitor, dar ea continua sa fie prezenta in ruinele de unde, adunandu-se, Marco o ia de fiecare data de la capat, hranindu-se cu promisiunea unei mari iubiri in mijlocul destramarii ce-i macina familia, atat cea in care s-a nascut, cat si cea pe care a intemeiat-o. 
Viata acestui personaj, formata din binoame, dragoste/moarte, bucurie/suferinta, banal/important, fidelitate/tradare se alcatuieste in fata noastra ca un puzzle construit din piese diferite. Totul se descompune si se recompune prin salturi inainte si inapoi in timp, de-a lungul deceniilor, din expunerea la persoana a III-a, liste, scrisori, e-mailuri, poezii, SMS-uri, vederi alcatuind fragmentele unei existente uneori in deriva dar revenind mereu pe fagasul sau, intr-o reconciliere cu sine si cu ceilalti. Uneori este nevoie de o lista precum aceea a volumelor colectiei Urania adunate de tatal sau pentru a justifica lipsa catorva carti prin evenimentele (nasteri, morti) ce au marcat familia. Valoarea simbolica ce poate fi adusa unei simple liste aduce o nota de subtilitate unui volum altfel mult prea direct si demonstrativ. 
 Unele episoade capata accente supranaturale, cum ar fi acelea in care este implicat bunul sau prieten din tinerete, ce avea darul prezicerii catastrofelor, ocolit de toti ceilalti, considerat o piaza rea. Si mai are o particularitate Marco, toate femeile din viata lui (mama, sora, iubita, nevasta, fiica, nepoata) au avut de-a lungul timpului o relatie aparte cu psihoterapeutii, asa cum si el insusi are. Timpul trece, atmosfera se schimba odata cu fundalul pe care se desfasoara personajele (de la Florenta burgheza a anilor '70, la Roma sfarsitului de secol XX si apoi mai departe, pana la o imagine a viitorului). Intregul roman da senzatia ca se construieste dintr-o succesiune de episoade in mijlocul carora Marco ramane intr-un echilibru ce contrabalanseaza dezechilibrul femeilor ce ii traverseaza viata. 
Ar fi o viziune interesanta, insa cartea are cateva carente importante: retorica de care abuzeaza, mai ales in a doua jumatate, se transforma la un moment dat intr-o pledoarie idealista ce mi-a creat o senzatie tot mai neplacuta, culminand cu aparitia in peisaj a lui Miraijin (numele insemnand in japoneza "Omul Viitorului"), nepoata personajului principal, o combinatie de eroina manga, celebrare a ADN-ului si supraomul de sorginte proto-fascista. Marco mi se pare total lipsit de acea carisma care i se atribuie prin prisma imuabilitatii, probabil ca ma gandisem ca o sa gasesc un fel de Stoner italian. Comparatia cu un colibri, sugerata de femeia care-l cunoaste de departe, fara sa-i inteleaga trairile si mistuirile de zi cu zi, este dezmintita de el insusi, in raspunsul la scrisoarea ei. El nu opreste lumea in loc, nici nu se opreste in mijlocul ei. Pentru ca Marco Carrera nu este un colibri, ci doar un om aflat intr-o cursa de rezistenta in care incearca sa-si gaseasca scopul si cadenta, cu o anumita imunitate/ lipsa de constientizare a suferintei celor din jur (a parintilor sau a sotiei), centrat fiind pe propria sa suferinta. Si pana la urma, cum spunea Octavio Paz ca dragostea este un mod inventat de oameni pentru a putea privi moartea in fata, viata lui nu are nevoie decat de un obiect al dragostei, asupra caruia sa-si canalizeze toate energiile.
Amintesc si multele afirmatii sententioase ce indruma spre ideea unui destin prestabilit spre care Veronesi incearca sa-si convinga cititorii sa priveasca cu obstinatie, pe parcursul intregii carti. Pe mine nu m-a convins, nici nu am putut sa dau credit spuselor sale. Un exemplu ar fi: "Ar trebui sa fie un lucru stiut - dar de fapt nu este - ca destinul relatiilor dintre oameni e hotarat dintru inceput, o data pentru totdeauna, si ca, pentru a sti dinainte cum se vor incheia lucrurile, e suficient sa vezi cum au inceput." Prezinta discursul, dar si ceea ce este in afara lui, nu lasa nimic nedisecat, este mult prea explicit si prea orientat spre propria perspectiva unilaterala. Este un efort pe care, cand il vad, il resping... 
In rest, cartea propune o coloana sonora interesanta, mai ales ca Fabrizio de André este cantautorul meu italian preferat.  Dar e prea putin si incep sa ma gandesc ca valoarea unei carti este invers proportionala cu osanalele de pe coperta a IV-a. Probabil cartile bune se recomanda ele insesi, nu au nevoie de atatea laude, uneori total lipsite de inspiratie, de genul: "Colibri este un roman plin de inspiratie, scris de unul dintre cei mai inspirati scriitori ai nostri".

marți, 2 noiembrie 2021

La pas de pisica prin Tokyo

 

Nick Bradley - Pisica si orasul 
 
Japonezii au iubit dintotdeauna pisicile. Acum vreo 1000 de ani, erau considerate animale sacre, asa cum fusesera candva si in Egipt. Daca simbolul a disparut, dragostea fata de ele a ramas, s-a transmis chiar si culturii pop; o regasim la tot pasul in manifestarile ei de sorginte japoneza: Hello Kitty, Maneki-neko, urechiuse de pisica ce se pot purta pe cap si raspund la starile emotionale, benzi desenate, temple si altare, gradini din Tokyo pe unde se plimba gratios, toate au in comun simbolismul felin. Nick Bradley stie asta, iar volumul sau de debut poate fi vazut ca o declaratie de dragoste fata de capitala tarii in care, atunci cand a plecat pentru a-si petrece un an, a ramas zece. 
Cartea e considerata un roman, dar eu o vad mai mult ca pe o colectie de povestiri cu aceeasi tema principala, orasul Tokyo, cu un personaj care apare intr-o forma sau alta in fiecare fragment, o pisica tricolora, si cu o multime de alte personaje recurente ce brodeaza impreuna un oras halucinant, aflat la granita dintre vis si realitate (nu intamplator o mare parte din actiunea textelor se petrece noaptea).
 Galeria de portrete este una colorata si foarte diversa, atingand mai toate mediile sociale: unele personaje incearca sa pastreze o traditie (precum Rentaro, tatuatorul ce lucreaza prin metoda traditionala tebori, fara ajutorul masinii, sau Ohashi, povestitorul rakugoka cazut in viciul betiei si ajuns pe strazi), altele sunt oameni simpli, soferi de taxi, functionari, un detectiv particular, un pasionat de haiku englez, o traducatoare americana din limba japoneza. Cu totii ofera un fragment de viata japoneza, intr-o carte caleidoscopica in care vedem atat partile frumoase, desprinse din orasul florilor de cires ale caror petale cad pe obraji, cat si pe cele mai putin frumoase, precum lumea Yakuza, cersetorii adunati de pe strazi in apropierea Olimpiadei ori chikan, cuvantul invocat ca un strigat de ajutor in mijloacele de transport aglomerate cand o femeie simte atingeri si apropieri indecente. Exista si xenofobie, si orgolii locale, si serile obligatorii de iesit la karaoke cu colegii de lucru, si jocuri video, si hikikomori, si drame de familie, expresii si zicale ce dovedesc buna cunoastere de catre autor a limbii, toate fac din Japonia o lume mai accesibila, mai apropiata.
Exista o pisica ce prinde viata in atelierul unui tatuator pe spatele unei tinere ce si-a dorit o harta a orasului, vazut in toate anotimpurile sale. De acolo se strecoara in lumea reala si ajunge intr-o cladire abandonata, un fost hotel cu capsule de dormit, intr-un tren ce merge spre un oras de la periferia capitalei, in casa unui cercetator dintr-o povestire cu tenta SF, in cea a unui hikikomori dupa ce este ranita, chiar si pe pachetul de tigari al unui personaj ce fumeaza marca Calico. 
 Ca si ea, si oamenii migreaza dintr-o povestire in alta; fata cu ochii verzi si tatuaj din prima, de exemplu, e amintita in trecere in a treia, ajungand la un moment dat vanzatoare la McDonalds. Un cersetor din a doua povestire se dovedeste mai incolo ca are un frate care il cauta, cei doi tineri care se pregatesc sa inceapa o idila descoperindu-si pasiunea comuna pentru un joc video ajung la un moment dat pe bancheta unui taxi; americanca ce traduce o povestire despre pisici clonate (pe care o vom citi mai incolo) se intalneste cu o prietena intr-o cafenea, o regasim  pe bancheta unui taxi unde isi lasa/uita povestirea tradusa, este cea care refuza iesirile cu colegii, cade victima unei agresiuni chikan, fiecare din aceste lucruri petrecandu-se intr-o alta secventa; si tot asa, firele destinelor se intersecteaza. Uneori personajele se reflecta fulgurant in ochii celorlalti si trec mai departe, spre propria viata, dar alteori au legaturi mai puternice. Se intalnesc sporadic, in acelasi oras in miscare, pe peroane, in trenuri, in taxi, la cluburi ori isi urmeaza propria traiectorie si ne trec prin fata in viniete ce pun in lumina, dincolo de caracterele umane, caracterul unui oras: stralucitor, grabit, fascinant, indiferent, pe alocuri tenebros, efervescent, plin de viata si de vieti surprinse intr-un moment al timpului, de suflete pierdute in valtoarea lui, instrainate, insingurate, de oameni ce-si cauta fericirea sau siguranta materiala. 
Cu totii alcatuiesc o lume in care pandemia nu exista, desi volumul a aparut in original spre sfarsitul lui 2020 si unele texte lasa sa se intrevada apropierea Jocurilor Olimpice. Iar daca ati urmarit ceremoniile prilejuite de Jocurile Olimpice din vara asta, ati vazut cum, prin toata punerea in scena, organizatorii au incercat sa ne aduca mai aproape traditiile si manifestarile reprezentative pentru cultura japoneza. Cam asa am simtit eu ca face si Nick Bradley in cartea asta. Unele lucruri sunt atat de cunoscute incat le poti considera clisee, dar ele exista inradacinate in esenta acestui popor. Si procedeaza la fel cum s-a intamplat la J.O., prin tot felul de reprezentatii, din cele mai diverse, de la traditionale dansuri cu saboti de lemn la futuristele jocuri de lumini. Cartea incepe cu o poezie, continua cu povestiri, una din ele evocand cultura jocurilor video, alta jucandu-se cu SF-ul, ajunge si la banda desenata sau haiku. Acum nu stiu daca in original era atat de divers cum spun unii sau doar le-au luat ochii formele literare variate, ori poate ceva din delimitarea stilistica s-a pierdut in traducere, care mi-a dat senzatia ca este mult mai reusita pe partea de prezentare a culturii si civilizatiei japoneze decat pe cea de joaca de-a formele literare... repet, nu stiu cum a fost conceput originalul. Insa dincolo de asta, asa cum am spus, daca ghiveciul de prezentare a Jocurilor Olimpice vi s-a parut apetisant (mie da :D), o sa va placa si cartea asta, e cam la fel, nu aprofundeaza, ci doar ofera un album foto in miscare usor de rasfoit. Asta venind din partea cuiva care nu gusta nici Haruki Murakami si nici nu este a cat person, presupun ca nu e chiar rau ;).