joi, 29 octombrie 2020

Viata ca o lupta cu propriile temeri

 

Scott Stossel - Anxietatea 
 
De fiecare data cand se intampla sa ajung in mijlocul unei multimi, dincolo de disconfortul mental produs de aglomeratie, de apropierea altor oameni, am o stare de rau fizic, cu senzatii de fierbinteala si transpiratie rece in acelasi timp, incep sa-mi tremure mainile si picioarele, bataile inimii se accelereaza, ma cuprinde o neliniste viscerala si parca se termina tot aerul din jur; uneori totul se amplifica printr-o senzatie de a nu fi acolo unde ma aflu, de o detasare de loc si moment, cand se mai instaleaza si panica de a-mi pierde cunostinta. Nu merg des cu transportul in comun, mai degraba as strabate zeci de kilometri pe jos decat sa urc alaturi de necunoscuti intr-un spatiu atat de ingust, chiar daca nu am propriu-zis claustrofobie. Si nu o fac niciodata fara o figura familiara langa mine. Nu particip la evenimente unde sunt prezente multe persoane necunoscute (nici macar de familie, de genul nuntilor), nu as concepe sa ma afisez pe o scena, sa vorbesc in public nici atat! Mai adaugam cateva fobii si obsesii si peisajul e clar: cartea asta e despre (cei ca) mine, despre oameni incapabili sa isi gestioneze angoasele, nelinistile si bataile de cap sau ale inimii.
Cand vorbim despre anxietate, vorbim despre multi factori: psihologici, medicali, filozofici, culturali. Se pot gasi multe explicatii, se pot face multe supozitii si speculatii. In carte, partea de istorie si evolutie a perceptiei legate de anxietate este bogata si plina de informatii insa, ca si pe autor, m-a interesat si mai mult posibilitatea de a o tine in frau, de a o controla. In principal sunt doua mari curente de gandire: terapia cognitiv-comportamentala, cu radacini in gandirea stoica, si cea medicala, izvorata din convingerile lui Hipocrate ca tulburarile psihice sunt probleme medicale ce se pot trata prin reglarea umorilor. Disputa continua sa fie actuala, psihoterapeutii acuzand medicamentele ca ar fi o cauza de amplificare a simptomelor, nu un factor de vindecare. Tind sa fiu de acord, desi iau in considerare si punctul de vedere al lui Platon care, admitand ca medicamentele pot ajuta in alinarea unor suferinte minore, a efectelor fizice (dureri de cap, probleme ale tractului digestiv),  considera ca problemele principale ale sufletului pot fi abordate doar de filozofi. Acum n-as sti sa va spun daca prea multa filozofie existentialista citita in adolescenta nu mi-a adancit angoasele in loc sa le aplaneze... 
Fiecare are dreptatea sa, anxietatea poate sa tina de toate acestea, dar poate fi si dobandita, "modelata" in familie, transmisa genetic sau un efect al dereglarilor hormonale (cortizolul meu stie).
Am multa grija cand imi aleg astfel de carti, pentru ca nu cred in motivationale si self help-uri ce pretind ca pot sa-ti dea retete minune. Dar intalnirea cu volumul lui Scott Stossel a fost exact ce-mi trebuia, poate nu pe plan terapeutic, mai mult cognitiv. Ca sa inveti sa-ti controlezi dusmanul, trebuie sa-l cunosti. Cu onestitate, cu mult curaj de a se expune, autorul porneste de la propriile sale experiente si ne poarta intr-o incursiune in istoria acestei predispozitii / boli/ stari mentale, dupa cum a fost definita de-a lungul timpului. 
"Pe masura ce trec anii, speranta de a ma vindeca de anxietate a palit si s-a transformat in dorinta de a ajunge la o intelegere cu ea, de a gasi un atribut care sa o rascumpere sau un beneficiu care sa amelioreze faptul ca, prea adesea, sunt o epava agitata, tremuranda si nevrotica.
Scott Stossel a gasit modul potrivit de a aborda un subiect de nisa, transformandu-l intr-unul de interes general.  Dozeaza bine informatiile stiintifice, imbinandu-le cu anecdote din propria sa viata, alterneaza istoria evolutiei perceptiei anxietatii cu exemple de suferinzi celebri, transforma un material ce tine de o specialitate medicala intr-unul digerabil, indiferent de preocuparile si interesele fiecaruia. 
Avem exemple de anxiosi celebri, printre care Proust, Darwin, Gandhi, dar si Elfriede Jelinek, care nu a putut sa-si primeasca personal premiul Nobel din cauza fobiei sociale (cat de bine o inteleg!) sau Hugh Grant, care si-ar fi anuntat semi-retragerea din actorie (nu stiu ce inseamna asta, ori e retragere, ori nu e, seamana cu atitudinea trupelor care anunta ca se desfiinteaza - vezi Scorpions - pentru a avea apoi ocazia unui Reunion Tour si a mai scoate niste albume) din cauza atacurilor de panica declansate de inceperea filmarilor - pentru a numi doar cativa dintre ei. Dar si informatii surprinzatoare, ca de exemplu originea cuvantului "panica", nu ma gandisem ca ar avea legatura cu zeul-tap. Avem exemplificari de cazuri si situatii, dar si lupta permanenta, la persoana I, in momentele cand simte ca viata ii scapa de sub control, expuneri obiective dar si experiente subiective, informatie stiintifica, dar si ganduri si concluzii personale. 
Cartea e ca o fisa clinica a anxietatii si manifestarilor aferente, cu etiologie, simptome, tratament. La cel din urma as avea de obiectat ca ofera un inventar prea bogat al anxioliticelor, antidepresivelor, barbituricelor, dar tin de experienta autorului, de lupta sa personala si toata aceasta enumerare de medicamente m-a ajutat sa  inteleg doua lucruri: 1. fiecare dintre ele a reprezentat (e drept, dupa administrarea asupra cobailor umani), un progres in intelegerea neurotransmitatilor, un pas in schimbarea perceptiei stiintifice si culturale a... fenomenului (tot ezit sa numesc anxietatea boala...); 2. raman la planul meu daca este cazul, dar deocamdata nimic nu ma constrange sa ies sa-mi infrunt cele mai mari motive de angoasa, in afara celor mentale, care ma insotesc oriunde as fi: anxiolitice naturale, privesc in continuare anestezierea chimica a senzatiilor cu suspiciune. 
Despre anxietatea dobandita (autorul are o istorie bogata si in sensul asta), va las sa cititi singuri, oricum nu am atins nici pe departe bogatia de teme si informatii continute in volum. In plus, subiectul se leaga cu o alta carte citita recent, de fictiune de data asta, cu care voi reveni data viitoare. Pana atunci, recomand cu caldura Anxietatea celor anxiosi, celor care traiesc in preajma lor, dar si celor care vor sa sa-si imbogateasca cultura generala si sa aprofundeze un aspect al vietii ce va deveni probabil tot mai frecvent pe masura ce trec luni sau ani de restrangeri si constrangeri.

marți, 27 octombrie 2020

Ce este putred in America?

 

Who is America (2018)

Veti spune ca ma uit cam mult si des in curtea vecinului de peste mari si tari. Fie ca vrem, fie ca nu, ma tem ca el are o capacitate mai mare de influenta a tendintelor mondiale decat batrana si oarecum mai rezonabila doamna Europa, ramanand in continuare prima putere militara si economica a lumii. Asa ca nu ma pot abtine sa nu privesc spre ei "cu ingrijorare", cam cum contempla al nostru presedinte situatiile grave, si cu aceeasi capacitate de (in)actiune. 
Pe Sacha Baron Cohen nu aveti cum sa nu-l stiti. Daca nu pentru altele, macar pentru Borat, a carui continuare tocmai a aparut:  Borat Subsequent Moviefilm: Delivery of Prodigious Bribe to American Regime for Make Benefit Once Glorious Nation of Kazakhstan. Asa ca poate sunteti familiari cu umorul lui ireverentios, frizand grotescul si vulgarul, dar care mie mi se pare teribil de adecvat pentru subiectele pe care le abordeaza si pentru personajele/personalitatile pe care le ia in vizor.
Creand seria "Who is America", cu siguranta ca Sacha Baron Cohen si-a atras multe antipatii,  ma bucur pentru el ca nu traieste in Franta, unde cand incerci sa vorbesti despre toleranta sau sa "fluieri in moschee" risti sa ramai fara cap... 
Dar fiti linistiti, in aceste 7 episoade Cohen nu ofenseaza credintele religioase ale nimanui, poate doar scandalizeaza prin stilul lui provocator cativa dintre protagonistii lor mai rezonabili, caci pe ceilalti dimpotriva, ii instiga sa-si arate pana la capat potentialul, confirmand astfel prejudecatile create in raport cu un anume tip de electorat, in rest totul e bine. Personajele pe care le interpreteaza (stereotipuri ale diverselor tipologii de extremisti americani) isi provoaca interlocutorii sa scoata ce e mai "bun" din ei. Ei sunt un fost agent israelian Mosad, expert in tehnici anti-teroriste, care-i invata pe americani - intamplator sau nu votanti ai lui Trump si sustinatori ai libertatii de a detine/folosi arme - sa se protejeze si sa invete tehnici adecvate de lupta impotriva "dusmanilor" natiunii, un liberal cu preferinte  si obiceiuri sexuale/de familie bizare, un excentric fotograf de moda italian, un jurnalist extrem de republican si cu un look extrem de redneck, un fost puscarias care doreste sa se reabiliteze (de obicei prin arta) si un... nici n-as sti cum sa-l definesc pe tipul care pretinde ca are o emisiune pe YouTube cu jucarii tip surprize pentru copii si incearca, in acelasi timp, cu ajutorul unui invitat, sa explice diverse lucruri inadecvate pentru varsta micilor privitori... Sper ca nu am uitat pe nimeni. 
Cu fiecare dintre aceste personaje, abordeaza diversi indivizi, nu de putine ori importanti la nivel local sau chiar national. E un fel de mockumentar, dar e mai mult decat atat. In urma aparitiei in episoadele sale, au fost distruse niste cariere, si pe buna dreptate. Cazurilor despre care stiu ca au dus la demisii le-am urmarit consecintele tocmai pentru ca mi s-au parut atat de incredibile incat miroseau a fake, am crezut ca e un fel de demonstratie si ca oamenii aia nu exista cu adevarat, nu au cum... Ei bine, unul dintre ei membru al Congresului, celalalt un critic culinar, ambii au devenit "fosti" in urma aberatiilor la care au putut ajunge in timpul filmarilor. 
Poate sa para o satira superficiala, ingrosata, dar surpriza a fost sa constat ca totul era pe bune. Si cum tonul face muzica, episoadele SUNT de prost gust, de acord, dar tocmai pentru ca protagonistii lor sunt de un prost gust incredibil. Si cand spun gust, ma gandesc si in sensul propriu, la episodul cu marele critic culinar... Mi-am inchipuit mereu ca creierul uman este conditionat si ne sugestioneaza sa nu ne placa un lucru care nu este ok sa ne placa. Se pare ca acelui individ, un anume tip de carne (care, evident, nu era ceea ce se presupunea a fi) nu doar ca nu i-a starnit mecanismele de alerta pentru a-l convinge sa nu o guste, dar a impins mult mai departe episodul decat isi imagina chiar si autorul lui. Cam la fel au fost si alte situatii, de exemplu cele care implica par pubian si tehnici de aparare de teroristii islamici. 
Poate sa para grotesc, vulgar, incredibil, imoral, dar este in primul rand socant.  Nu prin faptul ca e politic incorect tot ce se intampla pe acolo, cand vezi ca exista in America astfel de oameni reali. Probabil ca ei exista pretutindeni  si, daca li se da ocazia sa se afiseze, o vor face. Dar una este sa fii un marunt trumpist din Texas si alta sa fii un membru al Congresului, o persoana cu vizibilitate si influenta. Este infricosator sa vezi ca fictiunea de la care porneste personajul interpretat de Cohen este de multe ori depasita de realitate. Pana unde se poate intinde coarda? Chiar si pana acolo unde cineva care nu a ucis pe nimeni niciodata sa fie convins ca a facut-o si sa nu aiba remuscari... 
Te face sa razi, dar e mai mult un rictus, o combinatie intre hazul de necaz si neputinta de a apela la argumente rationale, pentru ca unii oameni nu pot fi convinsi cu argumente, nu pot face fata unei discutii, ci doar imbratisa conspiratii si fake news cat mai spectaculos impachetate. De data aceasta, Cohen ii transforma pe ei in continutul pachetului si ni-i livreaza in toata splendoarea lor dureros de reala.

sâmbătă, 24 octombrie 2020

In vremuri de pandemie

 

Emily St. John Mandel - Simfonia itineranta 

Am inceput sa citesc carti pe care in alte timpuri le-as fi savurat mai degraba ca ecranizari. Nu stiu daca vreau sa ma pregatesc mental pentru ce este mai rau sau doar incerc sa ma detasez de realitate intr-o fictiune care imi arata ca ceea ce traim noi nu este chiar raul cel mai mare posibil. Pandemia noastra e boooring. E atat de plictisitoare ca oamenii au timp sa fie sacaiti de schimbarea rutinei, de prea mult timp petrecut cu cei dragi pe care inainte ar fi vrut sa-l petreaca si se simteau cumva vinovati ca nu apucau, dar acum au parte de prea multa apropiere familiala si prea mare distantare de ceilalti, de prieteni si de familia de departe, au timp sa puna la indoiala insasi existenta ei. E o pandemie soft, stiu ca asta suna cinic pentru cei care au trecut prin suferinte grele sau, mai rau, au pierdut pe cineva iubit. 
Obiectiv vorbind insa, nu avem inca blocaje ireversibile ale serviciilor - desi, daca ar fi sa duca intr-acolo, cat as apuca sa povestesc, as incepe cu "pentru mine, primul semn al sfarsitului a fost oprirea apei calde" - nu exista nici transformari spectaculoase in zombi, un pic de show, daca tot ar fi sa ne termine... Dar probabil ca nu, sfarsitul nu-i aici, nu inca, daca nu se intampla vreo mutatie spectaculoasa. Asteptam cu interes urmatorul asteroid ce ne va da tarcoale pe-aproape sau, daca nu, ne autodistrugem lent, pe-ndelete, prin poluare si incalzire globala. 
Cu totul altfel stau lucrurile in aceasta carte, unde pandemia incepe cam ca la noi. Doar ca nu vine din China, ci din Georgia, ajunge pe continentul american in Canada, ca si SARS-ul de prin 2004. La fel ca si in cazul Covidului, oficialii minimizeaza la inceput criza, se fac provizii de alimente si de hartie igienica (chiar nu am inteles spaima asta profunda a lumii ca nu mai are cu ce se sterge la fund, ar fi probabil cea mai mica dintre probleme daca am fi in real shit pana la gat; cartea a fost scrisa acum 6-7 ani, cum naiba a anticipat spaima primordiala a omenirii?!). 
Se dovedeste insa ca rata mortalitatii e mult mai mare (99%) si deranjul produs speciei umane pe masura. Partea buna e ca se vede mult mai intens stralucirea stelelor. Si strazile oraselor ajung sa fie strabatute de caprioare. Partile proaste-s multe: nu mai exista electricitate (si, implicit,  nici aparate alimentat electric, deci nici internet, televizor, telefon - aviz ministresei educate, care tocmai a emis perla ca in locurile fara internet se poate invata la televizor!), nici antibiotice, nici combustibil. Se revine la vechea metoda a tractiunii cu doi cai putere, care-si pot dovedi utilitatea si in schimbarea corzilor instrumentelor muzicale. Pentru ca tehnologia moare, dar arta nu!
Poate ca risc sa indepartez unii cititori daca spun ca e o carte de atmosfera. Dar mie asta mi-a placut cel mai mult. Constructia schematica a personajelor nu deranjeaza deloc, pentru ca punctul de interes este voit mutat in alta parte, in locul acela unde oamenii ratacesc printr-un peisaj desprins din Walking Dead, cu rare centre locuite, sub amenintarea permanenta a banditilor sau a celor "superiori si fara de pacat" ce intemeiaza culte. Cunoastem, au existat si pe la noi voci din randurile Bisericii care sa afirme ca oamenii pot fi aparati de virus prin credinta puternica, s-a dovedit ca nu, niciodata autosugestia nu a fost mai eficienta decat stiinta/medicina, dar in continuare unii se inghesuie sa ia virusul in timp ce se roaga sa fie feriti de el... 
 Insa stati linistiti, exista si firul epic pe care multi il cauta, alcatuit din istorii individuale impletite intre ele, un sir al evenimentelor care se reconstituie in salturi temporale. "Simfonia itineranta" este un grup format din muzicieni si actori, care la 20 de ani de la declansarea pandemiei cutreiera zona Marilor Lacuri, viziteaza diferite asezari unde tin spectacole cu muzica clasica, jazz si pop reorchestrate si cu piese ale lui Shakespeare, pentru ca cele mai moderne nu mai au succes. Mai avem un aeroport unde exista un muzeu al civilizatiei si doua pretioase volume cu benzi desenate SF, reminiscente ale timpului cand oamenii zburau in spatiu si visau sa ajunga mult mai departe. Si secvente de dinainte de pandemie, care rotunjesc tabloul.
Unele episoade sunt vazute din doua pespective ale celor ce le-au trait, eventual reamintite la multi ani distanta. Insa nimic nu pare repetitiv, fiecare cadru (nu ma pot abtine sa nu privesc cartea ca pe un film) este imbogatit de unghiurile diferit din care este privit iar secventele si personajele sunt legate intre ele prin fire invizibile ce se deslusesc pe masura ce inaintezi, semn ca autoarea a stiut de la inceput incotro dorea sa se indrepte si a reusit sa-si construiasca trama cu o viziune unitara si o claritate ce-si antreneaza cititorii intr-un slalom palpitant printre ruinele acestei lumi. E chiar o post-apocalipsa reusita, ce reda ca intr-un joc de oglinzi umanitatea in tot ce are ea mai definitoriu. Intr-una din acele oglinzi, deformat sau nu, isi poate surprinde reflexia fiecare dintre noi.
Data fiind conjunctura actuala, nu are cum sa nu iti strecoare un fior: oare vom ajunge si noi sa ne amintim, precum personajele ei, "ultima oara cand..." am facut un lucru pe care nu-l mai putem face? Asta incluzand chiar si placeri marunte, ca de exemplu a manca o inghetata. Vom face si noi liste imposibile cu obiceiurile unei civilizatii apuse?
Deocamdata nu suntem inca acolo, dar cred ca lumea se va schimba. Nu atat de drastic, insa "dupa" nu va mai fi la fel ca "inainte", cel putin daca lucrurile mai continua ceva timp ca acum, intr-o stare de functionare a serviciilor, dar de incertitudine mentala. Poate modificarile cele mai mari vor fi cele pe plan uman, care tin de interactiune, de consecinte psihologice, dar si educationale. Vazut din unghiul meu exterior, poate mai obiectiv decat cel al taberelor ce-si arunca pisica moarta dintr-o curte in cealalta si cauta vinovati, sistemul de invatamant este total vraiste, decis de maturi incapabili sa se adapteze noilor cerinte (parinti si profesori deopotriva), in dauna materialului uman maleabil, a micilor bucati de plastilina deformate de adulti depasiti de situatie. Eu sper doar ca va rezulta de aici si un lucru pozitiv: debirocratizarea relatiei cu institutiile publice, praise Sol, vorba unei alte post-apocalipse de vazut pe HBO!

joi, 22 octombrie 2020

Batranete fericita

 

Our Souls at Night (2017)

Asa cum exista comfort food, exista si comfort movies. Sunt filme care incearca sa-ti spuna ca viata poate fi frumoasa la orice varsta, ca singuratatea batranetii nu este un dat, ca poti alege sa o imparti si astfel sa o usurezi. Si pentru ca ma numar printre cei care cred, dupa cum spunea Philip Roth, ca "batranetea nu e o lupta, ci un masacru" si mi-e greu sa-mi inchipui ca se poate imbatrani frumos si ca titlul postarii mele nu e un oximoron, am nevoie de genul asta de filme din cand in cand, chiar daca nu uit niciodata ca-s doar o proiectie ideala a unei varste de care ne temem toti. 
Filmul ma contrazice si ma bucur: cum am putea trai fara o cat de mica bruma de speranta, chiar daca in doze mici si cu efect de scurta durata? Iar cand protagonistii, Louis si Addie sunt interpretati de doi actori care au mai creat de-a lungul timpului cupluri romantice, mai ca-ti vine sa crezi ca perechea din Descult in parc a imbatranit impreuna si a facut-o intr-un fel frumos si datator de incredere in apusul vietii. 
Robert Redford si Jane Fonda, ambii ajunsi la 80 + de ani, desi par mai tineri, au tot ce le trebuie pentru a functiona bine impreuna pe ecran, pentru a crea o drama romantica light destul de previzibila ca desfasurare, dar totusi placuta de privit, pentru ca cei doi raman in continuare nume de referinta ale cinematografiei si asta se vede. Isi asuma cu naturalete rolurile, le interpreteaza cu doza potrivita de umor si dramatism, nimic nu suna fals, chiar daca am avut tot timpul impresia ca am ajuns in mijlocul unei batraneti idealizate, neatinsa de degradarea fizica, in care oamenii inca mai pot sa mearga la munte si sa doarma in cort. Ei, asta chiar ca mi-as dori sa pot face macar peste vreo 20 de ani, nu la 80 :)! 
Louis si Addie sunt doi vecini vaduvi, care se cunosc de-o viata dar niciodata nu au trecut de barierele unei relatii politicoase. Intr-o zi, ea apare la usa lui cu o propunere ciudata pentru singuratatea cu care s-a infasurat fiecare ca un scut protector:  sunt vecini, sunt singuri, in fiecare noapte se culca fiecare intr-un pat gol, de ce nu ar dormi impreuna? Nimic indecent in intentie, il asigura, doar dormit, doar pentru a simti alaturi caldura unui trup uman si pentru a-si impartasi inainte de culcare gandurile, pentru a avea cui sa-i spuna o vorba. Stim deja la ce va conduce asta si totusi cei doi ofera acea blanda magie care sustine filmul pe masura ce relatia lor inainteaza, fara a plictisi.
In conversatiile lor, aflam dezvaluiri despre familii, copii, tragedii din trecut, asociate cu regrete sau nostalgie. Ele sunt un mod de a cunoaste mai bine background-ul personajelor, dar nu va speriati, registrul nu se schimba, nu avem discutii filosofice deprimante despre conditia umana si nici nu e un film static, centrat pe dialog si orientat spre amintiri. V-am zis, este un film light, supa de pui pentru suflet, cum ar zice unii. Hai, ca nu e chiar atat de dulceag! O sa vedeti ca realitatea da buzna repede in vietile lor, sub forma de vecini, copii si nepoti, relatia nu e una contemplativ-melancolica ci dinamica, plina de viata, cum le sta bine unor bunici energici, parca desprinsi din reclamele la medicamentul-minune impotriva durerilor de spate. 
Daca interpretarea are caldura si tensiunea necesare, intregul film fiind sustinut practic de cei doi protagonisti, scenariul nu a vrut sa faca mai mult decat sa mearga pe un drum traditional, batatorit,  nu a incercat sa sondeze prea mult vinovatii sau dileme existentiale exprimate doar in treacat, nu stiu daca a fost o alegere, aceea de a pastra un ton reconfortant, pozitiv, optimist, sau  doar o incapacitate de a sonda ceva mai mult psihologia eroilor, de a umbla la reglajul fin al sentimentelor. Avand la dispozitie materialul uman pe care-l are, parca-mi pare rau ca nici nu a incercat. Si ca filmare mi s-a parut foarte conventional si previzibil, intentia de film usurel parca e prea vizibila, ca si cum filmul ar sari din ecran spre tine si ti-ar spune: "Sunt un Netflix, urmez calea cea mai usoara spre public, ce pretentii sa ai de la mine?" 
Pana la urma, nu e un film cu care sa ramai, e prea cuminte pentru asta, dar ofera aproape doua ore de batranete linistita pe care incerci sa o proiectezi intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat si vrei sa speri ca va fi nu foarte intunecata si dureroasa...

marți, 20 octombrie 2020

Doua priviri asupra Americii profunde

Nu stiu precis de ce am simtit nevoia sa alatur aceste doua volume de povestiri intr-un singur post. Poate pentru ca au un anumit mod sumbru de a privi America si cateva teme comune. Ori poate pentru ca, ajungandu-mi in fata intr-un interval destul de scurt, am simtit ca se completeaza, chiar daca stilistic sunt cat se poate de diferite.

 
George Saunders - Pastoralia 
 
Povestirile lui Saunders alcatuiesc un fel de comedie absurda, ai carei eroi incearca sa se adapteze imprevizibilului ce le conduce vietile. Sunt dark, cu accente horror uneori, dar au si umor, am simtit in ele parfum de Vonnegut si asta mi-a placut teribil. In spatele spectaculosului si flamboaiantului din lumina scenei se ascund amarul, drama reala a omului marunt. Dar satira este diferita de cea a lui Vonnegut, care isi privea mai cu empatie si compasiune eroii. Aici ei sunt pusi in situatii fara speranta, totul capata o tenta orwelliana, oamenii, prizonieri ai unui sistem, ajung sa fie lipsiti de umanitate, sa devina simple jucarii stricate intr-o vitrina ce amplifica senzatia de prizonierat. Sub aparenta multumirii, sub poleiala pe care o afiseaza in fata publicului, ei pot claca in orice moment sub povara esecurilor, ingrijorarii, temerilor.
Dintre cele 6 povestiri, punctele forte au fost pentru mine Pastoralia (avand ca protagonisti doi actori, oameni ai cavernelor dintr-un parc de distractii cu reconstituiri istorice), foarte in spiritul Monty Python, si Sea Oak (cu un stripper preocupat sa nu-i scada rating-ul acordat de clienti, o matusa revenita din morti si multe detalii amuzante). Ambele se construiesc pe coarda vibranta a contrastului dintre aparenta care trebuie expusa in fata neiertatorului public si realitate, grijile si necazurile de dincolo de lumea falsa la a carei constructie participa, cea care conteaza.  
Cascadele si Nefericirea frizerului sunt si ele interesante, dar barbatii singuri care traiesc mai mult in propria lor imaginatie parca nu fac acel haz de necaz ce le da forta celorlalte doua. O alta aranjare in carte a celor 6 texte le-ar fi pus mai bine in valoare, daca volumul ar fi inceput cu ultimele doua si s-ar fi terminat cu cele care starnesc acel ras amar eliberator, ma gandesc ca ar fi fost o dozare mai buna a sentimentelor cititorului, intr-un crescendo. Venind dupa, parca nu au mai avut impactul scontat. Nu intelegeti ca sunt povestiri slabe, din contra, doar ca primele mentionate sunt atat de bune incat au setat standarde prea inalte pentru restul. 
 
 
Flannery O' Connor - Greu de gasit un om bun
 
Cu totul altfel stau lucrurile in acest volum de povestiri ce prezinta aceeasi lume putreda, dar ilustrata cu 50 de ani mai devreme. America de aici este una segregata, macinata de ireconcilieri intre rase si clase sociale (adica la fel ca si cea din prezent), ca un enorm musuroi asupra careia autoarea se apleaca ca un mirmecolog atent (damn you Werber, ca mi-ai bagat acum vreo 15 ani cuvantul asta in cap si il plasez oriunde am ocazia :D), surprinzand sub lupa scene marunte din existenta acestui furnicar american: aici, o familie se pregateste sa plece in vacanta, senina si nestiutoare; dincolo, o femeie se indreapta tinand de mana un copil spre un rau unde vor gasi un faimos predicator; in alta parte, un fost luptator in Razboiul Civil, un general trecut de 100 de ani, zace uitat intr-un scaun cu rotile; un bunic si un nepot se ratacesc intr-un oras si cauta drumul spre gara; trei baieti ajung la o mosie prospera; un barbat priceput repara casa cam paraginita unde locuiesc o mama si fiica ei surdo-muta; un tanar cumsecade vinde Biblii; un emigrant soseste din Polonia la o plantatie din sudul Americii. 
Totul incepe calm, idilic, intr-un colt din sudul Americii albe, puritane, xenofobe si rasiste a jumatatii secolului XX, pentru a capata nuante din ce in ce mai intunecate, uneori macabre. 
O'Connor e total diferita de Saunders. Scrie sec, precis, realist si c(l)inic, e ancorata in realitatea marunta pentru a ne pune in fata personaje incapabile sa priveasca dincolo de propriile bariere, prizoniere, dar nu ale sistemului, ca in cazul lui Saunders, ci ale prejudecatilor proprii si alor celorlalti.
La Saunders nu exista violenta explicita, palpabila, dar se simte o tensiune emotionala ce strabate tot parcursul cartii. O'Connor nu ezita sa isi presare drumul cu victime colaterale ce sfarsesc intr-o baie de sange. Sondand raul, decojeste strat dupa strat mentalitati si justificari. America religioasa, individualista si consumerista se desfasoara in toata splendoarea ei in ambele volume, insa.
 
S-ar spune ca e o comparatie intre mere si pere, dar trebuie sa recunosc ca m-am simtit mai aproape de stilul jucaus si de constructia ingenioasa a lui Saunders decat de tonul precis, expozitiv si sec al lui O'Connor. Dar, luate impreuna, cele doua carti ofera un peisaj mai aproape de intreg decat separate si dau o anumita continuitate a perceptiei asupra unei tari in care multe mentalitati din prezent par sa fi ramas incremenite in cei vreo 50 de ani scursi intre momentele aparitiei lor. 
Va doresc lectura placuta si nu uitati acest indemn: "Conduceti atent! Viata pe care o salvati poate fi chiar a voastra!" Si, as adauga: protejati-va pentru a-i proteja si pe cei dragi!

sâmbătă, 17 octombrie 2020

Gri

 Mircea Cartarescu - nu striga niciodata ajutor
 
Eu cred ca intalnirile cu cartile sunt ca si cele cu oamenii: exista oameni veseli, oameni fascinanti, oameni curiosi, oameni de la care ai ce invata, oameni de care te indragostesti printr-o alchimie ce nu tine de ratiune, oameni cu care esti pe aceeasi lungime de unda si ai sta la discutii cu ei ore intregi. Dar sunt si oameni plictisitori, oameni care considera ca stiu totul, oameni care te privesc de sus, oameni inchisi in lumea lor in care nu esti bine primit si - din pacate - oameni prosti de-a dreptul, cu care orice discutie e o pierdere de timp, conspirationisti sau ignoranti ai geografiei ori care cred ca daca pupa niste oase li se vor rezolva toate problemele din marunta lor existenta sau ca daca neaga realitatea ea nu exista, oameni pe care nu doresti sa-i intalnesti, dar pe care intamplarea ti-i aduce in viata,  fie ca-i cauti, fie ca te cauta ei pe tine, si ti-o polueaza chiar si pentru cateva minute sau ore... 
Si mai cred (si de aceea nu am facut-o niciodata) ca despre poezie nu prea se poate vorbi. Se citeste, se simte sau nu, dar parca ii strivesti corola cand vrei sa le explici altora ce a vrut sa spuna autorul, de fapt ce crezi tu ca ar fi vrut sa spuna, pentru ca autorul, din momentul cand si-a trimis cartea in lume, nu prea mai este stapan pe destinul ei. Unii ar vrea sa o faca, sa-si protejeze mai departe copilul care a crescut.
Citesc poezie, nu des, nu mult, dar cand mi-e dor/durere, o fac, e un fel de liman. Pentru ca sunt trairi pe care nimic nu le surprinde mai bine decat un concentrat liric de durere/tristete/singuratate. Si pentru ca am ramas cumva intr-o alta epoca a poeziei. Sa spunem ca, daca punctele ce traseaza liniile patratului meu poetic ideal ar fi BEPB (BaudelaireEseninPessoaBlaga, mda, suna a triunghi, dar e un patrat cu 2 de B :D), poate ca Mircea Cartarescu nu ar fi in cubul derivat din acel patrat, dar cu siguranta si-ar gasi loc in teseract. Asta pentru ca fiecare are o ierarhie subiectiva, e inevitabil, mintea umana face asta fara sa vrem. 
Stiu ca inca nu am ajuns la carte si bat campii. Dar si cei care mai citesc pe aici si-s obisnuiti cu volutele mele stiu si ei ca uneori, cand scriu - chipurile - despre o carte sau un film, ele sunt doar pretextul, ca urasc sa se alature cuvantul "recenzie" acestor ganduri razlete, insemnari extrem de subiective, pareri inspirate sau legate de ceea ce vad / citesc/ aud... 
 
Am vrut sa citesc volumul din mai multe motive: 1. faptul ca imi placea poezia aceea care, atunci cand s-a oprit si s-a transferat in proza, a reprezentat o "sinucidere simbolica"; 2. faptul ca, sinucigandu-se, autorul ei a renascut ca un Phoenix prozator  care imi place sincer, fara partipriuri (asa vreau sa-i spun, nu incercati sa-mi corectati romceza!), fara sa-l cunosc personal, fara prieteni ai prietenilor (intotdeauna exista dubiul asta cand cineva scrie despre autori romani, nu stiu pe nimeni si nici nu vreau!), mai ales ca, dupa cum am mai scris pe aici, a cunoaste un autor, fie si a-l vedea la o lectura publica (corvoada necesara de PR), mi-ar distorsiona perceptia, favorabil sau nu, e mai putin important; 3. coperta gri, in ton cu mood-ul meu; 4. si titlul, la fel. Intr-o vreme a empatiei de plastic Fb, e mai bine sa nu strigi ajutor, pentru ca nimeni nu are cum sa ajute cu adevarat, sa repare traumele reale, cele produse de timp, cele ireversibile, asa ca orice bine-intentionat ar ramane neputincios si descumpanit, eventual ar pune un emoticon trist sau ar share-ui un strop de durere. 
Mereu am avut senzatia ca, de fiecare data cand ies in lume, trebuie sa-mi pun masca "sociala". Nimeni nu vrea sa se intalneasca cu cavaleri ai tristei figuri, nimeni nu vrea ca sa aiba alaturi pe cineva care se lupta cu moara de vant ce invarte timpul, care, atunci cand i se naste un copil, sa vina si sa ii strice bucuria spunand ca si copilul acela va suferi, poate se va imbolnavi grav sau nu, dar sigur va imbatrani si va muri, cum imi vine mie sa spun. Sunt lucruri pe care le stim cu totii, dar e indecent sa le expui public, e ca si cum ai intra cu buldozerul in bariera sociala. 
Exista totusi o voce care striga ca imparatul e gol: "nu scapa cine poate, nu scapa nimeni!" Ei, bine, apreciez intotdeauna glasul care parca imi citeste si exprima gandurile cinice, care are curajul sa le spuna in public. Dintre oamenii aceia despre care scriam la inceput si pe care ii asociam cu cartile, volumul asta ar fi prietenul cu care imi place sa stau la discutii cu orele, desi ar fi plictisitor un pic, ca nu am putea sa ne contrazicem, sa facem sa sara scantei, nu am avea de ce. Dar am tacea impreuna si e atat de bine uneori sa scapi de zgomotul de fond al lumii. Simtim la fel, dar e un glas care pune mai bine si cu mai mult curaj in cuvinte simtirea comuna. Care se expune, care poate deveni antipatic si antipatia ii poate deveni o confirmare a propriului low self esteem. Ma hranesc si eu cu asta zi de zi, stiu cum e sa fie bine cand e rau... 
Nu aveam cum sa nu ma regasesc in aceste poezii scurte, cu versuri laconice, taioase, cu strofe aproape ca un haiku uneori, concentrate de tristete, durere, angoasa. Poate altii au asteptat si au sperat sa revina versurile lungi, metaforice, elaborate, doldora de simboluri si trimiteri culturale, dar si-au primit raspunsul: "cand eram tanar/ scriam poeme nesfarsite/ aveam timp de asta/ timp cat vezi cu ochii". Timpul se contracta, inflacararea si idealismul tineretii se transforma in viata, adica in dezamagire, in anxietate, in tristete viscerala: "inainte scriam cu ochii arzand / acum scriu cu genele ude". 
Poemele s-au comprimat, s-au ascutit ca lama unui brici cu care creatorul lor incearca sa isi taie venele simtirii sau sa se apere de amenintarea imanenta a monstrului ce ne pandeste pe toti. Este o spaima universala acolo, nu de moarte, care poate fi un liman de unde sa privesti linistit sau chiar amuzat-ironic ce ramane in urma, nici macar de vesnicia ei, ci de drumul pana la ea, de boala, suferinta, degradare, neputinta, e si senzatia ca partea cea mai buna a vietii a ramas in urma: "Sa nu traiesti mai mult decat tine insuti". Si mai ales singuratate, multa, pentru ca pana la urma, indiferent daca avem alaturi o persoana minunata pe care poate nu o meritam, o pisica oarba ori ca "in cires/ o mierla/ ciuguleste ultima cireasa", in interiorul nostru cu totii suntem singuri. Si nu ne consoleaza ca si altii sunt la fel de singuri ca si noi... 
Cred ca in primul rand Mircea Cartarescu avea nevoie de cartea asta ca de un catharsis. Un creator, pentru a se putea mentine pe linia de plutire a vietii, trebuie sa-si strige cu voce tare trairile, altfel decat sa le transpuna in romane sau chiar in jurnale (care, fiind destinate publicarii, poate au fost un pic periate de primele impulsuri). Poezia e mai intima, mai personala, pasesc in ea cu sfiala si teama. Aici se exorcizeaza cel mai bine demonii, la fel de bine ca si in muzica si versurile trupelor care imi plac. Si eu aveam nevoie de cartea asta. In momente cand vreau sa ma scufund, nu imi trebuie veselie, edulcorare, mi se par artificiale si iritante. Ascult muzica depresiva, ma uit la filme deprimante, citesc carti deloc vesele si rezonez cu ele, ca un vampir energetic ce se alimenteaza cu tristete si devine tristete.
Am iubit cinismul acestor poeme, nihilismul lor, elipsa, spatiul dintre cuvintele spuse si cele lasate nespuse, empatia si, evident, compasiunea fata de animale (nu si fata de vrabia-prada :( ). 
Si ce pot sa zic la sfarsit? Chiar si daca totul, sa ne bucuram ca o pisica oarba se plimba dintr-o poezie intr-alta cu gratie felina, ca precizia data de acutizarea altor simturi cand unele incep sa se dizolve in timp poate fi speranta dintre randurile incarcate cu tristete si insingurare. Griul acela de pe coperta nu este chiar negru. Inca. Dincolo de nimic, mai este si clipa. Dincolo de destinatie mai este si drumul, pe care sunt inca multe de "scris/ citit/ vazut / auzit / pipait / gandit/ razgandit". Eu mai vreau, chiar si daca totul...

joi, 15 octombrie 2020

Nebunie, normalitate

 

 Victoria Mas - Balul nebunelor
 
Sfarsitul secolului XIX. La spitalul Salpêtrière, doctorul Charcot, renumitul neurolog al Parisului care incearca tratamente prin hipnoza, incepe sa organizeze anual un nou experiment, un bal la care sa participe si pacientele, avand ca invitati reprezentanti ai lumii mondene a epocii. O data pe an, portile sobrei institutii se deschid si norocosii invitati vin sa asiste, curiosi si intrigati, ca la un spectacol- divertisment, la manifestarile "alienatelor". 
Insa la Salpêtrière nu ajung doar nebune, isterice, maniace, deprimate, ci toate femeile care au indraznit sa se ridice impotriva conventiilor sociale rigide, sa-si depaseasca rolul de sotie si mama, atribuit din generatie in generatie: cele care doresc sa invete o meserie sau nu mai suporta infidelitatea sotilor, cele care se afiseaza cu barbati mai tineri, razvratitele, neadaptatele. Spitalul este "o groapa de gunoi a societatii pentru toate cele care afecteaza ordinea publica. Un azil pentru toate cele ale caror idei nu corespund asteptarilor. O inchisoare pentru toate cele care se fac vinovate pentru ca au o parere. Se spune ca dupa sosirea lui Charcot, in urma cu 20 de ani, spitalul Salpêtrière s-a schimbat, ca doar cele cu adevarat isterice sunt internate aici. In ciuda acestor afirmatii, indoielile persista. In 20 de ani nu pot fi schimbate mentalitatile inradacinate intr-o societate de tati si soti. Nicio femeie nu poate avea vreodata certitudinea ca vorbele sale, personalitatea sa, aspiratiile sale nu o vor conduce intre temutele ziduri din arondismentul treisprezece."
Subiectul are potential, dar abordarea lui in carte e, din pacate, lejera si superficiala. E un roman usor citibil, insa lipsit de nuante: femeile in jurul carora se centreaza sunt victime ale prejudecatilor si constrangerilor sociale, lucide si rationale, barbatii - creaturi fara scrupule (sa zicem ca unul are totusi mustrari de constiinta) care, indata ce se vad contrazisi, isi duc consoartele sau fiicele la ospiciu, iar celebrul doctor, asa cum este portretizat in carte, un ignorant care accepta in institutia sa pe oricine - e suficient sa-i fie lasata in grija de un barbat - si un showman mai preocupat sa puna in fata audientei crize cat mai cu impact vizual, sa creeze spectacol in jurul pacientelor decat sa le ofere un tratament.
Desi si-a propus sa fie un roman feminist care sa faca intr-un fel dreptate victimelor necunoscute ale rigorilor epocii, dandu-le voce, aceasta voce ramane tare firava. Cele trei protagoniste principale sunt o asistenta a doctorului ce nu a reusit sa treaca peste moartea surorii sale, pe cand cele doua erau adolescente, o tanara provenita dintr-o familie burgheza careia ii merge mintea cam mult pentru a se adapta timpului in care s-a nascut si a mai si fost inzestrata cu un dar mai aparte si o pacienta care viseaza pe de o parte la celebritatea data de statutul de aleasa a doctorului pentru experimentele cu hipnoza in fata studentilor si pe de alta la o iubire ce i-ar putea aduce eliberarea, creandu-si o lume iluzorie si amagitoare. 
Perspectivele celor trei femei se tes pe fundalul anticiparii balului mult asteptat, deopotriva de paciente si de public. Actiunea cartii se intinde pe o perioada de doua saptamani (si putin inainte, pentru una din eroine, cu un epilog peste 5 ani), pana la episodul care ar fi trebuit sa fie punctul culminant al cartii, dar trece la fel de neglijabil ca si restul. 
Nu am inteles de ce cartea a facut atatea valuri in Franta anul trecut, la aparitie. Se citeste usor si repejor, dar nu lasa urme. Are o abordare facila care face ca mesajul sau sa nu ajunga nicaieri, sa ramana doar un divertisment de moment. Ma gandesc ca, primind premiul Renaudot al liceenilor, este destinata unui public mai tanar, poate fi interesanta pentru adolescenti, cand gusturile literare sunt in formare si exprimarea mai simpla ii ajuta sa se familiarizeze mai usor cu placerea de a citi texte cursive ce depasesc lungimea si complexitatea sms-urilor. Limbajul ramane la nivelul celui din cronicile mondene ale epocii la care face referire, aveti aici pentru exemplificare fragmente din ziare care descriu balul (in franceza). M-a frustrat lectura, pentru ca am intuit un potential ce se putea dezvolta in multe directii: psihologica in primul rand (mai multa aplecare asupra propriilor personaje), clinica (cele cateva metode de tratament sunt expediate sumar), poate si balul pe care l-am asteptat toata cartea putea avea un pic de atmosfera... 
Daca vreti sa cititi romanul pentru a va forma propria parere, evident ca nu trebuie sa ma luati in seama, unanimitatea (cel putin prin Franta) pare sa fie ca acest debut al Victoriei Mas este o mare revelatie. Poate si ecourile mi-au creat asteptari, de ajunsesem sa sper ca o sa citesc cine stie ce Guzel Iahina frantuzoaica. Nici pe departe. Cum spune Wislawa Szymborska: "Prefer povestile fratilor Grimm titlurilor din ziar". Sa va mai spun ca este prima carte unde vad ca, dintr-o nefericita alegere editoriala de a scrie cu alb pe alb, pe pagina 3 sunt invizibile si titlul si numele traducatoarei?

marți, 13 octombrie 2020

Cat de mult e prea mult?

 

Cuties (2020)

Recunosc, daca nu ar fi fost tot tam-tam-ul legat de filmul asta, nu stiu daca as fi ajuns sa-l vad, pustoaicele dansatoare nu-s chiar printre subiectele mele de interes. Mai intai, au fost valurile pornite de la simplul afis al filmului. Multi s-au grabit sa-l judece fara sa fi vazut din el mai mult de atat. Apoi mi-au tot picat in fata ochilor diverse reactii, deopotriva de blamare si aprobare. In America cea plina de puritani si bigoti (nu ca restul lumii ar duce lipsa, dar parca ei au mai multi sau cel putin au o expunere media mai importanta), au inceput acuzatiile: ca este un film care creste libido-ul pedofililor, ca prezinta copii intr-o ipostaza hipersexualizata, ca denatureaza cultura musulmana transformand-o in ochii lumii intr-una a constrangerilor, folosind elementul sexual pentru a rupe "the evil chains of Islam", dupa cum spunea o musulmana pe Reddit. Tot pe Reddit am citit insa si opinia unei adolescente de 16 ani care-si aduce aminte (amintiri mai proaspete decat ale adultilor) ca, pe cand avea 11 ani, cat au eroinele filmului, cam asa se imbracau si se purtau cele de varsta ei. Si este vorba despre fete, pentru ca ele incep cam pe la 11 ani sa intre in vartejul haosului hormonal prepubertar si sa-si descopere sexualitatea, sa vrea sa devina mai atragatoare, mai feminine, sa-si caute o identitate. Si eu imi amintesc, chiar daca a trecut mult timp: aveam colege in Romania lui Ceausescu care prin clasa a 5-a - a 6-a incepeau sa-si scurteze/stramteze uniformele, in lipsa altor haine mai fistichii. La baieti, hormoniada se manifesta mai tarziu si un pic altfel, nu-s supusi aceleiasi presiuni sociale privind standardele de moda sau frumusete. 
Modelele de unde ar putea veni decat de la varsta apropiata, dinspre adolescentele hiper-sexualizate?  Imitatia este o forma de invatare si, daca este de aruncat vreo piatra aici, ea ar trebui aruncata nu inspre parinti, copii sau producatorii unui film, ci spre intreaga societate. Asta e mersul lucrurilor, astea sunt valorile promovate pe toate canalele, de la TV la retelele de socializare,  nu este nevoie de un film ca sa putem intelege un fapt elementar.
Filmul este centrat in jurul lui Amy (Fathia Youssouf), o fata de 11 ani provenita dintr-o familie de emigranti senegalezi traditionalista, ce se vede pusa in fata unor situatii (bigamia tatalui, supunerea mamei in fata judecatii si practicilor islamice ale unei matusi foarte autoritare) in contrast cu civilizatia occidentala care o inconjoara in Franta. Mai intai, incepe sa se uite cu jind la modul in care se imbraca unele fete de varsta ei, cele care la scoala sunt popularele impertinente. Apoi descopera pasiunea care le uneste, dansul, si incepe sa fie atrasa si de el, isi doreste sa fie inclusa, sa faca parte dintr-o comunitate, sa aiba prietene, sa sparga zidul de singuratate ce o inconjoara. Evident, singurul mod in care ar putea sa o faca este sa ajunga la ele prin pasiunea comuna, sa le imbratiseze valorile, sa devina la fel de cool ca ele. De aici pana la a impinge tot mai departe granitele acceptabilului si a plusa pana cand va deveni leaderul lor, calea nu este prea lunga. 
Sa fii indignat de film inseamna sa nu stii in ce lume traiesti daca a fost nevoie de el pentru a-ti deschide ochii. In ceea ce priveste modul de a se imbraca, este unul firesc pentru varsta lor. Nu spun ca e adecvat sau nu, dar este ceea ce vezi pe strada, pustoaice cu un top si pantaloni scurti, o tinuta care la o varsta mai mare devine apanajul unei anumite "categorii profesionale". Admit insa ca filmul a incercat sa obtina o reactie, sa fie ostentativ la nivel cinematic: miscari lascive, cu prim-planuri pe partile corpului ce sugereaza ritmul actului sexual, o coregrafie preluata de la alte trupe de dansatoare, pe care cele mici si le iau ca model. Cine a vazut un show de talente cam stie cum se danseaza in zilele noastre. 
Problema ar fi ca ca unele miscari sunt adecvate ca perceptie sociala generala la o anumita varsta, dar nu si la alta. Fetitele din film raman niste copii, au o curiozitate fata de sexul opus si fata de sexualitate in general ce ne lasa sa intelegem ca, dincolo de poza pe care o afiseaza, sunt mici, inocente si naive. Scena descoperirii unui prezervativ este chiar haioasa, asa cum mai sunt cateva. Mi-a placut ca scenariul Maimounei Doucouré (care semneaza si regia) imbina fericit registre si tonuri, are impact tocmai pentru ca nu imbratiseaza o privire uniforma, alterneaza momentele grave cu cele mai relaxate, pentru a crea o imagine unitara. Un singur lucru a fost cam aiurea, finalul, o schimbare de atitudine brusca si inexplicabila a fetei si a mamei sale, o intoarcere la 180 de grade pe care cursul de pana atunci al actiunii nu o justifica, ramanand incredibila. Poate i-ar fi stat mai bine filmului fara ultimele 5 minute... 
Regizoarea marturisea intr-un interviu ca ideea i-a venit de la o scena din viata reala, care a reprezentat pentru ea, ca senegaleza emigrata, un soc cultural, aducandu-i aminte de criza de identitate pe care a trait-o in copilarie, crescand la confluenta a doua culturi. Daca si-a dorit sa fie un film care sa reflecte o astfel de experienta formatoare, i-a iesit doar pe jumatate, pentru ca filmul asta e despre ceea ce vrei sa vezi in el: unii au vazut child porn, eu am vazut multa furie, constrangere si in primul rand nevoia de adaptare, de apartenenta. E bine totusi ca, indiferent de strategia adoptata, ca a vrut sa fie socant sau nu, a facut sa se vorbeasca despre el (desi discutia despre film in sine eclipseaza discutia despre subiectul lui, care mi s-ar fi parut mai importanta, cea despre valorile care sunt transmise copiilor si felul in care le recepteaza ei).

sâmbătă, 10 octombrie 2020

Puterea cuvintelor

 

Guzel Iahina - Copiii de pe Volga 

In a doua jumatate a secolului XVIII, imparateasa Ecaterina a II-a a pus la dispozitia strainilor teritorii pustii ale Imperiului Rus, atragand o numeroasa comunitate de nemti (compatrioti de-ai sai) ce au creat mai multe colonii pe malurile Volgai. Intr-unul din satele de pe malul stang incepe povestea noastra. Jakob Ivanovici Bach, profesor la scoala din localitate, traieste intr-o rutina din care nu-l scoate decat pasiunea sa irationala pentru furtuni. Asta pana in ziua cand ajunge pe malul celalalt al fluviului, dincolo de limitele lumii cunoscute, marcand trecerea unei granite invizibile ce-i va schimba viata. Intram alaturi de el din realitate intr-o poveste parca desprinsa din mintea fratilor Grimm, ilustrata fluid-suprarealist de Dali:  
"A intors capul, nevenindu-i sa-si creada ochilor: lumea din jur se topea, ca untura intr-o tigaie incinsa. Lucrurile isi pierdeau conturul si se lichefiau, curgand pe peretii rapei: busteni puternici, bolovani, buturugi acoperite cu muschi, manunchiuri de radacini, frunzis putred. Culorile se amestecau, pierzandu-se una in alta: negrul pamantului si rosul frunzelor, cenusiul lemnelor si verdele muschiului, totul curgea, incet, in jos. Bach a inceput sa se zvarcoleasca disperat, incercand sa fixeze ceva, orice, in aceasta precaritate - nimic tare, doar un aluat moale si compact din lemne, piatra si radacini. Se ineca intr-o padure doborata de vant, se ineca implacabil, cumplit - ca o musca in miere, ca o molie in ceara topita a unei lumanari.
De altfel, fratii Grimm ne fac complice cu ochiul din toata cartea: de la numele misteriosilor locuitori ai casei de pe malul drept la detalille de atmosfera, de la povestile pe care ajunge Bach sa le scrie la un moment dat, cu trimitere la cei sapte frati, fluierasul fermecat, cele trei torcatoare, pana la numele copiilor de la cresa (se amintesc in trecere Hansel si Gretel), ei stau ascunsi in umbra acestui minunat roman despre o epoca din istoria Rusiei, despre destine individuale si mai ales despre puterea cuvintelor. 
Citisem romanul de debut al lui Guzel Iahina, una dintre descoperirile mele literare din ultimii ani. Dar cu acest al doilea roman, revelatia nu doar ca se confirma, ci mai urca un nivel, asa cum numai cu marii scriitori se intampla. Rusoaica asta are talentul rar de a inzestra locurile pe care ni le pune in fata ochilor cu magie, de a crea pe fundalul istoriei mari si agitate o lume alegorica si simbolica. Am vazut asta si la Olga Tokarczuk, Marquez este maestrul de necontestat al procedeului, pe ambii ii iubesc si pe alti cativa. Asemenea lor si asemenea personajului sau principal, Bach, autoarea stie ca prin cuvinte se poate remodela lumea, se poate da o forma tumultului si haosului istoriei, la fel de vijelios ca apele fluviului primavara, cand gheturile se topesc, se poate plasmui o noua relatitate. Cuvantul scris sau vorbit vrajeste, instiga, consoleaza sau vindeca. Cand apare tacerea, se instaleaza si pustiul in suflet.
Daca in Zuleiha deschide ochii autoarea ne purta pana in Siberia, alaturi de eroina desprinsa din minoritatea tatara, acum ne scufunda in apele reci ale Volgai, in sanul minoritatii germane stabilite pe malurile fluviului. Alaturi de ei suntem martorii a 20 de ani de istorie zbuciumata a ceea ce a fost Republica Autonoma a Germanilor din Rusia, in perioada dintre 1918 si 1938. 
Din izolarea sa de pe malul drept, eroul contempla trecerea timpului revenind periodic in satul de unde plecase, pe care il gaseste mult schimbat cu fiecare intoarcere: chipuri imbatranite si ridate, case in paragina, frica si teroare, personaje noi ivite in mijlocul comunitatii. Astfel ajunge sa defineasca trecerea timpului prin prisma evenimentelor ce i se succed inaintea ochilor: Anul Caselor Nimicite, Anul Smintirii, Anul Viteilor Nenascuti, Anul Celor Flamanzi, Anul Copiilor Morti si asa mai departe, pana cand va fi si el inglobat in mecanismul istoriei. 
Chiar daca istoria mare este cunoscuta si previzibila (apar in carte, in scurte secvente, si Lenin, si Stalin, si Hitler), ea capata in imaginatia autoarei conotatii metaforice iar istoria individuala ce se desfasoara in cadrul ei este sinuoasa, imprevizibila si tulbure ca meandrele Volgai, raul ce pastreaza memoria timpului trecut, dupa cum vom vedea intr-o secventa poetica si suprarealista aproape de final. 
Imi place mult modul in care aceasta tanara autoare stie sa alcatuiasca lumi fantastice cladite pe realitatea dura, imagini puternice, precum aceea in care chipul iconic al marii imparatese se topeste pentru a se metamorfoza in noile tractoare, simbolul vremurilor noi. Cuvintele ei vrajesc, se desprind din pagina si mi se intiparesc in suflet.

joi, 8 octombrie 2020

Regele dinamitei

  

Lisa Strømme - Doamna Nobel 
 
Pentru ca astazi se acorda Nobelul care ma intereseaza cel mai mult, cel pentru literatura (si imi permit sa fac o predictie destul de generala, si anume ca va fi castigat de un negru, motivele sunt evidente si nu doar legate de valoarea literara - am in minte vreo doi posibili candidati, o nigerianca si un kenian, dar nu vreau sa dau nume, pescuiesc in ape destul de adanci, nu e ca si cum as avea 5 nominalizati clari din care sa aleg - biine, hints, nigerianca traieste in America si e cam tanara pentru Nobel iar kenianul are  un apostrof in nume), spun doua vorbe despre o carte pe care mai degraba as fi trecut-o sub tacere si mi-as fi sters-o repejor din memorie. Despre viata "regelui dinamitei" nu stiam prea multe, in afara de faptul ca, macinat de remuscarile si vinovatia produse de gandurile ca a inventat o arma letala, amplificate de o neintelegere a presei care, la moartea fratelui sau, a crezut ca Alfred este cel care a murit si a publicat un necrolog deloc magulitor, a infiintat fundatia ce ofera anual premiile cu numele sau. 
Intentia initiala, denaturata in timp, era de a sprijini tinere talente din diverse domenii, oameni promitatori la inceput de cariera, care au nevoie de sustinerea materiala oferita de premiu pentru a-si continua experimentele, cercetarile, pentru a scrie lipsiti de grija zilei de maine. Nobelul a devenit apoi o confirmare prestigioasa a meritelor sau o arma diplomatica (mai ales cel pentru pace, dar si literatura sanctioneaza sau premiaza luari de pozitii politice), fiind acordate unor personalitati ca  incununare a muncii lor, cand sunt deja consacrati, eventual spre sfarsitul vietii. Parca felul in care a gandit creatorul premiile avea o aura idealista ce-mi place mai mult, un pariu cu talentul si dedicarea, erau neintinate de greselile sau derapajele vietii. Nu era mai frumos sa le fie inmanate unor oameni la inceput de drum, care sa fie astfel incurajati si sa aiba apoi parte, de-a lungul timpului, de alte onoruri si medalii? 
Hai totusi sa zic si despre carte. Asa cum am vazut in Fata cu fragi, autoarea adopta reteta biografiei romantate pentru a prezenta femeia din spatele celebritatii (pana acum doi scandinavi, Munch si Nobel), in cazul de fata Sofie Hess. Sofie e o Eliza Doolittle de secol XIX, trimisa de familie sa lucreze intr-o florarie. Ca orice tanara din vremea ei care nu nu a avut acces la educatie si nu stie prea multe, singura perspectiva de avansare sociala este casatoria cu un barbat bine situat. Nu se simte atrasa de munca sa, iar cand intr-o zi un domn generos ii promite ca o va ajuta sa-si schimbe viata, incepe sa viseze. Vorbele lui se dovedesc a nu fi doar promisiuni, asa ca Sofie va ajunge sa stea alaturi de unul din cei mai cunoscuti oameni de stiinta, sa se faca de ras prin saloanele pariziene, sa aiba un copil cu altul, de care tot Nobel va avea grija, totul in timp ce Alfred "cotizeaza" lunar la intretinerea ei, mangaindu-si altfel, periodic, orgoliul de a fi admirat de o femeie mult mai tanara si nevoia de a gasi cuvinte tandre, care sa-i aline cosmarurile produse de culpabilitatea ce-l macina. 
Asemanarile cu Eliza Doolittle se opresc destul de repede. In timp ce Eliza invata "The rain in Spain stays mainly in the plain!", Sofie se lasa modelata nu doar de cel care isi doreste sa fie Pygmalionul ei, ci si de diverse personaje dubioase cu care-si intersecteaza calea, astfel ca fraza ei de referinta pentru invatarea limbii franceze ajunge sa fie "Les putes à Vienne ont les plus belles chattes de toute l'Europe". Mai mult decat iubire pentru un barbat cu aproape 20 de ani mai in varsta, am vazut recunostinta pentru un binefacator, o mentalitate de femeie intretinuta, ale carei pretentii si nevoi cresc pe masura ce descopera posibilitatile materiale ale protectorului, ce-si traieste o perioada din viata alaturi de un barbat in timp ce-si proclama sus si tare iubirea pentru altul, mergand pana la a santaja executorii testamentari ai lui Alfred pentru a obtine bani, si mai multi bani. Cam multe spoilere? Mai bine, v-am scutit de efortul de a citi cartea daca nu ati facut-o inca.
Nu stiu ce a intentionat autoarea, cum o fi fost reala Sofie Hess, partenera lui Nobel timp de 18 ani, dar portretul rezultat din roman nu e deloc magulitor, desi e imbracat in dulcegarii si aspiratii de depasire a propriei conditii. Nimic nu ajuta, nici dialogurile subrede, nici dezvoltarea personajelor si a relatiilor dintre ele, cele mai interesante parti raman scrisorile lui Alfred, ce pot dezvalui un pic, desi in acelasi dulceag stil romantios, din sfasierea interioara a unui om de stiinta care a creat o arma sperand ca va contribui la progres si pace. Cartea mi s-a parut mai slaba decat Fata cu fragi, nu stiu daca din cauza  intereselor si afinitatilor autoarei (si mie imi place mai mult pictura decat joaca cu dinamita) sau din vina unui personaj central deloc ofertant. 
 
Edit: mda, am fost departe. Excuse my ignorance... Louise who?

miercuri, 7 octombrie 2020

Realitatea ucide, fictiunea salveaza

 

 
Javier Cercas - Impostorul

Enric Marco traieste, are acum 99 de ani. Dupa ce ani intregi a sustinut ca a luptat impotriva franchismului si nazismului, ca a fost prizonier intr-un lagar fascist, experienta pe care a si descris-o intr-o carte, dupa ce a fost acoperit de onoruri, devenind un reprezentant marcant al supravietuitorilor Holocaustului spanioli, a facut parlamentarii spanioli sa planga, intr-un discurs emotionant despre ororile suferite, in 2005 a fost deconspirat de un cercetator, iar dorinta sa de a ramane in istorie ca un erou l-a transformat intr-un mare impostor. Nimic din pretinsele sale acte eroice nu era adevarat. Biografia pe care si-a inventat-o, ca un creator magistral de povesti, face obiectul cartii lui Javier Cercas.
Cand un personaj isi tese singur propria fictiune pe fundalul istoriei, un scriitor precum Cercas, mereu preocupat de istoria secolului XX, un explorator al limitelor dintre adevar si fictiune, interesat de analiza multiplelor fatete ale unui personaj si de zonele intunecate ale existentei sale nu putea sa nu se lase sedus de subiect, cu atat mai mult cu cat, dupa cum marturiseste, mai are un punct comun cu acesta. Intr-o perioada mai dificila din propria-i viata, cand mergea la psihoterapeut, acesta i-a pus in fata concluzia ca "viata mea era o farsa si eu un farsor, care alesese literatura pentru a duce o existenta libera, fericita si autentica, dar traiam una falsa, captiva si nefericita, ca eram un tip care se dadea drept romancier, dar care trisa si insela pe toata lumea si in realitate nu eram altceva decat un impostor".
Acest sindrom al impostorului, bine cunoscut in psihologie, l-a adus intr-un fel aproape de subiectul romanului, dintr-o nevoie de a se intelege intelegand motivatia din spatele actiunilor lui Marco, chiar daca mult timp a fost sfasiat de dileme de natura morala: "A intelege inseamna a scuza", dupa cum afirma Primo Levi, sau, asa cum spunea Tzvetan Todorov, a  impiedica revenirea raului?
Cercas nu doar ca reuseste sa-si scrie romanul, dar o face impreuna cu noi, cititorii, transformandu-ne in martorii intregului proces de creatie, de cand apare ideea, trecand prin indoieli si confruntari cu propriile senzatii, cu gandul ca, scriind despre un asemenea personaj dornic de atentie i-ar face de fapt jocul, apoi prin munca de documentare, intalniri si interviuri.
 Cartea se scrie sub ochii nostri, un roman de non-fictiune ce imbina fericit metaliteratura cu eseul, biografia cu autobiografia, punctat de fotografii si decupaje din ziare ce documenteaza ancheta despre adevarata viata a lui Marco. Mergand pe urmele personajului sau, Cercas constata ca acesta si-a inceput minciuna inca de la nastere, decaland momentul cu doua zile, pentru a-l putea lega de o zi importanta din istoria Spaniei, apoi, cand a venit timpul, a construit-o cu grija minciuna, imbinand-o cu fragmente de adevar. 
Autorului ii reuseste de minune sa redea acest personaj nuantat, cu multe umbre dar si cateva lumini, cu o viata demna de un erou picaresc, sarlatan prin excelenta, ce si-a calculat si studiat fiecare miscare. De pilda, lagarul de la Flossenburg a fost ales pentru ca impostura ar fi fost mai dificila in cazul lagarelor mai cunoscute, chiar imposibila pentru Mauthausen, unde au fost prizonieri peste 9000 de spanioli. Si tot asa, printre propriile consideratii si investigatii, discutii cu personajul principal si cu cei care l-au cunoscut in diverse etape ale existentei sale reale sau mistificate, Cercas reuseste sa scrie o carte despre realitate si fantezie, adevar si minciuna, punand sub lupa adevarurile care pot face rau si minciunile care pot proteja, schimband cu usurinta tonul si stilul, de la roman la eseu, de la transcrierea seaca si repetitiva a imaginilor redate de camera de filmat sau a unei enumerari de ipoteze, introduse cu rigoarea rece a unui proces-verbal prin "spune ca..." sau "s-a spus ca..." la reflectii asupra literaturii si rolului (de)mistificator al sau, facand paralele intre personaje si autori, punandu-se pe sine in discutie in acelasi timp in care analizeaza viata si minciunile lui Enric Marco, coreland volumul pe care il scrie cu alte carti ale sale. 
Revine la tema din Soldatii de la Salamina readucand in discutie eroul anonim, oameni uitati sau neglijati de istorie, cum sunt cateva cazuri si in cartea de fata, cei care au stiut sa spuna NU cand toti ceilalti plecau fruntea in fata dictaturii franchiste sau cel care a stiut sa spuna NU deconspirand minciuna. 
Reteta este cumva aceeasi si e una care imi place: construindu-si fiecare volum, Cercas se construieste si pe sine ca autor (merita din plin citite si gandurile sale, presarate cu auto-ironie, despre moralitatea si indoielile scriitorului), se dezvolta in raport cu personajele sale, se reinventeaza. E o carte construita pe multe-multe straturi si planuri, nu ocoleste nici "industria memoriei". Intr-o vreme cand lumea era avida de recuperari, de marturii (cum s-a intamplat la noi cu perioada comunista dupa 90), este justificat pretextul de a li se oferi fiindca au nevoie de ele, chiar daca sunt false si manipulatoare si sunt minciuni care nu fac rau nimanui - cum ar spune Marco - ori dimpotriva? Enric Marco nu a fost singurul (mai sunt si alte exemple in carte, dar cate vor fi ramas nedescoperite?), asa cum poate si printre victimele Rezistentei noastre anti-comuniste se vor fi strecurat escroci dornici de atentie, de compasiune si ovatii publice, nedemascati. Sa-i consideram niste Don Quijote in cautarea aventurilor si a gloriei? Sa le multumim ca au recuperat o perioada, compiland-o din amintirile celor ce au suferit cu adevarat?
Recunosc, au fost momente cand cartea mi s-a parut cam stufoasa. Franchismul, anarhismul sindical spaniol, imbibate cu date istorice reci si precise, sunt detaliate pe alocuri cam mult, dar e un roman de non-fictiune, chiar daca eu preferam partea eseistica si metaliterara. Altii ar putea sa le gaseasca fascinante. Singurul lucru pe care i-l pot reprosa insa obiectiv cartii este reluarea de (prea) multe ori a acelorasi idei, revenirea asupra lor prin noi reflectii care nu le imbogatesc, ci doar le confirma, mi s-a parut un pic cam redundanta. La cat de densa e oricum, parca nu era nevoie. Dar asta nu-i rapeste ce-i al ei, o carte buna, nuantata, interesanta din foarte multe puncte de vedere, care da de gandit.

luni, 5 octombrie 2020

Natura sau cultura?

 

Jurgen Brater - Maimuta din tine

Daca ati ajuns aici din intamplare si sunteti creationisti, flat Eartheri, negationisti ai schimbarilor climatice sau adepti ai cine stie caror conspiratii mondiale, cred ca puteti sa va opriti si sa iesiti, daca se poate fara a tranti usa. Bine, relevanta pentru cartea despre care vreau sa va vorbesc este doar prima categorie, pe ceilalti doar nu va vreau prin preajma, daca tot fac curat. 
Mai citesc din cand in cand carti din colectia Savoir vivre a editurii Baroque Books & Arts, carora mereu le-am admirat aspectul grafic, in special atunci cand subiectul lor se intersecteaza cu interesele mele din zona non-fictiunii. Cartea de fata atinge psihologia evolutionista si behaviorismul, un pic de sociologie, isi propune sa analizeze modul in care comportamentele ancestrale se reflecta in viata actuala, instinctele si impulsurile ce ne iau in stapanire atunci cand natura de om al cavernelor predomina asupra civilizatiei si culturii, pe care mii de ani nu au reusit sa le inabuse. 
Pentru a-si servi argumentatia, autorul inventeaza o familie traditionala paleolitica fictiva (mama, tata, doi copii si al treilea pe drum) in cadrul unui trib condus de capul familiei, Ugur. Pornind de la experientele sale de zi cu zi, le proiecteaza ecourile in lumea contemporana. Acum, trecand peste faptul ca familia traditionala nu prea exista pe vremea aceea, tribul fiind mai presus de nucleul familial asa cum il definim astazi, toate experientele astea ale lor care genereaza apoi ecouri si interpretari in vremurile noastre mi s-au parut trase de par, gandite de o minte de acum, fara sa ia cu adevarat in considerare nivelul cognitiv al protagonistilor. Le atribuie stari si sentimente care le erau probabil straine, ca intr-o animatie de genul "Aventuri in Epoca de Piatra", mai grav e ca isi si construieste argumentatia pe baza lor. Macar acolo stii ca e vorba de o transpunere moderna, dar cartea de fata are pretentia unei lucrari cat de cat stiintifice, in ciuda factorului de popularizare. Daca asta e partea care s-a vrut amuzanta, nu prea a iesit. 
Autorul, medic stomatolog (cum stim, stomatologii sunt mari specialisti in psihologie evolutionista!), incearca, pornind de la aceste episoade cu pretentii de literatura, sa transpuna apoi, pe baza compilarii unor teorii ale unor adevarati specialisti (la ce bibliografie are, mi se pare ca a citit mult cam degeaba) reflectarea lor in preferintele, pasiunile, comportamentele noastre de zi cu zi. A rezultat un fel de analiza casual, genul de discutie buna de o petrecere, cand se termina subiectele serioase, se incing spiritele si vrei sa te contrazici cu cineva. 
Si am simtit nevoia sa-l contrazic de la inceput, nu pentru ca m-as pricepe mai bine la domeniu, nici vorba, ci pentru ca am sesizat unele carente de logica elementara. Desi el insusi recunoaste ca Neanderthal si Cro-Magnon au un stramos comun, cel dintai e o specie separata, noi fiind descendentii celui de-al doilea, de ce ne raportam totusi, in intreaga carte, la primii? Sa trecem peste asta, si sa vedem in ce fel. 
Am mostenit fascinatia pentru foc, convingerea ca norocul poate fi influentat prin practici ritualice, pornirea de a aduna si colectiona, poate anumite comportamente cum ar fi acela ca ne simtim mai confortabil cu spatele la perete si cu fata la usa, pentru a fi mereu in alerta. Am construit fortarete, apoi orase, dar suntem mai atrasi de intinderea spatiilor verzi, de natura. Astea si multe altele sunt reminiscente ale copilariei evolutiei, ca si vanatoarea ca sport, insa sunt prea multe alte comportamente care mi s-au parut trageri la tema.
Considera scarba (generata de alimente) o trasatura dobandita, transmisa din preistorie, pentru ca apoi el insusi sa afirme ca, pana la o anumita varsta, copiii nu o au, bagand in gura tot ce le pica in fata ochilor. Si atunci ma intreb nu cumva de fapt scarba este o atitudine indusa, educata, conditionata social, nicidecum o reminiscenta preistorica? Ca si anorexia, aparuta sub presiunea standardelor de frumusete construite de societate. Iar sa pui depresia, care pana acum vreo doua secole nici nu se stia ca exista, tot in carca neanderthalienilor, mi se pare mult prea mult. 
Apoi mai sunt cliseele de gen, care spun ca barbatii trebuie sa fie intr-un anume fel, femeile in altul. De ce un barbat nu merge cu placere la cumparaturi? Simplu, pentru ca nu-l intereseaza cum se imbraca, dar poate pe altul da. Nu as baga mana in foc, in locul autorului, ca moda a aparut chiar in Epoca de Piatra, ca femelele umanoide erau atunci preocupate sa imbrace o blana cat mai atragatoare ochiului, asa cum afirma. Mai calduroasa, da! Spiritul practic era mai dezvoltat decat cel estetic. Au mai trecut niste secole, pana la romani si egipteni, cand asta urma sa devina o preocupare. Mai afirma ca barbatii considera munca un fel de vanatoare si i se dedica profesiei cu devotament. Nu toti, in plus sunt si femei care fac acelasi lucru. Partea de atavisme e clara, ele exista, dar trasaturile genetice nu prea au legatura cu subiectul cartii, mi s-au parut in plus, doar pentru a sustine cel mai bine idei care altfel nu par sustinute de o baza stiintifica puternica. 
De acord ca exista si idei verificate si confirmate, unele tangentiale, fara legatura cu demonstratia propriu-zisa, ca de exemplu explicatia pentru care indulcitorul nu este un inlocuitor valabil pentru zahar. Insa e foarte multa umplutura care incearca sa creeze o reflectare fortata a comportamentelor preistorice in cele actuale.  E bine, mi-a tinut mintea antrenata si alerta, de cateva ori am dat fuga pe net sa mai verific niste informatii. 
M-am mai poticnit si in traducere, cam des pentru a o considera buna: nu-mi place verbul "a persuada", dar deloc, "comportamentistilor" le-as fi spus behavioristi, psihologie "evolutionista" in loc de "evolutionara" (de acord ca a inceput sa cam intre in uz prin contaminare din engleza), iar o banda de rockeri este doar atunci cand traducatorul isi inchipuie ca muzica rock este o infractiune. Apogeul mi s-a parut scena cu vanatoarea mamutului, care "l-a infruntat pe Ugur cu ochii lui mici si rai si a scos un tipat ascutit" (craaa-cra!) si apoi "a strapuns lantul dusmanilor ca un compresor".
Concluzia autorului e transanta: "Ne convine sau nu, de schimbat nu putem schimba nimic: noi toti, inclusiv tu si cu mine, suntem si ramanem neandertalieni ai secolului XXI". Pardon, eu sunt Cro-Magnon!

sâmbătă, 3 octombrie 2020

Documentar simpatic cu animale

Tiny Creatures (2020) 

Trebuie sa va spun asta ca nu mai rezist: am vazut un asa-zis documentar pe Netflix pe care l-am iubit (creaturile non-umane au fost mereu punctul meu slab, in afara de fluturi - o fobie foarte reala si dureroasa - si cateva alte insecte care ma lasa rece atunci cand nu ma sperie, nu de-alea considerate periculoase, m-am obisnuit cu gandul ca am frici mai... unusual). Deci da, imi plac si rozatoarele, si serpii, si majoritatea mamiferelor. 
Care-i treaba cu seria asta de 8 episoade, independente unul de altul, pretins filmate in Statele Unite? Cand am vazut ca nu are nici macar nota de promovare pe IMDb, mi s-a trezit spiritul justitiar si am zis ca trebuie sa-i fac dreptate: mai intai, de ce are o nota sub 5? Pentru ca s-a considerat abuz de animale. Vorba cuiva dintr-unul din putinele comentarii cu nota mare, singurul abuz este faptul ca au fost filmate fara acordul lor. Eventual fara sa se semneze un contract, sa primeasca in plus niste cascaval, insecte, nuci sau ce-or papa ele. Si da, va dati seama ca, iubindu-le, m-ar deranja teribil orice forma de abuz. Animalutele respective (de multe ori cu dublura, triplura sau cate erau nevoie pentru filmare, insotite de dresorii/proprietarii lor) sunt creaturi crescute de oameni, ingrijite si nu au fost niciun moment in pericol. 
De la primul episod, cand am vazut un biet soricel alergand speriat prin pretinsul desert in Arizona, pandit la fiecare pas de alte si alte pericole, m-am gandit ca nu are cum sa fie real, filmarile pareau prea studiate, naratiunea prea continua, coerenta, cu un scenariu bine stabilit. Si am inceput sa investighez pentru ca, desi totul parea prea real si nu dadea senzatia de CGI, nu avea cum sa fie. Asa am aflat ca acest Jonathan Jones, creatorul seriei Planet Earth II, aflandu-se el in timpul lockdown-ului la studioul sau din Anglia, in Norfolk, a creat docu-drama fara sa fi calcat vreun moment prin America, unde se presupune ca-s localizate intamplarile animalutelor respective (Arizona, New York, Texas, etc.), statele dand si numele episoadelor respective, fiecare cu un protagonist diferit din lumea creaturilor mici, rozatoare si pasari in principal.
Pastrand distantarea sociala, in numai 27 de zile au recreat opt peisaje diferite ale Americii, iar micii "actori" au venit din Anglia impreuna cu proprietarii lor. Si, ca orice actor, au fost (dupa cum ne asigura creatorul seriei si tind sa-l cred) tratati ca niste staruri, cu grija sa nu devina stresati, cu intreruperi ale filmarilor sau inlocuiri ale protagonistului (ca oricum, pentru noi, oamenii, reprezentantii unei specii diferite arata cam la fel, ca sa nu zic ca asta se intampla uneori, pana la o varsta, si cu reprezentantii aceleiasi specii diferiti de noi). Regizorul spunea la un moment dat: "Natural history is escapism. The world can be crumbling around us, but there’s always something inherently beautiful about the stuff around us that we don’t understand. The good times in life are when we are out in the wild or on the coast or camping. That taps into something deep within our souls." De acord, ramanem instinctual aceiasi hunters-gatherers primordiali. Poate la unii se dezvolta vanatoarea mai mult sau capata alte directii, altii devin din culegatori hoarder-i, pentru ca civilizatia ne-a denaturat instinctele primare dar nu ni le-a inhibat total (vine si o carte despre asta in curand). 
Mi se pare ca traim intr-o epoca al dracului de nasoala, prea plina de sensibilitati, in care fiecare mesaj tinde sa fie distorsionat intr-o directie contrara. Cand vrei sa promovezi, de exemplu, niste creaturi care de obicei nu sunt foarte indragite de oameni (rozatoare), de care unii se tem, altii ajung sa te acuze ca le chinuiesti. Sau cum a fost un scandal recent, cand spui ca Zece negri mititei reflecta o epoca, ca e bine sa pastrezi patina timpului in care a fost publicata, altii vin sa-ti spuna ca titlul este ofensator si trebuie schimbat. De acord, in America s-a schimbat chiar la publicare, dar Europa, care nu avea nici atunci si nu a avut niciodata acel tip de rasism din State, nu stiu de ce ar trebui sa urmeze trendul. De altfel, nici americanii nu stiu de ce s-ar feri de cuvinte si si-ar ingropa sub pres greselile, aruncand literatura la gunoi pentru ca arunca umbre asupra unei lumi pretins ideale. Doar pentru a perpetua o animozitate rasiala, cum se intampla in zilele noastre, bazata pe incultura, pe necunoasterea propriei istorii, a ceea ce doar stiind s-ar putea preveni? 
Revin insa pe un teren mai prietenos, al prietenilor necuvantatori. Fiecare dintre cele opt episoade are un protagonist diferit, care in mod natural traieste in salbaticie sau in apropierea oamenilor, prin orase sau la ferme. Si in jurul fiecaruia, cu obiceiurile si comportamentele sale naturale, este brodata o povestioara. Nu este un documentar propriu-zis, care filmeaza animale in libertate, unde totul ar deveni imprevizibil si incontrolabil, ci unul bazat pe animale-actori, in jurul carora se poate construi in siguranta un scenariu. Si ma mir de acuzele ce i s-au adus, ca nimeni pana acum nu s-a plans de documentarele reale in care leul e filmat cu seninatate in timp ce sfasie antilopa. Sau in care vanatorul omoara tigrul care-i ataca turmele...
Mie mi-a placut foarte mult ce a iesit, si pe partea de poveste, si pe cea de realizare vizuala. Am un episod favorit clar, pentru ca si creatura, si povestea (conceputa in jurul obiceiurilor ei putin cam ciudate) m-au fascinat: este vorba despre episodul 3, Minnesota, cu bufnita de vizuina :). Dar fiecare episod are un personaj atasant, care vrei sa scape, sa fie bine, recurge la mecanismul "awww, so cute" care se declanseaza inca de la inceput. Cred ca orice copil, de orice varsta, il poate aprecia fara traume ideologice, mai ales daca celor mai mici li se explica cum totul este doar regie/magie si, ca intr-un basm frumos, dupa ce trece prin tot felul de peripetii, eroul scapa cu bine (na, ca nu m-am abtinut de la ultimate spoiler).

 

joi, 1 octombrie 2020

Prea putin despre biblioteca si Luna

Francesc Miralles - Biblioteca de pe Luna 

In ultima vreme, pentru ca izolarea mi-a cam intrat in sange (nu ca inainte n-ar fi fost, au scandinavii o gluma: "bine ca s-a terminat cu distantarea sociala de 2 metri, ne putem intoarce la cei 5 metri obisnuiti"), nu am mai vizitat librarii. In schimb mi-am tot comandat carti de pe Elefant (multumesc, Laura Caltea, pentru trecerea lunara in revista a noilor aparitii editoriale, mi-a fost si imi este de mare folos!)  si am constatat ca impulsul de a cumpara cu un clic este mai puternic decat cel pe care-l aveam in librarii, cand rasfoiam cartea si vedeam daca e pentru mine sau nu. Asa s-a intamplat ca, dupa ce ocolisem cu precautie celelalte aparitii ale autorului catalan in urma frunzaririi, de data aceasta am cedat impulsului din motive de titlu (o biblioteca pe Luna? woow!) si a premisei unui viitor in care omenirea a ajuns sa-si construiasca o colonie acolo sus, pe astrul care a inspirat de secole poetii romantici si scriitorii SF. Am cumparat-o cu un clic, fara a sta si investiga prea mult, sa nu-mi rapesc placerea descoperirii. 
Cartea are cam toate ingredientele care, transpuse intr-un episod de Black Mirror cu o adaptare inteligenta a scenariului mi-ar fi placut: alienare intr-o epoca tehnologizata, ceva mister, o proiectie a viitorului omenirii - unii ar numi-o utopica, altii distopica - in care ecologia triumfa si cartile fizice dispar cu totul de pe Pamant, fiind inimaginabile pentru omul vremii. Insa netul lunar este scump si merge prost, conexiunea cu Pamantul permite doar transmiterea de mailuri, fara poze si - oroare! - nu merge Facebook-ul, poate si pentru a nu lasa sa transpara fisurile unui Paradis turistic pe care doar cateva sute de pamanteni, cei mai bogati, si-l vor permite.
Societatea in aparenta utopica nu-i impiedica pe oameni sa se simta nefericiti, sa-si caute refugii, fie ca se afla aici, pe Pamant, sau sus, in colonie. Verne, personajul principal, este un consultant existential la distanta, adica ghicitor in carti de tarot. Indragostit de vreo zece ani de Moira (destinul sau?), responsabila cu telecomunicatiile in Exovillage, colonia lunara ridicata de un milionar excentric pe nume Musk...  pardon, Kumar, face tot posibilul pentru a i se alatura. 
Acum, prima mea problema (nu neaparat cea mai mare) a fost constructia personajului Verne. Pe masura ce il descopeream, nu mai intelegeam nimic. Mi-a fost total antipatic de la inceput: vorbeste in sentinte, emite platitudini cu pretentii filozofice, obiectifica sexul opus, privindu-l prin prisma aspectului fizic, mai precis al "balcoanelor". Descriindu-le pe cele doua femei din viata lui, cele mai importante trasaturi par sa fie formele (una mai plata - iar ea, in tonul cartii, cand isi vede descrierea, nu are alt comentariu decat ca n-ar fi chiar asa de plata, cealalta cu globuri mari de silicon) iar atunci cand are o conversatie cu ele privirea i se plimba mai mult pe corp. Viata lor interioara este ignorata cu desavarsire, desi se mentioneaza ca Moira sufera de "melancolie lunara", nu e un aspect care sa-l preocupe pe egocentricul Verne. Printre altele, nu stiu daca din traducere sau din original, cele doua "zepeline umflate" nu-s baloane, din cate stiu eu un zepelin este construit din metal si nu se umfla. "Caldura umana" pentru care obtine promovarea mi s-a parut doar cunoastere logica si rece a naturii umane, intelegere a problemelor, nu empatie, ci parte a unui job care ii produce plictiseala si frustrare. Exista o slabiciune in carte pentru triunghiuri, ambele personaje feminine fiind intr-o relatie cu altcineva cand interactioneaza amoros cu Verne, asta pare singurul mod prin care autorul intelege sa dezvolte si sa defineasca o relatie intre doi oameni, adaugand un al treilea. Mi se pare ca sunt multe scene gratuite, care puteau sa nici un existe. Ca, de altfel, intreaga carte!
Dialogurile simplute si fara relevanta par sa contrasteze puternic cu ceea ce-si propune autorul, sa aduca greutate si profunzime printr-o biblioteca ce-i schimba personajului perspectiva asupra sensului in viata si-i deschide ochii asupra rezolvarii unei presupuse crime. Dar nu va imaginati ca avem futilitati beletristice in acea biblioteca, nuuu, numai carti grele, profunde, e plina cu mistici si filosofi orientali. Poate ca asta ma enerveaza cel mai mult la carte, o pretentie de adancime pe care nu o justifica deloc la nivel stilistic sau narativ. Daca era o cartulie fara miza, un fel de SF Mystery, putea sa merga, s-o citesc ca atare, dar s-a dorit importanta si serioasa. Lumea construita de Miralles e lipsita de imaginatie, nu aduce mai nimic nou fata de universul batatorit al altor productii SF, poate cu exceptia Pesterii Aborigenilor, unde se preia  inclusiv originea extraterestra a caracatitelor ajunse pe Terra prin panspermie, o ipoteza ce mi s-a parut intotdeauna o teza fantezista, doar pentru ca ne place sa ne imaginam alienii cu tentacule...
Sinopsisul de pe coperta a doua (asta tine de alegerea editurii, nu o pun in carca autorului) este mult prea detaliat (nu-l cititi inainte, cum nu ma pot abtine sa fac eu mai mereu), rapeste placerea descoperirii unei carti careia, daca ii iei asa-zisele surprize ce tin de desfasurarea sa, nu-i mai ramane nici macar partea de divertisment light, te trezesti in fata unor panseuri pseudo-filozofice redundante de larg consum.  Sunt cateva puncte care s-ar fi putut dezvolta, cartea nu ar fi complet garbage, de-aia am si dus-o pana la capat, dar orice mister este inventat doar pentru a fi expediat rapid si la sfarsit ramai cu senzatia aia de neterminare, de rezolvare in pripa, in care nimic din derularea ei nu te-a convins ca ar fi meritat timpul lecturii.