vineri, 29 octombrie 2021

Minciuni bune, minciuni rele...

 Exista minciuni spuse ca sa protejeze si minciuni spuse ca sa faca rau. Unele ascund iubire, altele ascund obtinerea unui profit, iar altele... mai bine sa nu dezvalui, cele doua filme de mai jos ruleaza pe Netflix.

Je vais bien, ne t'en fais pas (2006) 
 
Il gasiti cu titlul Don't Worry. I'm Fine
But she's not fine at all. Lili, o tanara eleva intoarsa de la Barcelona unde fusese cu o bursa, constata ca nu-si mai gaseste acasa fratele geaman, cu care avea o relatie foarte apropiata. Parintii ii spun ca, dupa o cearta cu tatal sau, a plecat, luandu-si cu el doar chitara. Trec zile, saptamani, ea ii inunda telefonul cu mesaje, el nu raspunde, ea incepe sa creada ca i s-a intamplat ceva grav, isi pierde vitalitatea, nu mai mananca, renunta la scoala, este internata in spital pentru o depresie severa, din care nu o pot scoate nici parintii, nici prietena ei cea buna impreuna cu iubitul ei. Dupa un timp, incepe sa primeasca carti postale din diferite colturi ale Frantei, in care fratele ii spune ca este bine, ca isi castiga existenta cantand in baruri, ca e fericit ca nu mai trebuie sa se intalneasca zi de zi cu le con de taica-su. 
Pe scurt, avem portretul unei familii a carei liniste se destrama odata cu disparitia unuia dintre cei doi copii ai ei. Dar in ciuda  performantei actoricesti individuale a lui Mélanie Laurent, in albastrul ochilor careia tristetea ia forma convingatoare (intr-atat incat a primit Césarul in 2007, ca si Kad Merad, cel care interpreteaza rolul tatalui), ceva lipseste... Este un film cu o rasturnare de situatie la final, asa ca nu vreau sa explic/dezvalui prea mult, insa una bazata pe coincidente fortate (aflarea in locul potrivit exact in momentul cand e nevoie). Scenariul nu are nici sclipire, nici intensitate, se deruleaza plat, construind o poveste de dragoste si generozitate, insa  abordarea realista, seaca, nu se prea potriveste cu tragerile la tema, cu intalnirile intamplatoare sau nu pe care le propune, ca si cum intreaga Franta ar fi un satuc in care este imposibil sa nu dai nas in nas cu cei cunoscuti exact cand te astepti mai putin. Iar spitalele de psihiatrie, asa cum rezulta din film,  arata ca un loc unde lasciate ogni speranza voi ch'entrate si nici macar "apartinatorii" (cat urasc cuvantul asta!) nu mai pot avea acces la... apartinut.
Cred ca am acum un pic si sindromul contrarii laudelor excesive, nota IMDb mi se pare prea mare pentru putinul pe care filmul il propune si pentru resursele puse in miscare pentru a-si implini menirea. Construit cu mijloacele realismului auster, strecoara cateva clisee romantice (prietenul prietenei ei, un cort complet luat pe sus de furtuna pentru un pic de nuditate sexuala, oriunde vei fi te voi gasi si te voi urmari pana cand vom fi impreuna si alte siroposenii) si incearca sa creeze un mister care, pentru a-si face efectul, ar fi trebuit sa-l descifreze intr-un mod imprevizibil, ingenios, dar rezolvarea se bazeaza pe acelasi joc al coincidentelor (ne)fericite, extrem de abuzat in ultimele vreo 15 minute ale filmului. Probabil ca asa a fost scris si romanul lui Olivier Adam care sta la baza filmului, nu pot sa pun totul in carca scenaristilor...
Inr-o nota pozitiva, coloana sonora pe care o propune si in special piesa reluata ca un laitmotiv pe parcursul filmului este frumoasa, performanta actorilor solida si pana la urma naufragiata Lili isi va gasi linia de plutire, exista o luminita la capatul tunelului in care rataceste... 
 
 
The Good Liar (2019)

Helen Mirren si Ian McKellen, doi monstri sacri ai cinematografiei britanice, se reunesc intr-un thriller psihologic care, va dati seama, cand are are asa buni actori nu poate da gres! Si totusi, se straduieste sa-mi demonstreze ca o poate face... 
El este un escroc care se ocupa cu succes de tot felul de inselaciuni, propunand investitii inexistente si obtinand transferul unor sume nerecuperabile, inghitite de conturile lui offshore. Ea, fosta profesoara de istorie la Oxford, acum pensionara, vaduva cu multi bani, pare a fi o victima ideala, mai ales ca sustine ca este cam singura pe lume, neavand decat un nepot apropiat. Cei doi se se cunosc si incep o joaca de-a soarecele si pisica, in care daca prima intorsatura de situatie (cine este soarecele si cine pisica) este previzibila, cea de-a doua nu are cum, pentru ca tine de un backstory convenabil plasat. Pentru ca un scenariu de gen sa-mi placa, vreau sa imi strecoare toate detaliile intr-un mod in care, desi le am sub nas, sa nu le pot percepe in conexiunea lor, nu sa ma transporte intr-un alt film.
Cand apare o intorsatura de situatie asa, din senin, tind sa il consider fortat, sa-mi spun ca m-a mintit, ca ar fi ceva ce nu este... Si aici el este multe, ajungand pana la spionaj si nazism, dar nu vreau sa-i dezvalui esenta. Problema e ca sunt prea multe adunate, scenariul s-a risipit in toate directiile, porneste de la ceva pentru a devia in cu totul alta parte si se pierde pe drum, devenind o demonstratie despre cum doi actori foarte buni nu pot salva, oricat s-ar stradui si oricat de bine ar interpreta, o productie mediocra.
As putea argumenta mai mult de ce un astfel de plot nu ar putea functiona, dar ar insemna sa intru in detalii legate de cursul sau, ceea ce imi propun de obicei sa nu fac, desi uneori o mai fac, atunci cand un film este fara speranta. Acum nu, din respect pentru actorii ce incearca sa-l sustina cat pot, pana la punctul la care par si ei sa-si fi pierdut speranta si spre sfarsit, cand detaliile se acumuleaza, sa fie inlocuiti cu altii. Glumesc, desigur, este vorba de nelipsitele flashback-uri, necesare pentru a introduce un alt film, o parte despre care pana in momentul respectiv nu fusese nicidecum vorba.
Concluzia? Este un film in care se minte din plin: minciunile lui, minciunile ei si minciunile aruncate in fata spectatorilor, ce rasar mai ales in a doua jumatate si inunda complet incercarea de tensiune psihologica construita in prima parte. 
Dar sigur, daca aveti curiozitate de a vedea cum poate naufragia un thriller, cu tot cu actorii imbarcati in realizarea lui, este alegerea voastra. Eu v-am avertizat...
Vizionare placuta!

luni, 25 octombrie 2021

Viata traita cu intensitate

 

Goliarda Sapienza - Arta bucuriei
 
Arta bucuriei trebuie sa fie un roman blestemat: din cauza lui, Goliarda a ajuns saraca lipita si a facut chiar si inchisoare, mentioneaza printre altele, in prefata acestui roman, sotul autoarei, Angelo Pellegrino. Destinul intortocheat al cartii, ce a avut nevoie de 20 de ani pentru a fi publicata dupa ce a fost scrisa si de inca o vreme pentru a primi recunoastere internationala, se oglindeste in cel al Goliardei, cu o existenta tumultuoasa, dar si in acela al Modestei, protagonista sa, un nume ales parca in contradictoriu cu personajul care il poarta. In primul rand, Arta bucuriei este un roman incarcat de viata, de bucuria de a trai, imposibil de incadrat intr-un gen. Daca l-as numi fictiune biografica, pentru ca graviteaza in jurul astrului sau central, eroina nascuta pe intai ianuarie o mie noua sute a carei existenta este surprinsa pe parcursul a vreo 60 de ani, ar fi limitativ. Iar asta e o carte care nu cunoaste limite, exuberanta, intensa, poate ofensatoare pentru cei mai pudici, imprevizibila ca si cursul pe care il ia viata protagonistei sale, scapand genurilor si etichetarilor sau, dimpotriva, vizitandu-le pe toate. Aventurile eroinei, ramasa orfana la o varsta frageda, crescuta de calugarite fara ca rigoarea manastireasca sa-i inhibe pasiunea pentru viata si senzualitatea, facandu-si loc apoi in nobilimea siciliana, traverseaza epocile si locurile, continand in ele, colateral sau in prim-plan, istoria primei jumatati a secolului XX. 
"Sa nu refuzam niciodata sa vedem aspectele neplacute ale vietii; necunoscandu-le, fantezia noastra le da proportii gigantice si le preface in cosmare incontrolabile", spune Modesta la un moment dat. Si ea le cunoaste pe toate, cu tenacitatea de a-si urmari scopurile, cu prudenta de a nu le dezvalui celor din jur, cu inteligenta unei manipulatoare emotional ce face ca lucrurile sa evolueze in favoarea ei, ajungand nu o data pana la crima (facilitata sau comandata), dar si cu entuziasm, cu pasiune, cu libertatea ce s-ar putea traduce in ochii unora ca libertinaj, alcatuindu-se dintr-un joc al contrastelor destul de greu de inghitit. Ma gandesc ca pentru cititorii care practica lectura de identificare nu este un personaj prea digerabil; Modesta este un tavalug, un adevarat "cap al familiei", chiar si in sensul sicilian al cuvantului, nu ezita sa faca orice este necesar pentru protectia sa si a celor apropiati, dar nici sa-si sustina principiile si ideile cu orice risc. Pentru ea chiar si crima, uneori o forma de "corectare" a destinului, poate deveni un mod de supravietuire ce nu lasa apoi nici indoieli, nici intrebari, pentru ca propria-i viata o taraste mai departe, in tumultul evenimentelor. Si ele sunt multe, de la cele majore, precum razboaiele mondiale, gripa spaniola, ascensiunea socialismului, apoi a fascismului, pana la cele mai putin importante, dar la fel de definitorii pentru contextul epocii: aparitia laptelui praf, helioterapia, pedagogia - pe atunci progresista - a Mariei Montessori. 
De altfel, multe idei din aceasta carte, scrisa intre 1967 si 1976, sunt de o actualitate surprinzatoare 50 de ani mai tarziu, cand o citesc. Goliarda Sapienza deconstruieste si reconstruieste rolurile de gen in familie (si asta in cunoscutul cadru traditionalist al familiei siciliene), creand relatii neconventionale intre parinti si copii, intre barbati si femei, intre femei si femei. Pare o carte scrisa recent, in care sunt strecurate subtil detalii dintr-o alta epoca, ca de exemplu acele inele cu chei si alte accesorii utile purtate la brau de femeile victoriene, châtelaine (nu stiu daca au un nume in romana), un mic simbol al confruntarii dintre doua mentalitati, cea a femeii moderne, progresiste si aceea a visatoarei romantioase din alte timpuri.
Arta bucuriei este o carte densa, unde evenimentele se desfasoara uneori pe fast forward si doar franturi si ecouri ale lor ajung sub privirea cititorilor, sfarsitul unor personaje este expediat intr-un singur rand sau mentionat in discutiile si amintirile celorlalti, trecerea de la persoana I la persoana a III-a si inapoi se petrece spontan, in cadrul aceleiasi propozitii. Este o carte in care pulseaza viata, ce-si marcheaza cititorul. Si totusi... sentimentele mele fata de ea au fost impartite. Pe de o parte ii inteleg importanta si miza, pe de alta parte sunt cateva aspecte care m-au facut sa o percep ca obositoare, redundanta, neslefuita stilistic. Personajele ei, oricat de diferite ar vrea sa para si de orice conditie sociala ar fi, au aceeasi voce si fiecare, fara exceptie, ajunge la un moment dat sa vorbeasca despre sine la persoana a III-a. Nu am vazut deloc rostul dialogurilor dramatizate, unde replicile sunt precedate de numele personajelor, mi s-a parut ca nu au alta logica decat fragmentarea ineficienta a lecturii, desi inteleg ca autoarea a vrut sa se joace cu genurile literare nu prea i-a iesit. Salturile in timp, lacunele, creeaza si ele pentru o clipa o senzatie de confuzie, cand nu mai stii de unde sa iei personajele si unde sa le pui. Mi s-a parut o carte cu idei cat pentru mai multe volume, insa nu m-a sedus modul de a le formula, de a le aseza in pagina, cum mi-as fi dorit. Probabil ca stilul a urmat vartejul personajului, pierzandu-se pe drum, din graba abrupta de a povesti, de a spune totul: povesteste, Modesta, povesteste, nu conteaza cum, nu conteaza cat de oscilant, de repetitiv, de abrupt iti inchei povestile, tu du-le mai departe.

joi, 21 octombrie 2021

Mostenirea lui Iocan

 

KIWI 2021. Antologie de proza scurta 
 
In prefata cu care Marius Chivu deschide antologia pe care o editeaza, spune destul de multe din ceea ce m-as fi gandit eu sa spun despre volum, textul fiind reluat si pe coperta a doua, asa ca ii dau cuvantul: 
"Cele optsprezece povestiri ale acestor autori atit de diferiti evolueaza, cum v-ati astepta, pe un vast spectru al genurilor: de la evocarea nostalgica si confesiunea autoironica, prinrealismul comportamental si conversational, pina la fabula religioasa, istoria alternativa si distopia SF. Povestirile au dialoguri extinse si creeaza atmosfera, au umor si absurd, senzualitate si violenta, fantezie si paranormal, morala politica, tilc ideologic, iconoclasm. Se desfasoara in perioada imediat postbelica, in timpul Revolutiei din '89, in plina pandemie de COVID-19 sau in viitorul probabil. Sint plasate in fabrici comuniste, pe plaja, in statiuni balneare sau in vacante exotice. Tematic, abordeaza secretele si problemele de familie, violenta domestica si cruzimea impotriva animalelor, nesigurantele maternitatii si ale mariajului, antisemitismul si mercantilismul religios, dificultatile comunicarii, singuratatea si infidelitatea, ratarea si dragostea, bolile grave si moartea, credinta si damnarea, culisele politicii si imigratia europeana. 
In ciuda unei palete atat de bogate de tonuri, stiluri si teme, in fiecare proza este vorba de o sosire/plecare: in si din tara, familie, varsta, corp, relatie, realitate, viata, canon, istorie - de unde si supratitlul primei colectii. 
Numita dupa o pasare terestra cu un extraordinar simt al mirosului si care depune cele mai mari si mai grele oua in raport cu marimea corpului, aceasta antologie isi propune sa arate, in vorbele aceluiasi Kurt Vonnegut ca "exista maretie in proza scurta, oricit de scurta ar fi ea - uneori iti ia piuitul"."
Tot din prefata aflam ca acest volum isi are originea intr-o serie de tabere de creatie tinute in Subcarpatii Olteniei, cand textele au fost scrise fara presiuni sau constrangeri legate de dimensiun ori timp. Si am vazut ca volumul urmeaza reteta revistei Iocan, transformata acum intr-un proiect solo, dupa 5 ani de editare a sa: reuneste intre aceleasi coperte atat scriitori aproape debutanti cat si autori ce au publicat alte volume, colective sau individuale, nume consacrate deja precum Adriana Bittel, Razvan Petrescu sau Marin Malaicu-Hondrari, scriitori care au scris numai proza scurta alaturi de autori de romane. Am apreciat si postfata, in care fiecare dintre autorii inclusi in volum mentioneaza sursa inspiratiei pentru povestirea in cauza.
Pentru ca formatul a fost deja stabilit, mie nu imi ramane decat sa va spun, total subiectiv si fara pretentia vreunui act critic, ce mi-a placut mai mult. Iar gustul meu poate avea legatura cu multe: fie  m-a atras ceva in felul de a scrie si de a conduce si dezvolta tema, fie subiectul in sine ori chiar dispozitia mea sufleteasca din momentul lecturii, orice mod in care un text ma poate surprinde, bucura, impresiona, ingandura. Asta nu inseamna ca celelalte povestiri nu ar avea valoare, ci doar ca nu au ajuns la mine, cu siguranta isi vor gasi propriii lor cititori entuziasti, pentru ca nivelul general al volumului este unul reprezentativ pentru varful prozei scurte romane actuale, asta e clar. 
In Noaptea Generalului l-am regasit pe Aron Biro asa cum l-am citit si in alte antologii si imi place: cu umor, incisiv, luandu-si personajele pe jumatate in serios si pe jumatate la misto, prelucrand senzationalul si SF-ul si sutand pe stadionul Ghencea in ce directie vrea el pana il distruge complet, ramanand doar un crater si transformand magia Stelei care a castigat Cupa Campionilor intr-o amenintare ce planeaza asupra prezentului. Dar parca era vorba sa avem si niste zombie? Eu asa citisem intr-un interviu in care-si expunea planurile de viitor. 
Ziduri intre vii a Adrianei Bittel porneste de la numele unei strazi pentru a o transforma intr-o metafora a antisemitismului, reconstituind in povestirea sa, cu empatie si talent, atmosfera unei epoci si a unei familii. 
Mi-a placut si Ursitoarele Ruxandrei Burcescu, o autoare pe care nu o cunosteam pana acum, un text despre abuz, dar mi-a dat senzatia ca ar fi avut nevoie de un spatiu mai amplu de dezvoltare, istoriile din spatele personajelor feminine parca erau cam schitate, prea sumare, caierul destinului s-a tors cam repede. Aceeasi senzatia am avut-o si in ceea ce priveste Vezi miinile mele a lui Gabriel Florin Macsim, o distopie interesanta, care ar fi avut nevoie de un spatiu mai larg de pregatire, desfasurare. A dat o senzatie de graba, de acumulare cat mai rapida a detaliilor. Dar am apreciat ideea. 
Un copil aproape fericit de Iulian Popa se hraneste din tensiunea si incertitudinile copiilor crescuti de bunici, ai caror parinti sunt departe. Aici, personajul adolescent isi reintalneste mama dupa o lunga perioada de absenta, si toate ezitarile si tatonarile reciproce ale acelor doi pentru restabilirea unei relatii rupte, aproape inexistente, transforma textul intr-un fin dans psihologic in care cei doi trebuie sa-si ajusteze asteptarile la realitate.
Preferata mea din acest volum, o proza echilibrata, ce pastreaza marcile oralitatii si firescul desfasurarii, capatand astfel atmosfera si tensiune, este povestirea Glont pe teava, a lui Marin Malaicu-Hondrari. 
Dar si cele nementionate, citite in ordinea propusa de antologie, completeaza in mod fericit spatiile dintre acestea, creand diversitate, culoare, accente noi. Pe ansamblu, un volum care suplineste cu brio absenta revistei Iocan, desi nu mi-ar fi displacut sa strecoare si cateva texte ale unor autori straini. Pana la urma, subtitlul este "Antologia de proza scurta", nu "de proza scurta romaneasca". Dar calea ramane deschisa pentru urmatoarele numere, pe care le astept cu nerabdare.

luni, 18 octombrie 2021

Vointa unui NPC

  

Free Guy (2021) 
 
De peste 15 ani joc World of Warcraft, cu pauze si reveniri. Nu stiu cat o sa mai continui, mai ales ca acum Blizzard, compania producatoare, a fost si ea afectata de scandalurile de hartuire si bullying la adresa angajatelor si a hotarat sa retraga toate glumele si aluziile implementate in joc considerate incorecte politic sau ofensatoare, lucru care ma enerveaza la culme, ca toate excesele de a cenzura si a sterge ceea ce la un moment dat a reprezentat o epoca, o mentalitate, un mod de a fi. Mereu am sustinut si sustin ca nimic nu trebuie sters, ci doar invatat din, dar se pare ca altii nu vad la fel lucrurile si, impingand nevoia de a uita/sterge in exces, tind sa creeze o reactie adversa... Treaba lor, eu continui sa privesc cu ostilitate orice forma de cenzura a operelor literare, productiilor muzicale, filmelor, jocurilor, creatiilor artistice in general. Revenind la WoW, nu o data m-am intrebat, daca NPC-urile (non playing characters) din joc ar capata constiinta, oare ce parere ar avea despre sine si despre interactiunile cu jucatorii? Cum ar fi sa stie ca sunt vanzatori care nu-si parasesc niciodata hanul si iti dau mereu aceeasi replica? Sau quest  givers care asteapta jucatorii cu semnul exclamarii deasupra capului ori cu semnul intrebarii, cand au terminat ceea ce aveau de facut, pentru a le da recompensa. Sau bosi omorati iar si iar ce-si rostesc mereu acelasi text pe care l-au prevazut dezvoltatorii jocului... 
Cam asa este si Guy (Ryan Reynolds), eroul filmului nostru, care traieste in Free City, orasul unde fiecare este liber sa faca ceea ce vrea. Si asemanarile cu jocurile existente sunt inevitabile Jucatorii pot fura masini (este la inceput o scena care parea desprinsa din GTA), jefui banci, arunca in aer cladiri. Prin orasul care isi traieste agitatia cotidiana, Guy repeta zilnic aceleasi gesturi si isi spune aceleasi replici.Se trezeste, isi bea aceeasi cafea, se duce la banca unde lucreaza, jefuita sistematic, isi intalneste cel mai bun prieten si par sa traiasca o viata fericita, multumit de destinul ce i-a fost atribuit. Totul pana in ziua cand isi intalneste marea iubire. Exista insa o bariera, ea poarta ochelari. Si NPC-urile stiu ca cei care poarta ochelari sunt intangibili, fara a sti prea bine motivul. Ei sunt jucatorii, cei care viziteaza aceasta lume doar pentru pentru a se amuza si recrea,  pentru a-si descarca energia/frustrarile/iluziile din cealalta viata, una ce incepe sa se intrevada atunci cand Guy hotaraste ca trebuie sa se ridice la inaltimea celei care i-a furat inima si incepe sa iasa din parametrii in care a fost creat. 
Dincolo, in lumea reala, atat jucatorii cat si creatorii lui Free City, ce tocmai pregateau lansarea unei noi versiuni de unde NPC-urile vechi aveau sa dispara, inteleg ca se petrece ceva anormal. Unul se intreaba cine este jucatorul misterios ce se ascunde in spatele lui Guy, altii incearca sa ii studieze codul pentru intelege de unde provine anomalia, cine este hackerul care a preluat controlul asupra lui Guy. 
La prima vedere, pare un film facut pentru gameri, plin de referinte la diferite jocuri, dar situatia care constituie punctul de pornire este una ce ar putea fi plasata in orice lume, reala sau imaginata, aceea in care un personaj nemultumit de propria sa existenta, alcatuita din secvente mecanice si repetitive, decide sa isi chestioneze propriile alegeri si sa o schimbe fundamental. Iar interactiunea dintre lumea reala si cea imaginara a jocului este bine realizata, dand nastere unor situatii amuzante, scenariul este unul de divertisment, comedie ce devine treptat tot mai romantica, pastrand insa ritmul de actiune. Daca punctul de pornire nu este neaparat unul foarte original (fiind dezvoltat mai bine in Matrix si Truman Show, de exemplu), personajele sunt frumos alcatuite, chiar daca se incadreaza in tipologii previzibile si intalnite in multe filme, iar crearea lumii in care graviteaza, o compilatie din mai multe jocuri (GTA, Second Life, shooter-e, etc.) este solida si placut de urmarit. 
Daca este sa-i gasesc un strat mai profund, as putea spune ca situatiile din film nu sunt neaparat foarte diferite de cele din lumea reala, conditia unui NPC este supusa acelorasi constrangeri, iar daca jucatorii ar fi un fel de zeitati in cadrul jocului, Guy tocmai descopera ca existenta sa nu este neaparat conditionata exterior, ci are posibilitatea de schimbare, ca pana si intr-un joc de calculator poate sa-si gaseasca liberul arbitru si sa-si aleaga drumul de urmat, in limitele posibilitatilor. Dar miza nu este profunzimea,  ci divertismentul, si aici reuseste cu brio sa-si atinga scopul.
Un film placut de urmarit, relaxant, tonic, numai bun pentru a deconecta si a incalzi un pic sufletul intr-o zi friguroasa de octombrie.

joi, 14 octombrie 2021

Frica, un sentiment uman etern

  

Jean Delumeau - Frica in Occident. Secolele XIV-XVIII. O cetate asediata 
 
Omenirea a trait de cand se stie sub imperiul fricii. Este un sentiment normal, generat la inceput de instinctul de conservare, consolidat apoi de experienta, de constrangeri, limitari culturale si, mai ales, de crize. Pe langa temerile individuale, au fost de-a lungul timpului multe colective, mai intai legate de cele neintelese (fulger, foc, cutremur) apoi de cele intelese (boli, razboaie, foamete). Fricii de bomba atomica din timpul Razboiului Rece i-a urmat cea de atentatele teroriste, apoi, mai nou, aceea de efectele pandemiei si de o probabila catastrofa climatica imposibil de reparat.
In consistentul sau volum, istoricul Jean Delumeau analizeaza acest sentiment ce ne-a insotit existenta permanent in manifestarile lui de-a lungul a 5 secole (XIV-XVIII) in principal, in Europa de Vest, insa pe alocuri si cu exemple mai apropiate de vremea noastra. Perspectiva lui nu este una pur istorica, raportandu-se la o multitudine de discipline (sociologie, antropologie, literatura, psihologie, teologie) pentru a ne prezenta atmosfera unei Europe in care, ca intr-o stare de hipnoza sau isterie colectiva, se iau masuri de precautie si se cauta tapi ispasitori pentru calamitatile produse. Iar ei sunt usor de gasit, mai toti cei care nu apartin clasei conducatoare. Intr-o lista scurta a spaimelor medievale, ale Renasterii si Iluminismului, am putea include frica de straini, de noapte, de mare, "taram al fricii, al mortii si al dementei" populat de monstri infricosatori, frica de epidemii, de evrei, de musulmani, de femei (nuantand atitudinea duplicitara, de la muza inspiratoare pana la obiect al dispretului si neincrederii), de diavoli si demoni, de vrajitoare, de saracii care ar fi raspandit ciuma si erezia, de comete si eclipse prevestitoare de evenimente nefaste. Insa nu se opresc aici, sunt multe si complexe motivele, precum si evenimentele generatoare si modul cum se raspandeste teama, reflectata in arta si literatura. 
In cele 12 capitole ale volumului, insotite de o introducere ce prezinta o imagine generala a fricii si o concluzie ce situeaza mecanismele fricii intre erezie si ordine morala, autorul urmeaza firul istoriei, plasand evenimentele, reactiile generate si amplificarea lor in contextul mentalitatilor epocii. Intr-o vreme cand curajul era asociat cu vitejia si frica era considerata un semn de lasitate, perceptia era diferita de aceea de mai tarziu, cand a inceput sa fie vazuta ca un sentiment uman normal si, uneori, o forma de prudenta. Asa cum multe erau diferite intr-un timp cand moartea era o continuare a vietii iar cei morti puteau fi exhumati, judecati si executati. 
Sunt frici spontane si frici cugetate, cele din urma decurgand dintr-o analiza analiza a nenorocirii, dirijata de obicei de indrumatorii de constiinta ai comunitatilor, de obicei oamenii Bisericii. Comentariile alcatuiesc o lectura densa, interesanta, care nu doar trece in revista fapte, ci le si motiveaza si interpreteaza prin prisma psihologiei colective, a sociologiei, teologiei si antropologiei. Iar marturiile ce le ilustreaza, citate abundente din documentele timpului, provin din zone diferite de interes, de la scriitori precum Daniel Defoe, Petrarca sau Boccaccio pana la teologi ca Toma d'Aquino si Luther, exploratori precum Columb, preoti, medici, avocati sau calatori cunoscuti ori anonimi. Enuntand evenimentele generatoare de temeri, le urmareste si originea, modul de propagare a spaimelor, reflectarea lor in constiinta publica.
 Nu pot sa nu spun cateva cuvinte si despre coperta ilustrata cu un detaliu dintr-o pictura a lui Pieter Bruegel cel Batran, Dulle Griet, cunoscuta si ca Mad Meg. Personajul din folclorul flamand al epocii (secolul XVI) este o ilustrare a perceptiei femeii, demonizata de mentalitatea timpului pentru capriciile si temperamentul ei, o personalizare a delimitarii masculine nete de orice incercare de intelegere/comunicare cu sexul opus. Mad Meg este cea care, conform unei zicale a timpului, "ar putea jefui Iadul si s-ar intoarce nevatamata".
 Aceeasi frica ce a inchis omenirea in spatele zidurilor a inchis-o si in propriile bariere mentale. De ce sa ne mire, insa, cand fiecare copil era crescut in cultul fricii, cand povestile atroce le formau o personalitate mereu tematoare, la panda in adulmecarea oricarui pericol, in fata caruia sa raspunda agresiv, fara sa-l inteleaga, inainte ca acela sa-l distruga?! 
Scriind randurile astea si privind manifestarile/manifestatiile adeptilor AUR si instabilitatea guvernului mi-am dat seama cat de actuala poate fi o carte despre Evul Mediu, cat de multe din comportamentele si atitudinile prezentului se pot deslusi printre tablourile acestei istorii in care lipsa de rationalizare a fricii produce monstri de gandire. Practic, daca inlocuim ciuma, vrajitoarele si demonii cu Covidul, obtinem un portret al divizarii lumii contemporane, asa cum gasim si explicatii ale fricilor abstracte generate de sentimente de insecuritate in vremuri de cutremurare politica, sociala, economica. Pana la urma, cele mai multe dintre manifestarile fricii s-au produs in perioadele reformelor religioase, vremuri de instabilitate si nesiguranta.
"Vidul puterii este un fenomen ambiguu. El lasa frau liber unor forte ce ramaneau comprimate atata vreme cat autoritatea era ferma. El deschide o perioada de permisivitate ce da acces la speranta, la libertate, la licenta si la sarbatoare. Prin urmare, el mai secreta si altceva decat frica: elibereaza si contrariul acesteia. Cum sa negi totusi incarcatura de neliniste pe care o contine? El creeaza o ameteala; este ruptura cu o continuitate, asadar cu sentimentul de securitate. Este purtatorul unui viitor nesigur, care va fi poate mai bun sau poate mai rau decat trecutul. Este generator de anxietate si de nervozitate care pot duce usor la tulburari violente."
Ca sa inchei impresiile mele despre aceasta foarte interesanta carte, as enumera propriile mele temeri pe care le-as putea numi rationale, lasand deoparte cele cateva fobii sau spaime irationale: mi-e frica de flat earth-eri si de tot soiul de conspirationisti (incluzand conspiratiile brodate in jurul vaccinului), de fundamentalistii religiosi, de fascisti, de rasisti, de homofobi, de toate formele de extremism, fie ca este unul al prostiei sau unul ideologic.

luni, 11 octombrie 2021

Aur si noroi

 

 C Pam Zhang - Cat aur ascund aceste coline
 
In America secolului XIX, unde multi au ajuns atrasi de mirajul aurului dar putini si-au implinit visul de a-l gasi, ceilalti, majoritatea, au ramas sa-si poarte saracia si umilintele dintr-o asezare in alta, indeplinind tot felul de munci grele, in minele de carbune sau la terasamentul cailor ferate, cu singurul scop de a mai avea ce pune pe masa inca o zi. 
Cartea se deschide cu Lucy si Sam, doua fetite de origine chineza, care tocmai au ramas orfane. Dupa ce isi pierdusera mama cu cativa ani inainte intr-un mod despre care tatal nu a vorbit niciodata, acum nici el nu mai este. Pentru a putea sa-l ingroape, au nevoie de 2 banuti de argint, pe care nici camatarul, nici banca nu vor sa ii imprumute. Inteleg astfel ca a venit din nou momentul sa paraseasca orasul, pornind in cautarea locului potrivit pentru a-si ingropa parintele. Doi copii, un geamantan cu ramasitele celui care le-a fost tata si un cal furat deschid o poveste din Vestul Salbatic, in care supravietuirea este pe primul loc. Incercand sa pastreze ritualurile si traditiile, nu pot ignora semnele mortii cu care le este presarat drumul (o carcasa de bizon, un craniu de tigru), nici amenintarea strainilor, intr-o lume in care a ucide este o forma de precautie pentru a nu fi ucis. 
Cat aur ascund aceste coline nu este doar un roman al supravietuirii, ci si unul al identitatii si dezradacinarii. Mai intai al celei individuale. Sam, fetita crescuta pentru a fi baiat, pentru ca in existenta lor aspra un baiat este mai de ajutor la muncile grele, isi insuseste dorinta tatalui si se afla intr-o permanenta criza de identitate, incercand sa ascunda oroarea de a se transforma intr-o femeie sub haine si atitudini masculine. Apoi al  celei colective, din vremea inceputului integrarii emigrantilor chinezi in pestrita comunitate americana. Priviti cu ostilitate si neincredere si proveniti dintr-o traditie ce-si are propriile ritualuri de inmormantare, invata ca uneori adevarul insusi trebuie ingropat, nespus, si ca propria lor istorie este parte dintr-una nescrisa, salbatica. 
"Asa ca Lucy se teme de istoria nescrisa. E mai usor sa respinga toate povestile lui Ba - pentru ca incepi sa crezi, iar asta unde ne poate duce? Daca ea crede ca tigrii traiesc, crede si ca indienii sunt vanati si pe cale de disparitie? Daca ea crede in pesti de marimea unui om, crede si in oameni care ii leaga pe altii, ca vanatul pe franghii? E mai usor sa te feresti de aceasta istorie nescrisa, asa cum e, si mai putin de freamatul ierbii uscate, urmele de pe cararile pierdute, zvonurile auzite din gurile barbatilor plictisiti si ale fetelor rautacioase, formele crapate ale oaselor de bizon. Mult mai usor e sa citeasca istoria predata de invatatorul Leigh, cu acele nume si date ordonate, ca niste caramizi, stivuite in asa fel incat sa cladeasca o civilizatie."
Pam Zhang pare sa fie fascinata insa tocmai de aceasta istorie care nu se vede, dand viata in cartea sa experientei chineze a emigrarii in Vest. Titlurile capitolelor sunt chiar elementele esentiale ale acestei lumi: aur, sare, vant, noroi, apa, craniu, sange... Iar cele patru parti completeaza istoria din patru perspective: cea dintai infatiseaza experienta fetelor dupa disparitia parintilor; a doua - viata familiei pe pamant american; a treia - perspectiva unui tata de acum absent; a patra - continuarea celei dintai, ce rotunjeste intregul roman si-i da o incheiere. Este insa si un roman al identitatii Americii, cladita pe jafuri, exploatare, discriminare, colonizare, emigratie, rasism.
Stilistic, autoarea abordeaza mai ales in prima parte o estetica a uratului creata din "bube, mucegaiuri si noroi". Cele doua surori se plimba printr-un peisaj ostil si primejdios ducand cu ele un cadavru in descompunere. Intr-o lume atat de aspra, nu exista cuvinte blande, mangaietoare, trairile ce nu se pot exterioriza prin vorbe si dialog iau de cele mai multe ori forma unor schimburi de replici taioase, ce mai mult ascund sau acuza decat comunica, adaugand noi straturi deja instalatei traume identitare colective si individuale. Pastreaza insa un anume lirism aspru, cam incarcat in metafore si am sesizat usoara intentie de a-si manipula emotional cititorul prin folosirea abuziva a unui simbolism chinez care mi-a dat o senzatie de fortare, impresia ca se straduieste cam mult, ca-si abordeaza subiectul cam la fel ca invatatorul Leigh pe Lucy, din perspectiva exotismului cercetarii etnografice intreprinse. Dar cartea ramane citibila si interesanta, dat fiind unghiul din care priveste spre Vest, unul nou pentru mine.

joi, 7 octombrie 2021

Cea mai buna prietena artificiala

 

Kazuo Ishiguro - Klara si Soarele 
 
Experienta globala a distantarii sociale din ultimii ani a inceput sa isi arate tot mai des  si valentele creatoare. Cel mai nou roman al lui Ishiguro este plasat intr-un viitor ce are multe in comun cu contextul pandemic, unul in care educatia se face la distanta, online, socializarea copiilor e atent supravegheata de adulti si valorizarea de care au atata nevoie este evaluata prin prisma "grupurilor sociale" carora le apartin. Insa nu acesta este centrul unei carti ce mi-a adus aminte, inca de la primele pagini, de Sa nu ma parasesti. Doar ca aici nu avem clone, ci androizi destinati sa fie prieteni artificiali ai adolescentilor, carora sa le ofere companie si protectie. Unul dintre ei, pe nume Klara, ne ofera perspectiva acestei posibile lumi viitoare, in care insingurarea pare sa se fi instalat tot mai adanc. Spiritul sau de observatie si capacitatea de intelegere se dovedesc inca de la inceput peste media celorlalte modele, inclusiv a celor mai recente. Legatura care se stabileste inca de cand era expusa in vitrina magazinului intre Klara si Josie va deveni tot mai profunda si va depasi ostilitatea initiala a unei mame greu de descifrat si a unei menajere pentru care prietenii artificiali, desi sunt dotati cu sentimente si constiinta, par echivalenti cu aspiratoarele sau orice alte electrocasnice. 
Citind cartea, am avut senzatia ca se adreseaza unui public tanar, sub 18 ani. Perspectiva Klarei, ce absoarbe cu aviditate informatiile despre oameni si dinamica relatiilor dintre ei, despre lumea din jur, infrunta cu delicatete si sensibilitate teme complicate precum complexitatea sufletului uman si ceea ce individualizeaza fiecare fiinta umana, evolutia prin imbunatatirile genetice ce pot "eleva" un individ, dar si pune viata in pericol, statutul inteligentei artificiale intors deja pe toate partile in carti si filme, insa si subiecte universale precum prietenia, sacrificiul, iubirea adolescentina ce pare sa fie eterna in efemeritatea ei, provocarile climatice. 
Mi s-a parut insa un roman mai lipsit de complexitatea si aura melancolica din Sa nu ma parasesti,  cu o scriitura mai simpla si lipsita de stralucire, cu observatii ce mascheaza in naivitatea presupusa a eroinei artificiale o lipsa de idei intr-o mare de platitudini.  
Atunci cand Klara intelege ca prietena sa umana este bolnava se hotaraste sa faca tot ce este nevoie cu "ajutorul special" al Soarelui. Si aici trecem granita din lumea pretins reala in cea a povestii, una in care un android considerat "foarte inteligent", intr-atat incat sa poata medita un adolescent pasionat inventator de drone pentru a obtine un mult ravnit loc la o facultate, este lipsit de orice notiuni elementare de astronomie si vede Soarele printr-o aura mistica, aura ce - culmea! - mai si functioneaza. Privirea aceasta inocenta, credinta in fortele extraordinare ce pot schimba destine parca nu este din acelasi film cu laudatele performante ale Klarei, asa cum nu este nici ideea ca distrugand o singura masina poluanta aerul se va purifica instantaneu.
Trecand insa peste disonanta mea cognitiva din timpul lecturii, sa zicem ca este un roman de formare in care toata lumea, cei doi adolescenti protagonisti si androida evolueaza in directiile previzibile, se transforma, o carte care cred ca poate placea mai mult celor ce se afla la varsta personajelor ei si care ar putea sa ajunga sa-si doreasca o Klara in viata lor. Eu as fi vrut mai mult, insa scopul a fost atins, premiul Nobel obtinut, probabil motivatia autorului de a da ce are mai bun a mai scazut. Desi am vazut ca volumul a fost foarte bine primit si i s-a laudat foarte mult capacitatea de surprindere a naturii umane. Hmm.. ori o fi vreo simbolistica ascunsa care mi-a scapat mie in timpul lecturii, ori aura stralucitoare a Nobelului orbeste privirea critica si aduce unui roman mediocru aceeasi vitalitate pe care o capata Josie in urma eforturilor PAR-ului ei. (Imi plac de obicei traducerile lui Vali Florescu, insa PAR nu mi s-a parut cea mai fericita alegere pentru "prietena artificiala"... dar nici nu as avea alta mai buna.)

duminică, 3 octombrie 2021

In lumea fara Beatles si fara razboi

 

Yesterday (2019)
 
Cel mai recent lung metraj al lui Danny Boyle este o comedie romantica petrecuta intr-un univers din care, la un moment dat, fara nici o explicatie, in urma unei scurte pene de curent globale, dispar din memoria si uzul colectiv Beatles, Oasis, tigarile si Coca Cola. Singurul care pare sa si le aminteasca este Jack Malik (Himesh Patel), un muzician care, dupa ce cautase ani intregi afirmarea incurajat in permanenta de agenta sa Ellie (Lily James), tocmai se pregatea sa renunte la visele de afirmare si recunoastere a talentului muzical. Exact in momentul cand intunericul invaluie planeta, un autobuz il loveste si, dupa ce se trezeste la spital, intelege ca este singurul om de pe planeta pentru care The Beatles a existat. De aici pana la a cunoaste mult dorita celebritate nu mai este mult, trecand de la statutul de opening act pentru Ed Sheeran, care se interpreteaza in film pe sine insusi, la acela de star absolut. 
Premisa este interesanta, insa scenariul nu prea a stiut cum sa o dezvolte, esuand pana la urma in previzibila si obisnuita comedie romantica. Se simte influenta scenaristului Richard Curtis, specializat in acest gen, astfel ca filmul ofera o portie de divertisment, asigurat de chimia dintre cei doi protagonisti, insa nu reuseste sa iasa din banalitatea deja vazuta. Coloana sonora, formata in mare parte din piesele Beatles, nu avea cum sa nu fie reusita. Dar ceva scartaie...
Ce mi-as fi dorit eu de la un film cu un asemenea punct de pornire ar fi fost o aprofundare a altor directii, pentru a iesi de pe drumul deja mult prea strabatut. De exemplu, o privire mai atenta asupra universului propus. Beatles au influentat generatii de muzicieni, au avut un impact urias asupra intregii creatii muzicale ce le-a urmat. Cum se face, de exemplu, ca celelalte trupe, The Rolling Stones & comp. sunt inca acolo, in acea lume din care ei au fost stersi? Cum se face ca absenta lor nu a cauzat nici un fel de impact asupra muzicii asa cum o stim azi? In afara de Oasis, pare ca trupele si-au vazut de cariera lor linistite... Un alt aspect interesant, cel privind industria muzicala, modul in care se fabrica si se darama idoli, este atins doar in treacat, ca o parodie, printr-un personaj voit ingrosat si unidimensional, accentul ramanand in continuare asupra dezvoltarii relatiei dintre personajele principale. Mi-a dat senzatia unui film ce putea fi mai mult decat a iesit, dar s-a complacut in reteta cunoscuta si verificata. 


When Pigs Have Wings (2011) 
 
De o cu totul alta factura este Le Cochon de Gaza, o coproductie franco-germano-belgiana cu scenariul si regia semnate de Sylvain Estibal; se gaseste pe Netflix cu titlul When Pigs Have Wings si a fost premiat cu César-ul pentru debut. Sub aparenta infatisare a unei comedii, se ascunde o drama, aceea a doua popoare despartite de ziduri, garduri bine pazite, ura si neincredere, dar si de uzantele si obiceiurile lor. 
Jafaar, un pescar sarac din Gaza, care traieste din ceea ce prinde pe mare, are ghinionul de a gasi intr-o zi in plasa lui un porc viu. Vrand sa scape de animalul considerat impur atat de credinta araba cat si de cea evreiasca, ghinionistul pescar, caruia nimic nu pare sa-i mearga bine, incearca sa plaseze the big mai intai unui oficial al Natiunilor Unite, apoi unei evreice care avea nevoie de sperma lui (a porcului!). 
In esenta, reluand discursul asupra unui conflict ce pare fara sfarsit, filmul ne propune o fabula pornita de la o captura la fel de absurda ca si ostilitatea perpetuata de decenii pentru a sublinia, mai mult decat ceea ce divide doua popoare, ceea ce le apropie: au aceleasi tabuuri si aspiratii, urmaresc aceleasi filme,  traiesc in aceeasi realitate. Tonul ramane insa unul light, de comedie, dat de peripetiile si reactiile personajului central, ce ajunge atat in atentia soldatilor israelieni cat si a extremistilor palestinieni,  interpretat de Sasson Gabay, un actor nascut in Irak. Umorul poate fi un registru potrivit pentru a incerca sa aduca la un numitor comun diferente care nu sunt atat de fundamentale precum par. Din pacate, de indata ce ideea a fost valorificata si stoarsa si de ultima picatura de sperma (ca si  porcul!), s-a scufundat intr-o retorica pacifista ce mi s-a parut artificiala si prea ostentativa, ce a scazut mult din impactul filmului asupra mea. 
Dar viziunea generala are o nota de extravaganta suprarealitate care mi-a placut totusi.