duminică, 30 iunie 2013

Ceea ce timpul ascunde...

Javier Marías - Inima atat de alba 

Nu va lasati inselati de titlul cu o usoara rezonanta telenovelistica! Este, de fapt, inspirat din Macbeth, dupa cum citim in motto-ul cartii: "My hands are of your colour; but I shame to wear a heart so white." Treceti si peste imaginea de pe coperta, cu un aer usor ieftin si promiscuu, deschideti-o si fiti cuceriti de o carte ce incepe abrupt, plin de suspans, asemenea unui roman politist cu tenta de foileton senzationalist, cu o sinuncidere, urmata peste timp de un indemn la crima si, intr-un alt moment, de marturisirea unei alte crime, printr-o succesiune de secvente in care firele se intretaie si se departeaza, fiind puse in ordinea lor fireasca de personajul-narator, vocea ce da curs unei istorisiri careia ii simti ritmul cand domol si meditativ, cand tensionat, cand amar si, pe alocuri, rar ce-i drept, comic sau ironic. 
V-am mai povestit despre Marías aici, spunandu-va ca este unul dintre autorii care ma ung pe suflet in ultima vreme cu fiecare noua carte ce o descopar. Fiindca are acel "ceva" curgator, melodios, muzical dar oarecum misterios care m-a fascinat la Saramago, fara sa pot spune insa ca e doar o palida copie a  Maestrului. Am regasit in aceasta carte o voce care acorda mai multa atentie  imraportarea personajelor la situatii decat intamplarilor propriu-zise, detaliind relatiile omului cu sinele, cu cei din jur, cu trecerea timpului, un permanent factor de modificare a perspectivelor, creand in fiecare moment o alta realitate, ce-si trage seva nu doar din desfasurarea intamplarilor, ci in special din perceptia lor de catre cei implicati: una trunchiata, subiectiva, predispusa la reflectie si auto-raportare permanenta la sine, ca intr-un joc cu timpul in care stii ca nu ai cum sa castigi, fiindca numai el decide regulile si limitele, fie ca sunt ale capacitatii de a trai printre ceilalti in ignoranta sau ale celei de a trai cuprins de remuscari si vinovatie. Impartasirea unui secret poate distruge un univers, fie ca-l afli voluntar sau nu, in trecere, de dincolo de peretele ce separa doua camere, ale unui hotel sau ale unui apartament. 
Cartea are tensiune are  cat cuprinde, dar actiunea e doar un pretext, atmosfera cartii fiind insa cea care o creeaza, transformand-o intr-o ancheta psihologica, al carei prim obiect este insusi personajul principal, Juan, un martor mai curand al amintirilor si vorbelor decat al faptelor, pus in fata dilemelor propriei cunoasteri: ganduri, cuvinte lasate sa scape ce nu mai pot fi retrase, cuvinte dorite sau nu ce se imprima in minte si genereaza ganduri negre. Esti sigur ca ceea ce-ti inchipui ca vrei sa afli chiar iti doresti sa fie spus? Sunt secrete care e mai bine sa nu fie dezgropate pentru a nu rani oamenii dragi? 
As vrea sa pot sa vorbesc despre cartea asta in asa fel incat oricine ar da cu ochii de randurile astea sa vrea sa o citeasca. Si, in general, as vrea sa pot sa atrag cumva atentia asupra lui Marías; mi se pare un scriitor care, desi tradus la noi, nu prea este luat in seama de cititori. Si e tare pacat, fiindca e un scriitor fascinant. Dar ca orice autor pentru care dialogul si actiunea sunt secundare, nu-mi pare prea cautat de public. Sa va spun atunci ca este vorba despre un fiu care incepe sa fie intrigat de trecutul tatalui, casatorit pe rand cu doua surori, ambele moarte la momentul povestirii, despre care se descopera insa ca mai avusese o nevasta inainte?! Oare ce s-o fi intamplat cu fiecare dintre ele?! Lasati-va curiozitatea condusa de ritmul cartii, fiindca Marías stia ca, odata spuse, cuvintele nu mai pot fi retrase, stie si ca tacerea, ca si cuvintele, e un mod de a influenta viitorul si, mai mult decat orice, stie cat si cand sa spuna.
O inima alba nu este nicidecum o inima pura si nevinovata, si nici una rece, lipsita de sentimente, ci una in care au patruns prin cuvinte gandurile vinovate ale altuia, ce nu mai pot fi retrase sau vindecate.

vineri, 14 iunie 2013

Dincolo de stralucirea aparenta


F. Scott Fitzgerald - Blandetea noptii 

Blandetea noptii este una falsa. Realitatea ascunde nebanuite furtuni, o lupta surda de pastrare a propriilor iluzii si a armoniei percepute de ceilalti, de pe care voalul va cadea in lumina cruda a diminetii. Ascunde tumult, pasiune, ambitii, hedonism, dar si boala, suferinta, drama. Ascunde iubiri clandestine dar si frustrari reale, splendoare si mizerie, profunzime si superficialitate, pasiuni de o clipa si experiente ce marcheaza o viata, risipa si grandoare, impulsuri neinfranate. Totul ajunge sa fie impins la extrem, reconstituind treptat un puzzle, acela al casniciei ambitiosului doctor Dick Diver cu frumoasa si bogata Nicole. 
Ar fi multe de spus despre asemanarile acestei carti cu Gatsby: ca si Jay, Dick Diver, un tanar de origine modesta, si-a implinit ambitia de a-si face o cariera, de a patrunde in inalta societate, acolo unde cei nascuti cu origini nobile considera ca totul li se cuvine. Si-a implinit visul cu multa munca, dar, asemenea lui Gatsby, nu a ezitat sa fructifice oportunitatile aparute, incepand cu aceea de a pastra ecourile razboiului undeva departe de preocuparile cotidiene. Si asemanarile nu se opresc aici: ambii cred in bunatatea fundamentala a oamenilor, iar Daisy in cazul de fata se va numi Nicole. Insa labilitatea ei are cauze patologice, aceleasi cu care Scott Fitzgerald insusi a trebuit sa se confrunte in tumultoasa lui casnicie cu Zelda. 
Pana acum, dintre cartile sale, aceasta este preferata mea: cu un personaj la jumatatea drumului dintre Gatsby si Scott Fitzgerald, cu o actiune dezvoltata mai minutios, cu cadre ample, cu flashback-uri si schimbari de perspectiva narativa (in special asupra cuplului Dick-Nicole, analizat din afara si din interior), ce ne poarta de pe Coasta de Azur interbelica pana la Paris si din Elvetia la Roma, avem din nou in fata ochilor tabloul anilor '25-'30 ai secolului trecut, peste care se brodeaza cu precizie radiografia intortocheata a unui sentiment in care raportul de forte este intotdeauna dezechilibrat, intr-o parte sau in alta. Cand un membru al cuplului sufera (fie ca suferinta este sau nu de natura patologica), intreaga relatie se imbolnaveste, se transforma, are crize si momente de remisie, pana la deznodamantul previzibil, anticipat de cursul propriei relatii a autorului cu Zelda. 
Exista mai multe paradoxuri in carte: mai intai unul narativ, care pe masura ce iti dezvaluie fapte, situatii, iti lasa senzatia ca mai mult ascunde decat spune, nimic nu este foarte explicit; apoi cel stilistic: ai senzatia ca totul este o poezie, incarcata de simboluri, lasand sa planeze misterul asupra unor parti si totusi sentimentele sunt puse intr-o lumina cruda, detaliate, examinate minutios. Daca in Gatsby totul avea masura, era bine cantarit, rational, aici se pare ca sentimentele contradictorii ale autorului insusi fata de partenera sa sunt cele care dicteaza fluxul, ritmul, insa simti ca e tonul potrivit, singurul pe care poti empatiza cu personajele si povestea, transmitandu-ti subiectivismul narativ. Stilul este cel al suferintei care urmeaza meandre ce par uneori sa nu aiba legatura cu povestea propriu-zisa, dialogurile par pe alocuri lipsite de echilibru si de sens, deformate, asa cum insusi eroul tinde sa se degradeze treptat, pierzandu-se in neant, intr-o noapte nicidecum blanda, din care pandesc demonii interiori.  
Si ar mai fi paradoxul personajelor, exprimat de unul dintre ele, Rosemary, nu intamplator actrita intr-un film numit Fetita tatii (conexiunea este usor de facut cand aflam despre relatia lui Nicole cu tatal sau), care da glas misterului existentei si destinului eroilor romanului, accentuandu-l si mai mult. Pana la urma, ajungi sa nu mai stii sa distingi naturalul de afectare, cine joaca un rol si cine-si traieste cu adevarat sentimentele pretinse, cat este iubire si cat este complex patern in relatiile lui Dick cu femeile din viata sa... Dar uneori o sugestie face mai mult decat o mie de cuvinte si, tocmai de aceea, pentru mine Blandetea noptii a devenit cartea de referinta a lui Scott Fitzgerald.

miercuri, 12 iunie 2013

In cautarea afectiunii pierdute

Le gamin au vélo (2011) 

Fiindca inainte de vizionarea filmului am inghitit o predica (asa-mi trebuie daca deschid televizorul!) de vreo juma' de ora (o fi fost mai putin, dar mie atat mi s-a parut) in care CTP-ul mi-a explicat afectat estetica fratilor Dardenne (scenaristi si regizori ai filmului de fata), promit sa nu suflu o vorba despre asta! Mai ales ca este vorba si despre primul lor film pe care-l vad, asa ca nu le-am putut sesiza particularitatile, manierismele sau abordarea tehnica atat de speciala. Nu stiu de ce, dar pe undeva filmul asta imi aduce aminte de La petite voleuse, dupa scenariul lui Truffaut, care l-ar fi si regizat, daca ar mai fi avut timp...
Ambii eroi vin dintr-o experienta devastatoare, in cazul de fata, al lui Cyril, abandonul de catre tata, ambii simt nevoia de acceptare si afectiune, de repere. Pentru Cyril, aflat intr-o permanenta cautare, primul reper este bicicleta primita de la tatal sau si apoi vanduta tot de acesta. Trezindu-se singur, respins, trimis intr-un centru de copii, sentimentele lui vor trece prin mai multe etape, de la neincredere si negare, prin suferinta, revolta, ura si furie, pentru a ajunge la un liman pe care va las sa-l descoperiti singuri.
Este un film creat din emotii si stari, dar asta nu inseamna ca actiunea lipseste, dimpotriva, toata cautarea lui Cyril, toata raportarea la lumea din jur, se petrece in ritm accelerat, in care nevoia de afectiune il impinge in situatii dureroase, violente, intr-o lume in care-si cauta un loc ce i-a fost initial confiscat, intr-un parcurs de (trans)formare de-a lungul caruia camera nu-l paraseste mai deloc, ocupand in fiecare secventa prim-planul. Si chiar daca urmeaza abordarea realista a mai tuturor filmelor cu care ne-a obisnuit cinematografia noastra de vreo 20 de ani incoace, fara efecte speciale, fara cadre studiate (dimpotriva, minimalismul merge pana acolo incat pana si locatiile sunt cat mai obscure, imposibil de identificat si fara vreun punct de atractie: o fundatura din spatele unui restaurant, o cladire darapanata intr-un crang aflat la cativa pasi de drumul principal, un coafor. etc.), filmul are tensiune, dramatism, un fir epic insufletit de prezenta inocenta si revoltata a copilului de 11 ani care se descopera brusc singur pe lume.
Daca aminteam la inceput de comparatia cu eroina interpretata de o tanara (pe atunci) Charlotte Gaisbourg, mai evidenta si mai accesibila ar fi aceea cu unul dintre eroii dickensieni pe care toata lumea ii stie: pustiul descurcaret, pentru care integritatea morala poate fi lasata deoparte cand apar alte tentatii, care nu refuza o aventura violenta, chiar si cand stie ca fapta sa este una grava, suspicios in fata iubirii dezinteresate dar gata sa se arunce in iuresul unei false camaraderii din care nu are decat de pierdut. Daca Dickens ar fi trait in zilele noastre, Oliver Twist ar fi avut probabil chipul si atitudinea lui Cyril.
Relatiile micutului cu absolut toti cei din jur par sa se construiasca prin metoda "trial and error", nimic din ceea ce pare sa mearga la inceput nu da rezultatul scontat atunci cand Samantha, coafeza care se angajeaza sa fie un fel de asistenta maternala de week-end pentru baiat, il ia in grija ei. Singura relatie constanta a copilului pe parcursul filmului este aceea cu bicicleta lui, ce il poarta dintr-o intamplare in alta, uneori pretext pentru intalniri, alteori pentru evadari, dar permanent martor mut al alegerilor sale, manandu-l intr-o cursa la sfarsitul careia isi va primi premiul.
Am apreciat poate cel mai mult in film abordarea detasata, ce lasa perspectiva protagonistului asupra lucrurilor sa se desfasoare natural; lipseste tonul moralizator, degetul aratat spectatorului (nu ala, celalalt!) pentru a-l face sa se simta vinovat pentru toti copiii orfani din lume, atragerea fortata a empatiei sau a compasiunii, punand intreaga derulare a povestii pe umerii firavi, dar talentati, ai debutantului Thomas Doret.

luni, 10 iunie 2013

De la Regele Soare la Stalin

Mihail Bulgakov - Viata domnului de Molière 

Daca imi amintesc bine, prin anul II de facultate am studiat la literatura franceza perioada clasicismului (secolul XVII), in principal Racine, Corneille si Molière. Inca de pe atunci, Molière era preferatul meu, Corneille ma pierdea cu stilul sau prea eroic, declamator, iar Racine prin exagerarea sentimentalismului si inspiratia prea pronuntata din operele lui Sofocle si Euripide. La Bruyère spunea candva ca Racine infatiseaza oamenii asa cum sunt, iar Corneille asa cum ar trebui sa fie. Eu zic ca ambii exagerau, si doar Molière ii prezenta asa cum sunt. Acum cativa ani, am vazut un film nu atat biografic, mai mult o istorie romantata ce impletea realitatea unei perioade a vietii lui Molière cu o fictiune desprinsa din ea, din care am ramas cu faptul ca Molière a fost nu numai o personalitate, inscrisa rece si neutru in cartile literaturii universale, ci si un personaj. 
Despre acest personaj ne vorbeste si Bulgakov in cartea de fata, un amestec de (auto)biografie (si voi explica si de ce spun "auto-") si roman. Se pare ca intentia initiala a fost cea a unei biografii, numai ca pana talentatului romancier rus nu s-a putut abtine sa nu transforme tot ce atinge in literatura, intr-o poveste din care intelegi mult mai multe despre contextul si sursele de inspiratie ale pieselor lui Molière decat dintr-o carte de istorie literara. Si, mai presus de orice, iti trezeste fascinatia pentru omul Molière, un adevarat personaj de roman, care a preferat teatrul, o meserie destul de rau vazuta in epoca, mult mai onorabilei afaceri de tapiter a tatalui sau, incertitudinea unui venit si traiul nomad stabilitatii casei parintesti, o viata cu suisuri si coborasuri, asupra careia planeaza multe umbre si indoieli (inclusiv aceea ca s-ar fi casatorit cu propria sa fiica!). Da, stiu, nu ele sunt esentiale, dar senzationalul vinde si eu vreau sa va determin sa cititi cartea, de aceea subliniez si aspectul asta :). 
Informatiile, chiar si atunci cand sunt exacte, par a fi desprinse din fictiune. Bulgakov nu incearca sa acopere golurile din biografie, sa o infloreasca de dragul continuitatii si nu se fereste sa admita, acolo unde nu detine date suficiente, ca sursele sale nu sunt demne de incredere: "Mai rau este ca nu se stie deloc unde a disparut dupa asta eroul meu. Parca a intrat in pamant, parasind Parisul. Un an intreg nu s-a auzit nimic despre el, dar pe urma niste martori oculari, destul de suspecti, au prins sa raspandeasca zvonul ca, in vara lui 1647, un barbat care semana leit cu falimentarul director Molière a fost vazut in Italia pe strazile Romei.
Pe de alta parte, nu se sfieste sa imagineze scene savuroase, precum aceea in care cativa  prieteni ai eroului (printre care Boileau si La Fontaine) carora alcoolul le ascutise suficient simturile, intelegand desertaciunea vietii, se hotarasc sa se inece si doar rationalul Molière, care nu participase la petrecere, ii impiedica spunandu-le: "Nu-i frumos sa ne inecam dupa un ospat, intrucat lumea va spune ca am facut-o la betie. Nu asa se fac treburile astea. Acum ne vom culca toti, vom dormi pana dimineata si la ora zece, dupa ce ne facem toaleta si capatam o infatisare potrivita, ne indreptam cu totii spre rau cu capul sus, ca sa vada toti ca ne-am inecat ca niste adevarati filozofi."
 Daca admiratia fara rezerve exprimata in prologul cartii de autorul ce se erijeaza in "ursitor" si discuta cu moasa la nasterea dramaturgului, prevestindu-i celui ce urmeaza sa se nasca nemurirea in posteritate, poate parea usor exagerata, continuarea, din fericire, il coboara de pe piedestal, facandu-l uman, redandu-i temerile, frustrarile, angoasele, infatisand, cu momentele sale de esec sau triumf, o viata ce a reprezentat insasi sursa operelor: inspiratia sta in oamenii din jur (pretioase, medici, incornorati, preoti, burghezi, avari), in propriile experiente cu medicina ce l-au transformat intr-un ipohondru sau in casnicia cu o sotie mult mai tanara. Nimic din ce este uman nu-i este strain lui Molière si competitia cu ceilalti ocupa un loc important in viata sa: cu trupele de teatru rivale, cu batranul Corneille sau cu tanarul Racine, cu sine insusi, macinat de dorinta de a scrie si juca in tragedii, dar sfarsind prin a se supune vointei publicului, care decide ca vocatia sa este comedia. 
Dincolo de a fi un erou si un model, Bulgakov il percepe pe domnul Molière si ca pe un alter ego al sau: dramaturgul, scriitorul, artistul, va  trai intotdeauna la limita intr-o societate dominata de teama si constrangeri. Regele Soare si Stalin erau ambii atrasi de teatru, dar ambii aveau nevoie ca pe scena sa le fie infatisata lumea pe care voiau sa o vada, fiind mai presus de ea, si nu aceea in care ei insisi ar fi putut deveni personaj de satira si sursa de umor. Fiindca niciodata, din pacate, cultura si puterea nu au mers mana in mana.

vineri, 7 iunie 2013

Iluzia imbogatirii


Si caii sunt verzi pe pereti (2012) 

N-am nici un dram de compasiune fata de fraieri: oameni care si-au aruncat economiile de-o viata in bratele Caritasului sperand ca li se vor intoarce inmultite de opt ori, oameni care "pun botul" la phishingul de pe Internet si se trezesc fara bani in cont, oameni care isi joaca tot castigul la loterie sau la ruleta si se trezesc faliti peste noapte. Isi platesc naivitatea si dezinformarea exact cu ceea ce merita. Si ma tem ca-s multi prin tara asta, agatandu-se cu disperare de visul lor, investind constant de ani buni sume mari la loto, nu din placerea jocului, ci din disperarea de a castiga. Poate ca daca banii respectivi ar fi intrat intr-un cont de economii, ar fi obtinut intre timp milionul mult visat. Asa, in incercarea de a castiga, mai mult pierd.
Despre astfel de oameni ce urmaresc o iluzie este si filmul lui Dan Chisu. La inceput, se pare ca tocmai am dat peste fericitul castigator al unui milion de euro la o promotie... Insa acesta are o mare problema: numele trecut pe talonul castigator era oarecum fals, desi ar fi putut sa fie cel real daca viata lui ar fi avut un alt curs. In paralel, urmarim o alta poveste, aceea a unui somer care se vede nevoit sa invete sa lucreze la calculator pentru a avea sansa unei angajari. In ce mod se vor intretaia destinele celor doi (lucru intuit destul de devreme in film) si cum se va sfarsi intalnirea, veti afla vizionandu-l.
Spre deosebire de majoritatea productiilor autohtone, filmul are ritm, are actiune (chiar daca nu putea lipsi cadrul obligatoriu al protagonistului savurandu-si ciorba, imagine ce ar trebui sa fie o marca inregistrata a cinematografiei romanesti) si ramane veridic chiar si eliminand mai toti "timpii morti".
Nu este unul din acele filme facute special pentru a castiga mari premii sau pentru a ne scufunda in reflectii mai mult sau mai putin profunde despre viata, ci o drama cu accente de comedie, care nu deviaza intr-o analiza sociologica a fenomenului ce genereaza "caii verzi", ci doar ni-l infatiseaza in doua din manifestarile sale individuale, pastrand un ton light, accesibil oricui, chiar si celor mai in masura sa cada prada iluziei unor bani picati din cer, cum sunt personajele noastre.  Si tocmai de aceea, scenariul cere un ton facil, cu dialoguri superficiale, in ton cu aspiratiile si educatia protagonistilor, mai convingator si chiar savuros in desfasurarea cuplului format din nea Buzila si magazioner decat in a cea a tinerilor.
Din distributie i-as mentiona pe Adrian Titieni, foarte convingator in redarea starilor prin care trece magazionerul concediat, la inceput coplesit si nesigur, apoi din ce in ce mai stapan pe sine, pa masura ce vede apropiindu-se posibilitatea obtinerii unei sume importante, pana la descatusarea finala de furie, si pe Coca Bloos, care reuseste sa creeze un personaj impresionant intr-o secventa de mai putin de 5 minute.
Atasez si un trailer al filmului (s-ar putea sa nu fie chiar cel oficial, dar asta mi s-a parut cel mai cuprinzator, fara sa dezvaluie insa totul, din oferta de pe Youtube), a carui versiune am inteles ca in limba engleza s-ar numi "Chasing Rainbows" dar n-am putut sa nu zambesc la "Horses are green on the wall" :)


joi, 6 iunie 2013

Neprevazutul de fiecare zi


Lavinia Braniste - Cinci minute pe zi

Daca revistele glossy s-ar trezi peste noapte ca au oarece pretentii culturale si ar introduce intre o recomandare de shopping si o reteta sau un interviu cu vreo efemera vedeta autohtona si  o rubrica de proza scurta, povestirile Laviniei Braniste s-ar preta de minune la acest rol. Este extrem de accesibila celor care tin dieta... chiar si cand (mai ales, as zice) aceasta impune scoaterea literaturii din meniul zilnic.
Lavinia, eroina lor principala, pare un fel de Bridget Jones autohtona, careia i se intampla in fiecare zi cate ceva: braileanca, proaspata absolventa de facultate, tine diete peste diete, este pasionata de fotografie, are tot felul de prieteni mai mult sau mai putin stabili, o mama plecata la lucru in Spania, o bunica si o matusa pe care le viziteaza ocazional si o viziune superficial - "isteata" asupra vietii. Este genul de personaj care abordeaza cu umor si autoironie micile "ghinoane" ale existentei, gasind o rezolvare, o explicatie, o metoda de scapare din situatiile neplacute, chiar si prin simplul final sec al povestirii. Cele 26 de secvente din viata sa, detalii la prima vedere disparate, puse laolalta contureaza o imagine optimista, unitara si consecventa, aceea a unei "gasculite" cu certitudini si convingeri ferme, pe care insa nu o poti dispretui vazandu-i ingenuitatea si atitudinea pozitiva cu care infrunta orice situatie. Acest tonus al personajului este probabil cel care contribuie decisiv la aspectul agreabil al cartii.
Inadecvarea personajului la mediu, fie ca este de natura fizica (vegetarianismul o exclude din cercul fanilor serialului LOST care se intalnesc la un gratar in ceea ce trebuia sa fie un fel de conferinta, cu discutii si dezbateri aprinse despre film, o saritura cu coarda elastica alaturi de cel pe care se straduieste sa-l impresioneze se sfarseste prost) sau principiala (participarea la un workshop de fotografie se dovedeste a fi altceva decat parea initial, fiindca atelierul in Delta nu are ca scop fotografierea naturii, ci a nudului in natura) genereaza situatii usor penibile pentru eroina noastra care m-au dus cu gandul la secventa in care mai sus-amintita Bridget Jones aparea la o petrecere costumata in iepuras Playboy.
Pana la urma, schitele raman simple exercitii de stil, in care constructia atent elaborata prin dialoguri si detalii ramane cumva nefinisata, incheindu-se brusc, intr-un climax ratat, cu o "poanta" lasata partial in aer, ca un fir suspendat, la capatul caruia se balanseaza toate incertitudinile si dubiile legate de abordare ale cititorului. Fiindca avem schimbari de registru care ne lasa ancorati intre doua universuri, acela al prozei realist-minimaliste cu accente de Cosmopolitan si cel al poemului in proza, unde simbolul se construieste din senzatii vizuale sau tactile, precum in Pescarusul sau Casa noastra de pe colina. Si acolo este momentul in care ceva pare sa scartaie, sa-si piarda unitatea, sa te gandesti ca poate intentia autoarei a fost gresit receptata si poeta Lavinia Braniste ar dori sa intre si ea in cadru, printre gandurile si senzatiile personajului Lavinia, sa-si marturiseasca profesiunea de credinta, insa parca am senzatia ca abordarea generala o cam exclude din peisaj si cumva fluiditatea povestirilor se frange atunci cand apare.
Inegala valoric, proza Laviniei Braniste, asa cum apare in Cinci minute pe zi, are pe alocuri potentialul de a binedispune, atunci cand isi gaseste ritmul sprinten, vioi, jucaus. Cand incearca, in schimba, sa capete o nota mai serioasa, sfarseste in banalitate si confuzie. Insa nici in viata reala cinci minute dintr-o zi nu sunt egale cu cinci din alta, unele pot fi alerte si amuzante, altele plictisitoare, sau poate stresante ca o vizita la ginecolog, presupun.

marți, 4 iunie 2013

Ziua cand au venit aurocii

Beasts of the Southern Wild (2012) 

Povestea lui Hushpuppy, o fetita de cinci-sase ani care traieste impreuna cu tatal sau undeva prin mlastinile din zona New Orleans, intr-o comunitate despartita de civilizatie printr-un baraj, este atipica pentru cinematografia americana. Atat de diferita, incat ma mir cum de a patruns in mainstream si a ajuns sa fie cunoscuta pana la Hollywood. Suntem intr-o lume a marginalizatilor, a celor uitati de autoritati si de timp in colibe de lemn, unde doar alcoolul le poate atenua frustrarile si  numai viziunea magica asupra vietii le poate oferi o salvare.
Aflat la debutul in lung metraj, Benh Zeitlin dovedeste o viziune regizorala foarte promitatoare, stabilind niste standarde extrem de ridicate pentru viitoarea cariera, nu numai pentru sine, dar si pentru Quvenzhané Wallis, fetita pe care a dus-o din anonimitate direct la o nominalizare la Oscar, transformand-o in cea mai tanara candidata din istorie la premiul pentru interpretare feminina.
Filmul nu numai ca este impecabil vizual (si reuseste asta fara sa caute cadre studiate, imagini frumoase, mai mult prin sugestie, prin capacitatea de a reda un peisaj dezolant, o atmosfera coplesitoare, este drept ca intr-un mod ce reprezinta pe alocuri un tribut clar adus Dogmei, cu filmari tremuratoare din spate, sau de la nivelul micutei), dar spune o poveste universal valabila, despre copilarie, formare, viata si moarte, acceptarea senina a destinului.
Recunosc ca trailerul mi-a creat asteptari putin diferite in privinta subiectului, dandu-mi senzatia unui "Labirint al lui Pan", de aici si usoara mea dezamagire. Ma asteptam la ceva mult mai incarcat de realism magic, la o inglobare mai unitara a fantasticului in real. Aurocii lui Zeitlin (ma scuzati, dar nu stiu cum sa le spun in romana, au vreun nume? "boi preistorici" suna urat, cam aduce a injuratura, sa fie bizoni?) sunt mai mult simbolici, planand asupra istorisirii ca o amenintare, ca un avertisment a ceea ce nepasarea umana poate declansa in sanul naturii. Sunt un manifest ecologic, acea parte din film unde scenariul simte nevoia sa ia o pozitie, o atitudine, sa traga un semnal de alarma. Dar faptul ca o face intr-un mod simbolic, folosind mai degraba mijloacele vizuale ale unui film documentar, imi atenueaza putin sensibilitatea  la mesaje militante clare, ce tind de obicei sa sufoce fictiunea. Aurocii sunt insa si o parabola a temerilor unui copil care simte ca o etapa importanta a vietii urmeaza sa se sfarseasca in curand. Maturizarea necesita confruntarea cu propriii demoni si pentru asta Hushpuppy trebuie sa se pregateasca; aici intervine talentul micutei actrite, care reuseste sa ne transmita intreaga anxietate si tensiune a personajului.
Ceva reticente fata de film tot pastrez. Daca pe plan afectiv mi-a placut, parca nu l-am putut digera pe deplin la nivel rational. Nu prea ma impac eu cu estetica asta a uratului, cu transformarea saraciei si marginalizarii auto-asumate in ceva poetic si sentimental. Mi-au ramas straine resorturile interioare ale unor personaje traind in semi-salbaticie, ocupandu-se cu... mai nimic, tinand insa mortis la locul lor pe care nu l-ar parasi pentru conditii mai umane, intr-o lume lipsita de logica (cel putin dupa logica mea conventionala si conservatoare), careia nu-i gasesc, in ciuda estetizarii, nici o virtute.
Sau poate am incercat eu sa inteleg mai mult decat voia sa sugereze filmul si mediul in care este plasata povestea e unul la fel de bun ca oricare altul, iar colibele in care traiesc protagonistii nu sunt, de fapt, cu nimic mai prejos decat casele din satele romanesti permanent inundate sau daramate de viituri, pe care localnicii nu le-ar parasi pentru nimic altceva... Este singura realitate cunoscuta si, de aceea, cea mai buna dintre toate. Ca sa merg cu cinismul pana la capat, probabil ca asta e si motivul pentru care fondurile europene nu ajung niciodata sa fie destinate ridicarii unui dig, ar strica "echilibrul" interior al lumii...

duminică, 2 iunie 2013

Sic transit gloria artei

O vizita la Muzeul National de Arta Contemporana

Cu postul asta risc sa supar toata snobimea blogosferei, desi imi place sa cred ca nu prea calca pe aici.
Acum vreo doi-trei ani, cand am ajuns pentru prima oara la MNAC, am avut norocul sa prind doua expozitii de pictura care m-au facut sa vreau  sa ajung mai des pe acolo. Mi-am spus "uite un loc unde se intampla lucruri frumoase, unde creativitatea imbraca forme originale!"  Timpul insa a trecut si abia acum, auzind in stanga si in dreapta de Mircea Cantor, acest "cetatean al lumii" cu care se tot mandreste arta romana contemporana, am zis sa vad si eu ce minunatii creeaza. Numai faptul ca a castigat prestigiosul premiu "Marcel Duchamp" ar fi trebuit sa ma puna in garda. Daca nu stiti, Duchamp este "artistul" care spre 1920 a revolutionat arta expunand o "capodopera" de pisoar intitulata "Fantana". Critica, evident, s-a entuziasmat la aparitia acestei viziuni avangardiste, cineva ajungand sa spuna despre ea ca "it does not take much stretching of the imagination to see in the upside-down urinal's gently flowing curves the veiled head of a classic Renaissance madonna or a seated Buddha or, perhaps more to the point, one of Brancusi's polished erotic forms". Seriooos?! Poate de imaginatie nu-i nevoie, doar de muuult sarcasm, ca daca o spui cu convingere nu ai chiar toate tiglele pe casa. Si asta nu a fost o aluzie la "Pragul resemnat" al lui Cantor, abia acum incep.
Expozitia de fata, "Q.E.D.", nu m-a luat total pe nepregatite, am vazut destule manifestari ale artei contemporane, Centre Pompidou, de exemplu, este sinteza a tot ce are ea mai bun dar si mai ciudat, insa afinitatile mele de simplu si needucat degustator de arta cu formele sale moderne se opresc acolo unde mesajul nu mai este insotit si de o reprezentare vizuala pe masura. Iar expozitia lui Mircea Cantor mi-a intarit parerea ca, in mare parte, ceea ce se creeaza in prezent sub denumirea de "arta moderna" implica 7 % inspiratie, 3% transpiratie si 90% tupeu. Spune-i cuiva ca un bat de chibrit cu doua capete este un obiect de arta si daca i-o spui cu suficienta convingere s-ar putea sa te creada!
 Imaginea de mai sus este preluata de pe site-ul artistului si infatiseaza un exponat din cadrul colectiei ce poate fi vizionata la MNAC pana anul viitor.
Daca as fi stiut ca joaca mea de la 8-10 ani, cand scriam cu fum de lumanare pe lemne (mai si picuram un pic de ceara, pentru textura) este o opera de arta, ce ar putea primi titlul "Cer variabil", poate as fi creat si eu lucrari la fel de nemuritoare cat o bataie de aripa la scara timpului universului. Dar nu, decenta si sentimentul ca i-as insela pe ceilalti m-au impiedicat sa fac asta. 
Pentru a viziona o parte din operele expuse, printre care si un lant ADN format din amprenta buzelor a 12 femei din 12 zodii diferite (:P) va invit pe site-ul MNAC, iar daca veti cauta putin, veti gasi pe internet si la pièce de résistance a expozitiei, filmul de 4 minute Sic transit gloria mundi, o scurta meditatie asupra trecerii prin viata, punctata apasator de bataile toacei. Recunosc ca asta, cel putin, este piesa care mi-a trezit o senzatie, a rezonat cumva cu ceva din interiorul meu cinic si neimpresionabil. Celelalte, insa, nu mi-au spus nimic despre talentul autorului, ci doar despre tupeul lui. Intr-o alta proiectie, Wind Orchestra, un copil insira trei cutite cu varful in sus si sufla asupra lor, daramandu-le. Apoi le reasaza, intr-un looping continuu, in care componenta ludica si cea periculoasa se armonizeaza intr-un joc al perspectivelor... hait, c-am spus-o, acum incep sa vorbesc si eu ca ei, cei care cauta simbolistica in banalitatea oricarui gest :) Am recunoscut-o acolo unde era evidenta, in Sic transit..., dar nu pot spune ca mi-a schimbat perspectiva asupra artei, asa cum au facut-o candva un Dali, de Chirico sau Gauguin, cei care  m-au impins mai departe de clasicismul cu forme si proportii regulate. Multumesc pentru experienta, dar raman la pictura, chiar si cand vine vorba de contemporani. Apreciez si ceva instalatii, dar numai cand dau dovada de migala sau ingeniozitate. Iar pentru atmosfera, prefer un film artistic serios in locul unor proiectii simplute de cateva minute, sau un videoclip frumos filmat.

La primul etaj, am gasit expozitia "Lettrists, Isou & Co.". In literatura, letrismul este pentru mine este cam ce este expozitia precedenta pentru artele vizuale, o forma fara fond, o incercare de suplinire a lipsei de idei prin clamarea unor idei inovatoare. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, se canta prohodul poeziei intr-o vreme cand poeti ca Neruda sau Pessoa erau in culmea vervei creatoare, Ginsberg nu debutase inca sau, daca e sa ne limitam la spatiul nostru autohton, fiindca Isidore Isou, unul dintre fondatorii letrismului, avea origini romane, sa spunem ca nici Nichita nu se apucase inca de scris. Si fiindca poezia era considerata, in forma sa normala, pe moarte, "salvatorii" s-au gandit sa-i pastreze cuvintele. Nu conteaza ce spui, important e sa o faci, fiindca literele in sine sunt atat de expresive incat dau valoare continutului. Litera devine sunet sau imagine, genul de imagini ce-mi dau mai degraba senzatia unor colaje, lipsite insa de elementul esential, si anume de mesaj. Am trecut destul de in fuga prin fata exponatelor, se scria mult si cam fara noima. Din fericire, istoria a aratat ca poezia inca n-a disparut, letrismul da! 

Etajul doi era ocupat de expozitia "The Shadows of Future". Sapte artisti vizuali din Coreea isi expuneau filmele, cu o lungime variind intre 4 si 80 de minute. Sa stau in fata unui ecran pe care cel putin 5 minute s-a derulat o linie de imbuteliere nu este chiar ideea mea de relaxare, integrare in absolut sau mai stiu eu ce senzatie incerca sa-mi transmita artistul. In trecere, din fragmentele ce se succedau pe diverse ecrane, mi s-au parut mai degraba "shadows from the past" si prezentarea imi confirma ca este vorba despre o reinterpretare a trecutului, oferind o viziune contrastanta fata de mistificarea realitatii din mass-media coreeana. Prea multe nu va pot spune, recunosc ca-mi cam pierdusem rabdarea dupa atatea manifestari artistice cu care nu rezonam.

Am urcat inca un etaj si am dat de  "Elise Morin & Clemence: Waste Landscape". Cum sa va spun eu?! Am intrat si in cale mi-a aparut un munte de cd-uri sclipind in toate reflexiile posibile... Ma gandeam "ce-o fi si cu kitch-ul asta?" Dar am primit explicatia de pe site-ul MNAC, de unde citez, ca n-as sti sa o spun mai bine: un peisaj artificial organic, imbracat intr-o armura compusa din 60 000 de CD-uri cusute manual. Proiectul pune problema disparitiei graduale a acestui mediu de stocare a informatiei din viata cotidiana. CD-urile uzate se transforma in munti de deseuri toxice, ingropate sau plutitoare. Mare statica, desert de dune metalice – instalatia este prezentata la scara monumentala tocmai pentru a amplifica pretiozitatea acestui mic obiect de uz cotidian.
O initiativa ecologica, deci! Da, daca asa ar fi sa arate peisajul din jur, nu, multumesc, trebuie sa facem ceva sa nu! Asta era ideea? deci pana la urma se cheama arta? arta utilitara? anti-arta? arta reciclata, avand in vedere ca dupa expozitie cd-urile vor fi readuse la stadiul de policarbonat?! 
Macar este o lucrare onesta, care va ajunge acolo unde ii este locul!

In concluzie, cum spune un prieten, arta moderna este ca hainele cele noi ale imparatului! Stim cu totii ca imparatul e gol, dar prea putini o spunem.

sâmbătă, 1 iunie 2013

Gatsby cel mititel

The Great Gatsby (2013)

V-am mai povestit eu despre cum o carte sau un film imi altereaza perceptia asupra celeilalte, cand vine vorba de ecranizari. De obicei, prima impresie este importanta, fiindca imaginatia (in cazul cartii) sau impactul vizual (in cazul filmului) ridica niste bariere in calea receptarii celeilalte. Acum nu stiu daca asta a fost cauza sau viziunea regizorala, dar filmul asta m-a iritat profund, si a facut-o de la primele note ale genericului pana la ultima sclipire a luminii verzi de pe ponton. 
Daca stilul kitch - glamour - bombastic il prindea de minune pe Baz Luhrmann in Moulin Rouge, aici, in schimb, a distorsionat total atmosfera, mesajul, mizand pe efectul ieftin al imaginii (e drept, bine lucrata, dar urmand linia vizuala din filmul sus-amintit) pentru a da de pamant cu toate subtilitatile si metaforele textului. Si culmea, a reusit sa faca asta respectand destul de strict "litera" cartii, nu insa si spiritul. Desi ni se atrage atentia ca suntem in plina epoca de grandoare si decadenta a jazzului, nu am reusit sa intru nici o clipa in atmosfera, urechile fiindu-mi asaltate in permanenta de ritmurile rap ale coloanei sonore, in ceea ce s-a dorit a fi o reinterpretare moderna a acordurilor epocii... Atat de moderna incat i se duce tot parfumul si ne trezim teleportati intr-o discoteca din secolul XXI! 
Facem cunostinta apoi cu personajele si am a doua dezamagire: trec peste faptul ca scenariul a simtit nevoia sa-l plaseze pe Nick Carraway (Tobey Maguire) intr-un ospiciu de unde sa-si aminteasca trecerea lui Gatsby prin viata sa, sa zicem ca a fost o metoda de introducere (desi memoriile se puteau scrie oriunde in alta parte), dar nu pot sa-i iert transformarea personajului intr-un "catelus" al eroului principal. Deja nu mai este vorba de personaj-martor, ci de o anexa a eroului interpretat de Leonardo di Caprio, aflat inca in cautarea unui Oscar dupa cele trei nominalizari de pana acum. Indraznesc sa prezic ca nu rolul de aici i-l va aduce, nu pentru ca n-ar fi corect in interpretare, dar atat, personajului ii lipseste acea carisma pe care i-o atribuie atat cartea cat si filmul. E rece, dupa cum nici Carey Mulligan, pe care o apreciez, nu mi-a dat senzatia ca ar surprinde toate nuantele personajului. In carte, chiar daca nu era un personaj pe care sa-l poti indragi, imaginea sa avea mai multa consistenta. Dar nu ma mira, in aerul de frivolitate generala pe care Luhrmann l-a insuflat filmului. Cred ca cea mai reusita partitura ii revine lui Joel Edgerton (Tom Buchanan), actor care-mi era necunoscut pana acum, desi e posibil sa-l fi vazut in cateva filme.
Nu pot sa nu amintesc de lumina aceea verde de la capatul pontonului, care era o sugestie, o metafora a sperantei, a dorintei de implinire a unui vis pentru care eroul a luptat timp de cinci ani, abia conturata la inceputul si la sfarsitul cartii. Filmul insa o abuzeaza si o goleste de sens, printr-o repetitie dusa la extrem, ca fiecare spectator sa inteleaga bine despre ce e vorba... La fel si ochii doctorului T. J. Eckleburg, ce ne privesc de pe un panou, acuzator la adresa moralei decadente a societatii in film, simbol despre care Fitzgerald sugera ca ar avea sens doar pentru ca noi il atribuim... Ca sa le dau o semnificatie, in stilul lipsit de orice subtilitati al viziunii regizorale de fata, ei se uitau de fapt cu repros la echipa de filmare! 
Un lucru bun tot a facut filmul asta, si anume m-a determinat sa recitesc cartea. Nu o aveam prea proaspata in memorie si ma gandeam ca poate am inteles eu gresit cate ceva la prima lectura, acum vreo 20 de ani, poate mi-au scapat niste detalii puse mai bine in evidenta in film. Dar nu, doar mi-a confirmat impresia proasta despre ecranizare. Nu pot sa-i multumesc decat pentru faptul de a mi-l fi readus in atentie pe Scott Fitzgerald, ca tot sta Blandetea noptii cam de mult necitita.