vineri, 23 decembrie 2011

Vacanta

Pana pe 9 ianuarie blogul intra in vacanta si pleaca sa se ingrase cu sarmale, caltabosi, prajituri, carti si filme frumoase, ceea ce va doreste si voua, mai ales ultimele doua!
La multi ani cu sanatate!

Si ceva de sezon :)

joi, 22 decembrie 2011

Povestea unei vieti


M. V. Llosa - Visul celtului


Adevarul e ca imi place mult mai mult Llosa atunci cand scrie fictiune, sunt cartile in care isi arata cu adevarat talentul urias,  dar cum implicarea in viata politica si sociala este o latura deloc neglijabila a personalitatii si operei sale, nu refuz un reportaj bun... caci asta este Visul celtului, un reportaj despre o personalitate care imi era necunoscuta pana acum, Roger Casament (1864-1916), diplomat britanic devenit nationalist irlandez, luptator pentru independenta si impotriva colonialismului. Evident, ideal ar fi fost sa imbine cele doua aspecte intr-o fictiune biografica de talia Sarbatorii Tapului, dar pentru Celtul nostru se pare ca a ales o cale mai simpla, mai directa si mai lipsita de ornamente literare.
Povestea incepe in inchisoarea Pentonville, unde Casament, in asteptarea sentintei, afla ca Scotland Yard-ul i-a gasit jurnalul, lucru ce ar putea avea o influenta nefasta asupra viitorului sau. Ne intoarcem apoi in timp, in copilarie, moment cand, pasionat de expeditiile marilor navigatori, viseaza sa calce pe urmele lui Livingstone, atras de mirajul unor locuri indepartate, necunoscute. Visul i se va indeplini, caci va deveni consul in Congo, dar planurile sale idealiste de a-i civiliza pe africani, de a-i scapa de boli si ignoranta, vor fi spulberate. Luand parte la o expeditie a lui Stanley, finantata de regele Belgiei, va da piept cu realitatea dura a unei lumi pe care nu o cunostea: indigenii semnau contracte intr-o limba pe care nu o intelegeau, punandu-si pamanturile si mana de lucru la dispozitia exploatatorilor, facand obiectul unui comert lipsit de scrupule, cu recrutari fortate, pedepsele pentru nesupunere mergand pana la tortura si crima. In lupta sa de denuntare a ororilor din Congo ajunge sa o cunoasca pe scriitoarea Alice Stopford Green, in casa careia intra in legatura cu ziaristi, poeti, pictori, politicieni contestatari ai imperialismului, militanti pentru autonomia Irlandei. Experienta congoleza l-a facut mai lucid, dar si mai nefericit. Nu epidemiile cauzate de boli erau cele care ucideau bastinasii, ci una mai cumplita, a lacomiei, cruzimii, exploatarii. Intelege ca Irlanda, ca si Congo, este o colonie, si in perioada revenirii din Africa se va transforma in nationalistul care avea sa ramana pana la moarte, considerand ca singurul mod de obtinere a independentei este lupta.
O noua numire de consul il va duce in Amazonia, unde va observa aceeasi discrepanta intre atitudinea oficiala, impotriva abuzurilor, si realitatea faptelor. Indigenii folositi pentru exploatarea cauciucului sunt tratati cu aceeasi cruzime, femeile sunt luate ca sclave si atunci cand nu ajung intr-un bordel se pot numi fericite ca slujesc unei familii albe, cu drept de viata asupra lor. Imaginea generala despre bastinasi este aceea ca sunt forme inferioare de viata, mai apropiati de animale decat de oameni.
Toate aceste experiente traumatizante il transforma radical pe eroul nostru si ii vor aduce acuzatiile de tradare, bazate pe dorinta sa ca Germania sa castige razboiul, pentru ca Irlanda sa fie mai aproape de independenta.Casament nu este un anti-patriot britanic, ci un patriot irlandez care-si urmeaza idealurile cu orice pret. Cartea reprezinta un potret atent, minutios, capabil sa redea complexitatea unui personaj, cu visele si fragilitatea sa, cu calitatile lui, cu o mare iubire pentru o natiune cu ale carei interese se identifica. Nu este un super-erou, ci un personaj uman, cu limitele si slabiciunile sale, controversat sau dispretuit, iubit sau tradat de apropiatii sai. Bolile il vor macina de-a lungul intregii vieti adulte iar orientarea sexuala isi va pune amprenta asupra perceptiei semenilor. Despre jurnalul sau inca nu s-a aflat cat a fost realitate si cat inscenare, iar daca a fost intr-adevar scris de el cat a fost adevar si cat fantezie erotica, vise asternute pe hartie pentru a-i canaliza frustrarile, pentru a-l ajuta sa infrunte mai departe societatea. Dar indiferent ce continea, insemnari reale sau material de propaganda creat de acuzatorii sai, el a contribuit mult la influentarea opiniei publice, adaugand acuzatiilor de tradare a tarii o imagine, probabil deformata, a unui homosexual si pedofil. Mult timp figura lui Casament a ramas in uitare, pentru a fi intr-un tarziu reabilitata, dar o aura de mister ramane sa pluteasca asupra unui personaj putin cunoscut al istoriei.
Dincolo de valoarea literara, discutabila in contextul operei lui Llosa dar pe deplin justificata in contextul general al literaturii, cartea rezista prin valoarea de document istoric si, deloc neglijabil, prin capacitatea de a mobiliza, prin exemplul unui luptator impotriva nedreptatii sociale si a retoricii ipocrite a celor care incearca sa faca problemele cat mai putin vizibile in loc sa le rezolve. Ne place sa credem ca traim intr-o societate din care cruzimea si exploatarea umana au disparut, dar nu este asa. Si vazand Africa sau Amazonia prin ochii lui Casament nu poti sa nu te gandesti ca in Asia milioane de oameni muncesc in continuare in conditii mizere,  peste 10 ore pe zi, pentru salarii mult sub nivelul pietii, iar societatile occidentale profita din plin, mutandu-si productia acolo: mana de lucru ieftina, harnica, docila, ce si-ar putea dori mai mult?! Iar neocolonialismul manifestat in ultimii ani  in tari din Africa si Asia nu este pana la urma tot o forma a vechiului colonialism din vremea lui Casament? Ca si atunci, motivele expuse pentru a justifica interventiile din Irak, Afganistan, Libia nu sunt intotdeauna cele reale. Sau cum spunea Mark Twain, "History doesn't repeat itself, but it does rhyme".

miercuri, 21 decembrie 2011

Upsilamba!

Azar Nafisi - Citind Lolita in Teheran (memorii despre carti) 

Povesteam mai demult despre ce inseamna sa traiesti in Teheran, cu restrictiile vietii de zi cu zi, cu ingradirea pana la cenzurarea totala a dreptului de a-ti urma pasiunile, de a compune muzica pe care o doresti, de a citi cartile care iti plac sau de a scrie cu sinceritate, despre necesitatea de a risca pentru a-ti indeplini visele, de a te expune pericolelor de a fi inchis, amendat, biciuit, in ultima instanta condamnat la moarte prin lapidare sau spanzurare.
Citind Lolita... prezinta intamplari reale, autoarea schimba doar numele personajelor pentru a le proteja "nu doar de ochii cenzurii, ci si de cei care citesc asemenea istorisiri pentru a descoperi despre cine si despre ce este vorba, si care-si mascheaza propria goliciune dand la iveala secretele altora".  Eroinele nu sunt doar femei, obligate sa suporte umilintele si discriminarea promovate de sute de ani de o religie si o traditie in care sunt vazute ca un accesoriu al lumii masculine, obligate sa-si acopere fata, sa nu se fardeze, sa nu iasa pe strada in compania unui barbat care nu le este sot, frate sau tata, sa fie docile, sa urce in autobuz pe usa din spate si sa stea pe scaunele ce le sunt rezervate, ca in America din perioada segregatiei rasiale, dar ele pacatuiesc in fata societatii patriarhale in care traiesc si prin dorinta de cunoastere, de a se ridica deasupra conditiei in care le plaseaza traditia.
Autoarea insasi a fost data afara de la Universitatea din Teheran in 1981 si nu a mai predat timp de sase ani fiindca a refuzat sa poarte valul atunci cand a fost impus de o "revolutie culturala" ce avea sa aduca in Iran un regim al cenzurii stricte si al suprimarii drepturilor omului. In prezent traieste in America, de unde poate in sfarsit sa se exprime liber, sa rememoreze acei ani cand, in ciuda controlului strict, al persecutiilor, ducea o lupta de promovare a literaturii valoroase intr-o tara plina de suspiciuni si temeri. In 1995, cand si-a dat demisia, a ales sapte dintre studentele sale si le-a invitat la ea acasa, pentru a discuta in fiecare joi despre carti. Si totusi, desi subtitlul insusi, memorii despre carti, ne lasa sa intuim ca literatura ar fi subiectul principal, avem de-a face cu un volum de memorialistica, un lung reportaj care, sub pretextul literaturii, ofera prilejul rememorarii a aproape 20 de ani din istoria Iranului, de la revolutia islamica, razboiul de 8 ani cu Irakul, inceput in 1980, cu teroarea raidurilor aeriene, continuand cu umilintele si constrangerile unui regim care poate acoperi corpul si reprima cuvintele, dar nu poate ucide imaginatia, inteligenta, dorinta de cunoastere.
Sub valul negru, clocotesc dorinta de viata, ganduri, complicitati, iar intrarea fetelor in casa profesoarei lor echivaleaza cu patrunderea intr-o alta lume, o dimensiune a libertatii de gandire, cand valurile cad si teama dispare, un spatiu al sigurantei si al exprimarii sinelui. Pe masura ce lectiile se succed, fetele incep sa povesteasca experiente personale, sa-si afirme deschis planurile si intentiile de viitor, sa dezvolte complicitati si un limbaj comun, inaccesibil celorlalti.  Upsilamba, cuvant inventat de Nabokov, capata sensuri magice in lumea lor, fiind un fel de deschizator al pesterii comorilor dar si un declansator spontan al fluxului amintirilor.
Cartea inglobeaza elemente de document istoric, cronica literara si jurnal, dar revine permanent la problemele sociale arzatoare ale epocii. Idealurile politice si religioase ale studentilor islamisti din primul val revolutionar se dilueaza, se transforma cu timpul doar intr-o forma de promovare sociala, loialitatea fata de regim nu mai vine din convingere, ci din oportunism.
Fiecare dintre cartile citite in cadrul intalnirilor saptamanale sau la cursurile de la facultate este interpretata in cheie totalitara, suspectata ca ar raspandi in Iran valorile decadente occidentale. Azar Nafisi gaseste analogii in situatia din Iran cu fiecare dintre autorii studiati: Lolita este o critica indreptata impotriva oricarei perspective totalitare, deci are in vedere si Iranul, cu Fitzerald - caruia Universitatea din Teheran ii insceneaza la curs un proces, Gatsby fiind acuzat de imoralitate, indecenta, decadenta - iranienii au in comun un vis imposibil, pentru care orice violenta se poate justifica sau ierta, lipsa de empatie a domnului Sloper din Piata Washington al lui James este si pacatul regimului iranian, acelasi regim ce o condamna pe Daisy Miller ca fiind reactionara si diabolica. Henry James vorbea in jurnalul sau despre lipsa de sens a razboiului si despre lipsa de sensibilitate ca mod de a supravietui, un mod de a supravietui propriu, si el, Iranului. Iar romanele lui Jane Austen vorbesc despre tradare, vanitate, cruzime, lacomie, incapacitatea oamenilor de a se identifica emotional cu ceilalti, ceea ce ii transforma in cenzori care ajung sa le impuna celorlalti propriile viziuni si dorinte... Scriitorii sunt vazuti ca aparatori ai moralitatii, de unde si constrangerile impuse in ceea ce creeaza si gandesc.
Citind Lolita... nu este o carte frumoasa, cred ca nici nu si-a propus asta, ci o carte-document, o imbinare intre memorialistica cu tuse intimiste si reportaj, ce imbina ratiunea cu afectivitatea, detaliile precise si elocvente ale istoriei unei natiuni cu detaliile existentei personale, parte in care scriitura devine cautata, feminina, si subiectiva, cam prea expresionista pentru gustul meu. Valoarea literara se estompeaza si-si pierde importanta in fata expunerii unor realitati greu de facut cunoscute, despre care nu se poate vorbi usor nici cu detasarea data de plecarea intr-o lume pe atunci libera. Intre timp, in numele consolidarii securitatii nationale, chiar si aceasta democratie la care iranienii visau in anii '80 cu ochii deschisi incepe sa cada prada abuzurilor, dar deja intram in alt film... sau intr-o alta carte.

marți, 20 decembrie 2011

Ultimele zile

Der Untergang (2004)


Nu stiu de ce am avut pana acum atatea reticente. Auzind tot felul de acuzatii, cred ca fiindca mi-era teama sa nu fie la fel de exagerat ca si prostiile americane, dar in sens invers. Filmul a fost unul destul de controversat, starnind revolta in randul celor care au considerat ca prezinta o fata mult prea umana a lui Hitler, mie insa mi s-a parut o imagine obiectiva, consider ca fiecare om, chiar si cel care ordona macelul a milioane de semeni, are o parte pozitiva, cel putin in ochii celor apropiati, atasati de el, daca nu si in cei ai anonimilor inflacarati de aceleasi idealuri. Nu cred in existenta raului si binelui absolut. 
Iar filmul asta isi pastreaza "politically corectness"-ul in conditiile in care viziunea germana asupra evenimentelor are o detasare care o face mai credibila decat cea a tezistelor filme americane, nu incearca sa dea o fata umana tiraniei si aduce si o importanta valoare documentara. Candidatul Germaniei la Oscar in 2005 se bazeaza pe informatii istorice, pe memoriile lui Traudl Junge (secretara lui Hitler), ale lui Albert Speer (arhitectul sau alaturi de care visa sa dea o noua imagine tarii) si ale altor martori care au supravietuit ultimelor zile ale celui de-al III-lea Reich. Una dintre scenele sale, o izbucnire isterica a dictatorului, a devenit virala pe youtube, tot dadeam de ea pusa in tot felul de contexte incat trebuia sa ajung si la original la un moment dat.
Vedeam ieri la televizor zeci de nord-coreeni plangand pe strazi cu lacrimi amarnice si incercam sa inteleg fara niciun fel de empatie cu ei daca sunt lacrimi de crocodil, care sa-i protejeze de eventuale acuzatii de neloialitate, lacrimi sincere, considerand intr-adevar ca "tatal lor" i-a parasit sau doar i-a luat si pe ei tsunami-ul de lacrimi al celor din jur, si le venea sa planga de mila celor pe care-i vedeau plangand alaturi... N-am putut sa-i inteleg, dar i-am compatimit, nu pentru pierderea lor, ci pentru indobitocirea in care i-a adus un regim, pentru faptul ca poate nu toti, dar cel putin o parte au crezut cu adevarat intr-o viziune paranoica pe care izolarea de lume si de sursele de informatie le-a intarit-o. Cand ai un singur adevar pe care poti sau vrei sa-l vezi, singurul mod de supravietuire in masura a-ti linisti constiinta este acela de a-ti broda convingerile pe baza lui. 
Asa ca, revenind la Hitler al nostru si cele 12 zile finale petrecute in buncar, da, pot sa cred ca erau oameni care l-au adulat, care nu l-au vazut drept intruparea raului absolut, ci ca pe un sot, un unchi, un sef generos, un leader militar demn de urmat, pot sa cred ca existau copii care si-au pus viata in joc si au fost bucurosi si mandri sa si-o piarda pentru cauza pe care o considerau dreapta. Si pot sa cred ca Hitler a fost nu doar un monstru, ci si un om, marcat de slabiciunile omenesti, incovoiat sub povara unui vis pe care-l vedea din ce in ce mai departe, macinat de Parkinson, afectuos cu copiii si femeile din buncar, in masura sa starneasca admiratia generalilor si sustinatorilor sai si sa faca un ultim act romantic, acela de a se casatori cu Eva Braun  chiar in preziua sinuciderii lor. 
Creatia regizorului Oliver Hirschbiegal nu il transforma nicidecum pe Hitler intr-un personaj placut, nici nu incearca sa gaseasca scuze si motivatii faptelor sale, fiindca dincolo de latura umana persista latura monstruoasa, cea care il face sa declare cu sange rece ca nu-i pasa de poporul german, de soldatii sau de generalii sai. Nu-mi aduc aminte exact replica, dar stiu ca m-a facut sa zambesc amar, fiindca se potrivea foarte bine si parlamentarilor nostri, ceva de genul "ei m-au ales, acum n-au decat sa suporte consecintele"... Poate ne amintim data viitoare cand vom merge la vot, desi in Romania ceea ce este cu adevarat trist este lipsa de alternativa, nu votam pentru ceva, ci impotriva a altceva.
Si in timp ce in buncar atmosfera din ce in ce mai tensionata, constientizarea pierderii razboiului sunt mascate intr-un sir de petreceri si betii, intr-o continua orgie data de disperarea de a mai musca din ultimele felii din viata, de a pretinde ca totul se desfasoara conform planului, deasupra, in Berlin, civili si militari mor cu miile pentru o cauza deja pierduta. 
Exista in film scene care tulbura, care starnesc compasiunea, precum imaginea Magdei Goebbels otravindu-si cei sase copii, Growitz declansand cele doua grenade cu care-si ucide familia. Chiar si dupa capitulare, o parte dintre apropiatii lui Hitler prefera sinuciderea predarii,  insusindu-si ideile lui, conform carora nu se poate trai intr-o Germanie fara nationalism-socialism. Dintre cei care refuza sa o faca, prea putini vor fi condamnati la moarte de rusi sau americani, multi executand o pedeapsa de 5-10 ani dupa care au trait linistiti cu mii de morti pe o constiinta de multe ori lipsita de remuscari, in care ramane doar implinirea datoriei.
Este remarcabila interpretarea lui Bruno Ganz, actorul elvetian care da consistenta unui personaj atat de detestat, notabila si prezenta Alexandrei Maria Lara in rolul secretarei. Filmul se deschide si se incheie cu confesiunile adevaratei Traudl Junge, cea care i-a fost alaturi lui Hitler in ultimii 2 ani si jumatate, cea care marturiseste ca nu a stiut nimic despre holocaust, ca a aflat abia dupa incheierea razboiului. Mi se pare putin credibil ca in tot acest timp Hitler, cel care i-a dictat pana si testamentul sau, sa nu-i fi dictat scrisori, comunicate, documente care sa faca referire la tratamentul aplicat evreilor. Faptul ca era tanara nu-i scuza ignoranta, insa este cat se poate de uman: refuzam sa vedem lucruri pe care preferam sa nu le stim, care ne-ar smulge din confortul cotidian si ne-ar zdruncina convingerile, asa ca uneori ne complacem in propriile prejudecati de teama de a nu afla ca realitatea de dincolo de ele este prea cutremuratoare pentru a-i putea face fata... 

luni, 19 decembrie 2011

In lumea fanteziei


C.S. Lewis - Despre lumea aceasta si despre alte lumi 

 Basme nu am mai citit de ceva timp, desi pastrez o nostalgie a lor, in schimb nu-mi refuz niciodata o serie fantasy buna si cu atat mai mult un roman SF. Daca tot am evitat Cronicile din Narnia, si din motive pe care nu simt nevoia sa le detaliez le voi evita in continuare, atat cartea cat mai ales filmul, am vrut totusi sa vad care este viziunea generala a autorului lor despre lumea fanteziei. Cartea de astazi este o culegere de eseuri, in principal despre povesti si literatura fantastica, cu modul in care iau nastere, sunt receptate si interpretate de copii si adulti. 
Nu doar tensiunea si emotia generate de actiune sunt cele care fac din cartile ce pun accentul pe imaginar o poveste buna, ci si constructia lumii in care este plasata, contextul. Pentru a fi credibile, lumile imaginare trebuie sa fie plauzibile, in miscare, sa evolueze impreuna cu eroii. Autorul nu este de acord ca povestile sunt acceptate mai usor de copii doar pentru ca sunt mai nestiutori sau mai nepretentiosi. O carte care merita sa fie citita la 10 ani va merita si la 50, iar copiii, ca si adultii, au preocupari si pasiuni diferite, nu trebuie perceputi ca o categorie indistincta, tratati cu superioritate sau cu deferenta, dar nici idolatrizati, ci trebuie sa fie abordati cu respect, de pe pozitii egale, oferindu-le povesti in care punctele de interes ale lor se pot intalni cu cele ale adultilor. Este o greseala pentru scriitori sa considere ca a scrie pentru copii inseamna a-i da publicului ceea ce doreste, nicio carte pentru copii nu ar trebui sa porneasca de la ideea asta. O abordare mai corecta ar fi cea a povestii spuse unui copil, dar un copil anume, nu generic, cu particularitatile sale, cu personalitate distincta. Cea de-a treia forma de a scrie pentru copii, preferata chiar de autor, este cea a insusirii povestii drept cel mai potrivit mod de a exprima ceea ce are de spus. 
O idee care pare sa-i fie foarte draga lui Lewis este cea a recitirii, pe care o considera testul esential al cititorului de literatura fantastica. Este momentul cand dispare emotia, nu se mai cauta senzationalul, surpriza din actiune, ci se mizeaza pe calitatea in sine a povestii de a fi suprinzatoare prin ceea ce-i da cu adevarat valoare. Conform acestui criteriu, pe care-l expune in Despre povesti dar simte nevoia sa-l reitereze in aceiasi termeni si in Diferitele gusturi in materie de literatura, regret sa va spun ca nu fac parte dintre cititorii reali ai genului, altele sunt cartile pe care simt nevoia sa le recitesc, timpul este atat de scurt si literatura care-mi place atat de multa incat, recunosc, nu as citi a doua oara Lord of the Rings, de exemplu, desi sunt de acord ca prima data poate mi-au scapat multe aspecte. Scapate sa ramana!
Revenind la copii, cartea ofera si raspunsuri unor acuzatii aduse impotriva literaturii fantastice, precum placerea de a o citi la varsta adulta perceputa drept lipsa de maturitate (basmul nu a fost creat special pentru copii, Jung afirma ca el elibereaza anumite arhetipuri ce locuiesc in inconstientul colectiv, fiind astfel o valoare universala pe care doar contextul il asociaza local si intamplator cu copilaria, iar refuzul maturizarii nu inseamna refuzul de a renunta la pasiunile si placerile vechi, ci doar cel de a adauga altele noi), faptul ca basmul da o impresie gresita copiilor despre lumea in care traiesc (povestile pretins realiste au mai mari sanse sa-i amageasca, in timp ce pentru basm se accepta de la inceput premisele si conventiile genului), ii sperie (dimpotriva, le aduc speranta, aratand ca dificultatile pot fi surmontate, in plus nu cartile sunt cele care pot cauza sau controla fobiile) sau ii arunca in afara realitatii (contra-argumentul ar fi ca un copil nu va dispretui padurea reala pentru ca citeste despre paduri fermecate, ci dimpotriva, imbogatindu-si imaginatia, si padurile reale vor ajunge sa poarte o aura de mister in ochii lor). 
Vorbind despre originea subiectelor sale, Lewis marturiseste ca totul incepe cu o imagine, nu cu o idee careia se gandeste apoi ce forma sa-i dea. Dupa conturarea imaginilor vizuale, a constatat ca basmul este forma cea mai potrivita de exprimare pentru el, cu restrictiile impuse descrierilor si rigurozitatea formei, cu ostilitatea fata de digresiuni si onestitatea fata de cititor. 
Unele eseuri vorbesc despre opere ale unor scriitori din domeniu, printre care bunul sau prieten Tolkien, care incheiase de putin timp trilogia Lord of the Rings la momentul publicarii eseurilor, Orwell (considera Ferma animalelor cu mult superioara ca valoare literara lui 1984, deplangand drept o decadere a imaginatiei faptul ca distopia tinde sa fie mai populara decat o fabula cu animale!) dar si scriitori care mie-mi sunt total necunoscuti, precum Dorothy L. Sayers sau Morton Cohen. 
O lectura interesanta, atat pentru cei familiarizati cu domeniul cat si pentru "amatori", cum ma consider (citesc in general doar numele mainstream din fantasy, care-mi dau ceva mai mult decat o poveste, o lume intreaga), dar nu ma pot impiedica sa nu reprosez doua lucruri (chiar 3, dar unul nu tine de substanta propriu-zisa a cartii): in primul rand, o oarecare lipsa de onestitate, si anume faptul ca autorul nu ezita sa numeasca o serie de alti scriitori pentru sustinerea unor exemple pozitive, dar nu o face cand vine vorba de ilustrarea unor idei negative. Ar fi apoi inconsecventa cu sine insusi atunci cand vorbeste despre critica. Dupa ce mentioneaza ca autorul unei carti este cel mai putin indreptatit sa judece recenziile, fiindca nu va fi impartial si ori va tinde sa salute cronicile pozitive drept corecte si sa le condamne pe cele negative cu diverse pretexte de neintelegere a mesajului, ori ii va subestima pe cei care il lauda si ii va admira pe cei care il dezaproba (cazuri din categoria asta marturisesc ca n-am vazut) nu se poate abtine sa nu faca o analiza a greselilor de receptare critica a operelor pornind si de la cele observate in cronicile criticilor sai... Cea de-a treia obiectie nu tine de Lewis, ci de traducerea in limba romana, in care unele formulari ma izbesc ca buzduganul in moalele capului, sunt dintr-un alt registru lingvistic sau dintr-un alt peisaj. Printre vanataile cu care am ramas pe creier, ar fi "ceva care gherane ca sa iasa afara". Iar maiestria traducatorului se afirma si la nivelul toponimiei (nu stiu sigur pe cine sa blamez aici: pe traducatoarea cartii lui Lewis sau pe cei ai editiilor in limba romana Lord of the Rings si Hobbitul):  hobbitii locuiesc in Tara Salbaticiei (?), exista acolo si o Adancatura lui Mihai (??) (pleaaase, spuneti-mi ca nu este Helm's Deep ca altceva care s-ar putea traduce prin "adancatura" nu stiu si oricum nu as traduce nimic asa). 

duminică, 18 decembrie 2011

Tara de dincolo de negura


Adam Bodor - Zona Sinistra 

Va mai amintiti editura Kriterion? Era cea care publica inainte de 1989 traduceri din literatura maghiara. Am citit cateva carti aparute acolo in perioada respectiva, multe nu mi le mai amintesc, dar cea pe care o retin este Cad pietre in fintana seaca de Szilagyi Istvan. Pe undeva, regasim ecouri ale atmosferei kafkiene de acolo si in Zona Sinistra, iar asemanarile nu se opresc aici. Ambii sunt scriitori de limba maghiara nascuti in Romania cam in aceeasi perioada, ambii reusesc sa minimizeze tragicul,  incorporandu-l firesc in viata de zi cu zi. 
Zona Sinistra este cu adevarat o zona sinistra, situata intr-un spatiu geografic neprecizat, undeva intre Moldova, Ucraina, Ungaria si Bucovina, intre munti si paduri. Autorul insusi marturisea undeva: 
„...graniţa, cu împrejurimile ei, e un loc mult mai palpitant decât interiorul ţării. E o zonă fascinantă, plină de vrajă, locul unor aventuri misterioase, unde peisajul, cu toate adierile sale, e plin de tensiune. În zonele răsăritene ale Europei, aceste locuri erau împrejmuite cu garduri de sârmă ghimpată, închise cu bariere, cu pichete care se înălţau ameninţătoare peste şanţuri cu apă, unde până şi zburătoarele erau dubioase. Graniţele nu erau uşor de trecut, muritorii de rând nici nu se încumetau prin apropierea lor, iar gândirea celor care locuiau în apropiere sau chiar în zona de graniţă era determinată de o conştiinţă absurdă.” 
Cartea nu spune atat o poveste, cea a unui om caruia nu-i vom afla niciodata adevarata identitate dar autorul ii  imprumuta numele sau, Andrej Bodor, plecat sa-si caute fiul adoptiv disparut, cat ne prezinta un spatiu al marginalizarii, al unei lumi uitate de timp si de oameni in care totul este posibil, strict controlata la nivel militar de vanatorii de munte, ale carei resorturi interioare capata dimensiuni de basm. Este o lume ce imbina realismul magic cu absurdul, in care oamenii capata trasaturi ciudate, grotesti sau fascinante, in care femeia (cu exceptia celei care conduce comunitatea cu mana de fier) este doar un obiect sexual, transmis de la un barbat la altul. O lume patriarhala dar permanent in alerta, atenta la orice semnal exterior, in care gesturi ce tind sa para absurde sunt de fapte semne, moduri secrete de a comunica. Si ca si cum molima represiunii externe nu ar fi suficienta, comunitatea este macinata si de o boala fizica, guturaiul tunguz. Cei care ii cad prada sunt rapid exclusi, izolati in locurile salbatice de la marginea ei. Viata aici are un ritm propriu, mortile sunt grotesti sau absurde, oamenii par sa poarte in ei inchisa o taina a supravietuirii la limita, ce urmeaza un ritm irational. Fantezia se imbina cu realismul crud, oroarea cu umorul, vocea protagonistului initial se transforma la un moment dat in privirea rece, obiectiva, a unui narator detasat. 
Chiar daca reconstituie franturi ale unor povesti personale, Zona Sinistra nu este o poveste, ci o metafora, sustinuta de o scriitura solida, pe alocuri poetica, pe alocuri seaca, rece, evocand o lume comunista situata la marginea Europei, alienata, condusa dupa reguli stricte, in care atrocitatile ajung sa fie descrise pe un ton neutru, apatic, ca si cum ar reprezenta normalitatea. Pentru unii, singura scapare ajunge sa fie sinuciderea. Si pentru ca totul sa fie si mai intunecat, si mai fara speranta, pasarile-frigului anunta venirea gerului unei ierni cumplite. Intrarea si iesirea din Zona se face dupa reguli stricte, fiind atent supravegheata, ritualul intalnirii cu oameni din afara, cum ar fi soferul Mustafa Mukkerman, transportatorul de carne care trece prin Zona in fiecare joi, un urias despre care se spunea ca ar avea 600 kg, capata dimensiunea unui eveniment mult-asteptat. El este unul dintre putinele contacte cu o lume presupus insorita, din Balcani, dupa trecerea lui ramane din nou doar gerul aspru, care ajunge (ironia sortii!) sa-i macine si sa-i absoarba intr-un final chiar si pe cei care conduc comunitatea, precum colonelul Coca Mavrodin.
Este o carte de o frumusete stranie, halucinant-grotesca, in care oamenii capata chipul si asemanarea vietatilor padurii, intr-un spatiu a carui magie aminteste pe undeva de Macondo si intr-un timp nedefinit, diluat pana la incremenire.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Doi copii si o geanta cu bani

  
Millions


Danny Boyle reia aici premisa din Shallow Grave dintr-o alta perspectiva, cea a copilariei. Suntem in Manchester, cu cateva zile inante de trecerea la euro (care, dupa cum stim, nu a avut loc niciodata), si asa cum aflam chiar din primele cuvinte din film "The French have said au revoir to the franc, the Germans have said auf wiedersehen to the mark, and the Portuguese have said... whatever to their thing".
Damian si Anthony se muta impreuna cu tatal lor  intr-un cartier nou de la periferie, aflat in vecinatatea caii ferate. Cei doi copii, cu temperamente atat de diferite, recepteaza in mod opus moartea mamei lor: in timp ce Anthony, fratele cel mare, inclinat spre aspectele practice ale vietii, riguros, capabil sa faca rapid calcule, sa discute afaceri ca un adult, profita de ea doar pentru a-i induiosa pe cei din jur, ca sa-si atinga mai usor scopurile, Damian, fratele cel mic, cu o profunda dimensiune religioasa, pasionat de vietile sfintilor, ale caror date si fapte le cunoaste in amanunt, traieste intr-o lume a lui, inconjurat de viziunile martirilor, sanctificandu-si mama si intrebandu-si prietenii imaginari daca au apucat deja sa o cunoasca, she's new there. Nu numai mental, dar si fizic, isi construieste o lume a lui, facuta din cutii de carton, un spatiu de unde urmareste trecerea trenurilor si in care sta de vorba netulburat cu sfintii. Chiar in timpul unei discutii cu sfanta fumatoare Clara din Assisi, o geanta cu 260.000 de lire sterline ii cade din cer si de aici incep dilemele morale si practice, lupta dintre constientizarea puterii date de bani si rationalismul lui Anthony si generozitatea, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti a micutului Damian, care considera banii un dar venit de la Dumnezeu, ce trebuie impartit mai departe cu cei sarmani. 
Impresioneaza naturaletea si expresivitatea lui Alex Etel, inocenta personajului pe care-l interpreteaza cu atat aplomb (mi-a facut pofta sa vad si celelalte 2-3 filme in care joaca, acum, pana nu creste), modul responsabil in care priveste problemele sociale grave, altruismul si generozitatea lui. Parca tusele sunt putin cam ingrosate si uneori naivitatea lui exaspereaza, dar pana la urma ea ramane sursa principala de comic de limbaj si situatii.
Este un film de care se pot bucura si copiii (daca parintii nu sunt extrem de puritani), partial il putem percepe si ca pe o comedie de familie, cu multe idei ingenioase, in masura sa creeze imagini interesante, dar care pana la urma ramane tributar mesajului social pe care tinde sa-l exprime cu prea multa ostentatie. Cadrele, culorile, efectele speciale imbogatesc vizual filmul, ii dau pe alocuri un aspect fantastic, dar atmosfera ramane una ancorata in realitate, cu sfinti veniti parca din comediile cu Monthy Python. Era parca nevoie de ceva mai mult pentru a crea un contrast intre lumea reala si lumea spirituala in care traieste Damian. Sunt insa cateva imagini memorabile, precum cea a copilului care cutreiera prin Manchester cu magarul din lemn folosit ca recuzita la serbarea unde interpreta rolul lui Iosif sau secventa in care sfantul Petru ii explica mecanismul prin care Isus a facut miracolul prin care a hranit cu 2 pesti o intreaga multime. Pe ansamblu, desi cliseistic si tezist (greu mai gasesti in secolul nostru un film care sa nu fie), merita vizionat!
Nu poti sa nu te pui in situatia personajelor si sa nu te gandesti ce ai face tu cu o geanta plina. Sincer?! Daca as gasi un portofel, indiferent de continutul lui, ar fi simplu,  il duc imediat la politie, dar o geanta? Stiind ca sunt pierduti / furati de la o banca, cred ca i-as lua fara remuscari si as imbina oarecum atitudinile eroilor, o parte pentru caritate (partial din convingere, partial ca un "multumesc" pentru norocul picat din cer) si o parte just for me ...Occupy and enjoy it, bancii nu i-as inapoia banii decat daca m-ar ruga foaaarte frumos, in rate si cu dobanda cam de 30-40% plus posibilitatea unilaterala de a o mari cand am chef conform indicelui Dromar care oscileaza dupa dispozitia personala, muhahaha!

Observ ca am intrat in era britanica, ultimele 3-4 carti citite sunt de autori englezi, m-am molipsit si cu filmele?! Iar acum tocmai ma delectez (desi "delectat" e un cuvant foarte deplasat in contextul respectiv) cu o carte despre un... irlandez! Ce sa fie, ce sa fie!? Vedem saptamana viitoare ;)

vineri, 16 decembrie 2011

Impulsuri, pulsiuni, pulsatii

Julian Barnes - Puls

Imi place mult Barnes, expresivitatea lui, combinatia dintre ironia fina si melancolie, modul in care imbina in fiecare carte literatura, critica, referintele culturale. Consider Papagalul lui Flaubert sau Tour de France exemple de abordare si exprimare ideale pentru a fi urmate de un profesor de literatura care si-ar propune sa le cultive elevilor dragostea pentru lectura, chiar si pentru critica literara, sa le inoculeze si sa le orienteze placerea de a citi. De obicei, metodele adoptate de pedagogii nostri sunt aride, intepate si pretentioase, de parca scopul lor ar fi cel de a face parada de eruditie, de a epata, si nu de a sadi semintele unor viitoare pasiuni. Atunci cand nu plictisesc, intimideaza, prea rari sunt cei care le starnesc copiilor curiozitatea de a afla mai multe. 
In Puls nu este vorba  despre literatura, ci despre viata. Barnes analizeaza cu o privire atenta la cele mai mici detalii relatiile dintre oameni, cu tot ceea ce presupun ele: drame marunte, rutina cotidiana, gesturi si actiuni de zi cu zi, interese si slabiciuni individuale, infirmitati sau incapacitatea de a comunica, impulsuri de monent ce pot schimba cursul unei relatii.
Cartea are o structura simetrica, echilibrata, surprinzatoare cand ajungi sa o intelegi: avem doua parti, prima cuprinde cinci povestiri de sine-statatoare si patru intermezzo-uri, "Acasa la Phil si Joanna", ce contin discutii ale unor personaje adunate la masa, despre politica, marmelada, cancer, sex, batranete, despre framantarile si preocuparile unor reprezentanti ai clasei medii din Anglia contemporana. As zice ca sunt partile care mi-au placut cel mai putin, dand uneori senzatia de lancezeala. Chiar daca sunt sustinute cu verva, ironia si sclipirea penei lui Barnes, cumva personajele nu reusesc sa se ridice la inaltimea maestrului care le da viata, dialogurile lor fiind o simpla palavrageala la un pahar intre oameni destul de anosti. Poate ca exact asta era si ideea, caz in care i-a iesit de minune, parca ma vad, intr-un colt al camerei in care stau personajele, cascand a plictis si cu oarecare iritare in timp ce ele sporovaiesc si-si dau cu parerea despre diverse, sarind de la o idee la alta.
Celelalte cinci povestiri din aceasta prima parte sunt despre cupluri, despre ritmul vietii. Cea cu care se deschide volumul, Vant dinspre est, reia o tema pe care Barnes a mai abordat-o, in Pana cand m-a cunoscut de exemplu, aceea de descifrare a partenerului prin recuperarea trecutului sau, prin dezvaluirea a cat mai mult din viata de dinainte, ca pentru a reconstitui o imagine intreaga a celei iubite. Este un lucru care se intampla des in viata, o forma de gelozie, de acaparare a timpului de dinaintea cunoasterii partenerului, poate cu speranta de a gasi noi motive, noi calitati pentru care ne merita iubirea, dar un fapt riscant, care de cele mai multe ori poate duce la descoperiri nedorite. In pat cu John Updike arunca o privire ironica si precisa asupra lumii literare, o lume bazata de multe ori pe prietenii de fatada, dincolo de care protagonistii se afla intr-o competitie permanenta, macinata de invidii si egoism. Lumea gradinarilor prezinta un cuplu, cu gesturile si cuvintele care pot sa erodeze o relatie. In Violare de proprietate personajul, minutios si pedant, isi rememoreaza cele doua relatii esuate iar Linii ale casniciei infatiseaza un vaduv pentru care revenirea in locul din Scotia unde obisnuia sa-si petreaca vacantele cu sotia devine prilej de reflectie asupra trecutului. Toate cele cinci povestiri pulseaza la unison intr-un tempo in care rolul principal revine anxietatii, absentei, pierderii, neimplinirii, ratarii, imposibilitatii de exprimare sau de intelegere.
Si daca prima parte mi-a dat senzatia unei partituri de vioara melancolice, intrerupta la intervale regulate de acelasi refren monoton, zgomotul de fond al mesenilor invitati la Phil si Joanna, cea de-a doua parte are mai degraba aspectul unei serii de picturi flamande, Cele cinci simturi, de Gonzales Coques. Avem Auzul (Ilustratorul), Pipaitul (Complicitate), Vazul (Armonie), Gustul (Carcassone) si Mirosul (Puls), intr-o deformare a perceptiilor data de lipsa sau de excesivitatea lor. O consider punctul de rezistenta al cartii, nu doar pentru culoarea de epoca adaugata in povestiri, ci mai ales pentru constructie, pentru modul in care a gandit autorul acest element de continuitate si coeziune al povestirilor, ce defineste prin absenta personalitatile si modul in care eroii se raporteaza la lume. (Era o figura retorica parca, definirea a ceva prin ceea ce nu este... oare cum se numea?)
Cand ai in fata un autor mare, si o carte imperfecta a lui este mai buna decat cele considerate capodopere ale altor autori. Puls, chiar daca nu este cea mai buna carte a lui Barnes, merita sa fie citita fiindca... pulseaza, este plina de viata, chiar si atunci cand viata nu este vesela sau optimista. Dupa cum spune si Barnes intr-una din povestiri, "asteptarile pe care le ai fata de experienta domina si distorsioneaza experienta in sine", asa ca ma opresc, sa nu va distorsionez prea tare si sa fiti dezamagiti :).

joi, 15 decembrie 2011

Departe de lumea editoriala


Muriel Spark - Departe de Kensington

Ma gandeam eu dupa Domnisoara Brodie in floarea varstei ca nu o tin sa pastrez contactul cu scrierile lui Muriel Spark, dar cred ca intre timp am uitat, asa ca am recidivat. Am regasit aceeasi privire minutioasa fixata asupra unui cerc inchis de personaje, si chiar daca aici avem intriga, actiune, ea ne este infatisata pe un ton atat de monoton si sec, atat de british (de obicei cuvantul asta are pentru mine conotatie pozitiva) incat ramane in planul secundar. Este o carte care din prezentare promitea o seara placuta  in compania aventurii, un roman usurel, dar relaxant si simpatic... Nope, usurel este, se citeste fara batai de cap,  relaxant si simpatic... pe alocuri (punctul de interes al cartii a fost pentru mine privirea asupra lumii editoriale), in rest devine chiar plictisitor, in incercarea ratata de a crea ceva mister si suspans.
Titlul in original, "A Far Cry from Kensington" este un joc de cuvinte din care editiile traducerilor in limba romana au surprins fiecare cate o parte. Cea publicata prin '90, "strigat indepartat din..." a pus accentul pe disperare si pe revolta fata de modul in care frustrarea "scriitorului" refuzat se transforma in razbunare, pe cand in editia de fata "departe de..."  subliniaza detasarea data de distantarea in timp si spatiu fata de intamplarile care au avut candva, demult. 
In Londra anilor '50 ai secolului trecut, facem cunostinta cu chiriasii pensiunii lui Milly Sanders, printre care se afla si doamna Hawkins, o vaduva supraponderala de 28-29 de ani care se bucura de simpatia tuturor locatarilor. La locul de munca, editura Ullswater & York, este la fel de apreciata si indragita, pana cand intra in conflict cu un scriitor si plagiator de duzina, pe care il defineste drept pisseur de copie. El este insa partenerul unei scriitoare celebre si influente, Emma Loy, de a carei glorie profita cat poate de mult. Supusa presiunilor, doamna Hawkins isi va parasi locul de munca si va ajunge la alta editura, Mackintosh & Tooley, intr-o lume diferita, dar plina de ciudatenii: Ian Tooley, unul dintre patroni, considera ca fazele lunii influenteaza programul editorial, are o inclinatie spre ocult, astrologie, grafologie si radionica, o metoda de vindecare a bolilor prin energie, la vremea respectiva noua si revolutionara. Angajarile se fac pe baza unui criteriu oarecum grotesc, erau primite doar persoane vulnerabile intr-un fel sau altul (slabiciunea doamnei Hawkins fiind corpolenta). Din nou va trebui sa plece, si conform principiului ca atunci cand lucrurile merg rau ele vor merge si mai rau, lucruri ciudate vor incepe sa se petreaca si in pensiunea unde locuieste, carora le va cadea victima Wanda, o croitoreasa poloneza.
Povestea in sine este banala, terna, nu mi-a trezit deloc interesul, daca voiam un policier sau thriller britanic cinstit mai bine as fi recitit niste Agatha Christie. 
Partea care m-a facut sa nu consider cartea o pierdere de timp, in care mi-am si regasit unele convingeri, a fost cea de satirizare a lumii editoriale, pe care Spark o prezinta cu ironie si umor. Conceptii ale unor editori conform carora "barbatii si femeile din clasa de sus, cu educatie aleasa, erau inzestrati automat si cu talent, spre deosebire de scriitorii de origine modesta" pot parea astazi depasite, in schimb altele raman la fel de actuale: "Scriitorii iti dau batai de cap, nu cartile. Iau totul personal. Nu e autor pe lumea asta care sa nu-si ia cartea personal" ori "daca cineva este cumsecade si peste masura de volubil nu poate sa nu fie si un scriitor bun". Poate prejudecatile din zilele noastre nu sunt exact cele mentionate aici, dar ele exista (si printre editori, si printre cititori, si printre critici) si este trist ca ca pot influenta receptarea unei opere sau, in sens invers, ca unele opere creeaza anumite tipare si asteptari in privinta omului. Pe mine nu latura umana ma intereseaza, ci doar produsul creatiei. De aceea sunt printre cititorii cu fobie fata de orice fel de lansari (de multe ori o bataie prieteneasca pe umeri si o periere, eventual reciproca, in care se spun discursuri pompoase si se ocoleste esentialul, si anume daca ti-a placut au ba cartea tie, celui care o prezinta), intalniri cu scriitorii (mi se par inutile, prefer ca scriitorii sa ramana doar numele care semneaza cartea, pe care sa o pot aprecia numai pe baza continutului, fara simpatii sau antipatii legate de o persoana), evenimente literare ce sunt doar un prilej de debitare a unor pretiozitati si amabilitati din varful buzelor, pe care groupies lesinate de admiratie le sorb cu senzatia ca respira cultura.
Ca sa inchei tot cu doamna Hawkins, aceasta Mary Poppins a lumii editoriale, mi-a placut unul dintre sfaturile pe care le da scriitorilor aspiranti: pentru a scrie, ai nevoie de o pisica. Linistea ei se va transmite si-i va asigura autorului concentrarea necesara. Spor!

miercuri, 14 decembrie 2011

Razboiul Clovnilor



Balada Triste de Trompeta

De cand l-am vazut, ma obsedeaza melodia asta. Este exact ca ritmul filmului: are o parte duioasa, trista si melancolica si una violenta, stridenta, grotesca, asemenea sunetului sfasietor si isteric al trompetei. Este si melodia preferata a personajului principal, cea care-i rascoleste amintirile copilariei, o balada triste de trompeta, por un pasado que morió. Filmul reconstituie o perioada de vreo treizeci de ani din istoria Spaniei, incepand de la violentele epocii franchiste pana in anii '70. Regasim in el cliseele intalnite cand este vorba de clovni, de la clovnul trist indragostit de dansatoarea gratioasa, intr-o atractie a contrariilor, pana la clovnul justitiar, de la personajul sangeros inarmat cu maceta la cel care-si descarca furia mitraliind totul in jur. Si totusi, desi avem ca personaje principale 2 clovni si o dansatoare, desi actiunea se petrece in lumea circului, stralucitoare aparenta dincolo de care mocnesc pasiuni intunecate, nu este un film despre circ, si nici despre conditia clovnului trist, asa cum a fost ea perceputa de-a lungul timpului, drept un personaj care, desi este facut sa amuze, sa binedispuna, poarta in suflet, in spatele mastii viu colorate, o tristete profunda, existentiala. 
Ambii clovni, Javier, clovnul trist, personajul principal caruia Carlos Areces ii da o interpretare excelenta, si Sergio (Antonio de la Torre), clovnul vesel, ascund o latura violenta, bizara, psihopata, ei practica aceasta meserie fiindca daca nu ar fi clovni ar fi criminali. La un moment dat, pasiunea declansata de dragostea pentru aceeasi balerina, Natalia, face ca barierele interioare sa cedeze si totul se transforma intr-un macel violent, intr-o dezlantuire fara limite, in mutilari si auto-mutilari, pentru ca si chipul personajelor sa reflecte intunecimea din adancul lor. Tragicomedia ia chipul distrugerii si auto-distrugerii, actiunea scapa de sub control asa cum insesi personajele dau frau liber furiei si delirului.
Regizorul Alex de la Iglesia marturisea undeva ca a trecut printr-o perioada dificila iar filmul acesta este o exorcizare a propriilor demoni, suferinte, frustrari si furii.
Nu ma pot impiedica sa nu-l compar insa cu El Laberinto del Fauno al lui Guillermo del Toro. Avem si acolo un copil care traieste ororile franchismului, dar daca acolo personajul evadeaza din fata cruzimii vietii in poveste si fantezie, Javier, in schimb, incearca sa-si inabuseasca traumele, insa la un moment dat se va confrunta din nou cu ele. El reuseste pentru un timp sa-si ascunda impulsurile sub aparenta normalitatii, insa ceea ce a acumulat prin drama colectiva se va dezlantui in fata dramei individuale si, in incercarea justitiara de a proteja ceea ce iubeste, va da frau liber demonilor care l-au torturat intreaga viata.
Imaginile dure, pline de sange, sunt doar un accesoriu vizual, nu ele sunt cele care impresioneaza in film, ci constructia personajului, bizarul, modul in care evolueaza si se transforma, in care interactioneaza cu ceilalti, de la copilul singur si speriat, trecand prin etapa adolescentei revoltate, purtandu-si tristetea spre stangacia iubirii, pana cand instinctele ajung sa nu mai poata fi controlate, si treptat se vor descatusa bestia, salbaticiunea haituita, ingerul justitiar al Apocalipsei care coexista in acelasi suflet. Mutilarea fizica este doar un ritual al trecerii intr-o alta etapa, al schimbarii interioare, Javier repeta gesturile membrilor triburilor razboinice insetate de sange ce se pregatesc de lupta pictandu-si chipul. Imaginile de final, pline de grandoare si poezie, sunt de un absurd grotesc dar impunator, ca o incununare a descatusarii totale, ultime, dincolo de care se afla doar neantul.
Imaginea si coloana sonora sunt si ele puncte forte ale filmului, prima fascinand nu prin violenta (sa nu aud pe cineva ca spune si despre filmul asta ca ar fi horror!), ci prin aglomerarea baroca de detalii si culori, prin jocul cu luminile si umbrele, prin atmosfera nostalgica a anilor '70 pe care o creeaza, iar cea de-a doua prin modul in care insoteste si puncteaza actiunea, subliniind starile sufletesti, de la nostalgie si tristete, pana la stridenta unui tipat descatusat, imposibil de controlat, in dorinta de anihilare a tot ceea ce exista in jur. Si fiindca tot imi place sa fac asocieri intre diferite arte, corespondentul in pictura al filmului ar fi Hieronymus Bosch, regasim aceeasi paleta de culori, imbinarea dintre grotesc si supranatural, tema spiritului demonic cuibarit in suflet care ajunge sa  se reflecte pe chip si aceeasi anxietate in ambele.

marți, 13 decembrie 2011

Menajeria umana


Carol Birch - Menajeria lui Jamrach 

Admit, cartea mi-a trezit asteptari prea mari (ar fi cazul sa nu mai citesc cronici inainte... dar daca as proceda asa, cum mai aflu ce carti merita sa fie cumparate in afara autorilor pe care-i stiu deja? e un cerc vicios aici), si poate tocmai de aceea cand am terminat-o mi s-a parut ca mi le-a inselat oarecum.
Menajeria lui Jamrach face parte din cele sase titluri ajunse anul acesta pe lista scurta a premiului Man Booker, care i-a revenit in cele din urma (in sfarsit!) lui Julian Barnes. Povestea incepe in anul 1857, cu micutul Jaffy Brown care hoinareste pe strazile colorate ale Londrei, fascinat de abundenta de marfuri, arome, imagini. Curajul, sau poate inconstienta varstei, il face sa se apropie de un tigru, moment din care viata lui se schimba cu totul. Mai intai este angajat la menajeria lui Jamrach, apoi se imbarca impreuna cu prietenul sau, Tim, pe o baleniera, pornind pe mare. 
Pana la un punct, ai senzatia ca citesti un roman de aventuri pentru adolescenti, textul curge usor, dragonul pe care il cautau (in realitate o reptila urat mirositoare) nici nu scuipa foc, nici nu zboara si este capturat cu destula usurinta. Odata adus la bord insa, intram intr-o lume a mirajelor si superstitiilor, si ritmul cartii se schimba total, sincronizandu-se cu lungimea zilelor fara speranta (asa cum remarca un personaj, "intram in timpul dragonului si timpul de dinainte de dragon nu este la fel cu timpul de dupa"), cu dimensiunea ororii, a terorii in care ajung sa traiasca supravietuitorii naufragiului. Avem adevarate tablouri suprarealiste, create de mintile ratacite ale unor oameni in al caror cosmar privim. Totul se desfasoara extrem de lent, viata este la limita, dar am senzatia ca de la un punct incolo avem de-a face cu un "show off" al scriiturii, cumva asemanator cazului filmelor de personaj, in care eroul principal striga: "Dati-mi Oscarul!". Aici eroul principal este autoarea, Carol Birch ajunge sa-si puna in umbra personajele si naratiunea (care de fapt este simpluta, previzibila, cunoscuta deja). Parca nu autorul slujeste scopurilor cartii, ci romanul in sine devine un scop de afirmare a talentului literar. 
O multime de lucruri mi se par gratuite in cartea asta, de la titlu (Charles Jamrach este un personaj real, care a fost intr-adevar unul dintre cei mai mari crescatori, importatori si exportatori de animale exotice, dar nu va asteptati sa-l vedeti prea mult, nici pe el si nici menajeria sa, desi poate ar fi fost un personaj fascinant), pana la infiriparea unei oarecare povesti de dragoste intre Jaffy si sora lui Tim, prietenul sau, care ramane si in prima parte, inainte de plecare pe mare, si la intoarcere, un personaj sters, lipsit de contur.
Recunosc, poate nici eu nu am receptat semnele, ma pregateam sa intru intr-o lume magica, suprarealista, odata cu capturarea dragonului, iar autoarea m-a aruncat intr-una a degradarii pana la dezumanizare, a convulsiilor fizice si a luptei dure pentru supravietuire, in care doar hazardul stabileste cine mananca si cine este mancat... uneori viata ajunge sa se joace prin tragere la sorti.
 Daca ar fi sa compar cartea cu un sub-gen muzical al metalului, as zice ca este foarte progressive, poate unii se vor lasa cuceriti iremediabil de virtuozitatea artistica, de gradarea degradarii, mie insa mi s-a parut ostentativa si pe undeva se sacrifica trama narativa si consistenta personajelor in favoarea stilului. In progressive mai sunt trupe care au, pe langa tehnica, si mult feeling, aici nu prea exista mare preocupare sa-ti faca personajele simpatice, sa ti se rupa sufletul de necazul lor si sa compatimesti alaturi de ele. Nu a fost nicidecum o pierdere de timp, si nici nu-s genul care sa strambe din nas la orori literare, dar uneori un moment de tacere face mai mult decat o mie de floricele stilistice. Cand vine vorba de mediul marinaresc si crearea unui tablou tensionat, raman la Melville.

luni, 12 decembrie 2011

Cifre

9
  
Mai intai a fost scurt-metrajul, pe care l-am vazut la editia de anul trecut a Festivalului de animatie Animest. Si in timp ce-l urmaream imi tot spuneam: "wow, asta e atat de misto incat ar merita sa fie facut lung metraj", fara sa stiu ca deja exista. Sapand si investigand, am aflat ca filmuletul scurt reprezinta de fapt proiectul de diploma al lui Shane Acker, pentru care a primit si nominalizare la Oscar, inainte de care lucrase la animatie si pentru Lord of the Rings. Patru ani mai tarziu, a avut ocazia de a-si dezvolta ideea si pe 9.09.2009 a aparut lung metrajul...9, ce a atras nume destul de grele: Tim Burton producator, casa de productie  care a scos Coraline, scenarista Pamela Pettler, cu care Burton a lucrat si pentru Corpsebride, iar vocile personajelor apartin unor actori precum Christopher Plummer, Martin Landau, John C. Reilly, Jennifer Connelly, Elijah Wood. 
Povestea are loc intr-o lume post-apocaliptica, steampunk, distrusa de razboiul dintre oameni si masini, vazut oarecum ca o alegorie a celui de-al II-lea razboi mondial, o lume ce reproduce atmosfera anilor '50 prin ramasitele ei (pickup-ul, discurile, muzica pe care o asculta personajele) in care se trezesc la viata cele noua... creaturi? papusi din carpe? uitati-va la chestia de pe afis si spuneti-le cum vreti, oricum numele lor sunt de fapt cifre, de la 1 la 9.  Printr-un accident, este repusa insa in functiune si masina care a distrus civilizatia, iar cele noua personaje vor lupta pentru a o elimina definitiv. Aflam din flashback-uri cum a inceput razboiul, cum au aparut papusile, ni se explica si de ce fiecare dintre ele pare sa aiba o insusire definitorie, sunt atat de asemanatoare fizic dar atat de diferite ca temperament.
Daca la nivelul scenariului filmul este putin cam diluat, ca realizare artistica (si nu l-am vazut 3D, am inteles ca este si mai si) mi se pare exceptional: totul, de la scena de desfasurare a unei parti a actiunii (o catedrala in ruine), lumini si umbre, culorile reci in perfecta armonie cu lumea pe care o ilustreaza, pana la accesoriile mecanice sau ramasitele vechii lumi (o casca de soldat, de exemplu), atmosfera oarecum suprarealista, denota acuratetea si atentia minutioasa pentru detaliu. Vizual, nu am ce sa-i reprosez. In schimb, parca as fi vrut sa aduca ceva in plus la nivelul actiunii si al realizarii personajelor. Daca scurt-metrajul (pe care l-am gasit aici, ca idee, fiindca animatia e mult mai lucrata in versiunea lunga) avea o nota de poezie si mister, dand senzatia confruntarii cu un soi de dublu (cainele mecanic are si el un 9 pe spate), si nu contura personaje, filmul in schimb, desi dispune de toate posibilitatile (omuletii vorbesc, apar toti, de la 1 la 9 si au timp suficient sa-si exprime personalitatea), parca s-a temut sa se indeparteze prea mult de ideea de baza, sa o dezvolte, ca nu cumva sa o strice. Oricum, ca impact vizual e frumos tare, asa ca trecem cu vederea! Nota... 9.

duminică, 11 decembrie 2011

Generatia Net


 Don Tapscott - Crescuti digital

Spuneam intr-o postare anterioara ca voi reveni asupra subiectului generatiei digitale, cea care din primii ani de viata invata sa navigheze pe internet, dar parca regret ca am facut-o, fiindca tare m-a pacalit cartea asta. Am avut asteptari mult mai mari de la ea in raport cu ce mi-a oferit, si nu pentru ca m-as situa de o anumita parte a unei baricade (prefer sa cred ca am o atitudine moderat-conservatoare), ci pentru ca nu a reusit deloc sa ma convinga de opusul ideilor din Homo Videns, ba chiar pe alocuri le-a confirmat, desi imi  doream sa ofere o argumentatie logica si coerenta asupra unui fenomen. La sfarsit am avut senzatia ca in cele 500 de pagini s-au spus doar truisme, ideile lor esentiale putandu-se rezuma intr-o jumatate de pagina si ca nu exista niciun element de noutate. In plus, stilul imi pare similar cu cel al cartilor automotivationale (poate isi si propune asta, un fel de "cum sa intelegem noi, astia mai mari, generatia tinerilor ciudati din ziua de azi"), contine chiar si liste de recomandari puerile de genul "Principii calauzitoare pentru generatia Net, pentru manageri, pentru educatori, sfaturi de parenting de la copiii care au crescut in era digitala"... 
In plus, desi enumera la inceput 10 dintre acuzele care se aduc generatiei respective, si anume: 
1. Sunt mai inceti la minte decat generatiile anterioare;
2. Sunt dependenti de net si isi pierd abilitatile sociale, nu mai au timp pentru sport sau alte activitati sanatoase;
3. Isi expun intimitatea pe net, ceea ce ajunge la un moment dat sa se intoarca impotriva lor;
4. Se simt dezorientati in lumea reala;
5. Fura, nesocotesc orice drept de proprietate intelectuala, plagiaza ;
6. Isi agreseaza prietenii pentru a expune imagini online (inregistrari ale unor acte de violenta pe YouTube) ;
7. Sunt violenti, fiindca industria jocurilor ii face sa fie astfel ;
8. Nu au niciun fel de etica a muncii ;
9. Este generatia cea mai narcisista si egocentrica ;
10. Nu au valori si nu le pasa de nimeni altcineva,
exagerari cu care nici chiar eu, care as gasi cateva noduri in papura generatiei Net nu-s decat foarte vag de acord (par mai degraba acuze aduse de o persoana de 60-70 de ani care n-a avut vreodata un contact real cu tinerii, iar punctele 1, 7, 8, 10 mi se par total deplasate), nu reuseste pe parcursul cartii sa contra-argumenteze decat o mica parte a lor si nu raspunde nici uneia dintre preocuparile si ingrijorarile mele reale. Pe unele le accepta ca atare si incearca sa le gaseasca aspecte pozitive. De exemplu, una dintre carentele ce se reproseaza acestei generatii, cultura generala si faptul ca nu mai citeste literatura, este trecuta cu vederea de autor la fel de usor de autor ca si de membrii generatiei in cauza: de ce ar fi nevoie sa-ti incarci memoria cu pozitia geografica a Arabiei Saudite, de exemplu? Oricum o poti cauta oricand pe net. Iar renuntarea la literatura nu reprezinta o limitare, ci se presupune ca este compensata cu un alt tip de lectura, cel interactiv, prin care poti comenta, poti contribui la discutie... Aloo, nenea, parca e putin altceva! Si da, renuntarea la literatura pentru mine ESTE o limitare majora, nu citesti literatura ca sa te informezi.
Cartea cuprinde trei parti: prima dintre ele propune o cunoastere mai aprofundata a generatiei Net, cea de-a doua are in vedere transformarea istitutiilor iar ultima - a societatii. Ea are la baza un studiu rezultat in urma intervievarii a 10.000 de persoane, prezentarii de conferinte, sedinte, rapoarte, o cercetare ce a mobilizat mii de oameni, de la cercetatori la utilizatori anonimi de internet, pentru un proiect ce a costat 4 milioane de dolari. Such a waste of money!
Pentru inceput, autorul defineste generatiile americane, incepand cu anii '50 pana in prezent: 
1. generatia baby boom (1946-1964) - perioda de expansiune demografica de dupa razboi
2. generatia X (sau baby bust) (1965-1976)
3. generatia Net (1977-1997)
4. generatia Next sau Z (1998 - ) 
Prezinta principalele trasaturi ale generatiei Net, conectata tot timpul cu lumea, la curent cu ultimele gadget-uri ale tehnologiei, in masura sa le manevreze imediat ce le vede. Faptul ca creierul se schimba este unul dovedit, el tinde sa-si dezvolte acele sectoare pe care le antreneaza in activitatea de zi cu zi. Un creier antrenat din copilarie sa faca mai multe lucruri deodata va dezvolta in timp adaptarea la multitasking, va crea o persoana mai eficienta in activitatea sa, capabila sa faca mai multe lucruri deodata. Tipul asta de creier imi da senzatia gadgeturilor combinate, care pot face mai multe lucruri, dar nici unul perfect. Adica pentru o poza buna, tot un aparat foto profesional e de preferat unui telefon...
Partea a doua are in vedere transformarea institutiilor, a scolii in primul rand, a modului in care aceasta generatie recepteaza noul, pentru a tine pasul cu modul in care se obisnuiesc de mici sa gandeasca, sa navigheze printre informatii, sa transforme orele plictisitoare intr-un sistem interactiv, participativ, bazat pe conexiunea intre informatii. Mediul de munca, de asemenea, trebuie reconsiderat si adaptat, transformat intr-unul inovator si liber, in care tanarul sa poata sa-si dezvolte si pasiunile colaterale. Inclusiv in calitate de consumatori, strategiile de marketing ce li se adreseaza trebuie sa muleze pe cerintele lor, sa gaseasca modul potrivit de exprimare a mesajului in lumea virtuala. O schimbare de roluri are loc si in familie, unde copiii, in general mult mai informati decat parintii lor care nu utilizeaza calculatorul, devin parte a procesului de decizie. 
Problema mea principala cu cartea asta nu consta in ideile propriu-zise, putine si diluate,  rezumandu-se practic la "ce minunata si dinamica si creativa este generatia Net" ci in lipsa lor de consistenta, stilul pueril, modul in care autorul incearca sa... vanda un produs (o generatie? o carte? o carte despre o generatie?), tonul parca ar fi o combinatie de teleshopping cu self-help.
Inchei cu o marturie a unui tanar apreciat de autorul cartii: "Nu citesc carti din principiu. Folosesc Google si pot sa absorb rapid informatii relevante. Unele informatii provin din carti. Dar nu are sens sa stai si sa citesti o carte din scoarta-n scoarta. Nu e o metoda eficienta de a-mi folosi timpul, pentru ca pot sa obtin toate informatiile de care am nevoie mult mai rapid de pe internet..." Pana la urma, asa am facut si eu cu aceasta carte, pe care regret ca am cumparat-o: nu contine prea multe informatii relevante, asa ca am "diagonalizat-o", am spicuit cate ceva, m-am enervat si acum o pot arunca sau da mai departe. Any taker?

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Neintelegeri


Audition (Odishon) 

Ma pregateam sa vad un film horror in buna traditie asiatica (nu-mi refuz niciodata asa ceva), insa Audition s-a dovedit a fi cu totul altceva. In primul rand, a-l include in categoria horror e cam mult, poate thriller. Prima parte este insa un film psihologic, un film despre singuratate: singuratatea unui vaduv, Aoyama, care, dupa sapte ani de la moartea sotiei, se hotaraste sa-si gaseasca sufletul-pereche printr-o auditie organizata pentru un film, in cadrul careia, din multimea de candidate, ii atrage atentia cea mai stranie, cea mai introvertita si mai diferita dintre ele; singuratatea unei femei, Asami, care a fost nevoita sa intrerupa studiile de balet la care tinea atat de mult din cauza a ceea ce numeste ea "un accident", moment perceput ca un fel de moarte. Aoyama este atras de profunditatea sentimentelor ei, i se pare o fiinta matura, alaturi de care doreste sa-si petreaca restul vietii. 
Actiunea curge lent, in prima ora pare sa se contureze un fel de joc tensionat al seductiei, cu asteptarea unui telefon care suna sau nu, cu avertizarea lui Aoyama de catre bunul sau prieten care organizase auditia ca ar fi bine sa se distanteze de Asami, care are ceva straniu, amenintator. In plus, datele din CV-ul sau nu se potrivesc deloc cu realitatea. Tensiunea se acumuleaza prin cateva flash-uri care se insinueaza in lunga asteptare in singuratate a unui semn.
Si apoi intervine haosul: planurile se amesteca, nu mai stii ce este vis si ce este realitate, cum functioneaza viziunile, cum reuseste Aoyama sa vada trecutul lui Asami, ce este rodul imaginatiei si ce se intampla de fapt...
Totul se transforma intr-un lung "wtf" moment. Am inteles ca regizorul Takashi Miike a fost nevoit sa intervina intr-un scenariu mult mai delirant, adaptat dupa un roman de-al lui Ryu Murakami, pentru a-i da o oarecare logica, cred ca totusi n-a intervenit destul, cumva spectatorul are senzatia ca asista la un trip din care se simte totusi exclus, ii vede doar efectele. E ca si cum ai avea langa tine un om drogat bine care-ti spune tot felul de povesti si tu parca ai vrea sa-l trezesti, parca ai chema salvarea, parca l-ai cauta prin buzunare, poate a mai ramas ceva din ce a luat si doar-doar oi reusi sa vezi si tu ce vede el. Te sperie dar il si invidiezi in acelasi timp...
De ce am numit postul "Neintelegeri"? Fiindca intregul film este format din incapacitatea persoanelor de a interpreta corect mesajele transmise: Aoyama nu intelege ca Asami este, dincolo de traumele sale si de aparenta de fragilitate, o persoana intunecata, periculoasa. Asami nu intelege ca Aoyama isi doreste mai mult de o relatie de o noapte, ca ar putea trai impreuna acea dragoste totala la care ea viseaza, in a carei existenta nu mai crede. Iar eu, privitorul, la un moment dat nu mai inteleg nimic. Adaugand la asta si fobia mea fata de ace (nu am probleme vizuale legate de taieturi, spintecari, arderi si alte trucaje, insa atunci cand vad un ac infipt in piele mi se taie picioarele... nu chiar ca in film!), parca incep sa empatizez cu numarul record de spectatori care a parasit sala la Festivalul de Film de la Rotterdam in 2000 si cu elvetianul care a lesinat la premiera.
Si totusi, dincolo de stranietate, dincolo de imaginile dure (in ciuda carora continui sa nu includ filmul in categoria horror - incepe ca o drama, continua ca o comedie romantica, se transforma in thriller iar singurul motiv pentru care s-ar putea numi horror ar fi tortura, cam putin pentru a-l incadra in gen), filmul are ceva poetic, melancolic, trist, ceva care nu te poate lasa indiferent. Un punct in plus si pentru culoarea locala (intotdeauna m-a fascinat cat de "altfel" decat noi sunt japonezii in ceea ce fac, de la chicotitul care se traduce prin "i feel embarassed" la obiectele vietii de zi cu zi - presupun ca atunci cand personajele mananca intr-un restaurant cu tacamuri se considera ca au mers la un restaurant... exotic? european?). Acum n-as sti sa va spun cat mi-a placut si cat l-am detestat (fiindca de inteles cu siguranta nu l-am inteles), dar o coarda sensibila tot mi-a atins.

vineri, 9 decembrie 2011

Navigand pe ape tuburi


Herman Melville - Benito Cereno

Dupa un Moby Dick citit prin copilarie intr-o versiune care, probabil, ca orice carte pentru copii, era mai mult o repovestire decat o traducere si tindea sa o adapteze varstei, sa ignore simbolismul si sa favorizeze aventura, actiunea, si dupa un Bartleby care "as fi preferat sa nu" se termine atat de repede, cartulia de fata este a treia opera a lui Melville care-mi pica in mana. Mare pacat ca editura Humanitas, in proasta traditie cu care ne-a obisnuit si cu alti autori (deh, marketingul!) a ales sa scoata mai multe astfel de carticele mici, din care intr-o ora nu mai ai ce sa citesti, in loc sa fi editat The Piazza Tales intr-un singur volum, asa cum a fost publicat la momentul aparitiei, in 1856... Acum nu-mi ramane decat sa astept si aparitia celorlalte nuvele (simt ca originalul mi-ar depasi cunostintele de engleza), sa inghit cuminte ce mi se da, bombanind impotriva mercantilismului care face ca, in loc sa poti cumpara o carte la 50 de lei, de exemplu, sa tot primesti firimituri, la 15-20 de lei bucata. Dar asta e politica editoriala, eu doar pot doar sa-mi afirm nemultumirea, stiind ca oricum nu le afecteaza cu nimic planurile. Probabil ca Humanitas incearca sa ne vanda cartea drept roman, eu voi continua sa ii spun nuvela, desi este cam ciudat sa te gandesti ca o carte contine o singura nuvela Una dar buna!
Cu Benito Cereno intampin o mare dificultate, aceea de a vorbi despre un clasic. Este greu ca tu, un cititor oarecare din secolul 21, sa mai spui ceva nou despre o nuvela aparuta acum mai bine de 150 de ani, despre care s-au tot scris studii, eseuri, volume ce au abordat-o din toate perspectivele, de la simbolism si psihanaliza pana la deconstructivism, au interpretat-o si reinterpretat-o, asa ca, decat sa reproduc lucruri spuse de altii, mai bine le voi ignora cu desavarsire. Voi trece insa in revista temele majore considerate a fi abordate aici: sclavia, rasismul benign, binele si raul, terorismul (zice lumea ca Benito Cereno este una din primele opere literare care il aduce in discutie avant la lettre, eu n-as fi de acord cu asta, fiindca pirateria nu mi se pare o forma de terorism, ci doar de jaf/furt/insusirea unor bunuri ale altora fara niciun fel de ideologie in spate).
 Amasa Delano este capitanul unui vas comercial, "Bachelor's Delight", oprit intr-un port pentru a se aproviziona cu apa, cand observa apropiindu-se un alt vas, bizar ca aspect si manevre, si se hotaraste sa-i ajute pe cei care se aflau pe el cu alimente, apa si sfaturi. Ajuns la bord, il cunoaste pe capitanul Benito Cereno, dar si pe nedespartitul sau servitor negru, Babo, afla povestea lor, cum o epidemie de scorbut a ucis multi dintre oamenii de la bord, membri ai echipajului alb dar si sclavi negri, si pe proprietarul lor, Alexandro Aranda.
Acestea sunt primele detalii pe care le primim din perspectiva ce ni se ofera in prima parte, cea a lui Delano: el incepe sa vada treptat, pe masura ce ziua petrecuta la bordul vasului trece, tot felul de semne, de gesturi ciudate, de priviri al caror sens nu-l poate patrunde, sa gaseasca goluri in povestea spusa de capitan, sa simta ca este ceva in neregula. Prima parte, cu mult mai lunga decat urmatoarele doua, este in intregime una a simbolurilor nedescifrate, a incercarii  lui Benito de a comunica ceva ce nu poate fi spus, creand o stare de tensiune extrema. Cand un slab interpret de semne precum Delano intalneste un capitan de vas tinut tot timpul sub observatie, in imposibilitatea de a transmite intr-un mod lizibil semnalul pe care doreste sa-l dea, aceasta ciocnire intre temperamentele si constrangerile lor (caci Delano, in lipsa constrangerilor exterioare, este si el prizonierul unor constrangeri si prejudecati, interioare, legate de eticheta, de ceea ce se cuvine sau nu, de modul ciudat in care i se pare ca sunt tratati sclavii la bordul vasului) ne prilejuieste sa asistam la constructia unui intreg razboi psihologic in care castiga doar confuzia, deruta, creata din fragmente de miscari, semne, dintr-o intreaga poezie a privirilor si gesturilor incepute si neduse pana la capat, noduri misterioase care se cer dezlegate, senzatia unei conspiratii al carei obiect Delano nu-l poate ghici, iar lucrurile nu se limpezesc decat atunci cand Benito Cereno face un gest disperat.
Cea de-a doua parte reprezinta marturia sa, menita sa faca lumina asupra modului in care s-a ajuns la situatia de pe vasul "San Dominick", pe care incercase sa o evidentieze in prima parte mai mult non-verbal. Totul capata o ordine cronologica, spre deosebire de partea precedenta, in care lucrurile erau infatisate asa cum ii apareau ochiului strainului de cele intamplate. Ultima parte este punctul de vedere al autorului omniscient, un fel de concluzie ce lasa deschisa calea spre alte interpretari. Benito simte ca nu va supravietui prea mult intamplarii, fiindca "Negrul..." Nici chiar atunci cand poate da glas temerilor si indoielilor sale, el nu o va face pe deplin, lasand o umbra de mister sa pluteasca peste timp asupra povestii. O poveste cu o constructie impecabila, care se citeste cu placere si dupa 150 de ani.

joi, 8 decembrie 2011

Postmodernism victorian


Jeffrey Eugenides - Intriga matrimoniala

Cu Jeffrey Eugenides a fost dragoste la prima vedere, la prima citire adica, si anume odata cu Middlesex. Entuziasmul a ramas neclintit si dupa Sinuciderea fecioarelor, chiar daca vazusem inainte filmul si de obicei o ecranizare tinde sa-mi contamineze perceptia despre o carte. Invers cu atat mai mult este valabil, nu prea s-a intamplat sa apreciez o ecranizare daca am citit inainte cartea. Aici insa, mi-au placut ambele. 
La numai o luna de la aparitia sa in Statele Unite, The Marriage Plot a fost tradus si in Romania, ma bucura promptitudinea editurii Polirom.
Este clar ca tema centrala a cartilor lui Eugenides este identitatea sexuala, de la cea genetica, discutata cu atata acuratete in Middlesex, cartea care i-a adus premiul Pulitzer, pana la definirea si acceptarea diferentelor dintre barbati si femei, cu care se confrunta si eroii din Intriga matrimoniala. 
Actiunea romanului este plasata la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80, moment care coincide pentru eroi cu terminarea studiilor, trecerea catre varsta adulta, asumarea unui statut si a unor alegeri in viata, dorinta de a deveni responsabili. Mitchell, Madeleine si Leonard studiaza la Brown University, aceeasi la care si Eugenides insusi si-a facut studiile.
Intriga matrimoniala reprezinta tema centrala a romanului clasic. Este vorba despre framantarile unui personaj feminin care trebuie sa aleaga intre doi barbati din viata sa. In cele din urma, unul dintre ei va fi preferat si totul se incheie cu casatoria lor. Un profesor al lui Madeleine rezuma inca de la inceputul cartii intentiile autorului: "romanul ca gen literar atinsese apogeul cu intriga matrimoniala si nu-si mai revenise niciodata dupa disparitia acesteia. Pe vremea cand succesul in viata depindea de mariaj, iar mariajul depindea de bani, romancierii aveau despre ce sa scrie. Marile epopei erau despre razboi, romanul despre mariaj. Egalitatea intre sexe, o victorie pentru femei, avusese efecte dezastruoase asupra romanului. Iar divortul ii daduse lovitura de gratie. Ce importanta mai avea cu cine se marita Emma daca ulterior ea ar putea intenta divort? (...) Unde sa mai gasesti o intriga matrimoniala in ziua de azi?" Daca ma intrebati pe mine, as zice ca pretutindeni, chiar si in Twilight, filmul acela prost cu fata cea expresiva ca o piatra, vampirul si varcolacul.
Avem deci un roman de dragoste bazat pe unul dintre cele mai vechi clisee ale genului, triunghiul amoros, ce reinterpreteaza intriga matrimoniala intr-o epoca a emanciparii sexuale, a feminismului si afirmarii identitatii.
Toate problemele eroinei noastre, Madeleine, apar in momentul cand ea, o pasionata de literatura victoriana, de Jane Austen si surorile Bronte, intra in contact cu logica rigida a structuralismului. Colegii sai citesc si citeaza din Derrida, Barthes, Eco, opun ratiunea sentimentului, asa ca si ea va incerca sa se inscrie in tendinta epocii, facandu-si un idol din Barthes (al carui nume nici nu stia cum se pronunta cu putin timp inainte), dar alegand drept carte de capatai una dintre lucrarile sale in care vedem mai degraba eseistul decat teoreticianul, cu al carei personaj se identifica,  astfel ca il poate recepta trecandu-l prin grila propriilor emotii,  adaptandu-l sentimentelor si situatiei sale. Este vorba despre Fragments d'un discours amoureux.
Oricat ar incerca sa creeze o aparenta de normalitate, de integrare sociala, eroii merg tot timpul impotriva curentului: Madeleine se indragosteste intr-o perioada cand semiotica distruge conceptul de dragoste, casatorindu-se cand casatoria nu mai inseamna mare lucru, punandu-si viata in slujba unui barbat intr-o vreme cand femeile incearca sa schimbe perceptia despre rolul lor traditional. Mitchell, prietenul ei din copilarie, care o considera femeia vietiii sale, incepe si el un proces de respingere a instinctelor, pe fondul unui misticism din ce in ce mai pronuntat, ce il va purta din Franta in India, ca voluntar in serviciul Maicii Tereza, in timp ce Leonard renunta la orice mecanisme de protectie, adancindu-se in depresie clinica.
Ideile sunt dezvoltate intr-o permanenta alternanta de planuri, intr-un joc al salturilor in timp, intre prezent si trecut, si in spatiu, din America pana in India, intr-o intersectare a planului literar cu cel metaliterar. Naratiunea riguroasa, eleganta, ironica, face din Intriga matrimoniala o carte frumoasa, pe care am citit-o aproape dintr-o suflare, chiar daca subiectul este probabil unul dintre cele mai vechi posibile in literatura. In plus, citisem si Libertate de Frentzen acum ceva timp, si n-am putut sa nu ma mir de atatea coincidente de teme: depresia, triunghiul, mediul familial lipsit de afectiune... Ma indoiesc ca unul dintre autori s-a inspirat de la celalalt (Libertate a aparut acum un an) prefer sa cred ca marile minti gandesc la fel. Oricum, pentru stil si modul in care integreaza in literatura informatii stiintifice, facandu-ti de exemplu simpatice doua celule haploide ce plutesc in solutia de agar-agar (chiar daca pentru povesti de genul asta tot Middlesex ramane inegalabila), cred ca Eugenides putea sa rescrie nu numai o intriga victoriana sau cartea de anul trecut a lui Frentzen, ci si Capra cu trei iezi, ca tot ar fi iesit o minunatie. Si iata cum dovedeste inca o data ca intriga matrimoniala ramane, si la peste 200 de ani, la fel de actuala si plina de potential literar.

miercuri, 7 decembrie 2011

Si acum... publicitate!






POM Wonderful presents: The Greatest Movie Ever Sold

 Dupa ce l-am vazut acum cativa ani pe Morgan Spurlock ingrasandu-se enorm si riscandu-si sanatatea fiindca a mancat timp de o luna doar produse fast-food pentru a ne arata cat sunt de daunatoare, iata-l acum propunandu-si sa ne arate cum functioneaza mecanismele prin care cinematografia reuseste sa atraga sponsorizari, intr-un film finantat in intregime din product placement, marketing si advertising. Filmul porneste de la premisa normala ca, pentru a obtine sustinerea financiara necesara ca sa-si indeplineasca obiectivele, este nevoie sa atraga cat mai multi sponsori, din cat mai multe domenii. 
Astfel, Spurlock porneste intr-o aventura in care va intalni o multime de oameni, de la reprezentanti ai firmelor pe care doreste sa le implice in realizarea filmului si carora le prezinta modul in care produsul lor va aparea in film pana la regizori cu experienta care au fost nevoiti sa apeleze la plasarea de produse, analisti ai fenomenului, autoritati, avocati care sa-i explice legalitatea demersului pe care il intreprinde. Dintr-un numar de peste 500 de companii contactate, doar 17 si-au exprimat acordul de a colabora, fiind in general destul de reticente la modul in care imaginea lor se va reflecta in film, chiar daca li se propunea exclusivitatea brandului pe categoria de produse reprezentata. Principala problema a firmelor privind plasarea de produse in filme este legata de contextul in care este perceput produsul lor, toti ar dori sa aiba un cuvant de spus, sa vada rezultatul inainte de a fi difuzat, pentru a se asigura ca sunt prezentati in lumina dorita. Poate de aceea un fast-food i-a refuzat lui Tarantino de doua ori filmarea in locatiile sale, mai intai pentru Reservoir Dogs si apoi pentru scena de inceput din Pulp Fiction. 
Meta-filmul este aici chiar filmul in sine, vedem cum se construieste pe masura ce Spurlock intalneste si implica in proiectul sau tot mai multi oameni. Nimic nu este sacru pentru advertising, chiar daca in unele cazuri vorbim despre expunere si vizibilitate iar in altele de nevoia de bani, cum ar fi cazul scolii care inchiriaza pe zidurile sale spatiu pentru tot felul de bannere publicitare, unele cu continut nu foarte adecvat pentru copii. Ni se prezinta si campanii de marketing, promovare, talk-show-uri, tot ceea ce presupune in mod obisnuit lansarea unui film. 
In calatoria sa in lumea publicitatii, Spurlock va bea numai POM, va calatori doar in Mini Cooper si isi va alimenta masina doar de la statiile de benzina Sheetz. Va ajunge pana si in Brazilia pentru a ne arata ca este posibil contrariul a ceea ce se intampla in America, unde cum iesi din casa esti asaltat de branduri, logo-uri si afise: un plan de urbanism aplicat in Sao Paolo ce a prevazut eliberarea tuturor peretilor orasului de orice forma de publicitate, ca parte dintr-un plan mai amplu al edililor de a renunta la orice forma de poluare. 
Linia dintre realitate si advertising, mirajul pe care incearca sa-l creeze, jocul de-a "chiar daca nu sunt cel mai bun imi investesc toata energia si banii pentru a te convinge pe tine ca sunt", asaltul la care suntem permanent supusi fac un personaj sa afirme ca singurul loc in care suntem feriti de el este in somn... Hmm, cat ar vrea publicitarii ca Inception chiar sa functioneze :). Si cred ca ar mai vrea ceva nu prea ortodox: ar avea tot interesul sa sustina pirateria, astfel mesajul lor ar ajunge in fata si mai multor oameni (da, recunosc, i didn't buy any bit of "The Greatest Movie Ever Sold")
 Revenind insa la film, uneori mi-a dat senzatia ca Spurlock a incercat sa acopere mult prea multe aspecte si pe undeva se cam pierdea mesajul, se indeparta putin de scopul initial. Dar este o companie placuta in aceasta calatorie in lumea publicitatii, pe care o savureaza cu (auto)ironie si umor. 
Vreau un sampon Mane'n Tail, reclama e geniala. Wait, e pentru oameni si cai iar eu n-am cal! Pentru caini o merge?
Recomand, pentru o idee mai clara asupra documentarului, si conferinta lui Spurlock de pe TED, The greatest TED talk ever sold.
Si ca sa inchei in nota filmului: cititi Dromarland, the greatest blog ever written!!!

marți, 6 decembrie 2011

Pisici, gaste si oua


Puss in Boots 

Ook, astazi va propun un subiect pentru copilul din fiecare dintre noi. Motanul incaltat... sau Jack si vrejul de fasole... sau motanul care da cu stim noi ce in fasole...
Deci se ia una bucata animatie de succes, pe nume Shreck, se decupeaza un personaj simpatic din ea, si anume motanul, se condimenteaza cu animatie 3D frumoasa, bine realizata, se iau niste actori buni si se mai fac niste bani pe urma rezultatului, ca deh, ouale de aur ale gastei nu pot fi lasate asa, de izbeliste, pe camp si oamenii se gandesc ca fiind el, si anume motanul, un personaj secundar simpatic, va fi cel putin la fel de plin de haz in rolul principal. 
Un sfert din film reprezinta amintiri din copilarie, ni se povesteste modul in care motanul a devenit erou in orasul sau, un fel de Zorro felin, prietenia lui cu Humpty Dumpty (personaj din cultura populara engleza datand de la inceputul secolului 19), apoi revenim in prezent cu modul in care cei doi se regasesc si planuiesc mai intai furtul boabelor de fasole fermecate din care va creste vrejul inalt pana la cer si apoi al oualor de aur.
Plusuri: animatia, privirea pisiceasca de hipnotizare a oamenilor, vocile actorilor, vaca de la cartierul general pisicesc, bobocul de gasca producator de oua de aur, trasura cu cal retractabil
Minusuri: poveste foarte diluata, personaje gri (alea care nu-s pozitive nu-s nici total negative), saracia de referinte, simplitatea actiunii (parca alte animatii reusesc sa condenseze mai multe peripetii in spatiul a o ora si ceva), o oarecare plictiseala generata de lancezeala actiunii... E un film pentru copii pana la urma, copilul vrea action, vrea sa vada ca se intampla chestii, nu sa asculte povesti siropoase despre prietenie, tradare si rascumpararea greselilor la care adorm pana si pisicile.
Ambiguitati: imi spune si mie cineva cum si de ce a ajuns bietul Jack, proprietarul initial al boabelor de fasole,  in inchisoare?
Astept cu nerabdare desenul animat cu magarul din Shreck, ca tot sunt din aceeasi poveste, sau - si mai frumos - cu calul din Tangled.

luni, 5 decembrie 2011

Nu va temeti de greci cand aduc daruri


Septicflesh - The Great Mass 

Disclaimer: acesta nu este un album pentru puristii death sau black metal, nici pentru cei care prefera muzica clasica, dar daca in schimb va plac combinatiile stilistice dintre aceste genuri, alternantele de riffuri ornamentate din plin cu pasaje simfonice ample, atunci ati putea probabil gasi ceea ce cautati in The Great Mass. Asta asa, ca sa nu ziceti ca nu v-am prevenit de pe ce pozitii plecam, desi pentru cunoscatorii genului era suficient sa spun un singur cuvant, titlul albumului precedent, Communion, ca sa va dati seama incotro ne indreptam. Exista mai multe puncte comune: faptul ca ambele au fost inregistrate impreuna cu Orchestra Filarmonicii din Praga, compozitia partilor simfonice este din nou in grija chitaristului Christos Antoniou, productia este una foarte curata, ca si mixajul, de ambele ocupandu-se Peter Tagtgren,  totul face din acest album o continuare fireasca a renasterii trupei, inceputa odata cu Communion. 
Pe The Great Mass, Septicflesh reuseste sa balanseze in mod ideal forta si agresivitatea cu grandoarea muzicii simfonice, alternand pasaje bombastice cu riffuri si blastbeat-uri violente, energia dezlantuita cu sensibilitatea si, pe alocuri, teatralitatea. In booklet, fiecare piesa este precedata de un psalm, care reflecta conceptiile de viata ale lui Sotiris Vayenas, autorul lor, majoritatea contin intrebari ce invita la reflectie si carora incearca sa le dea un posibil raspuns muzical. Structura pieselor este relativ simpla, inca de la prima ascultare unele pasaje raman in minte si te trezesti fredonandu-le fara sa vrei. Acum cateva luni, cand am auzit pentru prima oara albumul, am zis "ok, placut de ascultat" dar o vreme n-am revenit asupra lui, insa cand am cumparat discul, avand in fata si bookletul si ascultandu-l in versiunea de calitate maxima, s-au schimbat lucrurile... Sa zic din nou "multumesc Brandusan pentru concert"...? Hai ca ma abtin...
Sa revenim la lucrurile frumoase: albumul se deschide cu The Vampire from Nazareth, o piesa despre violentele comise in numele religiei. Mezzosoprana Androniki Skoula da startul ceremoniei, intr-un crescendo orchestral peste care curand se suprapun vocea growl si ritmul dezlantuit. Refrenul iti da senzatia ca asisti la o slujba intr-o catedrala gotica, prin corul amplu si solemn.
A Great Mass of Death, piesa care da titlul albumului, este o piesa despre existenta si non-existenta, despre moarte, in care lirica sumbra si fara speranta este sustinuta de una dintre cele mai agresive compozitii ale albumului, cu un blastbeat dezlantuit pe final.
Urmeaza doua piese pe care eu le numesc "geometrice", nu stiu daca s-a vrut o continuitate intre ele prin ordinea aleasa, dar ambele au in centru imagini emblematice pentru simbolistica mistica, triunghiul (sau piramida) si steaua cu cinci colturi (sau pentagrama). Pyramid God si Five-Pointed Star. Trupa reuseste de minune sa transpuna muzical mesajul textelor, combinand influentele etnice, pasajele orchestrale cu agresivitatea chitarilor si tobelor, crescand treptat, din ce in ce mai tensionat si mai alert, pentru a se dezlantui apoi in riffuri precise si taioase.
O piesa oarecum atipica pentru album, Oceans of Grey, de influenta gothic metal, ne vorbeste despre amnezie, perceputa ca un fel de moarte, prin anihilarea tuturor experientelor de viata odata cu pierderea memoriei. Eleganta formei este sustinuta din nou de vocea mezzosopranei si de notele vibrante ale instrumentelor cu corzi.
The Undead Keeps Dreaming este revendicata drept o experienta  din copilarie a textierului, dintr-o noapte a anului 1981, desi poarta imediat cu gandul la mitul lui Cthulhu. Atmosfera reuseste sa sugereze foarte bine starea de vis imbinata cu cea de semi-trezie, in care cosmarul si oroarea se insinueaza treptat. Dupa senzatia tensionata si apasatoare creata aici, Rising vine intr-o nota mai optimista, mai senina, cu o structura mai simpla dar foarte catchy. Nu avem insa timp sa respiram ca incepe Apocalypse, care se pravaleste furtunos asupra noastra pentru a se dilua apoi in pasaje orientale. Intr-un final triumfal, corul creeaza din nou o imagine ampla, puternica.
Mad Architect este o piesa despre haos, confuzie, greutatea de a face alegeri in viata, asemenea goanei printr-un labirint mult prea complicat din care incercam sa iesim dar constatam pana la urma ca totul este doar un mers in cerc... Haotic si nebunesc devine si ritmul piesei, riffurile furibunde simbolizeaza zbaterea nebuneasca, fara speranta de scapare, iar orchestra construieste in jurul lor un labirint maret si cuprinzator.
Albumul se incheie triumfal cu Therianthropy, care mie mi-a dat senzatia la primele note ca ar fi parca desprinsa din Lacrimosa. Daca intr-un varcolac sau intr-un trup posedat pot exista doua suflete in acelasi timp, acelasi lucru se poate spune si despre acest album: avem pe de-o parte latura poetica, plina de simboluri, care intr-o reprezentare muzicala ar fi data de orchestra, acorduri grandioase, vocea clean si cea feminina si apoi latura violenta si intunecata, altfel spus transpunerea simbolurilor intr-o forma agresiva, prin riffuri si batai de tobe sufocante, in care ritmul creste pana ce se transforma in haos, doua suflete care se completeaza cum nu se poate mai bine in acelasi trup, numit Septicflesh.