joi, 31 decembrie 2020

2020

 

Death to 2020 (2020) 

Mi-am facut loc cu greu prin toata dianomania ce a cuprins Netflixul dupa cel de-al patrulea sezon din The Crown si am ajuns la acest mockumentar ce-si propune o retrospectiva a anului 2020, un film promitator din multe puncte de vedere: 1. are ca scenaristi pe scenaristul (Charlie Brooker) si pe producatoarea (Annabel Jones) seriei Black Mirror, devenita pentru mine un reper al vietii din secolul XXI, cu derapajele si posibilele ei manifestari; 2. cast-ul contine actori consacrati si indragiti, precum Samuel Jackson sau Hugh Grant, pentru a-i numi doar pe cei mai titrati dintre ei; 3. imi plac mockumentarele, iar 2020 parca avea nevoie si de un pic de haz dupa atata necaz, ca forma de ridicare a moralului; 4. planeta nu a fost oprita in loc de Covid, a continuat sa se invarteasca, iar sfarsitul de an este in mod traditional dedicat retrospectivelor, asa ca am zis sa intru putin in spiritul asta, chiar daca precautia si pesimismul care ma caracterizeaza ma fac sa privesc cu prudenta si suspiciune spre 2021 si sa-l intreb cu incruntare "tu ce naiba mai vrei de la noi?". Nu mai gasesc de mult timp energia si placerea de a privi cu satisfactie inapoi si cu incredere in viitor. Doar ridic din spranceana si din umeri si imi spun "macar sa nu ajungem sa ne plangem ca 2020 era inca suportabil"... 
Filmul este o reamintire a principalelor evenimente ale anului, incepand cu incendiile din Australia, continuand cu Forumul Economic Mondial de la Davos si avertismentele Gretei, raspandirea virusului, agitatul an electoral american... Pe masura ce se deruleaza, nu ai cum sa nu observi dezechilibrul care se produce, cum 2020-ul rezultat din scenariu devine tot mai mult o afacere mai degraba americana decat una globala. Personajele care comenteaza evenimentele, pretinsi istorici, oameni de stiinta, psihologi, dar si oameni obisnuiti, sunt prea caricaturali, incredibili in prostia afisata, depasind acea linie fina unde comicul si satira pot crea buna dispozitie... E drept ca s-a dorit sublinierea unor tendinte de gandire larg raspandite, dar aceste sublinieri au rezultat prea ingrosate, lipsite de subtilitate, atat de greu de digerat incat nu mai sunt nici macar amuzante. Intregul umor, care ar fi trebuit sa fie punctul forte al filmului, este cam subtire, jucandu-se cu clisee deja prea mult uzate si cu exagerari grosiere care isi pierd farmecul, asa ca doar o gluma din cinci isi atinge tinta, restul pot provoca cel mult un zambet fortat si amabil de incurajare pentru creatorii Black Mirror
As spune ca si personajele sunt artificiale si absolut incredibile, daca nu ar fi unul extrem de real care parca le si intrece, le eclipseaza prin naturaletea cu care-si afiseaza ignoranta si gafele, the one and the only, Mr. Trump. Recunosc, cand ai un asemenea personaj real, cele imaginate palesc, orice comparatie devine inutila iar discrepanta dintre real si imaginar nici macar nu mai e atat de mare.
Daca a reusit ceva bun (probabil neintentionat) filmul de fata, este ca in perceptia mea a urmat cu precizie spiritul anului care se incheie: a inceput cu speranta, a continuat cu o doza de incredulitate ("nu poate fi chiar atat de rau, nu?"), dupa jumatatea lui a accelerat senzatia de "nu se mai termina odata?" si a adus la final un suspin de usurare... unul prudent insa, ca inca nu l-am vazut pe 2021. 
Pentru mine, 2020 s-ar rezuma astfel: vreo cateva plimbari, mult mai putine decat in alti ani (doua la mare, una in februarie de o zi, una in octombrie, de vreo 4-5, un semi-tur al Romaniei de doua saptamani, patru vizite de familie in tot anul), pictura mediocra, carti, niciodata destule, filme si seriale, lucru si Shadowlands, lumea in care m-am refugiat din calea realitatii, tot mai acaparatoare. Era cazul unui expansion bun de rontait pentru soarecii de calculator si iata ca el a venit! 
Mi-au lipsit road trip-urile, nordul, concertele, natura, am ratat complet primavara si toamna, acele anotimpuri cand lumea explodeaza in culori si mirosuri. Am pierdut soarele si miscarea, am calatorit in lumi si epoci diferite in paginile cartilor si pe ecran, de unde realitatea m-a tras brutal uneori de maneca in bratele ei pentru a-mi mai servi o portie amara de viata. Si cam atat... Pentru anul viitor nu-mi fac planuri, nu astept, nu sper. Vedem ce-o veni si le iau ca atare, una cate una, ca sa nu ma prabusesc sub povara propriilor ganduri... 
Sa aveti un an... nici nu stiu cum sa-i spun ca urarea sa nu para hiperbolica, asa cum vi-l doriti? Ferit de suferinte de orice natura? Fara pandemie? Normal? In situatii anormale, normalitatea poate fi o urare potrivita, tinde sa devina o aspiratie. Aveti grija de voi, fizic si sufleteste!

marți, 29 decembrie 2020

Intoarcere in timp la Balcic


Lucian Boia - Balcic. Micul paradis al Romaniei Mari

Pentru ca tot e vacanta, una atipica pentru nevoia mea de evadare in spatiile largi si salbatice ale naturii, fug acum din oras doar in minte. Si pentru ca in imaginatie poate fi orice (ano)timp, schimb si iarna asta cu o vara insorita si linistita de inceput de secol XX. 
In statiunea de pe malul bulgaresc al Marii Negre am ajuns de cateva ori, dupa anul 2000. Mai mult in graba, cu crisparea si descumpanirea pe care mi le provoaca aglomeratia. Nu prea pot acum sa-i percep farmecul, asa cum si Vama Veche, care in anii '90 - inceputul anilor 2000 era locul meu preferat de pe malul marii, m-a izgonit apoi spre colturi de plaja mai linistite si pustii. Acum, cand trec din intamplare, nu-i mai vad nici un pic de poezie, de magie, pana si nostalgia care m-a bantuit o vreme a murit.  
Balcicul interbelic pot sa-l reconstruiesc in minte si, daca trec repede, fara sa ma uit in stanga sau in dreapta, pe drumul spre faleza, transformat cu trecerea timpului intr-unul din acele locuri aglomerate, agresive vizual, sufocate de kitch-ul tarabelor, galagioase si intruzive prin prezenta "agatatorilor de clienti"  (nu stiu cum s-ar numi functia celor care stau plantati in fata restaurantelor si aproape ca te-ar trage de maneca sa intri la ei, sa te convinga ca ti-e foame sau sete chiar si cand nu-ti e), pot regasi un dram de liniste cand reusesc sa ma pierd pe vreuna din aleile gradinilor "Cuibului linistit", printre trandafirii sau cactusii la fel de teposi ca si mine in fata prezentei umane. Si pot in acele momente sa incep sa visez la atmosfera de acum vreo 100 de ani, la o lume pe care nu am cunoscut-o, dar mi-o imaginez mai tihnita, miscandu-se intr-un ritm mai domol si mai senin, la o atmosfera boema, in care mirosul florilor se amestecau cu acela al vopselurilor pictorilor iar cuvintele romanesti, bulgaresti si turcesti rasunau in armonie.
Acea lume am cautat-o in cartea lui Lucian Boia. Imi e dor de mare, de soare, iar Balcicul il asociez si cu lumina, cu caldura, cu culorile apei intr-un permanent joc de nuante contrastand cu cele ale boltilor de trandafiri si cu verdele racoros al coroanelor copacilor. Si am gasit-o, chiar daca - dar asta stiam deja ca se va intampla - nevoia mea de literatura, de creare a atmosferei, de imersiune, nu s-a implinit. Am aflat in schimb  precizia si documentarea istoricului, date, fapte, o reconstructie ce ne poarta intr-o incursiune in timp, intre anii 1913-1940, perioada in care Cadrilaterul a fost anexat Romaniei. Totul este asezonat cu doua calupuri de imagini, unul cuprinzand fotografii ale locului si personajelor care au cazut sub vraja sa, altul creatii ale pictorilor, inspirate de frumusetea lui. 
Taram al nostalgiei pentru cei care l-au cunoscut in epoca interbelica, apoi al legendelor construite in jurul sau, Balcicul a fost un subiect tabu in vremea comunista, dar pare sa fi redevenit, daca nu legal macar simbolic, pamant romanesc, recucerit prin invazia turistica ce i-a facut pe bulgari, chiar mai mult decat statutul de minoritate a unei alte tari din anii '20-'40, sa invete limba romana. 
Cartea lui Lucian Boia este destul de subtire pentru cei care-si doresc o aprofundare a subiectului, spunand lucruri in mare parte cunoscute celor care au vizitat domeniul Castelului din Balcic si au mai si citit un pic panourile informative (asa, prost traduse in romaneste, cum erau ultima oara cand am ajuns acolo). Nu aduce o viziune personala, o nuantare a faptelor, cum as fi simtit nevoia intr-o monografie destinata publicului larg. Mi s-a parut o expunere cam seaca, o compilatie de date si informatii, fara sa ma lase sa inteleg, de exemplu, pana unde coboara in timp revendicarile istorice romanesti asupra Cadrilaterului si cat de indreptatite ar fi ele. In 1913, teritoriul a intrat in stapanirea Romaniei in urma Razboaielor Balcanice, in cadrul carora a actionat ca mediator. Cartea urmeaza strict firul evenimentelor, continua cu o sinteza demografica si ajunge in sfarsit la modul in care, sub atenta supraveghere a Reginei Maria si sub influenta pictorilor si artistilor cuceriti de loc, incepe sa capete farmec si sa se bucure de un interes crescand, devenind Coasta de Argint. Ca in orice zona cu "dezvoltare durabila" (o sintagma contemporana, dar aplicata mai bine, se pare,  atunci cand nu era conceputa inca), pastrarea specificului, la care regina tinea foarte mult, este cheia castigatoare. Se construieste mult, dar constructiile sunt atent gandite pentru a se incadra in peisaj, devenind in timp ele insele emblematice. Deslusim si ceva din itele incurcate si tumultuoase ale relatiilor din cadrul Casei Regale, ce se fac si se desfac si la Balcic, unde regina are parte de zile senine, dar si de tulburari si suparari provocate in special de Carol, fiul sau. Ca in fiecare familie, numai ca in familiile regale ele ajung sa aiba repercusiuni politice. 
Nu totul era idilic in acea perioada: aflam si despre murdarie, lipsa de apa curenta, drumurile desfundate, detalii la care se pare ca unul dintre cei mai sensibili era Camil Petrescu. De la jumatatea anilor ' 30, regina se va implica activ in lucrarile de renovare si modernizare, dandu-si girul pentru constructii atent gandite pentru a se incadra in peisajul arhitectural cu influenta orientala, reusind sa faca pentru Balcic ceea ce Carol I facuse pentru Sinaia, colaborand cu cei doi primari care aveau sa schimbe fata locului. Unul dintre ei, Octavian Mosescu, cel care a trebuit sa predea administratia orasului catre Bulgaria in 1940, a fost atat de dedicat si de marcat de loc incat avea sa-si numeasca fiica Balcica. La fel de mult a iubit Balcicul regina insasi, a carei inima, desi a fost readusa in tara in urma pierderii Cadrilaterului, dupa ce isi dorise prin testament sa ramana acolo, a batut tot timpul pentru locul ei de refugiu de pe malul marii. 
Daca vreti sa cititi cartea, recomandarea mea e sa o faceti dupa ce veti fi vazut Balcicul. Altfel, asa cum ajunge la noi din paginile sale, risca sa va creeze asteptari ce ar putea fi dezamagite... Sau nu stiu, daca nu sunteti atat de sensibili la multimi ca mine, o parte din constructii sunt inca acolo, la fel stradutele pietruite, si casele pitoresti, si dealurile din jur. 
Va mai fi, sper, timp si pentru plimbari tihnite... sa trecem noi de anul asta si de tot ce taraste dupa el si mai vedem. Sanatate!

sâmbătă, 26 decembrie 2020

La inceput si la sfarsit

  

Roberto Bolaño - Comedia ororii in Franta 

Pentru ca volumul de fata grupeaza texte postume, pastrate in arhivele familiei Bolaño, probabil ca fiecare editor a avut libertatea de le reuni sub titlul pe care l-a considerat reprezentativ. Editia in spaniola a aparut ca Sepulcros de vaqueros, cea engleza Cowboy Graves: Three Novellas, iar traducerea in romana a preluat "Comedia ororii in Franta".  Cele doua, alaturi de un al treilea, "Patria", alcatuiesc un volum ce ne ofera nu doar pasaje inedite ale operei autorului, dar si o mai buna intelegere a procesului sau de creatie, a modului in care si-a construit capodoperele. 
Le-am numit "texte" pentru ca, desi sunt structurate ca microromane, am mari ezitari in a le califica astfel. Ele scapa oricarei incadrari, sunt fluide, imposibil de categorisit si, cu exceptia ultimului, cel care da titlul prezentei editii, au o discontinuitate si un caracter episodic ce le fac greu incadrabile intr-un gen literar, asa cum autorul insusi, prin toata opera sa, scapa oricaror etichete si categorisiri. 
"Pentru a identifica textele care compun acest volum si a determina datele care corespund scrierii lor, s-a consultat tot fondul de documente al Arhivei Bolaño, care se afla in custodia familiei, la domiciliul autorului, si care este este compus din foi volante, caiete scrise de mana, taieturi din ziare, reviste, iar in cazul scrierilor din ultimii sai ani, si din arhive electronice", explica Carolina Lopez Hernandez, vaduva scriitorului, cea care i-a valorificat incepand cu 2003, anul mortii sale, mostenirea literara si l-a facut mai cunoscut in literatura decat era in timpul vietii. Cumva, prin toata aceasta munca de recuperare, de transformare a arhivelor si sertarelor in volume publicabile, a implinit exact destinul acelor personaje bolañiene ce pornesc pe urmele unei revelatii literare, a unui scriitor disparut. 
In aceeasi prefata, ne informeaza asupra datei aproximative cand cele trei fragmente au fost scrise. Din moment ce autorul nu s-a gandit la publicarea lor, ne putem da seama ca sunt schite, versiuni si idei preluate apoi in alte carti. De aceea nu este un volum pe care sa-l recomand ca un mod de apropiere de opera autorului, ci unul dedicat "bolañienilor" devotati. Ei vor putea sa reviziteze aici locuri si sa reintalneasca sub o forma sau alta personaje familiare, sa isi hraneasca pasiunea pentru inovatorul scriitor chilian cu cateva firimituri ale festinelor literare pe care ni le-a oferit. Se vor putea intoarce in lumea subterana a literaturii, a poetilor neintelesi, in adancurile sordidului unde zace ascunsa samanta geniului, a cenaclurilor obscure, vor regasi tablouri crude, dar de un profund umanism, menite sa trezeasca din letargie constiinte, se vor scufunda in drama dezradacinatului, in mistere si conspiratii, in suprarealul ce invaluie ca un scut o lume cruda, in care copiii vagabonzi sau saraci ajung sa fie traficati pentru transplant de organe.
Ca sa parafrazez textul dintr-un tablou celebru, ceci n'est pas un livre, ci o cheie cu care deschidem postum poarta catre procesul devenirii literare a unui autor de geniu, descoperind drumul, la inceputul si la sfarsitul creatiei sale, transformandu-ne in martorii modului in care se nasc ideile ce vor fi valorificate ulterior in marile sale romane. Primele doua titluri, Patria si Mormintele vacarilor, dateaza din perioada de dinaintea scrierii acestora. Aici ne reintalnim (dupa ce le vom fi citit deja) cu tanarul alter-ego literar Belano, numit de data aceasta Rigoberto, nu Arturo, aruncam o privire marginala si ironica asupra literaturii naziste sud-americane, descoperim cuvinte scrise pe cer de fumul elicopterelor, ajungem la Santa Teresa, orasul mexican al ororilor din 2666.
Textele au un aspect fragmentar, de tablouri uneori extrem de disparate si episodice ale unei lumi in descompunere, fie ca ea este plasata in istoria generala, perioada dictaturii militare chiliene sau cea personala, intr-o adolescenta desprinsa dintr-o autobiografie paralela in care personajul-autor isi inventeaza un tata mexican pentru a-si justifica anii petrecuti in Mexic. Dar este Bolaño, asa cum avea sa se impuna in literatura, sfidand formele narative traditionale si slefuirea stilistica, creandu-si o simbolistica proprie, unica, departe de orice preocupare pentru modul in care scrisul sau ar putea fi perceput de cititori, cu curajul de a se expune si de a expune viciul, impostura, cruzimea. Ultimul fragment, cel care da titlul acestei editii, a fost scris candva in ultimii doi ani de viata ai autorului si are o structura mai liniara, dar abia ce apuca sa te acapareze ca se si termina. Este o povestire suprarealista, avand in spate fundalul unei eclipse de soare, despre suprarealisti clandestini care traiesc in canalizarile Parisului, ce porneste de la o constatare a lui André Breton ca suprarealismul ar trebui sa se retraga in catacombe. Ce fac ei acolo? Scriu o carte. 
"Cum se intampla si in spitale, tot timpul trebuie sa ramana unul de garda. Patru pleaca, unul ramane. Nu se intampla nimic. Cel care ramane continua sa munceasca. Cei care pleaca, intr-un fel, continua si ei sa o faca. Si astfel munca, proiectul, incepe sa prinda forma, se diversifica, se mareste, desi nu in mod liniar. Este ca un roman, ca sa ma intelegi, care nu incepe cu inceputul. De fapt, Diodoro, este un roman care, ca toate romanele, pe de alta parte, nu incepe in roman, in cartea obiect, care il contine, ma intelegi? Primele lui pagini se afla in alta carte, pe o alee pe care s-a produs o crima sau intr-o pasare care observa o ceata de copii care se joaca si care nu o vad...".
Ei bine, cartea aceasta poate fi acea "alta carte" in care se afla primele pagini din Detectivii salbatici, din 2666, din Nocturna in Chile...

marți, 22 decembrie 2020

Aventuri in jurul lumii

 

 Jean-Christophe Rufin - Regele Zibeline in jurul lumii
 
Totul incepe in ziua cand un cuplu ciudat se prezinta in fata lui Benjamin Franklin. El va fi ascultatorul privilegiat, din primul rand, al aventurilor celor doi, un Harun al Rasid macinat de dureri reumatice caruia nu una, ci doua Seherezade, Auguste si Aphanasie pe numele lor, ii istorisesc povestea vietii, avertizandu-l de la inceput ca ea e lunga: "Traverseaza multe tari, pune in scena drame si pasiuni violente, se petrece in mijlocul unor popoare indepartate, ale caror culturi si limbi sunt diferite de tot ce e cunoscut in Europa... " Si apoi incepe derularea intamplarilor. Singura participare a lui este alcatuita din exclamatii de bucurie, indignare, nerabdare, nu simte nevoia sa puna intrebari, sa afle amanunte, sa intrerupa fluiditatea. Insa relatarea poate sa-i trezeasca atitudini extreme: de la a adormi pana la a izbucni in plans, modul in care derularea intamplarilor are ecou in mintea sa e foarte emfatic si teatral.
Ceea ce avem in fata ochilor este biografia romantata a contelui Benjowski (tot incerc fara succes sa-mi aduc aminte de cand am inceput sa citesc cartea din ce film stiam ceva despre existenta acestui excentric rege al Madagascarului), nascut in Europa, participant in mai multe batalii (uneori plecarea la lupta e o buna metoda de a se salva din incurcaturi), prizonier in Siberia, navigator si explorator al unor tinuturi indepartate, apoi rege. Totul intr-un stil clasic ce aminteste de marturiile reale sau fictive ale calatorilor si exploratorilor din secolul XVIII, cu rasturnari de situatie si aventuri. Nu pare deloc o carte scrisa in 2017. Mi-a trezit curiozitatea fata de memoriile adevaratului Auguste, pentru ca supectez ca, din ratiuni ce tin de conventiile romanului, ele-s putin cam "munchhausen"-izate aici.
Auguste a fost crescut de un preceptor francez in spiritul Iluminismului, i-a citit pe Voltaire, Diderot, Rousseau si ceilalti autori ce clocoteau de idei inovatoare in secolul XVIII,  dar a fost instruit si in manuirea armelor, devenind un erou umanist pasionat de stiinta, progres, justitie sociala, de conceptele ce aveau in curand sa duca la Revolutia Franceza, libertate, egalitate, fraternitate.
Intregul roman se desfasoara in principal sub forma a doua monologuri, alterand perspectiva lui Auguste cu a lui Aphanasie. Daca trec peste marota mea, ca vocile celor doua personaje nu sunt deloc distinctive (nu inteleg de ce atat de multi autori insista sa scrie monologuri monocorde monotone), pot sa apreciez faptul ca autorul a reusit sa redea o structura masculina si una feminina destul de bine conturate. Oricat ar incerca sa se proclame o egalitate in gandire si simtire a partenerilor, interesele, preocuparile si resorturile le sunt destul de diferite. Unul este manat de dorinta de aventura si explorare, celalalt de aceea de a fi alaturi de omul iubit. Daca in monologurile lui Auguste aflam despre lupte, comploturi, ganduri de revolutionare a societatilor prin care trece, Aphanasie e mai preocupata de sentimentele proprii si ale lui, de modul in care e perceputa in saloanele pariziene unde ajunge, cei doi par sa aiba lumi interioare diferite, asa cum si conceptiile sociale le sunt diferite. 
"Daca intelegea, ca si mine, ca logica misiunii avea sa ne conduca inevitabil la a cuceri toata insula  si a face din ea o colonie, in principiu, era impotriva unui asemenea plan. Ideile lui Diderot isi gasisera culcus trainic in sufletul ei. 
In ceea ce ma privea, eram marcat de lectiile lui Bachelet (preceptorul), care contineau ecouri din filosofia lui Voltaire. Nu ma indoiam de existenta nivelelor de civilizatie si de faptul ca e de datoria noastra sa le impartasim cunostintele si lumina noastra popoarelor care inca vegetau departe de progres si de stiinta."
Reflectiile asupra colonialismului si oranduirii sociale mi s-au parut cel mai interesant punct al cartii, mi-au amintit de facultate, cand ii descopeream pe Rousseau, Voltaire si ceilalti si ma batea gandul,  pe fondul efervescentei de dupa '90, sa intru in politica si sa schimb lumea. Bine ca nu am facut-o, dar tot am ramas, in ciuda mizantropiei care m-a lovit mai tarziu, cu ideea ca omul este in mod natural bun, educatia (anumite forme) si societatea sunt cele care il corup.
Cartea nu este doar despre asta. E un roman de aventuri, istoric, o biografie romantata, totul asezonat cu parfum de secol XVIII care i-a picat bine nevoii mele de a ma deconecta de prezentul agitat si a da putin o fuga intr-un alt timp. Dar focusandu-se pe peripetiile celor doi, care nu au reusit sa ma captiveze, abordeaza foarte putin atmosfera: ar fi fost interesant sa detalieze ceea ce vedeau si gaseau in jur, sa aduca mai multe informatii despre locuri si oameni. Probabil ca Franklin ar fi adormit si sfioasa Seherezada ar fi trebuit sa se retraga pana a doua zi... 
Nu e o carte rea, dar nici atat de imersiva pe cat ar parea la prima vedere si mi-a trezit interesul pentru memoriile reale ale contelui Beniowski. In concluzie, consideratiile generale par sa-i fi iesit autorului mai bine decat peripetiile protagonistilor: Exista doua feluri opuse si in acelasi timp similare de a pedepsi un om: sa-l condamni la inchisoare sau sa-l arunci in infinit. Pana atunci avusesem experienta celulelor si le gustasem cruzimea. Urlasem in temnite si lovisem cu pumnul in pereti. Mi se parea ca traisem tot ce-i mai rau. Pentru ca nu cunoscusem Siberia. In contextul cartii, suna ca o premonitie cu vreo 150 de ani inainte a experientei Gulagului.

sâmbătă, 19 decembrie 2020

Frenezie mistica

 

The Devil All the Time (2020)

La scurt timp dupa ce a aparut filmul, s-a tradus in limba romana si cartea lui Donald Ray Pollock  care l-a inspirat. Este un autor de care nu auzisem, prima intalnire cu el am avut-o in film, nu doar pentru ca scenariul e bazat pe romanul sau cu acelasi titlu, ci si pentru ca vocea naratorului, care completeaza spatiul dintre scene si ne insoteste de-a lungul celor 2 ore si ceva, este chiar vocea autorului. Si sunt multe de povestit, pentru ca filmul acopera o perioada de vreo 30 de ani, de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana la Razboiul din Vietnam, pornind de la doua generatii ale aceleiasi familii, dar ramificandu-se in multe alte directii (o familie de ucigasi in serie cu preferinte deviante, un politist corupt - interpretat de Sebastian Stan, actor roman cu o cariera infloritoare la Hollywood, mai ales de cand cu seria de supereroi Marvel, un pastor corupator de minore), incheindu-se intr-un punct convergent al tuturor acestor istorii. 
Nu stiu prea multe despre regizorul Antonio Campos, dar faptul ca s-a numarat printre producatorii filmului Martha Marcy May Marlene ma face sa cred ca are o slabiciune pentru un anumit subiect, ce tine de abuzurile induse de fervoarea religioasa. Willard Russel (Bill Skarsgård), proaspat intors din razboi, cu cicacitricile si traumele sale, spera sa-si intemeieze o familie, sa-si construiasca o viata noua, desi continua sa fie bantuit de o anumita imagine de pe front. Osciland intre pierderea credintei si regasirea ei ca modalitate de posibila vindecare a traumelor, viata lui este doar inceputul, o mostenire psihologica grea ce va fi transmisa fiului sau, Arvin (Tom Holland). Nu as vrea sa dezvalui prea mult din actiunea filmului, se intampla multe, se accelereaza spre final, vreau doar sa spun ca este vorba de un thriller psihologic cu multe intorsaturi de situatie si coincidente, un bulgare de zapada ce creste pe masura ce filmul inainteaza si se pravaleste asupra personajelor sale. 
Religia este punctul comun care ii conecteaza personajele, unul mai pacatos, mai pervers si mai psihopat decat altul. Filmul mi-a amintit pe alocuri de Tarantino, mai ales in abordarea mortii, vazuta uneori ca o gluma a destinului, o ironie a sortii, o intamplare intr-o circumstanta legata de locul si momentul nepotrivit in care se afla victima. Toti acesti bigoti si fanatici religiosi isi au propria explicatie si motivatie, isi gasesc scuza chemarii divine, simt ca implinesc vointa Domnului sau cauta prin actele lor un fel de extaz mistic ori o iluminare, dar efectul este doar o scufundare si mai adanca in propria lor monstruozitate. Unii au accente grotesc-flamboaiante (precum pastorii, interpretati de Robert Pattison si Harry Melling - au crescut frumos adolescentul vampir din Twilight si copilul grasut din Harry Potter), altii o raceala si o planificare calculata, dar efectele sunt aceleasi: violenta, crima cu sange rece, moarte. 
Este o istorie intunecata, cu un ritm care, in ciuda unei lente taraganari in acorduri de accent sudist (nu stiu de ce l-am perceput asa, actiunea se desfasoara totusi in Virginia si Ohio) sau tocmai gratie lui, are o melodicitate interioara, punctata de comentariile seci cu nuante sarcastice ale naratorului, dezvoltandu-se in salturi si trepte, dintr-o tragedie in alta. Te tine captivat,  in ciuda cruzimii sale (sau tocmai gratie ei), fascinat de acest Rau pe care vrei sa-l vezi pana unde merge, abordand o detasare clinica de personaje, lasandu-le sa se descurce pe cont propriu. Si o fac, ca intr-un soi de hipnoza. 
Probabil ca din ce am spus pe-aici am creat o imagine destul de dezagreabila filmului, populat cu personaje violente, disperate, autoiluzionate. Ceva insa functioneaza acolo, filmul inainteaza cu gratie, poate acumularea de istorii incrucisate, curiozitatea de a vedea unde duc si cum se impletesc pana la final, dar si atmosfera contrastanta cu actiunea, una de calm, de senin, de viata linistita intr-un loc unde nu s-ar intampla mai nimic, sub aparenta careia mocnesc viciul, violenta si moartea. Iar faptul ca mi-a dat pe alocuri senzatia unui western tarantinesc, cu aceleasi deznodaminte seci si violente, pentru mine a reprezentat un plus. 
Una peste alta, e un film care pana acum nu a starnit controverse aprinse, ceea ce e mare lucru in ziua de azi: au marait unii ca e o America prea alba, dar probabil ca daca ar fi fost negri pe-acolo ar fi marait ca-i pune intr-o lumina negativa, ma mir cum de n-au sarit bisericosii ca le murdareste credinta infatisand efectul ei nociv asupra sufletelor ratacite, nici nu mai stii cum s-o dai cu filmele in ziua de azi sa nu mai zgarii sensibilitati. Poate ca un film indie  e mai obscur, nu intra prea repede in vizorul non-cinefililor scandalagii gata sa emita verdicte fara sa faca nici macar efortul de a-l vedea...

marți, 15 decembrie 2020

Lumi care exista si lumi care nu exista

Tatiana Tolstaia - Lumi eterice 
 
Dupa ce constatam mai demult, citind Zatul, ca talentul este alcatuit uneori si dintr-o doza de mostenire genetica, incluzand ADN-ul literar al lui Tolstoi impletit in mod fericit cu cel al lui Turgheniev, abia asteptam reintalnirea cu o carte a Tatianei Tolstaia. Si s-a intamplat sa fie un volum de povestiri spun unii, amintiri si eseuri le-as spune eu, o combinatie intre propria experienta (de scriitoare, de emigranta timp de zece ani in Statele Unite, de turista in diverse colturi ale Europei) si imaginatia pe care o proiecteaza asupra lor. 
O cheie de lectura gasim chiar in fragmentul care deschide volumul, 20/20, sub forma unei amintiri personale dintr-o perioada de intuneric, in urma unei operatii la ochi din vremurile cand laserul era inca un vis din viitor: 
"Intr-o buna zi, deodata, ochii mei mijiti si-au recapatat vederea. Vedeam perfect, deplin, 20/20, asa cum mi se promisese. Ce desfatare! Intre timp, descoperisem ca cea de-a doua lume, care mi se revelase in bezna si care se hotarase sa ramana cu mine, era reversul complex al asa-numitei realitati, o pestera plina de comori, o lume eterica privita prin oglinda, un cufar misterios care contine dezlegarea tuturor enigmelor, o agenda cu coordonatele precise ale tuturor celor care nu au existat vreodata.
Nu-i cunosc relieful, muntii ori marile; meleagurile ei sunt atat de intinse, incat se prea poate sa fie nemarginita. Sau poate ca nu e o singura lume - poate ca sunt mai multe. Sunt imprevizibile. Ti se pot revela sau se pot ascunde de tine. Uneori, s-ar putea sa nu te lase sa patrunzi in ele: "Scuzati, usile sunt incuiate, suntem in concediu." Dar se vor indura intotdeauna de cei rabdatori si devotati. Usile se vor deschide, si nu stii peste ce vei da decat atunci cand vei intra."
Invitandu-ne sa luam parte la construirea lumilor sale imaginare, Tatiana Tolstaia ne poarta printr-o explorare a posibilitatilor si imposibilitatilor presarata cu surprize, intr-o alternare permanenta de stari si tonuri. Uneori e visatoare, alteori jucausa, cateodata ambigua si misterioasa, alteori realitatea devine enervant de reala si este nevoie de un refugiu in imaginatie. Sunt secvente ce duc cu gandul la lumile copilariei, chiar daca "Nicaieri"-ul sau este exact opusul Neverland-ului iar oglinda nu este calea prin care Alice se poate pierde in tara minunilor, ci aceea de unde poate o pereche de spiridusi ar putea sa se strecoare intr-un banal apartament. Pana si piftia a carei aroma incepe sa bantuie zilele sfarsitului de decembrie poate deveni un subiect fascinant, ce strecoara o unda de intristare in zilele de sarbatoare. Tristetea se dilueaza in umor, nefericirea in reverie. 
Sunt, in general, texte ce radiaza un anumit optimism, chiar si cand e mai rarefiat, promisiunea unei alte lumi unde lucrurile se intampla asa cum doresti, chiar daca e doar rodul imaginatiei. Senzatia de alienare a exilatului poate lua oricand forma unei fantezii, se poate transpune intr-o aventura conceputa la o cafenea, intr-o zi geroasa de decembrie ori intr-o povestire mediocra ce primeste o nota inexplicabil de mare din partea profesoarei... Senzatia eterica este dominanta, o magie invaluitoare infatiseaza realitatea ca printr-o ceata, intr-o pendulare permanenta intre aici si acolo (fie ca acolo e America, Grecia,  Franta sau Italia - ce-am fi fost daca n-ar fi existat, vorba unui cantec), intre realitate si posibilitatea irealului. 
Citind cartea, vedem ca in multe privinte spiritul nostru nu difera prea mult de cel rus. Si daca suntem in cautarea laturii practice, putem afla chiar si unde ajung ciorapii desperecheati, cei care se pierd inexplicabil prin casa.
In concluzie, volumul acesta, chiar daca nu are stralucirea Zatului, are sclipiri, multe si marunte, ca o bolta de noapte instelata, alcatuind din franturi de viata un mozaic in care fiecare isi poate vedea reflectata, pentru o clipa, propria-i lume eterica. 

sâmbătă, 12 decembrie 2020

Zburatori si zburatoare

 

Alan Hlad - Lungul zbor spre casa
 
In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe langa luptele propriu-zise si activitatile de spionaj mai mult sau mai putin cunoscute, se foloseau toate mijloacele posibile pentru a inclina balanta victoriei de o parte sau de alta. Si cum doar cele ale invingatorilor ajung sa fie cunoscute, povestite, reinterpretate literar sau cinematografic, chiar si cele esuate, au ajuns pana la noi multe dintre cele puse la cale de americani si britanici in special. Iar pentru ca episoadele cu animale m-au interesat mereu, mi-a ramas in minte, ca un fapt divers, operatiunea Fantasia, prin care  americanii incercau sa loveasca la temelia superstitiilor japoneze, incercand sa distruga moralul trupelor recurgand la kitsune, spiritul-vulpe din folclorul japonez, care sa iasa din ape ca niste prevestitoare umbre colorate ale infrangerii. Numai ca operatiunea "vulpea vopsita" a fost un esec, numai a spirite nu mai aratau sarmanele animale ude, din care se prelingea vopseaua... 
Un alt episod fascinant, dar si crud de data aceasta, l-a reprezentat operatiunea Columba. Intre 1941 si 1944, serviciile secrete britanice au parasutat in Franta, Olanda si Belgia ocupate de nazisti zeci de mii de porumbei calatori, cu speranta ca ei aveau sa fie gasiti de cine trebuie, de membri ai Rezistentei sau oameni curajosi, dornici sa contribuie la victoria antifascista, prin informatii pretioase privind miscarile trupelor germane. Unii dintre porumbeii parasutati in colivii, cu o capsula mica atasata de picior, nu aveau sa se intoarca niciodata acasa, ucisi de nazisti, parasutati in locuri unde nu au putut fi gasiti sau vanati de pasarile de prada. Altii vor reveni purtand mesaje de speranta ori disperare, dar si date utile privind miscarea trupelor, fortificatiile, armamentul german. Cei care returnau porumbeii cu mesaje nu erau spioni, ci oameni obisnuiti, gata sa-si riste viata pentru a-si redobandi libertatea. Toata aceasta istorie, ramasa in umbra actelor eroice ale armatei sau Rezistentei, are in sine un potential literar urias, constituind un episod cu impact emotional ce reflecta curaj dar ascunde si multe tragedii, umane sau pasaresti. 
Pornind de la aceasta operatiune, Alan Hlad isi construieste romanul de debut ca la manual (ala de creative writing), introducand pe fondul istoriei mari individualizarea personajelor nu doar in planul uman, ci si in cel al porumbeilor, prin Ducesa, o zburatoare mai speciala. Condimenteaza totul cu o poveste romantica putin credibila chiar de la momentul intalnirii protagonistilor (nici n-as sti de unde sa incep aici, sa spunem doar ca ma indoiesc ca un voluntar american ar fi trimis, indiferent de circumstante, sa-si ispaseasca o pedeapsa la... o ferma de porumbei). Imbina sacrificiul si eroismul, notiunile cheie ale razboiului, cu o poveste de dragoste marcata de multe coincidente fortate, din acelea care fac naratiunea sa inainteze intr-un mod senzationalist. 
De exemplu, un tanar american care, dupa moartea parintilor, porneste sa se inscrie la scoala de aviatie, are parte de doua intalniri providentiale, cu un general al fortelor aeriene canadiene ce-i poate netezi calea spre celalalt vis, de a se inrola ca pilot in razboi, intr-o perioada in care America se mai gandea daca sa participe, si cu un cersetor care-l indreapta in aceeasi directie, furandu-i toti banii, oricum insuficienti, cu care pornise spre scoala. Convenabil, nu? Asa se schimba destine si destinatii, si n-am amintit decat  episoade  de la inceput, mai totul se construieste pe principiul aflarii la locul (ne)potrivit la momentul (ne)potrivit. Ca de exemplu in cala unui avion ce porneste spre Franta!
La scurta vreme dupa ce debarca in Aglia, americanul nostru, pe numele sau Ollie, se intersecteaza cu cea alaturi de care avea sa traiasca o iubire supravegheata si aprobata de componenta ornitologica a povestii.  Susan este si ea orfana, traieste alaturi de bunicul sau si se ocupa de cresterea porumbeilor voiajori. El - zburator cu multe ore la activ, e drept ca pe avioane de stropit culturi agricole, ea  - pasionata de zburatoare, desi prefera pasarile animate celor de otel ("porumbei, nu pasari" devine parola complicitatii lor), va dati seama usor cum cei doi se atrag ca doi magneti (cu porumbei, eventual). La nivel narativ totul este atat de previzibil si de déjà lu. Chiar si aparitia in povestea lor a unui antagonist cu dispozitii schimbatoare, cand gata sa-i distruga viata lui Ollie, cand sa i-o salveze... 
Desi desfasurarea era usor de intuit intr-o carte care tocmai pe ea se centreaza, latura mea animalista nu a ramas insensibila la soarta porumbeilor sau la cea a porcului cautator de trufe Louis, creaturi aruncate in mijlocul unui razboi care nu este al lor, dar in care trebuie sa-si joace rolul. Asa ca, desi rational imi dau seama ca romanul se alcatuieste dintr-o colectie de clisee (inclusiv epilogul de peste 55 de ani) si, daca il dezbraci de "poveste", nu te lasa cu cine stie ce har literar, cumva afectiv am simtit de vreo doua ori un nod in gat, dar el mi se pune destul de usor cand vine vorba de soarta trista a animalelor. Nu stiu ce sa zic. Un impact a avut, dar nu legat atat de calitatea cartii, cat de empatia mea fata de personajele ei secundare si necuvantatoare.
Si uite cum ii fac in ciuda vremii si mai pun si o poza cu marea, merge si putin albastru dupa atatea balti murdare si cenusii in jur!

miercuri, 9 decembrie 2020

Crima si mister de pandemie

 

Pandemicon. Povestiri pentru sfarsitul lumii
 
Inspirata de Decameronul lui Boccaccio, unde personajele se refugiaza din calea ciumei intr-o izolare presarata cu povesti, editura Crime Scene Press s-a hotarat in anul de (diz)gratie 2020 sa transforme izolarea lunilor de primavara intr-o ocazie pentru 15 scriitori de a broda pe marginea noii molimi aparute. Atunci cand nu stiam ce se intampla si cat va dura, iar calea spre orice fel de speculatii era deschisa, ei au gasit o modalitate de a-si canaliza temerile si energia in scris, creand o panorama a problemelor si oportunitatilor create de virus, a comportamentelor si atitudinilor autohtone, un profil al societatii in care traim. Criteriul dupa care au fost ordonate textele este cel al varstei autorilor, de la 74 pana la 25 de ani. Din dispunerea lor a rezultat un amalgam de preocupari si teme, intr-o desfasurare dinamica, uneori cu suspans si mister, cum ii sta bine literaturii de gen. Dar si cu destule fragmente de umplutura... Dintre autorii cei mai cunoscuti, i-as aminti pe George Arion, Michael Haulica, Mircea Pricajan, Caius Dobrescu. Cautand cartea puteti gasi lista lor integrala, eu i-am nominalizat pe cei de care si auzisem si, intamplator sau nu, ale caror texte mi-au spus ceva. 
Acum, ca sa va zic cum am simtit eu aceste proze, o sa preiau un citat chiar din carte, atribuit unui personaj al lui Michael Haulica, autorul uneia dintre povestirile mai reusite: "Toata lumea. Pana si cea mai barfitoare dintre vecinele tale spune povesti. O face asta scriitoreasa? N-o face, ma. Pentru ca talentul nu e sa ai ce spune, talentul e cum spui ce ai de spus, cum prinzi imaginile vietii din mers, cum, ce si cat observi din toate cate trec pe langa tine. Da, intr-un fel e tot sa ai ce spune. Ei, la politisti e la fel. Trebuie sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede."
Randurile astea rezuma principalele mele doua obiectii legate de carte:  una ar fi faptul ca anumiti autori (pot sa mentionez un personaj care-mi era simpatic prin anii 90, mai cunoscut ca actor decat de ca scriitor, si sa va indemn sa va feriti de magarus) fac mai degraba rapoarte, dari de seama decat literatura. Poate veti spune ca nu trebuie sa cantaresc literatura politista, mai de nisa, cu aceeasi unitate de masura aplicata  maestrilor condeiului. Dar daca nu as face-o, nu i-as lipi din start eticheta de literatura "minora"? Ei bine,  putini autori au trecut testul. 
Apoi, admitand ca presiunea de a include o tema data nu a lasat suficient timp pentru dezvoltarea propriei creativitati si imaginatii, mai am o problema, la partea de "sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede".  Eu numesc o povestire buna de gen (sau cel putin asa era pe vremea cand devoram clasicii literaturii politiste) una care intretine o stare de tensiune, chiar daca stii de la inceput cine e faptasul. Sau, invers, iti pune in fata detalii pe care nu poti sa le conectectezi intre ele si rezolvarea ajunge sa te ia prin surprindere. Asta era modelul clasic, nu prea se mai foloseste in secolul nostru. In sensul asta, inca si mai putine texte trec testul. Prea multe urmeaza firul realist al desfasurarii unei anchete, nu te tin in priza, nu sunt captivante, nu creeaza conexiuni intre amanunte pe care le-ai avut tot timpul in fata ochilor dar nu ai stiut sa le deslusesti singur. Ajungi, odata cu anchetatorul, la un suspect ivit de niciunde la final. Cam asa se scriu literatura noir si scenariile de filme politiste din ziua de azi, dupa modelul scandinav. Dar in cazul asta cred ca ar fi nevoie de o alcatuire subtila a tabloului, care mi-a lipsit, un puzzle care-ti da piesele pe rand, dar te surprinde prin imaginea de ansamblu rezultata. Mobilul crimelor in volumul de fata a fost de multe ori inventat doar ca un pretext de final, nesustinut de intreaga constructie. Psihologia personajelor, cu cateva exceptii, este inexistenta.
Dintre cele cateva povestiri care mi-au placut, am apreciat constructia seaca, directa, dar incarcata de mister din Mansarda, toate posibilitatile deschise lasate in urma de Ea vine o data, ea pleaca pe rand,  accentele poetice si nostalgice din In via noastra, fara sfarsit, atmosfera fantastica din Cand infloresc narcisele, modul in care se defecteaza rotitele din minte si creeaza un psihopat, in George e baiat cuminte a lui George Arion jr.
Ca amplasare generala, povestirile ne poarta prin spitale, prin birourile Politiei sau Procuraturii, in spatiul comunitar al cartierelor unde fiecare cunoaste programul vecinilor sau al mahalalelor in care interlopii fac propria lege. Cele mai multe se desfasoara in acest spatiu al cartierelor, unde faptul divers, o crima, o disparitie, o schimbare a ritmurilor si rutinei cotidiene pot deveni subiectul central al discutiilor tuturor membrilor comunitatii. 
In introducere eram atentionati: "covidul a functionat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi si din alte parti ale globului". Afirmatia este corecta in sine, dar nu foarte sustinuta in carte (cu o exceptie notabila, George e baiat cuminte). In rest, este un factor secundar, tangential, un stimul de circumstanta al unor situatii de viata sau de manifestare a caracterului, aratandu-ne ca, pana la urma, nu virusul, ci oamenii sunt cea mai mare amenintare. Daca m-au convins cele cateva povestiri care mi-au placut sa mai navighez prin literatura de gen? Poate m-as bucura de o reintalnire cu autorii lor in antologii sau reviste, dar probabil fara a-i cauta in mod activ. Am experimentat, mi-am satisfacut curiozitatea, ma intorc la ale mele si ii las pe cititorii si scriitorii de literatura politista sa-si vada de ale lor...

duminică, 6 decembrie 2020

Baiatul-fata

 

Girl (2018)
 
Sunt  experiente pe care nu le poti intelege daca nu le-ai trait. Pe altele, nici daca le traiesti, nu ti le poti asuma, pentru ca lumea in care ne petrecem timpul asta scurt, desi este cea mai liberala dintre lumile posibile de pana acum, desi a facut pasi spre dezincriminare/dezostracizare in unele directii, inca nu este suficient de pregatita sa le accepte. E mai usor in societatea actuala - si vorbesc de cel putin 80% din ea, din pacate - sa fie acceptat un criminal in serie heterosexual iesit din inchisoare decat un homosexual care ar vrea sa-si vada linistit de viata lui fara sa fi comis vreo crima. Si ma refer aici la Romania. Criminalul heterosexual are mai multe drepturi in societatea asta stramba, care pana acum nu foarte multi ani, la scara istorica vorbind, insista ca dupa noaptea nuntii sa fie scos cearsaful in fata comunitatii pentru ca mireasa sa fie validata social: el se poate insura; poate avea copii; poate deveni, prin penitenta, un model de reabilitare sociala... 
E suficient de greu sa admiti ca esti gay, desi nu e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Aici toleranta incepe sa se miste. Insa este si mai greu sa fii privit ca o aberatie ale naturii, sa fii transexual, barbat sau femeie nascuti in corpurile gresite. In lumea unuia dintre ei ne invita acest film, pe care il recomand tuturor. Pentru ca astfel, patrunzand in universul celor diferiti, cu cat citim mai mult, vedem mai multe filme, discutam cu mai multi oameni, calatorim mai mult (ooops, asta era intr-o alta viata) putem intelege o lupta si o putem sustine, macar moral... Asa ajung la belgianul film de fata, al carui actor principal, Victor Polster, castigator al premiului Un certain  regard pentru cel mai bun actor la Cannes, s-a prezentat la auditii doar pentru ca voia sa-l vada pe Sidi Larbi Cherkaoui, coregraful filmului, foarte cunoscut in Belgia. Spera sa primeasca un rol de dansator din background, la fel ca multi alti colegi de-ai lui de la scoala de balet din Anvers, dar trasaturile sale efeminate si dezinvoltura cu care a intrat in pielea personajului l-au determinat pe regizorul Lukas Dhont sa-i distribuie in rolul principal. 
He arrived at the director’s house for the audition with ingredients for baking cakes. Dhont had asked him to take along something to cook with alongside the actor playing the dad in the film, to test their chemistry. (de aici)
Impreuna, cei doi devin protagonistii unui film cu cadre frumoase, mai ales cele de miscare, de balet. In sala de dans, eroul/eroina nu vorbeste niciodata, se exprima doar prin coregrafie, nu-i da niciodata replica profesoarei, nu exista cuvine, doar miscare. Totul porneste, ca intotdeauna in cazuri de-astea, de la  povestea adevarata a unei EA intr-un corp de EL. De la un documentar refuzat de protagonistul sau care a devenit scenariu de film artistic. De la pasiunea de a deveni persoana care vrei sa fii, cu toate riscurile, temerile si frustrarile legate de procesul de transformare.
Iar Victor / Lara din film ne vorbeste despre nevoia de a deveni persoana care simti ca esti, cu toate riscurile, pana la capat. Ca film, ca statement, drama eroinei principale risca sa treaca un pic cam neobservata, e una de suprafata, o acumulare mocnita de frustrari ale unei balerine transgender ce are parte de toata sustinerea celor apropiati, de acceptare  la scoala de balet (aici am avut o mica disputa dupa vizionare: colega de clasa care iti cere sa le arati tuturo ce ai intre picioare este un soi de bully, cum am spus eu, sau exprima o forma de acceptare, ca intre fete, cum spunea jumatatea mea mai buna?). Avem o tensiune crescanda si nedeslusita complet, pentru ca nu putem intelege pana la capat suferinta unei fete cu penis, nici pe a unui baiat cu vagin. Pentru ca biserica a spus candva, acum multe secole, ca nici genele, nici preferintele, nici placerea, nici iubirea, nici estetica clasica, consacrata de greci, nimic nu conteaza, doar rezultatul, impreunarea intre doua fiinte de sex opus pentru a procrea si multi inca mai pun eticheta "aberatie" asupra unor relatii liber consimtite intre doua sau mai multe persoane. Putem avea oare dreptul de a spera ca drumul e mai important decat destinatia? Destinatia, cel putin pentru mine, este neantul, nu promisiunea putreda si urat mirositoare a afterlife-ului. Ma intreb atunci de ce ar fi atat de greu ca fiecare sa-si parcurga drumul fara ca a se opri pe margine aruncand cu pietre in altii, mai ales cand acei altii nu-si doresc nimic altceva decat o viata normala pentru care traiesc ani de sacrificii, de transformari dureroase, mentale si fizice? 
Secventa brutala ce incheie filmul are impact si, chiar daca restul a fost o acumulare mocnita de tensiune, functioneaza ca un pumn in stomac pentru cei (inca multi) ce considera ca identitatea de gen ar fi o falsa problema...

miercuri, 2 decembrie 2020

Colaborarea dintre minte si lume

 David Scott Kastan, Stephen Farthing - Culorile, pasiune si mister 

Trandafirul e rosu/Portocaliu este noul maro/ Pericolul galben/Verde amestecat / Tristete in albastru / Visand la indigo/Crepuscul violet/Negru de baza/Minciuni in alb/Zone gri
Cu ceva bunavointa, ati putea crede ca m-am apucat de poezie simbolista. Nu am facut decat sa reproduc titlurile celor 10 capitole ale cartii, o carte despre culori, definite de Cézanne ca o "colaborare dintre minte si lume". O colaborare a existat si intre autori, un scriitor interesat de pictura si un pictor interesat de scris, care si-au propus o carte despre un subiect "cu care toata lumea are legatura, prin diverse experiente, si in legatura cu care toata lumea are opinii". 
A rezultat astfel o carte despre ceea ce vedem, ceea ce credem ori ne imaginam ca vedem, mai deloc despre unde trebuie sa privim ca sa intelegem mai mult, cum mi-as fi dorit. Amesteca informatii din toate domeniile (fizica, lingvistica, arta, istorie, literatura, biologie, pentru a mentiona doar cateva) intr-un fel de ghiveci care mi-a cam atacat OCD-ul :D. Cand mi se propune la inceput o organizare sub forma de culori, ma astept ca fiecare capitol sa-mi ofere cat mai multe perspective si informatii asupra culorii respective. 
Incepem cu rosu si vedem ca, in mare parte, contine consideratii generale despre culori, ca e poate un capitol ce ar fi trebuit sa fie introductiv: despre refractia luminii, consideratii filozofice (a fi sau a nu fi... rosu, de exemplu, dar si oricare alta culoare) empirice, despre relatia lingvistica dintre semnificant si semnificat, optica, medicina  (deficiente de vedere - sau eficiente, in cazul porumbeilor, care se pare ca percep mai multe culori decat noi), ceea ce m-a facut sa inteleg ca impartirea pe culori a cartii e oarecum arbitrara, din moment ce Rosul e dedicat mai mult unor observatii aplicabile tuturor culorilor si nici uneia in mod special. 
Acelasi haos al sistematizarii temei de studiu continua chiar si cand capitolele incep sa aiba un "erou" mai bine definit. Nu stiu cum s-ar fi putut organiza mai clar un subiect care sa atinga tot ce si-au propus autorii, sa treaca de la un domeniu la altul mai putin abrupt, sa nu lase senzatia unui amalgam de informatii adunate fara prea multa legatura intre ele, ca si cum unul dintre autori ar fi spus la un moment dat "uite, am mai aflat ceva despre albastru, unde intra?" si celalalt ar fi pus aleatoriu degetul pe capitolul albastru si ar fi spus "cam pe-aici". 
Una dintre ideile cele mai interesante si mai bine reprezentate in carte este ca, desi senzatia unei anumite culori e fizica, perceptia e culturala si definirea ei ajunge sa fie transmisa urmasilor in functie de realitatea cunoscuta. Mintea completeaza spatiile, creeaza iluzii, adapteaza imaginile la ceea ce ne este familiar. De exemplu, portocaliul, desi era perceput, nu era definit astfel inainte de introducerea portocalei in Europa, ci numit galben si rosu, cum o facea Chaucer. Abia de la Shakespeare a inceput sa patrunda in vocabular. Iar grecii si romanii antici au fost chiar suspectati ca ar fi avut un spectru de culori mai redus decat omul modern, tocmai pentru ca exprimarea si definirea lor verbala era diferita de ceea ce stim noi. Marea de culoarea vinului a lui Homer a starnit de-a lungul timpului dezbateri si confuzie.
Partile de semantica si reprezentare psihologica a culorilor m-au atras mai mult (dupa cum ma si asteptam) decat aspectele legate de fizica, chimie, compozitia materialelor, dar am avut de-a lungul intregii carti senzatia ca rationamentul celor doi porneste uneori de la premise gresite, ca e mult prea centrat, sub aspect lexical, pe limba engleza, ignorand in mare parte termenii de provenienta romanica sau din alte familii de limbi ce ar putea oferi perspective noi interpretarii lor. Nu cred ca limba engleza a inventat culorile si nici ca ar trebui sa fie singura la care sa se raporteze. Mi se pare un teren alunecos. Chiar si in definirea sentimentelor asociate culorilor am gasit discrepante, autorii asociaza furiei culoarea "rosie" in timp ce eu, cand vad in limba romana verbul a "lectura" si substantivul "lecturare", vad negru in fata ochilor. Nu mai ajunge "lectura" ca substantiv daca tot ne ferim de "citit" ca nu e suficient de pre(ten)tios?  Iar substantivul "poetesa" imi suna peiorativ, pare un fel de poeta mediocra. Asta asa, ce mi-a ramas in minte, ca mai sunt destule formulari cam englezesti pentru a le considera traducere, mai degraba furculisioane...
In rest, cartea e frumoasa, calitatea grafica ireprosabila, imaginile infatisand picturi, fotografii, instalatii sau iluzii optice, are calitatea unui album de arta. Si daca va invingeti nevoia de ordine si rigoare cum a trebuit sa fac eu si reusiti sa o parcurgeti, contine si informatie, chiar daca livrata intr-o forma cam dezlanata...

duminică, 29 noiembrie 2020

De trei ori femeie

  

Cristina Vremes - Trilogia sexului ratacitor 
 
Este reconfortant sa constat ca literatura romana are in continuare resurse proaspete si talentate, dupa cum dovedeste acest debut al Cristinei Vremes, un roman ambitios si oarecum emblematic pentru conditia femeii romance de-a lungul ultimelor decenii, cu ceea ce se pastreaza si ceea ce se transforma in timp, de la o generatie la alta. 
De la bunica Mariana la fiica Liliana si apoi la nepoata Ada, biografiile celor trei sunt plasate parca intr-o ordine cosmica prestabilita, imbibata cu detalii senzoriale, ca si cum suferinta ar fi inscrisa in codul lor genetic. Corpul acestor femei este la fel de important ca si sufletul, nu-i doar un invelis, ci un receptor /transmitator de senzatii, dureri, dorinte. Cand sufletul sangereaza, si corpul o face. 
"Varsatul sangelui, lesinurile, prabusirile, ametelile au urmarit-o toata viata, ca si perioadele lungi petrecute la spital, unde nimeni nu a stiut sa-i dea un diagnostic exact, de ce anume corpul ei se dadea pe sine afara, de parca sangele se ingrosa prea tare, devenea vascos, adunase in el prea mult amar, pana cand nu mai circula, nu mai oxigena maruntaiele, se aduna in pungi groase care supurau, traversand organismul stigmatizat al bunicii Mariana, care cunoscuse fericirea, una compacta, fara asperitati, fericirea rotunda ca un fund de nou-nascut, fara pete, fara urticarie, fericirea ca o piele roz, imbalsamata, timp de patru saptamani fix, dintr-o vineri pana-ntr-o vineri."
Cele trei generatii perpetueaza un lung sir de violente, dar si momentul in care fiecare dintre cele trei femei alege sa se elibereze, sa plece de langa tortionarul lor, un proces de maturizare la capatul caruia propriile esecuri ajung sa se rasfranga asupra urmatoarei venite. Sunt de inteles, prin prisma experientelor traite, retinerea si raceala bunicii, firea critica si nevoia de control a mamei. Cristina Vremes a scris un roman feminist de care cred ca literatura noastra avea nevoie, ce construieste nu unul, ci trei procese de maturizare, trei ipostaze de femei mame, femei sotii, femei victime, femei indragostite, femei pierdute in propria lor viata. O trilogie? Discutabil, eu nu cred ca trei personaje alcatuiesc o trilogie, mai degraba un trio sau o triada. Insa sexul lor nu este nici al doilea, nici slab, nici macar frumos, ci unul ratacind fara odihna, in cautarea unei linisti imposibil de gasit. 
Poate pentru unii va fi o doza mult prea mare de amar, insa el e atat de real din pacate in lumea noastra. Dupa cum marturisea autoarea, cartea s-a construit din fapte traite, imaginate, auzite sau visate, transformandu-se intr-o lume greu de suportat prin adancimea si duhoarea suferintei. Si totul este amplificat de bogatia detaliilor senzoriale, de aceasta corporalitate de care debordeaza cartea, ce mi s-a parut un mijloc brutal, dar eficient, de a puncta evolutia personajelor. In mintea mea, s-au suprapus peste anumite pasaje din carte niste reminiscente din lectura lui Michel Foucault privind violenta si corpul damnat. Acolo, e drept, era vorba despre prizonierii inchisorilor, dar femeile Cristinei Vremes traiesc si ele in propria inchisoare, in limitarile si abuzurile timpului lor, fiind definite de modelarea trupului de catre experientele traite. 
Corpul lor este unul condamnat, supus, imblanzit, sexualizat, modelat de viata, vazut ca o povara, martor al istoriei personale a purtatoarei. Orice senzatie, orice descriere se raporteaza la el, pana si fericirea are forma unui fund de nou-nascut, pentru a da exemplul la indemana din fragmentul de mai sus. Pe alocuri imi da senzatia ca s-a lasat cam mult purtata de sirul metaforelor si devine putin cam prolixa. Dar, dincolo de asta, ramane un debut remarcabil.
Cu o structura circulara, ce incepe cu Ada la camp, protejata de bunica si se termina cu femeia Ada, iesita din spital si aruncandu-se in inceputul necunoscut al restului vietii sale, cartea este si un tur de forta stilistic, in care autoarea trece cu lejeritate de la vorbirea directa la cea indirecta, de la pasaje descriptive la oralitate abrupta sau la lirismul oniric. 
Am gasit pe-acolo si o valoare sentimentala, pentru ca inceputul cartii m-a transportat in propria copilarie si ma gandeam cum figura bunicii Adei imbina, intr-un singur personaj, trasaturi ale ambelor mele bunici. Una dintre ele ma lua la sapa sau la vie, doar pentru a nu lasa un copil de cinci-sase ani singur in curte;  ma jucam, imi faceam de lucru pe deal, pe langa bunici, cu furnicile si cosasii, ori ma ascundeam de soare la umbra vreunui copac cu o carte in brate. La culesul viei era cel mai bine, mai culegeam si eu, dar totul ajungea in stomac. Cealalta bunica a avut curajul in anii  '50 sa isi schimbe viata, sa plece cu un copil de patru ani in brate (mama) de langa sotul care o abuza fizic, sa lase muncile pamantului pentru a deveni croitoreasa (ca si bunica Adei), sa-si construiasca o alta existenta alaturi de cel pe care l-am cunoscut drept bunicul meu, cel care m-a invatat sa merg pe bicicleta, care cand aveam 7-8 ani ma lasa sa-i conduc  motocicleta si combina (iar stapanirea acelui monstru cu motor imi dadea un sentiment de maretie si mandrie). Tot el m-a familiarizat cu tot felul de obiecte ce mi se pareau pe atunci magice: polizorul, rindeaua si alte minunatii din atelierul unde-si petrecea cea mai mare parte a timpului mesterind, cand nu era la munca. Lucra ca mecanic la IAS, pentru cei care mai stiu ce inseamna. M-a impresionat modul in care Cristina Vremes taie in cartea sa felii din viata unei epoci, dar si din carnea si sufletul de femeie.

joi, 26 noiembrie 2020

Necunoscutul din trecut

 

Roddy Doyle - Zambeste 
 
Poate unii s-ar astepta la o carte vesela, eu nu. Cand citesc acest indemn, prima mea tendinta nu este una pozitiva, ci il completez in minte cu continuarea murphy-ana "maine va fi mai rau". De la o varsta incolo, iti vine greu sa-ti imaginezi ca lucrurile vor putea merge spre bine. Victor Forde, eroul romanului, a trecut cu putin de 50 de ani si este un barbat singur din Dublin care, in lipsa de altceva mai bun de facut, isi petrece serile intr-un pub. Se va dovedi insa, citind cartea, ca pentru el acel "maine" la care ma gandeam nu prea mai conteaza, la el caderea in abis, ceea ce a fost mai rau, a inceput inca din copilarie. Acest barbat de varsta a doua, despartit de multi ani de sotie, intalneste intr-o buna zi la bar un altul, ce pretinde ca i-ar fi fost coleg de scoala din vremea cand amandoi frecventau institutia de invatamant a Fratilor Catolici. Desi nu il poate plasa pe cel care pretinde ca s-ar numi Fitzpatrick in propriile imagini din copilarie si nici nu-l place, amintirile comune exista. Incepe astfel o incursiune in memoria ce-l va purta pe Victor prin anii de scoala, cariera de jurnalist, intalnirea cu cea care avea sa-i devina sotie.
Nu este deloc o carte asa cum pare. Daca au fost pagini cu scene de sex gratuite si inutile in prelungirea descrierii lor, rand pe rand, parand irelevante pentru structura de ansamblu, cand m-au exasperat multele note de subsol ce explica referinte pop culture cunoscute de mai toti cititorii (Jim Morrison, Bruce Springsteen, Lord of the Rings, Game of Thrones, etc.), am trecut, am continuat si m-a recompensat la sfarsit.
Exista in viata lui Victor un episod care-i marcheaza intreaga existenta, dezvaluit inca de la inceput, ce da si titlul: 
"Ne asculta si ranjea. Era ranjet, nu zambet. Cuvantul "nepotrivit" avea sa fie folosit abia cativa ani mai tarziu. Dar ranjetul de atunci era nepotrivit. Totul era nepotrivit. Fratele Murphy era tachinat, luat peste picior de-o clasa de baieti, iar lui ii placea asta. 
Si atunci a zis-o: 
- Victor Forde, niciodata nu pot rezista zambetului tau. 
S-a lasat tacerea. 
Era la sfarsitul lui septembrie. Ma gaseam la gimnaziu doar de trei sau patru saptamani. Nici n-apucasem sa ma dumiresc. Tot felul de profesori noi, de aceeasi talie cu baietii mai mari ca varsta, violenta, permanenta amenintare cu violenta.
Episodul este descris de autor ca fiind o parte din propria sa experienta. Se pare ca a existat un Frate Crestin in viata lui care i-ar fi spus "Roddy Doyle, nu pot rezista zambetului tau". Chiar daca cuvintele nu au avut urmari, nu i s-a cerut sa ramana in clasa dupa ore, nu a fost abuzat, isi aduce aminte de senzatiile de vinovatie si rusine, gandul ca zambea intr-un mod gresit, care atragea o atentie nedorita. Si cum abuzul institutionalizat in Irlanda a fost un subiect mult discutat, a dorit sa scrie altceva, care sa-l puna in evidenta tangential, sa nu se centreze asupra lui propriu-zis. Consecintele sunt adanci si pe viata.
A creat astfel o iluzie a fericirii in care a impachetat intreaga carte, a unei vieti traite din plin, pe care timpul a reusit sa o detaseze de experientele traumatizante. A obtinut o istorie surprinzatoare, pe care simt nevoia sa o recitesc candva, pentru a sesiza la a doua lectura ceea ce nu am observat la prima. Pentru ca ultimele pagini m-au facut sa o pun intr-o lumina noua, sa privesc cu alti ochi ceea ce tocmai citisem. Este una din acele carti rare cu intorsaturi de situatie pe care nu le simt venind. Ok, sa zicem ca pe una din ele o intuiam, dar nu si partea a doua, care m-a dus cu gandul la un film despre care am scris aici acum vreo luna si ceva, caruia i-am suprapus atmosfera peste cea din carte. Nu voi detalia prea mult, cand o carte se bazeaza pe niste surprize, prefer sa-i las fiecaruia placerea de a le descoperi. 
Imprevizibila in constructia ei, in modul in care detaliile se acumuleaza si te intrebi tot timpul unde vor duce, pentru ca simti atmosfera apasatoare si intelegi ca nu e totul cum spune personajul, explodeaza intr-un final ce pune in lumina un adevar crud. Creeaza si intretine o perceptie, ii aduce argumente si soliditate, pentru a o rasturna si a o demola apoi, foloseste fictiunea pentru a patrunde in adancul realitatii careia ii da tarcoale in cercuri concentrice, tot mai aproape. Fitzpatrick este antagonistul, colegul din copilarie pe care nu doresti sa-l reintalnesti, ce aduce in fata eroului episoade neplacute, il confrunta cu propriul ego de atunci, strecoara in atmosfera tensiunea unui thriller psihologic ce te astepti in orice moment sa se soldeze cu o crima. Dar este si madlena declansatoare a memoriei, cel ce are deja raspunsurile, dar il ajuta pe Victor printr-un demers maieutic sa le gaseasca singur. Indiferent de impresia finala cu care ati ramane dupa ce ati citi-o, nu este o carte care sa-si lase cititorii  indiferenti! Prin modul cum a fost construita, autorul  stiind exact unde dorea sa ajunga, si-a cam spalat pacatele unor pagini neinteresante pentru mine. Sexul in literatura, daca nu este poetic, amuzant, daca nu genereaza confruntari sau conflict , mi se pare teribil de plictisitor.

marți, 24 noiembrie 2020

Disparitia altui copil

  

 Changeling (2008) 
 
Asa s-au aranjat lucrurile in cursul vizionarilor mele ca, dupa ce a disparut copilul din Italia, la scurt timp sa dispara si cel din America! El a disparut demult saracu' in realitate, prin anii '20-'30 ai secolului trecut, iar filmul pe care l-a inspirat are deja 12 ani, dar raza lui cinematografica abia acum luci vederii mele. M-au atras cele 3 nominalizari la Oscar, regia lui Clint Eastwood, care a facut niste filme chiar reusite,  si Angelina din vremea cand nu devenise inca un schelet lipsit de trasaturi si expresie... Si John Malkovich. Si faptul ca e la un clic distanta, pe Netflix.  
L-am vazut, ceva-ceva m-a prins acolo, ca altfel n-as fi rezistat ca un erou fara cauza celor doua ore si mai bine, desi erau momente cand imi venea sa mai fac un salt temporal in cronologia liniara a filmului, dar nu am cedat impulsului. Marturisesc ca n-am stiut de unde sa-l apuc. Incepand cu titlul. Engleza mea nu-i suficient de buna,  asa ca am investigat ce vrea sa spuna si am gasit asa: ca changeling ar fi in folclorul nordic copilul schimbat la nastere de zane sau troli cu unul de-al lor (adica o troleala!); sau ca ar fi o femeie alungata pe lumea cealalta care nu se poate intoarce fara ajutor. Adica, oricum ai lua-o, duce cu gandul spre ceva magic, spre o directie care este la ani-lumina departare de spiritul pragmatic al eroinei. Chiar daca as incerca sa trag de metafora din toate partile sa o cuprinda, parca tot nu o imbraca potrivit. Eroina care, ca mama singura in anii '30, trebuie sa se confrunte cu disparitia fiului sau. La un moment dat, politia corupta din Los Angeles in cautarea unei lovituri care sa-i ofere o schimbare de imagine in ochii presei anunta victorioasa ca l-ar fi gasit, insa mama nu-si recunoaste propriul fiu... Si de-aici o intreaga lupta cu sistemul, trecand pe la balamuc, prin salile de judecata, prin paginile ziarelor si birourile politiei. 
Filmul mi s-a parut un ghiveci cu de toate (sau o saorma, daca vreti): incepe ca un fapt divers de stiri de la ora 5, parca ar vrea sa fie thriller, la un moment dat vireaza spre un film politist clasic cu criminal in serie, apoi intr-o drama din acelea cu cadre nesfarsite in salile de judecata, nu stiu, a vrut prea mult, a vrut totul si a pierdut pe parcurs dimensiunea umana. Este cam lipsit de empatie fata de subiectul sau, copilul disparut, asa cum insasi mama incepe sa para de la un punct, prea previzibila si lipsita de trairi in interpretare. Replicile sunt dezlanate, fara credibilitate, chiar incepuse sa devina distractiv, desi nu era cazul si precis scenariul nu si-a dorit-o. De exemplu, dupa ce personajul principal spune, la un moment dat, ca nu a incetat nici un moment sa spere, cateva secvente mai incolo marturiseste ca un anumit episod i-a redat speranta. Pai hotaraste-te, femeie, o mai aveai sau nu?!
Imi dau seama ca subiectul, inspirat de o drama reala, era unul serios, cu miza, care sa scoata in evidenta devotamentul unei mame, spiritul de sacrificiu, pana unde poate merge pentru a face adevarul sa triumfe bla-bla-bla. Si daca spun "bla-bla-bla" e pentru ca asa am simtit filmul. A spus prea multe cuvinte mari pentru a mai lasa loc de subtilitate, de traire, de conturarea personajelor, care-s albe sau negre. E un film prea de suprafata, galagios, agresiv cu spectatorul in declamarea scopurilor sale, ceea ce nu-mi place. Ia-ma frumos, invaluie-ma, abureste-ma, du-ma in lumea ta, mai filmule, nu ma trage de maneca, risc sa fac urat si sa ajung la corespondentul spitalului de nebuni pentru hater-ii filmelor unanim apreciate si aclamate. Doua lucruri m-au enervat: ca a iesit destul de prost pentru materialul  (si uman si scenaristic) pe care-l avea ca sa iasa bine si cat de multa atentie a primit un film pana la urma mediocru... Nu c-ar fi primul dar, ca si la carti, mai mult ma enerveaza o creatie care si-a propus sa fie serioasa si mareata si a iesit una care ar fi bine sa-si cunoasca locul in spatiul divertismentului efemer de consum. Nu emotioneaza, e prea conventional, isi imbratiseaza cliseele cu tot devotamentul matern, de la cele de interpretare si scenariu pana la cele de imagine (alt film care se incheie cu largirea cadrului asupra unui oras nepasator la dramele umane ce se consuma in adancurile lui, de cate ori va trebui sa mai vedem asta?).

duminică, 22 noiembrie 2020

Disparitia unui copil

 

Sicilian Ghost Story (2017)
 
Avem aici un film plasat in sudul Italiei si inspirat dintr-un caz real, cu actiunea desfasurata in lumea tulbure si complicata a crimei organizate. La jumatatea anilor '90, un copil de 12-13 ani disparea, rapit de mafia locala in speranta ca tatal sau, colaborator al politiei, va apararea pentru a-l salva. Timp de doi ani, nu s-a stiut nimic despre el, fiind tinut prizonier, mutat dintr-un loc in altul, bruscat si maltratat de cei care, deghizati in politisti, ii promisesera ca-l vor duce la tatal sau care statea ascuns, ca martor protejat.
In filmul celor doi regizori sicilieni Fabio Grassadonia si Antonio Piazza,  viata lui Giuseppe este transformata intr-o poveste cu accente fantastice. Luna, fata alaturi de care descopera fiorii delicati ai primei iubiri, devine eroina principala a ceea ce se doreste o metafora a pastrarii memoriei, a viselor rapite si a coborarii in intuneric. Prin ea, filmul capata o privire calda, plina de compasiune si tandrete. Alegand perspectiva celei care il iubea pe Giuseppe in locul celei exterioare, neutre, sau a uneia profund implicate, a unui membru al familiei, lasa loc pentru  un strop magie, pentru speranta, pentru crearea unui tablou proaspat, neintinat de prejudecatile si tacerile adultilor, devenind povestea unui baiat care indragea caii si se apropia de iubire cu sfiala si candoare si a unei fete visatoare ce a crezut tot timpul ca-l poate salva. 
Pentru a intra mai bine in atmosfera filmului, este bine sa nu stiti cum se termina, ce s-a intamplat in realitate, sa va lasati purtati in aceasta alegorie a sperantei, asteptand sa se manifeste acel deus ex machina magic, supranatural, care sa rotunjeasca fericit povestea. Sau poate nu, riscati ca asteptarile legate de el sa va fie directionate in alta parte, cum mi s-a intamplat mie. Este greu, atunci cand ma hotarasc sa vad un film, sa culeg exact acele detalii care sa ma indemne sa-l vizionez fara sa-mi poluez receptarea cu anumite indicatii legate de semnificatii si modul de a-l privi. De aceea, cand scriu despre el, incerc, in cazurile in care consider ca merita, sa spun cate ceva fara a fi prea mult, fara a incerca sa dau indicii de interpretare a ceea ce vede fiecare. As vrea totusi sa spun cateva lucruri, sperand ca nu-s spoilere prea mari, ci doar ca inlatur anumite etichete. 
S-a spus ca ar fi un film fantasy, cu o atmosfera de Guillermo del Toro, cu adaugarea mea ca intotdeauna cei care spun asta se gandesc doar la El laberinto del fauno. Cel putin asa scria in prezentarea de pe pagina Les Films de Cannes à Bucarest. Ideea a fost preluata, probabil, chiar din etichetarea filmului. Forget about it! Nu va asteptati ca magia sa se implineasca, nu sperati la fantastic, riscati sa aveti asteptari prea mari ce vor fi dezamagite... Sunt cateva metafore vizuale, nimic mai mult. In rest, filmul este ancorat intr-o lume reala dominata de tacere si lasitate: a comunitatii, care refuza sa se implice serios in gasirea baiatului si incearca sa-i taie avantul Lunei, sa-i indeparteze atentia de la neobosita cautare, a politiei, care stie ca nu-i bine sa stea in calea afacerilor mafiei, a rapitorilor insisi, care-si implinesc razbunarea asupra unui copil nevinovat. Sunt vise in care cei doi se regasesc, dar un ghost story avem mai mult in sensul in care absenta devine o fantoma ce apasa asupra intregii localitati, scheletul din dulap de care nu vrea nimeni sa vorbeasca, incercand sa minimizeze disparitia. Exista o anumita poezie in imaginile recurente ale padurii si apei, o tensiune ce poarta in ea o amenintare mocnita, viziuni fantastice, mai degraba interiorizate, imaginate, decat apartinand realitatii filmului, dar nu suficient de puternice si convingatoare pentru a impleti planul real cu cel fantastic, pentru a crea acea unitate care functioneaza la del Toro. 
S-a spus ca puterea iubirii poate produce o minune, dar si ea se dovedeste trecatoare. Ultimele cadre ale filmului mi-au lasat un gust amar, parca ar contrazice tot ce a construit pana atunci, finalul shakespearian care se prefigura cu vreo 5 minute inainte ar fi fost mai in ton cu intreaga atmosfera. S-a spus ca e o capodopera, dar asta e o eticheta care se aplica prea mult, prea des in cinematografie si nu numai, incat ce mai inseamna o capodopera in ziua de azi? Este un film cu atmosfera, prea dark pe alocuri (si ma refer la imagine, filmarile de noapte intotdeauna imi destabilizeaza vizionarea, deslusesc cu greu detaliile, in plus mi se pare un mod prea evident si la indemana pentru a sugera... intunericul), care lasa in urma o unda de tristete. Insa la sfarsit ajunsesem sa ma intreb daca si-a indeplinit rolul declarat, acela de pastrare a memoriei, daca nu cumva tocmai si l-a infirmat prin ultimele cadre care dau impresia ca totul ar fi trecator... chiar si o mare iubire.

miercuri, 18 noiembrie 2020

Literatura copilariei

 

Stefania Mihalache - Copilaria. Reconstituiri literare dupa 1989
 
Am niste puncte slabe si nu ma sfiesc sa le recunosc: imi plac cartile care au in centru copii sau animale, ma straduiesc sa ma atasez de ele chiar si cand nu e cazul si cand partea sentimentala se lupta cu aia rationala. Am fost copil (pe undeva am si ramas), iubesc animalele.  In  cazul copiilor, imi plac mai ales atunci cand nu li se adreseaza neaparat lor, pentru ca am depasit de mult timp varsta lecturii de identificare. Dar cand e vorba de animale, i'm an animal tot timpul, e un regn caruia ii apartinem, in definitiv. Cand autorii au capacitatea de a se transpune convingator in mintea si trairile unui copil, poate rezulta un volum de neuitat. Altfel, prefer persoana a treia, privirea exterioara, distantarea ce nu inseamna intotdeauna detasare emotionala, pentru ca mereu va exista acolo un filtru nostalgic al rememorarii propriei copilarii, voi gasi niste amintiri comune (inca). De aceea ma intereseaza si o carte precum cea de fata, o recuperare a literaturii dedicate copilariei in ultimele cateva (cativa? - acordati va rog fiecare dupa cum va duc convingerile gramaticale mult ravasite dupa '89) zeci de ani. Nu numai pentru a obtine o imagine de ansamblu, dar si pentru a vedea ce volume reprezentative mi-au scapat radarului. Si ar fi vreo cateva. Sper sa am ocazia de a umple lacunele, macar in privinta celor ce mi s-au parut atractive, si anume din cele vreo 7-8 necitite, cam unul-doua...
Spre deosebire de multi critici si teoreticieni literari, poeta, prozatoarea si eseista Stefania Mihalache nu are deloc convingerea ca literatura scrisa in jurul copilariei ar fi una incapabila de teme mari, de conflicte puternice, ori ca nu s-ar putea adresa decat publicului tanar si alternativ. Nici eu nu o am, un roman de talia Orbitor-ului, de exemplu, nu poate fi in nici un (si aici impreunati sau despreunati dupa propriile convingeri) caz etichetat astfel. Mi se pare ca dimpotriva, cateva dintre romanele copilariei de dupa '90 sunt cam printre cele mai bune din perioada asta, recuperand o intreaga epoca a vietilor, trairilor si atmosferei timpului.
Dupa cum marturiseste inca de la inceput autoarea, "Scopul cercetarii (in ceea ce a fost la inceput o teza de doctorat si a devenit volumul de fata) - si, acum, al cartii - este descoperirea unor fire de legatura intre aceste romane, care sa puna in lumina motivatia temei in contextul postcomunist, tinand cont, mai ales, de faptul ca literatura romana de dinainte de 1989, cu putine notabile exceptii, nu a fost preocupata excesiv de personajul-copil si de copilarie. O cauza a acestei lipse de interes ar putea fi faptul ca literatura noastra a avut mereu obsesia (si frustrarea) temelor mari, fantezia - augmentata in special din cauza cenzurii si mai ales odata cu "obsedantul deceniu" - cauzelor sociale si a politicului."
Incercand sa ofere o imagine cat mai cuprinzatoare si mai detaliata, porneste in tratarea temei de la perspective si idei vehiculate de canon, de criticii literari, continuand cu o scurta trecere in revista a literaturii de gen de dinainte de '89. Avand aceasta viziune de ansamblu, putem intelege mai bine contextul si miza volumelor publicate ulterior, abordate in carte dintr-o perspectiva moderna, multidisciplinara, de tip childhood studies, domeniu ce reuneste stiintele medicale si educationale pentru a pune in centru rolul actiunilor copilului la construirea lumii sale. Perspectiva impleteste elemente de psihologie si filozofie, construindu-se in jurul metaforei, in sens filozofic, de instrument explicativ, peste care suprapune grila interpretare (copii interesati de carti, muzica, formare personala) / participare (copii mai fascinati de actiune si aventura). 
Se pot lua ca repere binoame antitetice de tipul fictiune - nonfictiune, memoria individuala - memoria colectiva, persoana I - persoana a III-a, actualitate - recuperare, colaj - unitate, ce modeleaza in literatura de gen realitati si atmosfere diferite. Daca ar fi sa numesc cateva dintre volumele analizate in studiul Stefaniei Mihalache care mi-au placut mult, as spune cu siguranta Orbitor, Exuvii, Pupa russa, Cum mi-am petrecut vacanta de vara, Noapte buna, copii!, Muzici si faze. Se pare ca, dupa incadrarea din carte, ma simt mai aproape de romanele in care copiii interpreteaza lumea in care traiesc si-s interesati de o descoperire a ei in care-i insotesc cartile si muzica, poate si pentru ca asta a fost si natura mea de copil, mai inclinata spre viata interioara decat spre aventura. Uite cum ma contrazic acum, ziceam la inceput ca nu-i lectura de identificare... 
Pentru cei pasionati si de metatextele literaturii copilariei, nu doar de textele propriu-zise, este o lectura foarte interesanta, ce aduce perspective noi asupra eroilor cartilor analizate. Nu este doar o sinteza, ci o invitatie la revizitarea intr-o lumina noua a unor secvente familiare din aceste carti frumoase si, cred eu, si ma bucur ca sunt in asentimentul autoarei, deloc minore in literatura noastra.
E drept ca din momentul scrierii si publicarii sale a mai aparut un gen de literatura a copilariei, neexplorata in carte, cea a traumei emigrarii, perspectiva copiilor ramasi acasa in grija bunicilor, de exemplu romanul lui Dan Lungu Fetita care se juca de-a Dumnezeu sau Kinderland-ul Lilianei Corobca. Din punctul asta de vedere, m-ar interesa si perspectiva inversa, a copilului emigrat, cu toate dificultatile integrarii intr-un mediu strain, sau chiar revenit acasa, intr-o tara si o limba ce i-au devenit straine... Probabil ca acesti viitori autori mai au inca de crescut pana sa-si distileze trairile in propriile romane. 
Dar na, imi dau seama ca tocmai am scris despre o carte care se adreseaza in general oamenilor care-s prea departe de maruntele si insignifiantele mele opinii... nu conteaza, mie mi-a largit orizonturile,  pentru mine e suficient! Nu am citit-o in ultimele 2-3 zile cum ar putea arata data postarii, niciodata nu scriu despre cartile foarte recent citite daca nu ma entuziasmeaza si simt impulsul sa le fac sa "sara randul", ci in ultimele 2-3 saptamani, cu greu, cu pauze, cu cautari... Si asta pentru ca nu este o carte care sa  te "entuziasmeze", ci una care solicita, te duce dincolo de cartile pe care le-ai citit si ti-au placut... nu e o lectura usoara si cu siguranta nu-i va interesa pe cei fara formare filologica. Si mie mi-a luat ceva timp, pentru ca opereaza cu notiuni teoretice care "pe vremea mea, maica" nu prea existau. Nu-mi era familiara abordarea, nu stiam cine este acest Jack A. Meacham la care se raporteaza autoarea cand vorbeste despre cele 4 metafore-radacina (contextualism, mecanism, organism, esenta) pentru a descrie comportamentul copiilor, dar daca o ajuta in demersul de explicare a personajului-copil, am incercat sa urmaresc, sa deslusesc, sa citesc cate ceva pe langa, ceea ce e bine, intotdeauna cand aflu lucruri noi care-mi trezesc interesul in hibernare si curiozitatea ma fac sa ma simt cumva up to date, sa sper apoi ca mai stiu despre ce vorbesc, ca obtin o insertie ceva mai obiectiva in tot subiectivismul meu de cititor.

marți, 17 noiembrie 2020

Vrajitoarea


 Madeline Miller - Circe 
 
 Mitologia greaca a fost de-a lungul timpului izvor nesecat de interpretari si rastalmaciri, multi au intors pe toate fetele complicatele relatii dintre zeitati si oameni, cu greu mai gasesti in zilele noastre o privire proaspata, vreun dram de noutate.  Dar mereu va exista cate o zeitate marunta sau vreun erou de rangul doi lasat in umbra, care sa-si ceara spusa povestea. Circe este un astfel de personaj, pe care nu-l intalnisem decat in calatoria lui Ulise, cand ii transforma tovarasii in porci si apoi ii devine iubita pentru o vreme. 
In viziunea lui Madeline Miller, Circe, fiica titanului Helios si a oceanidei Perse(is), isi petrece primii ani din viata in palatul tatalui Soare, fiind privita ca o ciudata de fratii si surorile sale, luata mereu in ras pentru vocea ei subtire si trasaturile fizice atipice nemuritorilor, vazuta ca o creatura insignifianta si cam prostuta. Insa ea tace, observa, invata. De la ceilalti, dar mai ales de la tatal sau: "Aceasta a fost prima lectie pe care am invatat-o. Pe sub chipul bine cunoscut si pasnic al lumii se mai afla unul care de-abia asteapta sa sfasie universul in doua."  Prizoniera intre lumea zeilor, carora le vede si le intelege viciile si defectele (orgoliul, firea razbunatoare, invidiile) si cea a oamenilor, cu slabiciunile si maretia lor in micimea unei vieti de cateva zeci de ani in raport cu eternitatea divina, invata duplicitatea, intelege in urma unei intalniri formatoare din copilarie, cu Prometeu, ca una este lumea careia ii apartine si alta cea pe care invata sa o cunoasca si sa o iubeasca.
Ceea ce face autoarea aici este sa ia un personaj marginal al unei mitologii populare, din care mai fiecare stie cate ceva, si sa-i creeze propria personalitate. Intr-o lume plina de zei si eroi, unde femeile - cu exceptia catorva zeite - sunt de obicei victime ale destinului, la discretia poftelor sau invidiilor locuitorilor divini ai Olimpului, alege sa-si indrepte privirea asupra unei eroine ce a capatat in mentalul colectiv mai degraba conotatii negative si sa o reinterpreteze, sa ii surprinda nuantele, sa creeze o Circe neobisnuita, umana, cruda si plina de compasiune in acelasi timp, sa-i dea adancime, sa-i justifice actiunile si sa arunce o privire proaspata asupra imaginii traditionale. 
Alegand sa-i spuna povestea la persoana I, isi asuma participarea, implicarea (obtinand-o si pe a cititorului in acelasi timp) si intreaga mitologie capata amprenta subiectiva a perspectivei vrajitoarei.  Aduce si mai mult fantastic in fantezia cunoscuta, brodand in mediul miturilor grecesti o intreaga lume noua, lumea interioara a lui Circe, cladita din experientele sale, unele imbratisate de intreaga mitologie greaca (intalnirea cu Ulise si cu Telemah, transformarea Scyllei in monstru, vizita lui Iason si Medeea), dar si altele noi (drumul i se intersecteaza cu Prometeu, Dedal si Icar, ajuta la nasterea Minotaurului, Hermes ii este amant, ca sa dau cateva exemple). Pe marginea mitologiei cunoscute, alcatuieste propria mitologie a lui Circe, folosind tropii familiari, precum cel cunoscut in Evul Mediu ca exilul fetei din turn. Rescriind partial si istoriile celor cu care intra in contact, ii ofera protagonistei dreptul de a se justifica, de a-si explica si laturile mai intunecate: 
"Pana si cea mai frumoasa nimfa este lipsita, in mare masura, de putere, iar una urata nu ar insemna nimic. Nu s-ar marita si nici nu ar face copii. Ar fi o povara in casa parintilor ei si o pata pe obrazul lumii. Ar trai in umbra, in dispretul si scarba tuturor. Insa un monstru isi gaseste intotdeauna un loc pe lume. Se poate acoperi de glorie insfacand cu coltii in dreapta si in stanga. N-o s-o iubeasca nimeni pentru asta, insa nici n-o sa-i zica nimeni pana unde are voie sa se intinda."
Am inteles de ce romanul a primit premiul cititorilor Goodreads, aceasta agora a pasionatilor de lectura, unde se intalnesc oameni cu gusturi si pretentii literare diferite, cu pasiuni si de varste diferite. Este genul care poate satisface exigente variate. E exact ce trebuie, consecventa cu ce si-a propus. Are un fir continuu, un stil fluid ce creeaza atmosfera unei epopei adaptate la zilele noastre, un personaj nuantat, un subiect atractiv, o claritate si o curgere ce te prinde,  este usor de citit si de indragit si de adolescenti, si de cei mai maturi, un page turner, cum s-ar spune. M-a intors in vremea cand citeam Legendele Olimpului pe nerasuflate, fara sa mai stau sa verific amanunte de care ma mai poticnesc uneori prin carti, ca de exemplu daca grecii antici aveau habar de existenta unui popor din nord care credea ca Pamantul este inconjurat de Jormungandr. M-am uitat dupa ce am terminat, se pare ca da! Am un pic mania acuratetei informatiei, dar mai mult conteaza potrivirea detaliilor in schema generala a naratiunii, iar aici totul s-a imbinat cum trebuie, nici n-am simtit cand am ajuns la final.

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Memoriile unui motan

  

Grigori Slujitel - Zilele lui Savelie 
 
Popor pisicofil, pisico-sensibil (adica astia mai ca mine care, desi iubesc mai mult cainii, nu sunt imuni nici la gratia felina) si popor pisicesc cu pofta de lectura, care va petreceti timpul printre cartile stapanilor, ciuliti bine urechile! Eu nu prea spun despre multe carti ca ar fi un must read, nu pot decat sa povestesc ce-mi place si ce nu-mi place, fiecare cu gusturile si interesele lui literare, dar acum zic ca asta e de neratat pentru voi! 
Ma intrebam de unde a mai aparut si rusul asta debutant, iar elogioasa prefata a lui Evgheni Vodolazkin m-a lamurit: dintr-unul din cele mai importante teatre de stat din Moscova, unde este actor, teatru ce se ocupa in principal cu dramatizari ale unor texte literare. Si actorul nostru s-a hotarat intr-o buna zi sa joace rolul unui scriitor care, pretinzandu-se actor, joaca rolul unui motan. 
Savelie - alintat Savva - a vazut lumina zilei impreuna cu doua surori si un frate sub o masina veche si si-a trait primele luni intr-o cutie captusita cu puf de plop ce pastra inca mirosul bananelor pe care le continuse. A deschis ochii asupra lumii in acordurile concertului L'amoroso al lui Vivaldi, numai bun de acompaniat o lectura pisiceasca. Promisiunea traiului prosper asigurat de oamenii prietenosi din zona ii lumineaza copilaria. 
Insa viata felinelor de pe strada nu este deloc lipsita de peripetii, drame, despartiri, regasiri, intamplari crude sau vesele. Pofta nestapanita de a trai, nevoia de a experimenta cat mai mult si mai intes il face pe Savelie sa nu poata sta mult intr-un loc. Oamenii pleaca in armata, motanii pleaca in oras. Asta e mersul lumii. 
Asa ajunge viata motanului sa adune o colectie de locuri si portrete umane din Moscova, de fapt de pretutindeni, tipare usor de recunoscut. De exemplu, intr-un salon de cosmetica de oriunde veti putea gasi acest personaj: 
"Clientele erau genul de fete batrane pe ale caror fete chipul si asemanarea Domnului fusesera corectate major. Era greu sa-ti dai seama ce varsta au - undeva intre douazeci si cincizeci. Erau reci si arogante, aveau buzele umflate peste masura, de parca le-ar fi intepat o viespe, nasurile prea inguste, cu varful avantat semet in sus si ochii rai alungiti spre tample. Ai fi zis ca fata li se incheie in copci la ceafa si ca, daca atingi din greseala incheietoarea secreta, masca are sa se rupa si sa se rostogoleasca fosnind prin salon, ca un balon umplut cu aer."
E doar o mostra marunta, nu vreau sa va stric prea mult din placerea descoperirii unor mici perle de gandire felina, ce cuprinde in unele domenii cunostinte tot atat de vaste pe cat de naiv si ignorant pare a fi in altele. Omniscienta umana - si inca a unui om cu cultura si umor - mi s-a parut in cazul lui Savva o gaselnita foarte potrivita pentru a reda experientele unui erou picaresc, adoptat mai intai de un tanar refuzat in dragoste, devenit pentru o vreme angajat la un muzeu de arta, impartindu-si un timp traiul cu un papagal arogant ce se viseaza artist liric, care cunoaste un catel de talie mica stapanit de atacuri de panica, chinuit de impresia ca ar fi urmarit de un dragon si multe, multe altele pe care mi-ar placea sa le descoperiti singuri, in calatoria de la un microunivers ce ajunge pana la urma tot la mila cartitelor gropari, pana la macrouniversul lumii umane.
Tangential, isi face loc si istoria contemporana printre observatiile feline: incendiile de la turbarii din 2010, mitingurile de protest impotriva lui Putin din 2012 trec prin fundalul peregrinarilor motanului. Eroul este un spirit liber, o natura contemplativa cu accente melancolice dar si ironice, iar consideratiile lui, uneori amare, alteori pline de haz, de fin observator al naturii umane, fac deliciul cartii. Daca indemnam la inceput iubitorii de pisici sa o citeasca, va spun acum ca nu este numai pentru ei. E si o carte despre Moscova, despre noi, despre sentimente si meandre sufletesti. Savva e foarte uman in strafundul sufletului de motan. Naivitatea felina e doar o forma de a analiza din exterior oamenii, insa una plina de sensibilitate, empatie si duiosie. 
E ca o poveste dulce amaruie, cum imi plac mie, care nu cred in povestile cu final fericit. Sa zicem Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Eroul pleaca departe, intr-o cautare ce-l va pune in fata multor pericole, cunoaste oameni si animale, prieteni si dusmani, apoi stiti voi ce urmeaza... Dar tot ceea ce vede, afla, invata, despre sine, despre ceilalti, deopotriva oameni si animale, transforma calatoria lui intr-una minunata! 
Mai vreti un motiv sa cititi cartea? Acela ca ne pune in fata, prin ochii mari pisicesti, propria noastra oglinda, in care se reflecta intotdeauna un chip uman vegheat atent din spate de o silueta felina: 
"Noaptea oamenii arata ciudat. Tinerii beau ca sa fie mai batrani, barbatii in toata firea, dimpotriva, se imbata ca sa mai scape de zece-douazeci de ani. Nici unora, nici altora nu prea le reuseste. Despre femei nici nu mai vorbesc. Comportamentul lor e dictat de un fel de dublu misterios care, sub influenta alcoolului, il da afara pe capitanul corabiei din cabina lui, incuie zavorul si rasuceste timona cum da Dumnezeu, pana cand vasul se izbeste cu toata viteza de stanci. In esenta, simtul timpului la oameni este complet dat peste cap."
 "Oamenii poseda o insusire uimitoare, pe care eu n-am mai intalnit-o la nimeni altcineva: sunt gata sa-i dea ultimul lor colt de paine unui pisoi in suferinta, dar il palesc fara nici o remuscare cu bata de baseball pe soferul care nu le-a acordat prioritate."
Nu vreau sa trec mai departe de prima suta de pagini cu citatele. Chiar mi-as dori sa-l descoperiti pe motanul asta. E o carte pe care nu am cum s-o uit, o sa-l iubesc pe Savelie asa cum i-am iubit in copilarie pe soricarul Fridolin, pe pinguinul Apolodor, mai apoi pe vacuta Mu si pe soarecele Firmin. Mai sunt poate si altii pe care nu mi-i aduc aminte acum si, daca le-as auzi pronuntat numele, m-as gandi cum de i-am putut uita...