miercuri, 29 septembrie 2021

Cand nu lasi sa iti creasca aripi

 

Olga Grushin - Viata din visele lui Suhanov 
 
O noapte ploioasa din Moscova anului 1985. Suhanov, redactor sef al celei mai prestigioase reviste de arta din tara, participa la o serata prilejuita de retrospectiva operei la implinirea a 80 de ani de catre un pictor celebru, care ii este socru. Seara aceasta, aparent una din multele in care protipendada artelor din Rusia gaseste un pretext pentru a se aduna la barfe si complimente, este una ce ii va produce un declic al amintirilor, punand sub semnul intrebarii mai toate alegerile sale de viata. Ca a fost din cauza intalnirii cu o tanara reprezentanta a unei reviste studentesti care cu franchetea si sinceritatea varstei isi exprima o parere sincera despre arta expusa ori poate cu un fost coleg si prieten din tinerete, nu mai conteaza, ceea ce ei aduc la lumina exista deja, astepta doar sa rabufneasca de sub straturile de conformism, de inabusire a propriei identitati creatoare de catre ideologia timpului. O bresa se creeaza in lumea lui sigura, perfecta in aparenta, si prin ea ajunge sa coboare intr-un hau, acolo unde i se scurge si viata in care poleiala a ajuns sa se instaleze peste realitate.
La 56 de ani, Anatoli Pavlovici Suhanov incepe tot mai des sa se intoarca la vremea  cand sufletul lui nu era inca mort, inainte sa isi vada tatal strivit de mecanismul neindurator al epocii si sa invete rabdarea si prudenta in urma experientelor din facultate. Asa se face ca pictorul promitator se transforma in conducatorul unei reviste ce urmeaza linia partidului, realismul socialist, vituperand impotriva decadentei artei occidentale si slavind valorile artei "revolutionare". Dar cum viziunea generala incepe sa se schimbe, si Suhanov are parte de o "perestroika" individuala, incepand sa i se clatine convingerile inradacinate de atatia ani de prajire a fantomei suprarealiste pe frigarea justei indignari de clasa.  Incepe sa fie tulburat de vise, amintiri si suspiciuni, sa-si piarda linistea si convingerile, stratul protector creat inca din copilarie, cand singurul mesaj lasat de tatal sau la moarte, in timpul razboiului, a fost nu lasa pe nimeni sa iti taie aripile. Abia mai tarziu a inteles ca nu era un indemn la bravura si eroism, ci un avertisment, un mod de a-i spune ca traieste intr-o lume in care nu trebuie sa ii creasca aripi, ci sa isi gaseasca in ea un loc tihnit, fara teama de a fi trezit in timpul noptii si trimis la inchisoare sau exilat pe motiv ca ar fi un "dusman al poporului".
Cand amintirile capata conturul unei scene concrete, evocarea trece pe nesimtite de la persoana a III-a la persoana I, cea a viselor si intoarcerii in alte timpuri, colorate cu tusa personala a tineretii nepoluate inca de ideologie si de nevoia de confirmare sociala, ca si cum s-ar produce o dedublare, ca si cum personajul si-ar privi eul ce ar fi putut sa devina. In orasul nocturn creat din lumini si umbre, siluetele capata forma unor grotesti procesiuni felliniene, a unui carnaval fata de care Suhanov simte in acelasi timp atractie si teama. Iata, de exemplu, cum incepe un vis: "In racoarea noptii de august, femeia cu trasaturi perfecte de Nefertiti ratacea fara tinta pe trotuarul strazii Belinski, imbracata intr-o diafana rochie de mireasa, urmata de o haita de caini vagabonzi care se invarteau innebuniti pe langa pantofii ei eleganti de matase...
Sunt imagini suprarealiste, simbolice (precum acei porumbei ce se ridica in zbor in jurul statuii lui Gogol din copilaria personajului), penduland permanent intre realitate si vis, intre trecut si prezent, intre convingeri si incertitudini. Sunt meditatii despre arta (Chagall, Dali, icoane medievale), despre vocatie inabusita (pentru ca singura soarta a unui tablou intr-un regim ostil este sa zaca prafuit intr-un colt, el nu poate circula in samizdat, precum cartile), despre alegeri asumate ce vor macina apoi marunt intreaga viata, sub pojghita aparenta de fericire si implinire profesionala.
Mi-a placut mult acest debut al Olgai Grushin, pentru forta sa de a readuce la lumina o intreaga epoca pornind de la experienta individuala, ingloband motivul aripilor, strecurat discret chiar si acolo unde nu este vorba despre experienta centrala in jurul careia este structurata cartea, mesajul tatalui, el insusi un zburator cu aripi frante, pentru firescul si cursivitatea discursului cand schimba perspectiva personajului, exprimand dualitatea unei intregi epoci, pentru ecourile din literatura lui Gogol cu care-si presara prezentul naratiunii, din cinematografia lui Fellini si din tablourile suprarealiste create in vise si amintiri. Cred ca e o carte pe care as include-o intr-un top 10 personal al anului daca as face astfel de clasamente.

sâmbătă, 25 septembrie 2021

Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Final fericit

In drumul inapoi spre Sighistel ne abatem pe la Cluj, in vizita pe la prieteni, care ne recomanda sa vizitam o atractie locala, Laguna Albastra din Aghiresu, un lac antropic format pe locul unei foste mine de caolin, inundata de izvoare subterane. Asta explica de ce, din locul unde am lasat masina, am parcurs un drum neasfaltat ce parea pavat cu argila numai buna pentru olarit. 

 Terenul nisipos din jur a fost si el modelat de apele ploilor. 
Se pare ca lacul reflecta in apele sale culorile cerului si ale padurilor din jur, am vazut pe internet niste fotografii spectaculoase si o descriere ce-l recomanda drept cel mai albastru lac din tara. Cand am ajuns acolo era insa cam innorat, asa ca pentru noi lacul a aratat cam asa: 



Not great, not terrible, vorba serialului... 
Despre Dealurile Damisului si platoul Zece Hotare scrisesem si anul trecut, la tura de Apuseni prin Muntii Padurea Craiului. 
Trecem din nou pe langa ele in fuga masinii si admiram pitorescul culmilor domoale pe care vacute fericite pasc linistite. 


Si ajungem din nou la Sighistel, unde Nadia ne intampina ca pe niste prieteni vechi. 
Am spus ca nu mai vreau alt caine, pentru ca pierderea doare prea tare, dar viata cu caine este mai frumoasa decat fara. Am spus ca asta e un caine fericit, care nu are nevoie sa fie salvat, dar in curand vor veni iarna si foametea si am vazut ce fac ele dintr-un caine in cazul Pamelei... nici vacarul din sat nu era in relatii prea bune cu cainii de pe pajiste, pentru ca speriau vacile, incercand sa le adune pe cele razlete, intr-un mod in care bietele animale aproape ca-si rupeau picioarele. Ceea ce merge cu oitele sprintare nu se aplica la greoaiele rumegatoare, dar deprinderile de stana nu se uita. Am spus ca nu exista un alt caine care sa inlocuiasca pierderea Pamelei si pe masura ce personalitatea Nadiei incepe sa se afirme imi dau seama ca nu este o inlocuire, ci o experienta total diferita, ceea ce nu inseamna ca timpul nu o va transforma intr-una la fel de frumoasa, chiar daca in proces o perna si-a gasit deja sfarsitul in labele bestiei umpland camera si cainele de fulgi. Totul arata acum in jur ca si cum avea un copil de cativa ani cu jucariile aruncate in toate colturile. De la un caine matur, docil si recunoscator, fericit ca a fost salvat, am trecut la un puiandru de sub un an, o ciobanita carpatina care probabil va mai creste un pic, ceea ce ne grabeste eforturile de a-i asigura o curte si ne forteaza sa facem mai multa miscare, sa mergem mai des la munte, sa-i oferim necesarul de confort cainesc, asa cum si ea ne poate aduce confortul uman care ne-a lipsit cateva luni, cat nu am mai avut prieten patruped in jur si casa a parut prea goala. 
Bine ai venit in familie, Nadia, sa fii un catel sanatos si fericit! Buna si inteligenta este deja, nu a facut deloc murdar in casa, desi era speriata de tot ce misca in oras, scari, usi, masini... Ba nu, de masini nu prea se teme, desi ar trebui. Si nici de tunete, ceea ce este un lucru bun. Un pic cam prea interesata de pasarile din curti si de pe lacurile din parcuri, un pic cam independenta, dar cu rabdare si dragoste vom construi acea incomparabila relatie de prietenie om-caine.
 
L.E.: Astazi se implineste o luna de cand suntem impreuna. Intre timp, Miss Sighistel a vazut si marea, i-au placut mult nisipul si explorarea, in schimb toata intinderea necuprinsa de apa a fost destul de infricosatoare pentru ea, mai ales cand vreun val venea sa o atace :).
 Si ii plac plimbarile prin padurile mai neumblate unde putem sa o lasam sa zburde libera, fara lesa, asa cum ne-am dori sa se intample cat mai des. Ne-am luat, cum s-ar spune, personal trainer canin, care ne indeamna la miscare!

joi, 23 septembrie 2021

Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Ciocanesti

 De cand am trecut cu totul intamplator prin Ciocanesti, fara sa stiu mai nimic despre locul respectiv, mi-a trezit curiozitatea in primul rand prin aspectul unic al caselor sale. 



Ciocanesti este o comuna-muzeu asezata pe malul Bistritei, la nord de Vatra Dornei, unde are loc in fiecare an un Festival al Pastravului ce include parade ale portului popular, plimbari cu pluta pe Bistrita, concursuri de pescuit si gastronomie. Insa ceea ce face din sat un loc special este proiectul de renovare a caselor, finantat de primarie, ea insasi ornata cu aceste modele care nu sunt pictate, ci sculptate in ciment, unice pentru fiecare casa, ce se regasesc in cusaturi, tesaturi sau pe ouale incondeiate. Localnicii sunt incurajati financiar sa participe la acest proiect local si cei care-si impodobesc casele cu motive traditionale sunt premiati anual in cadrul festivalului. 
Se spune ca Ciocanesti ar fi fost primul tinut locuit aparut in calea ctitorilor Moldovei, Bogdan si Dragos, iar Stefan cel Mare insusi gasea aici mesterii faurari pentru armele sale. De aici provine si denumirea localitatii, de la "ciocanarii de arme", mesterii fierari din atelierele lui Stefan, nu de la ciocnitul oualor, dupa cum mi-am imaginat cand am vazut Muzeul Oualor Incondeiate.
Muzeul Oualor Incondeiate nu a fost foarte usor de gasit, desi am vazut denumirea pe cladire. Pentru cei care ajung acolo, trebuie sa mentionez detaliul important ca intrarea la muzeu este pe latura dreapta cum privesti dinspre sosea, ca sa nu patiti ca mine care, intrand cu incredere pe usa principala si vazand o incapere cu oameni m-am dus tinta acolo cu gandul de a-mi cumpara bilet si o doamna plina de zel mi-a spus sa iau loc si mi-a impins un formular sub nas. In fata confuziei mele - ma gandeam ca e primul muzeu la care, pentru a cumpara bilet de vizitare trebuie sa completezi un ditamai formularul din care nu intelegeam nimic - m-a intrebat senina: "Cu apa sunteti, nu?" Dupa lamurirea incurcaturii, suntem directionati spre intrarea laterala, unde ajungem in sfarsit la muzeu. 
Acesta contine oua incondeiate in toate tehnicile cunoscute - cu margele, cu ceara, in straturi succesive, cu tempera si chiar decupate cu freza, cum vazusem cu o zi inainte, pe Transrarau - premiate de-a lungul timpului, organizate pe tehnici si categorii,
dar si lucrarile elevilor scolii locale, ceea ce ma face sa cred ca mestesugul incondeierii este pe maini bune, are viitor. 
 Exista chiar si oua incondeiate prin cusatura
si oua de strut incondeiate, de vanzare la pretul de 200 lei bucata - cele trei din fata, de exemplu, in spatele lor se afla o parte din ouale premiate la concursuri.
Pe pereti, sunt expuse creatiile unei pictorite locale despre care ni s-a spus ca ar fi obtinut cronici elogioase din partea criticii de gen, doua dintre creatiile sale mi-au atras atentia, cum se va intampla cu cateva si in celalalt muzeu, despre care voi vorbi imediat. Unul dintre tablourile fara titlu infatiseaza o rapire a... Sabinului? O femeie in costum popular incearca sa placheze un barbat in aparenta roman cu o proeminenta musculatura pectorala, care parca ar vrea sa se salveze fugind cu o... motocicleta? Cupidon isi doarme in fundal somnul linistit. Va las sa priviti singuri. 
Cealalta pictura infatiseaza un fel de scara a pacatelor ce te trimit direct in Iad, nu mi-am putut da seama daca reprezinta un soi de ierarhie, pentru ca fumatul si machiajul par sa fie undeva mai sus decat uciderea si preacurvia, insa m-a intristat sa vad acolo, pe ultima treapta, printre cantece deochiate si batjocura RASUL. Seriooos?! Biserica ne vrea nu doar prosti, dar si tristi...
Peste drum, se afla Muzeul Etnografic, ale carui incaperi sunt organizate la parter dupa activitatile specifice zonei: tamplarie, fierarie, oierit (exista patru stane in zona, in Muntii Suhard, unde se organizeaza tururi de vizitare si degustare de produse traditionale), minerit (au existat 4 mine de mangan), pescuit/plutarit. Plutele care transportau busteni si-au pierdut functionalitatea in anii '70, devenind in prezent o atractie turistica. Muzeul detine o macheta in miniatura a unei plute de pe Bistrita.

Mai admir la sfarsitul circuitului de la parter cateva dintre lucrarile pictoritei (imi pare rau ca nu i-am retinut numele, de altfel nici nu stiu daca a fost mentionat de ghida), unele cu o aura sumbra care mi-a placut mult
dar si una vesela si psihedelica care mi-ar fi starnit un zambet daca n-as fi aflat de curand ca rasul este un pacat... 
Oricum, am admirat aceasta viziune psihedelico-naiva a doamnei / domnisoarei, mi-a creat o stare placuta.
La etaj, gasim o gospodarie traditionala din Ciocanesti asa cum - ne-a explicat ghida - se intalneste la majoritatea satenilor, mai putin motivele de pe pereti care, in mod obisnuit, se afla pe exterior, dar la reconstituirea acestei gospodarii s-a optat includerea lor in interior pentru a da ocazia vizitatorilor de a le cerceta mai de aproape. 



Cu acestea parasim din nou Bucovina dupa ce mai admiram cateva case 


 si ne intoarcem iar in Apuseni unde aveam o treaba neterminata...

luni, 20 septembrie 2021

Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Mesteri populari

Din Calimani, de unde ne-au gonit norii ce incepusera sa se stranga amenintatori din perspectiva eventualelor trasee de creasta, am dat o tura cu masina prin Bucovina, prima destinatie fiind comuna Marginea, cunoscuta pentru ceramica sa neagra, despre care se spune ca ar fi unica in Europa. Solul argilos favorizat de vecinatatea raului Sucevita este modelat si prelucrat printr-o tehnica mostenita de la daci, ce a cunoscut cateva modificari. Pe timpuri, vasele erau arse in gropi de 1,5 m in forma de con cu varful in sus, ce comunicau cu alte gropi mai mici in care se facea focul, capatand culoarea rosiatica, apoi era adaugat un alt strat de lut umed si canalul dintre cele doua gropi era astupat, pentru a continua arderea fara oxigen, lucru ce ducea la obtinerea culorii negre. In prezent, acest proces se face in cuptor. Pentru mai multe informatii, puteti intra pe acest site, unde exista si poze cu produsele. Eu am fotografiat doar mesterii la lucru, in timp ce modelau lutul, rezultatele muncii lor le puteti vedea pe site. 
Exista in localitate mai multe magazine, asemanatoare cu cele de la Horezu, in care ceramica traditionala de Marginea sta alaturi de cea de Corund si de diverse alte obiecte mai mult sau mai putin relevante. Macar nu sunt chinezarii... 
Coborand din acel capat de tara la care se afla Marginea, trecem fara sa ne oprim pe langa manastirile Sucevita si Moldovita, pentru ca nu practic turismul religios si ma enerveaza aglomeratia. Poate ca mi-ar placea la un moment dat sa le admir arhitectura si sa le studiez mai de aproape picturile - nu imi mai aduc aminte prea mult de cand m-au dus parintii, in copilarie, in vizita - insa nu prea era loc de intors de autocarele pline cu credinciosi, asa ca las pe o alta data. As fi vrut sa fac macar o fotografie cu zidurile fortificate ale celei dintai, dar pareau sa fie in renovare, cu schele urate sprijinite de ele. Tot pe alta data sa ramana. 
Imi ia ochii, in schimb, tiroliana din Pasul Palma, cea mai lunga din Romania, cu 1,1 km, unde se pot atinge viteze de 100 km/h. Ar fi frumos sa experimentez candva acest zbor de soim in vazduh, la 100 de metri deasupra pasunilor si fanetelor, insa nici pasare nu e fun sa fii pe ploaie... Tot data viitoare poate. 
Voiam apoi sa coboram spre Bicaz pe Valea Bistritei, insa planurile ne-au fost schimbate de lucratorii de la drumuri, care ne-au deviat, vrand si mai mult nevrand, pe Transrarau, traseul nostru fiind blocat de niste lucrari, am inteles ca fusesera caderi de pietre, copaci, nu stiu exact, dar ca vreo doua zile a fost inchisa soseaua. Ceea ce insemna un ocol de peste 100 km pentru a reveni la traiectoria initiala. Oricum ratasem un loc pe care doream sa-l vad si caruia ii dedic urmatorul episod, asa ca hai inapoi, ca-i frumos in Bucovina! Transrarau era poate singura sosea trans- din tara pe care nu ajunsesem. Am fost candva, acum vreo 10-15 ani, cand am stat la cabana Rarau si ne-a prins ninsoarea la inceput de septembrie, dar pe vremea aia era un drum forestier destul de prost. De data asta, dupa ce ajungem in varful catararii, evitam continuarea spre Pietrele Doamnei si cabana Rarau, de teama de a nu gasi acolo aceeasi mitocanie si mizerie ce par sa se fi instalat la Obarsia Lotrului sau Ranca de cand drumul forestier a devenit Transalpina. Raman cu imaginea muntelui tacut si salbatic de acum 15 ani si oprim in punctul maxim al catararii pentru o fotografie. 
Cand sa pornim din nou la drum, o taraba plina de culoare de pe marginea drumului imi atrage atentia. Avem astfel ocazia de a cunoaste un mester popular, pe doamna Lacramioara Mihoreanu din Botosani, care duce mai departe traditia icoanelor pictate pe lemn, a oualor incondeiate si a impaslirii matasii, o indeletnicire necunoscuta mie pana acum. 
Aici este prima data unde vad si ouale decupate, o tehnica mai recenta de prelucrare a lor, pe care aveam sa o regasesc la Muzeul Oualor Incondeiate din Ciocanesti, executata cu o freza de inalta precizie. 
Doamna Mihoreanu nu este un mester popular traditional, care urmeaza cu precizie drumurile de acum sute de ani, ci unul creativ, care prefera sa-si aduca propria contributie la dezvoltarea artei populare. O noutate pe care nu am mai vazut-o in alte parti sunt esarfele din matase impaslita, despre care mi-a povestit atat de multe incat am uitat sa le fotografiez :). Procedeul de confectionare este migalos si implica spalari in ape succesive si frecarea fibrelor fine de lana cu apa si sapun pana cand ajung sa se aseze cuminti intr-un model, de obicei floral, pe o esarfa subtire de matase. Am fotografiat in schimb gentutele colorate din pasla. Poate ca pe pagina de Facebook a doamnei sunt disponibile mai multe imagini; eu, neavand Facebook, nu am putut sa verific. 
 Pentru ca in ziua precedenta nu apucasem sa vizitam cele doua muzee din Ciocanesti, ci doar sa admiram din fuga masinii casele localnicilor, ne-am intors acolo. Despre asta, data viitoare, ca-s multe de spus despre un loc care a fost pentru mine surpriza placuta a calatoriei, tocmai pentru ca nu a fost nimic planificat, ci o descoperire facuta din trecerea masinii pe frumoasa vale a Bistritei, fara sa stiu la ce sa ma astept.

joi, 16 septembrie 2021

Din Apuseni in Bucovina si inapoi - Dezastrul din mijlocul Calimanilor si sugestii de valorificare a ramasitelor lui

 

Si in Parcul National Calimani, ca in toate celelalte, constat taieri masive de lemn sanatos, mai mult sau mai putin autorizate - cine sa mai stie?! - desi exista suficiente zone care ar necesita "igienizare", cu copaci atacati de paraziti. Dar nu, asta nu se face in cadrul unei operatiuni de curatare si replantare, ci pentru exploatare. In rest, exista drumuri circulabile pe care sunt semne de interdictie a circulatiei publice desi masinile trec linistite si, paradoxal, la capatul lor, parcari. Nu mai inteleg nimic! Si aici, firescul sunetelor naturii este intrerupt din cand in cand de zumzait de drujbe si, supremul meltenism, de ATV-uri. Chiar am intalnit pe poteca spre 12 Apostoli, in partea de inceput, unul din aceste animale motorizate, condus de un copil de 11-12 ani, sigur nu avea mai mult, care se distra de minune ridicand praful si tulburand tihna vietuitoarelor padurii. Ca un punct pozitiv, Parcul Calimani pare sa fie mult mai curat decat altele, rangerii se ocupa activ de intretinerea lui, traseele sunt bine marcate. Tot mai gasesti din cand in cand un pet sau o cutie de bere, dar sunt rare (si ar trebui sa faca obiectul unei campanii de shaming a marcilor respective, din ce am vazut eu Skol, Neumarkt si Golden Brau, poate asta le-ar face sa-si responsabilizeze cumva consumatorii tinta...). Dar de obicei oamenii stiu sa-si ia inapoi ambalajele aduse pe traseu. 
Insa lucrurile astea fac parte din tristul peisaj obisnuit al drumurilor de munte si sunt totusi prezente in mai mica masura decat in Bucegi, de exemplu. 
In ziua in care aflam ca prognoza meteo anunta inrautatirea accentuata a vremii, renuntam la planurile de trasee de creasta si ne hotaram sa contemplam cu intristare dezastrul ecologic din mijlocul Calimanilor, un loc unde, pana in 1997 a functionat o cariera de sulf. Haldele de steril au mancat un intreg munte, ceea ce a fost candva Negoiu Romanesc. 
Muntii acestia, aflati la confluenta a trei provincii istorice, marcau in trecut granita dintre Tara Romaneasca si Imperiul Austro-Ungar. In timp ce Negoiu Unguresc continua sa vegheze impunator caldera de la inaltimea celor 2081 de metri ai sai (reprezentand al doilea varf ca inaltime din masiv, dupa Pietrosu cu cei 2103 metri),  cel romanesc a fost transformat intr-un peisaj selenar, cu mare impact asupra vegetatiei si vietii din jur.
Au ramas mirosul de sulf adus ocazional de adierea vantului, ploile acide, brazi uscati, sol si ape poluate ce se revarsa in paraul Neagra, cel din prima imagine de mai sus. Iarna zapada capata nuante roscate. Panourile prezente pe circuitul haldei ne prezinta consecintele acestei exploatari, ce ar putea fi sterse abia in vreo 200 de ani. 
Mai intai, hectarele de pietre si praf vor fi colonizate de licheni, apoi de plantele adaptate la conditii grele: papadie, palamida, tufe de fragi. Pe masura ce terenul devine mai fertil, vor aparea arbustii, apoi va creste o padure tanara ce se va dezvolta si va reda muntele vegetatiei.
Un intreg oras locuit de cei care lucrau la mina de sulf a fost ecologizat. Ceea ce o vreme a fost un oras-fantoma face in prezent obiectul reintegrarii in natura, reusita in cea mai mare parte. Doar doua cladiri mai sunt in picioare si nu am ezitat sa le explorez. Poate dintr-o nostalgie legata de o perioada a existentei mele (nu a comunismului, doar a lucrurilor si decoratiunilor familiare), poate dintr-o curiozitate bolnava pe care se bazeaza si turismul promovat in zone precum Cernobil. 
 In lipsa oricaror alte indicatii si explicatii, mi-am creat propria versiune a celor vazute. Am presupus ca in prima cladire, cea din poza de mai sus, erau cazati muncitorii iar cea de-a doua, cu un aspect apropiat de standardele de cabana nomenclaturista, gazduia personalul de conducere, pastrand inca luxul unor anumite dotari, asa cum erau intelese in epoca: gresie, faianta, parchet, tavan zugravit cu turturi de calciu, mocheta, pivnita. 
 Mai jos aveti cateva imagini din interiorul celor doua cladiri, incepand cu prima.
 

 

Pare ca timpul s-a oprit in loc; registrul de pe o masa inca pastreaza inventarul unor utilaje si echipamente necesare activitatii. 
Cea de-a doua cladire avea finisaje mai elaborate:




Nu stiu cum arata structura lor de rezistenta, daca sunt renovabile, dar daca as fi de prin zona si as avea niste bani seriosi pe care as vrea sa ii investesc in turism eu as vedea in aceste doua constructii ramase in urma dezastrului potentialul de spatii de cazare si familiarizare cu natura, de constientizare a impactului omului asupra mediului. Daca tot exista, poate ar fi frumos sa-si gaseasca o utilitate mai buna decat cea de acum 25 de ani. 
Cladirea mai putin pretentioasa as renova-o doar ca un refugiu pentru muntomanii care strabat Via Transilvanica, un traseu de vreo 800 km (amenajati din cei peste 1000 propusi) de Tasuleasa Social prin Carpati, de la Putna pana la Drobeta Turnu Severin. Nu stiu sigur daca se suprapune in aceasta portiune cu Via Maria Theresia, reparat, reamenajat si marcat de aceeasi asociatie Tasuleasa Social, pe un traseu de dimensiunea unui maraton; daca nu, poate fi un mic ocol. In vechime, Via Maria Theresia avea o importanta strategica, trupele Imperiului Austro-Ungar depozitandu-si de-a lungul vechiului drum roman alimente si arme. Astazi ea este traseu de drumetie, mountain bike si maraton.
Pentru cei interesati cu adevarat de aceasta provocare (Via Transilvanica), exista si un ghid al drumetului. Eu nu sunt atat de hardcore incat sa visez ca-l voi parcurge vreodata in intregime, poate doar niste etape. 
Revenind insa la cladire si la experienta parcurgerii traseului, cred ca orice calator ar aprecia un loc unde sa se adaposteasca de ploaie si vant cand nu-si poate intinde cortul, eventual si un dus cald, un ceai, ceva de mancare. Poate deveni un punct de pornire apreciat si de cei care doresc trasee mai scurte. Si presupun ca infrastructura exista deja din moment ce acolo au locuit oameni zeci de ani.
Cladirea mai "de lux" as amenaja-o la subsol cu o sala de degustare de vinuri sau/si un cinematograf in care sa se proiecteze filme documentare avand ca subiect natura si ecologia, cu bune si rele, fie ca este vorba de filme gen Copiii uraniului sau Un film fain ori de reportaje si anchete sociale. 
Parterul l-as transforma in cantina/bar cu un meniu bazat pe nostalgie, in care sa-si gaseasca locul produse specifice anilor '80-'90 si fetele de masa gen musama cu patratele, iar etajele ar fi spatii de cazare cu confortul actual dar pastrand pe cat posibil design-ul epocii. Poate as aloca o incapere unui mic muzeu cu imagini si povesti din perioada exploatarii si obiecte ce ar putea fi salvate din ruine, precum acel caiet-inventar ce pare sa dateze de atunci. Ca activitati, as organiza tururi ghidate ale haldei pe poteca tematica, as avea un punct de inchiriere de biciclete pentru drumetii pe drumul Maria Theresia, as incerca sa colaborez cu scoli pentru tabere, in care sa asigur mici tururi educative prin padure, de recunoastere a plantelor / animalelor, de deprindere a celor mici cu respectul fata de natura si cu viata in mijlocul ei. Pentru sedentari, in "poiana" de langa hotel s-ar putea tine tabere de creatie (pictura, sculptura) la care as invita eventual mesteri populari din zona pentru a le dezvalui celor doritori cateva taine ale meseriei lor (incondeierea oualor, ceramica, sculptura in lemn, pictura de icoane, etc.). 
Cam asa as vedea eu o reabilitare a zonei, desi probabil este ceva ce ar necesita fonduri importante si e mai usor ca totul sa dispara in cadrul proiectului de ecologizare...