sâmbătă, 24 decembrie 2016

Despre iubiri si insecte


Matei Florian - Cexina Catapuxina

De multe ori, coperta a patra a unei carti cuprinde blurb-uri elogioase, prezentari superlative parca trase la xerox ce nu-mi mai spun nimic. In cazul de fata, ea functioneaza ca o nota introductiva scrisa chiar de autor, ca o parateza deschisa in fata cartii pentru a-i explica provenienta si continutul: 
"Am primit romanul asta exact asa: gata scris. Mi l-a daruit, la ceas de seara, un barbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decat celalalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tarziu numele. Mi-a spus ca are incredere in mine si ca eu voi sti mai bine ce sa fac cu manuscrisul lui. L-am intrebat despre ce e vorba inauntru. Mi-a spus ca despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupa si niste insecte, despre iubiri si cuvinte intr-o limba necunoscuta. Mi-a zis ca, daca imi place, il pot semna eu, el n-o sa se supere. M-a rugat la sfarsit sa-i promit insa ca nu-i voi schimba titlul asta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strans mana, apoi a plecat. Sper ca, oriunde ar fi acum, ii e bine." 
O prezentare deopotriva intriganta si onesta a unei carti ce ne poarta la firul ierbii, acolo unde traieste o lume vazuta prin lupa unui studios al insectelor care, de atata privit, a ajuns sa aiba un ochi mai mare decat celalalt. Insa cartea nu este atat de entomologica precum pare. Apropiindu-se cu delicatete de lumea marunta, se transforma intr-o proza poetica delicata, senzoriala, ce parca iti face pofta de mare, de soare, de gaze bazaind printre flori si fire de iarba. Cand privesti prin lupa aceasta lume, observi ca ea este populata cu oameni, care-si traiesc sentimentele inconjurati de minuni invizibile multora. Te afli in fata unei povesti de dragoste, cu o EA cu picioarele pe pamant, care nu poate vedea pestii ucisi de pe prosop si un EL visator, plin de fantezie, cu acces spre invizibil, detinand cheia ce descuie detaliile adesea ignorate ale micilor minuni ale vietii. Studiaza furnici, fluturi, frunze, licurici, se simte neinteles si incapabil sa-i comunice iubitei toate aceste detalii.
Citesti o poveste despre viata, despre infiriparea si destramarea relatiilor, in fond povestea tuturor, insa Matei Florian o traduce intr-o forma de exprimare proprie, in care nu exista semne de intrebare, ci doar propozitii scurte, juxtapuse, ce dau un ritm alert, bombardand cititorul cu detalii ce scot subiectul din banalitate, transformandu-l intr-o infiorare lirica. E drept ca am simtit si fiori de spaima, de indata ce am vizualizat expozitia in care fluturii ies din imagini si se asaza pe oameni, dar asta e doar in mintea mea :). Asa cum eroul isi transpune sentimentele intr-o limba necunoscuta, autorul isi creeaza propria sa limba ce-i da textului o melodie aparte. Printre capitole se intercaleaza incantatii si invocatii si, din toata aceasta mirare in fata lumii marunte, nici nu stii cum izbucnesc uneori demonii interiori, cum cainii morti bantuie prin iubiri si ajung sa le transforme in foste iubiri, cum fetitele japoneze care sufla in papadii sunt anihilate de ritmul cotidian.
Toata aceasta poezie a cartii ma face sa cred ca subiectul devine atribut, un pretext pentru scriitura, un apendice al unui exercitiu stilistic reusit. Este o carte de atmosfera, de senzatii pe care fiecare le poate interpreta din alte perspective (poate acolo unde eu am vazut violenta domestica altcineva poate sa vada un alt tip de uzura a relatiei, dat de raportarea la realitati diferite), despre iubiri care se  nasc si mor, despre imposibilitatea comunicarii si instrainarea data de vederile opuse ale jumatatilor unui cuplu, aici chiar interpretate literal, in sensul de imagini accesibile sau nu. Daca v-a fost dor de spiritul ludic, de acea candoare cu care personajele lui Matei Florian privesc lumea in Si Hams si Regretel, le veti regasi si in Cexina Catapuxina, asa cum veti regasi si starea aceea de plonjare in irealitate, in anormalitatea cu aura de poveste, ca forma de transformare a repetabilului si conventionalului in miracole unice, particulare.

miercuri, 21 decembrie 2016

Adio, Therme!

Am fost la Therme de suficient de multe ori de la deschidere pana in prezent pentru a ma putea considera client fidel. Probabil cam o data pe luna, exceptand lunile de vara. Parea sa fie un loc de relaxare, de rasfat tactil, de deconectare de la realitatea tensionata a unei lumi care parca a luat-o razna. Nu o sa mai merg. Pe de-o parte este frustrant, ma privez de o forma de escapism care devenise un fel de ritual. Pe de alta, cred ca este si mai frustrant sa ajung acolo si, pe banii mei, un baietas sa-mi vorbeasca nepoliticos, chiar sa ma insulte... Nu este deloc ceva ce vreau sa repet.

Am respectat intotdeauna regulile si m-a deranjat atunci cand cei din jur nu le respecta. Le-am acceptat si cand mi s-au parut cu o logica indoielnica (de exemplu, regula ciudata care prevede interdictia copiilor in zona Palm, pe motiv de pastrare a linistii, dar accepta entitatile larvare urlatoare).  Dar pe hartie scrie ceva, in realitate se intampla de multe ori altceva. Teoretic nu ai voie sa te plimbi cu bauturile prin apa, practic se intampla. "Ce sa le facem noi?", a raspuns personalul de la bar, intrebat de ce permit plimbarea cu paharele prin piscina. Pentru ca, se stie, in Romania regulile au valoare orientativa si negociabila, fiind lasate la interpretarea libera a celor care le aplica. De exemplu, regulamentul spune ca este strict interzisa utilizarea telefoanelor mobile într-un mod care deranjează alte persoane (e.g. vorbit cu voce tare sau fotografiatul altor persoane fără permisiunea acestora). De multe ori a trebuit sa ma ascund in prosop ca strutul in pamant pentru ca potentialii clienti si colaboratori sa nu ma indentifice in fotografiile altora ajunse pe cine stie unde. Da, ma deranjeaza ideea ca oamenii cu care am o relatie profesionala ar putea sa ma vada in chiloti! 

Programul de functionare pare sa fie, in zilele de week-end, pana la ora 01. Spun pare, in realitate fiecare "mediator" (asa scrie parca pe ecusoanele baietilor care se grabesc sa mane oamenii din piscina exterioara de la 12.30 precum ciobanul turma) il aplica cum doreste. Mai zice regulamentul ca se interzice tonul agresiv, poate numai pentru clienti, pentru personal este absolut permis si scuzabil. Si atunci cand, in urma folosirii tonului agresiv am raspuns cu un deget mijlociu ridicat (da, a fost si greseala mea ca am raspuns la provocare), nu pot sa va spun care a fost atitudinea domnului mediator. L-am intrebat cum se numea, fiindca pe ecuson nu scrie si presupun ca personalul nu are obligatia de a se identifica nici chiar in scopul legitim al intocmirii unei reclamatii. Poate Mihai. Poate Marius. Poate Dumitrescu, dar astea sunt detalii aflate de la un coleg de-al sau, care pot sau nu sa fie reale. Era un baiat brunet, cu un inceput de calvitie si, pentru compensare, si un inceput de barba. M-a amenintat cu face recognition, sigur, poate s-o faca daca doreste si are calitatea necesara, dar se va deranja degeaba, fata mea nu va mai ajunge pe acolo. Ca in multe alte parti (prea multe), omul strica locul. Si ceea ce putea fi o seara placuta a devenit una de nervi si stres care parca a anulat starea de bine de pana atunci. Si toate astea, pentru ca am dorit sa mai stau 5 minute intr-un loc unde aveam dreptul sa stau cat doresc, cu conditia ca la ora 1 sa ies din incinta complexului. Adica sa negociez un strop de bunavointa, asa cum am vazut ca se negociaza tot felul de alte interdictii. Ei bine, la 12,49 ieseam, dar in loc de 5 minute linistite am avut parte de 5 minute de tensiune si atitudine arogant-superioara a unui angajat. Evident, de pe marginea piscinei, imbracat fiind, ai alta prestanta... 

Oare regulamentul o avea un punct similar si pentru angajati?
THERME BUCUREȘTI vă informează asupra faptului că următoarele încălcări ale prezentului regulament vor conduce IMEDIAT la exercitarea de către aceasta a dreptului de a înceta contractul și la interzicerea prezenței dumneavoastră în cadrul THERME BUCUREȘTI:

  • Orice acte de violență sau agresiune
  • Agresiuni verbale de orice fel sau orice alte manifestări indecente, agresive sau nepotrivite împotriva doamnelor
  • Țipatul, tonul agresiv, tonul ridicat, zgomotul 
Pana una-alta, contractul (sau ce-o fi el) se considera reziliat de catre mine mai ales ca, in urma provocarii, si eu am ridicat tonul deci da, am incalcat prevederile. Probabil un client nemultumit nu conteaza, nici nu se observa. Dar cu asa angajati, va urma si al doilea, si al treilea si poate, la un moment dat, se va simti. Asa ca le fac Thermelor o ultima recomandare: atentie la modul de selectare si instruire a personalului! Adiós!

duminică, 18 decembrie 2016

Rege al spatiului infinit


Ian McEwan - Coaja de nuca 

Cum McEwan, alaturi de J. Barnes, se numara printre autorii contemporani rasfatati de acest blog (cred ca lor le-am dedicat cele mai multe insemnari de-a lungul timpului) nu aveam cum sa ocolesc cel mai recent volum al sau, aparut la inceputul lunii septembrie, tradus probabil contra cronometru pentru a vedea lumina tiparului la targul de carte, ca sa fim si noi in pas cu actualitatea literara internationala. Bravo, Polirom,  a iesit bine, in ciuda timpului scurt! 
Motto-ul preluat din Hamlet sub semnul caruia se deschide cartea zice cam asa:  "O, Doamne! As putea sa stau inchis intr-o coaja de nuca si tot m-as socoti Rege al spatiului infinit - numai de nu as avea vise rele." Intr-un fel de coaja de nuca isi desfasoara existenta prenatala naratorul acestui roman, unul deloc credibil, daca ar fi sa ne gandim la rece. Sa presupunem insa ca in viata de dinaintea vietii ar exista un acces la imaginea de ansamblu pe care apoi, venind pe lume si construindu-ne traiul din fragmente trunchiate si subiective, il pierdem. Sa presupunem ca vocea care ne vorbeste apartine nu unui fat nenascut, ci unui rege al spatiului infinit si al timpului contemporan, al carui somn amniotic este, din pacate, tulburat de vise teribil de rele: sunt viziuni shakespeariene ale familiei in care urmeaza sa se nasca, dar si viziuni indepartate, ale unui cosmar universal.
Sunt viziuni percepute  prin auz si gust, simturile cu care recepteaza totul din pantecul matern, prin exercitii de imaginatie, inchipuindu-si scenele la care nu poate fi martor, ori prin vaz. Si aici am sesizat o usoara inconstanta in spusele naratorului, care afirma ca nu poate vedea unele lucruri, insa ofera detalii pe care numai cineva dotat cu acest simt le-ar putea cunoaste. Omniscienta autorului o depaseste pe aceea a personajului caruia ii da glas. Dar sunt detalii peste care trec usor, fiindca este o carte suprinzatoare pentru un scriitor care nu prea se abatea pana acum de la normele realitatii. Iar atunci cand un autor care iti place reuseste sa te mai surprinda dupa multe carti, lumea devine brusc mult mai frumoasa. Si asta in ciuda dimensiunii tragice a cartii. Nu vreau sa spun prea multe, doar cateva detalii de decor, piesa in sine va trebui sa o cititi singuri... Am zis piesa? Tin sa ii asigur pe intamplatorii cititori ai acestui post care nu stiu ca uneori vorbesc in doi peri si poate au o aversiune fata de dramaturgie ca este vorba de un roman totusi, chiar unul scurt, usor de citit, insa dens in referinte si avand ca punct de pornire o piesa shakespeariana. Daca Shakespeare ar fi trait in zilele noastre si ar fi fost romancier, poate ca s-ar fi putut numi McEwan. Unii zic ca se numea de fapt Marlowe, dar sa n-o dam pe teorii conspirationiste si sa ma intorc la eroul nostru inca nenascut.
Fatul nostru este un rafinat. Are cunostinte de muzica, arhitectura, politica, pe care pretinde ca le-ar fi dobandit in timpul vietii intrauterine de la posturile de radio si podcast-urile ascultate de mama sa.  Detine sensurile inainte de a avea reprezentarea a ceea ce definesc, insa tot ce ar putea fi o lume abstracta, conceptualizata, nu este perceputa astfel de cititor. Este pe deplin ancorat in actualitatea fierbine, mentionand atentatele de la Londra, "jungla" de la Calais, agricultura modificata genetic, ghimpele rus din coasta Europei, migratia urbana si o multime de alte subiecte de interes general. Este si un rafinat enolog deja, gratie placerilor si consolarilor bahice ale mamei sale. Si niciodata scenele de sex nu sunt mai amuzante si mai putin erotice decat atunci cand sunt descrise "din interior".
Am avut o impresie puternica de divertisment, senzatia ca McEwan s-a relaxat scriind aceasta carte si prin asta i-a transmis cititorului bucuria de a o scrie. A fost ca la un concert care-ti place cand vibrezi la unison cu artistii de pe scena. Le simti entuziasmul, ti-l transmit si tie. Nu ca aici nu ar fi destule subiecte serioase, atinse doar tangential, ce-i drept, dar tonul general ma face sa percep cartea mai degraba ca pe o farsa decat ca pe o tragedie, o fantezie prin care autorul imi pare ca a vrut sa-si lase imaginatia sa zburde, fara prea multa munca de documentare, cum obisnuia pana acum, o miscare imprevizibila dar castigatoare, probabil cu mai mult succes de public decat cartile mai muncite. Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut, dar ca prime alegeri si recomandari din opera lui, tot pe Solar si Ispasire as miza, atat de diferite intre ele, dar mai elaborate, mai constante in directia aleasa. Pe cand aici, lasand deoparte intriga principala, una deloc noua, solilocviile regelui nostru in formare in plina criza de constiinta si identitate sunt doar scurte divagatii, broderii pe marginea unui omagiu adus lui Hamlet.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Intre meduza si girafa


Judith Schalansky - Gatul girafei 

Incep prin a felicita editura All pentru noua imagine a colectiei "Strada fictiunii". Imi place mult genul de supracoperta minimalista, care spune ceva fara sa ofere totul (spre deosebire de coperta a treia, care in loc sa provoace cititorul, sa-i trezeasca interesul, ii face un rezumat al cartii, recomand sa nu il cititi inainte daca nu vreti foarte multe amanunte inainte de lectura proprie). Vizual, detaliile sunt prezente pe coperta ascunsa primei priviri. In cazul de fata, de exemplu, gatul girafei este in afara cadrului, primind in schimb trupul, un schelet ce aminteste de o radiografie, in timp ce imaginile din carte m-au dus cu gandul la plansele de la orele de biologie. In deplina concordanta, si cartea se va dovedi o radiografie a personajului, insa una mentala.
Inge Lohmark este o profesoara de biologie ce-si priveste elevii prin lentila deformata a profesiei sale, cu prejudecatile bine inradacinate in zecile de ani de cand lucreaza la catedra. Ii analizeaza ca pe niste exemplare lipsite de suflet si individualitate (atitudine des intalnita si printre dascalii nostri din perioada respectiva, nu stiu acum), studiaza cu un interes rece, fara a interveni, relatiile dintre ei, chiar si atunci cand acestea se manifesta cu violenta.
"Nu, copiii astia nu i se pareau nicidecum niste diamante in coroana evolutiei. Dezvoltarea era altceva decat crestere. Schimbarea calitativa si cea cantitativa aveau loc fara sa depinda catusi de putin una de alta, lucrul acesta fusese demonstrat aici cu o claritate inspaimantatoare. Nu era chiar placut sa contemplezi (sic!) natura pe acest prag indecis dintre copilarie si adolescenta. O faza a dezvoltarii. Animale vertebrate terestre in stadiul de crestere. Scoala ca un tarc."
Inge priveste specimenele umane din jur cu detasare, prin lupa evolutiei si adaptarii la mediu, cu o totala absenta de empatie, abilitati sociale, aproape autista in autocentrarea sa. Desi cartea e scrisa la persoana a treia, suntem partasi ai punctului sau de vedere, unul cinic, ironic, o perspectiva detasata care pe mine m-a binedispus teribil, in mizantropia mea. Are o onestitate ce mi-a facut-o simpatica, desi in mod normal nu ar fi un personaj pe care sa-l indragesti. Pe masura ce inaintam cu lectura, intelegem cat de conflictuala cu sine insasi si contradictorie este profesoara noastra.
Fiindca tocmai adaptarea, pe care o vede drept cheia existentei, pare sa-i lipseasca. Orice schimbare o descumpaneste, de aceea nu prea lasa loc in viata sa pentru sentimente, incercand sa controleze totul. Rigiditatea ce-i caracterizeaza gandirea produce in mod neasteptat o carte placuta, alerta, ce-i reflecta personalitatea prin propozitii scurte si taioase, lasand loc si secventelor hazlii (imaginati-va, de exemplu, niste struti cu ciorapi colorati, pentru a fi deosebiti intre ei de crescator, ori incercati sa intuiti o comparatie intre meduze si nuferii lui Monet), si consideratiilor biologice (interesant mod de abordare la clasa a mutatiilor genetice si reproducerii umane), dar si imaginii de ansamblu, aceea a unei lumi ce se recompune pe baze noi, dupa caderea comunismului. In noua oranduire, schimbarile se vor pravali si asupra lui Inge, care stie, din materia pe care o preda, ca cine are gatul mai lung traieste mai mult, convingere pe care doreste sa o transpuna si in viata proprie, luand ca model girafa. 
Asa a  devenit Inge, dupa cum aflam din incursiunile in trecutul sau, o femeie ce refuza sa-si manifeste tandretea in public, considerand-o slabiciune, asa si-a construit o carapace protectoare ce i-au adus mai multe pierderi decat castiguri. Observa lumea cu detasare, exprimandu-si opiniile ca niste sentinte, scurte, precise, concentrate, seci ce dau textului o cadenta de mars militaresc spre o destinatie necunoscuta. De la atmosfera din clasa la discutiile din cancelarie si discursurile din curtea scolii ce mi-au amintit de "careul" din vremea scolii mele, cu vorbe sforaitoare si goale, totul este supus, in mintea eroinei, unei cenzuri a evolutiei mai puternica decat dictatura ce s-a incheiat de curand, ca pentru a contrabalansa printr-o ordine riguroasa, stiintifica, incertitudinea viitorului destin.
Am remarcat prezentarea cartii ca un bildungsroman. Eu am vazut in el nu un roman al formarii, ci al deformarii, al parcurgerii unui drum invers, al imunizarii la sentimente. Sunt destule motive pentru care nu va fi pe placul multora, si eu am avut ceva retineri la sfarsit - daca se poate numi sfarsit, mi-a lasat o senzatie de carte neterminata - in ciuda interesului si curiozitatii mele pentru istoria naturala, genetica si evolutie. Sau poate tocmai pentru ca el exista. Sunt domenii din care nu stiu prea mult, dar imi place mereu sa aflu lucruri noi sau uitate. Din punctul asta de vedere, cartea mi-a oferit informatii, am apreciat si structura sa, paratextul, cu insemnarile marginale si titlurile din headerul paginii, cuvinte-cheie ce ar putea alcatui un glosar al termenilor biologici, desenele. Ceea ce pe mine m-a cucerit, viziunea cinica si rece, pe altii ii poate indeparta de personaj. Nu incercati sa-l iubiti, s-ar putea totusi sa se intample, intr-un mod cerebral, nu afectiv. Inge nu cauta empatie, ar fi o forma de atasament ce ar face-o vulnerabila, asa cum o face si teoria evolutionista pe care alege sa o adopte, una a sperantei in adaptare prin efortul personal. Nu intamplator numele eroinei noastre, Lohmark, este similar cu cel al lui Lamarck, autorul teoriei ereditatii caracterelor dobandite. Mai in gluma, mai in serios am o intrebare care ma... meduzeaza:  de ce ar fi mai importante ca mecanisme de supravietuire vertebrele girafei decat nematocistele meduzei?  Ele au fost aici inaintea dinozaurilor si vor continua probabil sa fie si dupa ce ultima girafa va fi braconata.
In orice caz, daca aveti drum prin Paris, nu ocoliti  Jardin des Plantes. Nu numai pentru plante! Puteti lua si Gatul girafei cu voi, mi se pare cadrul perfect pentru a o citi, eventual dupa o vizita la Grande Galerie de l'Evolution! Daca nu, ne multumim si cu Antipa, mai ales ca apropierea de Haeckel, naturalist mentionat in carte, si descoperirea unei specii de meduze il plaseaza in atmosfera potrivita. Caci un mic muzeu de istorie naturala este si romanul de fata, unul ce pune accent pe mutatiile specimenului Inge Lohmark.

joi, 1 decembrie 2016

Legati de pamant


José Saramago - Ridicat de la pamant 

Cu volumul de fata, publicat in 1980, Saramago ne duce in Portugalia rurala, intr-un loc unde poti umbla "o viata intreaga fara sa te regasesti, mai ales daca te-ai nascut pierdut". Este taramul bunicilor sai, tarani pe mosia unui latifundiar, este taramul aspru si lipsit de pitorescul idilic pe care-l gaseste privirea turistului, unde existenta devine o lupta de zi cu zi. Este locul unde isi duce viata familia Vreme-Rea (as fi preferat ca numele de familie sa fie pastrat in original, Mau-Tempo, pentru rezonanta locala, eventual cu o nota de subsol care sa-i explice sensul), muncind de generatii intregi pentru altii, stramutandu-se de pe o mosie pe alta in cautare de lucru. Razboaiele vin si trec, la fel si dictatura lui Salazar, preocuparile lor raman insa aceleasi, sub privirea tacuta si atenta a martorilor muti, furnicile. Viata le e o permanenta incercare, o infruntare a saraciei care pe unii ii indarjeste, pe altii ii doboara si ii impinge in bratele consolatoare ale alcoolului si mai apoi in latul primitor al spanzuratorii. Copiii urmeaza aceeasi traiectorie in viata ca si parintii, intr-o existenta lipsita de perspective ale carei certitudini sunt saracia si moartea, intr-o curgere marcata de stilul fluid al lui Saramago, de verva sa cunoscuta, de capacitatea de a transforma un tablou sumbru in sine intr-unul animat.
Nici chiar aici, intr-un context grav, umorul si ironia autorului nu lipsesc, suprapunandu-se peste descrieri incisive, naturaliste, uneori la limita suportabilului, in episoadele de tortura. Taranul murdar, infometat, batut de arendasi este o normalitate a vremii, insa felul in care ne explica autorul utilitatea acestei stari e de un cinism savuros. Afirmand ca viata e un exercitiu ludic, nu va ezita apoi sa-si imbogateasca jocul literar cu noi nuante in fiecare carte. 
Revenind in Portugalia inceputului de secol XX, Europa, cu tulburarile si framantarile sale, e departe, razboiul este un cuvant abstract si indepartat: 
"In Monte Lavre, despre razboi se stia doar ce ajungea prin stirile din ziare, si acelea pentru cine stia sa le citeasca. Ceilalti, daca vedeau ca au crescut preturile sau ca nu se mai gaseste nici mancarea de mizerie cu care se hraneau, se intrebau de ce. E din cauza razboiului, le raspundeau expertii. Mult mai manca razboiul, mult se mai imbogatea. Razboiul e un monstru, care inainte de a devora oamenii le goleste buzunarele, unul cate unul, ban dupa ban, ca nimic sa nu se piarda si totul sa se transforme, asa cum spune legea de baza a naturii, pe care o invatam abia mai tarziu. Si dupa ce se satura de infulecat, dupa ce da pe dinafara de cat a mancat, continua sa-si foloseasca degetele abile, luand intotdeauna dintr-o singura parte si bagand in acelasi buzunar. In fine, asta e un obicei dobandit pe timp de pace."
Din perspectiva autorului omniscient, sarcastic si in acelasi timp empatic, ce se plimba liber prin textul sau, Saramago anticipeaza destinul personajelor sale, deschide porti spre viitor prin care intrezarim unde vor ajunge peste cativa ani, incalca toate conventiile literare legate de dozarea subiectului si ortografice, asa cum ne-a obisnuit. Fara pauze, fara semne de punctuatie, aduce oralitatea in scris, virand brusc in mijlocul unei fraze intr-o alta directie, schimba naratorul, isi obliga cititorul sa se abata permanent de la calea facila a lecturii liniare. Este surprinzator nu prin subiect (care pana la urma, rezumat, ar fi viata unei familii de tarani timp de patru generatii, o istorie traita partial la persoana I de autor), unul pe care il cunoaste bine, ci prin constructie, pentru care il iubesc indiferent despre ce ar scrie. Pentru ca, recunosc, nu este printre volumele sale de top, este un Saramago mediocru (ce oximoron!), dar este un Saramago, ceea ce pentru mine il situeaza mult mai sus decat carti foarte bune ale altor autori. Si asta in ciuda faptului ca subiectul propriu-zis l-ar infrati cu verismul si naturalismul, curente literare cu care nu prea am afinitati. Insa mi-a lipsit unul dintre elementele definitorii ale scrisului sau, acel "ceva" fantastic care declanseaza mecanismul narativ in cele mai frumoase carti ale lui.
As zice ca este un roman strict pentru fanii autorului, cei care i-au sorbit celelalte carti dintr-o citire, mai vor si stiu ca altele noi nu mai pot avea. Cei care urmeaza sa-l descopere ar fi mai bine sa se indrepte spre cele scrise incepand cu 1984. Sau, daca vreti sa va reintalniti cu Ricardo Reis, intr-o scena scurta, oferindu-i ajutor si gazduire unui membru al familiei Vreme-Rea abia iesit din inchisoare, cititi cartea. In definitiv, este Saramago si as putea gasi mult mai multe motive pentru a citi Ridicat de la pamant decat pentru a nu o face.

marți, 29 noiembrie 2016

Ca un fluviu fara inceput si fara sfarsit



Clarice Lispector - Apa vie. Ora stelei

O pictorita incepe sa scrie. Poate o scrisoare catre cineva drag, catre sine ori catre noi, cititorii. Se avanta pe teritoriul cuvintelor in fata martorului nenumit caruia i se adreseaza la persoana a doua, intr-un demers de imblanzire a lor, de stapanire a sensului si a tacerilor, a spatiilor dintre ele si a senzatiilor imposibil de prins in capcana literelor. 
"Prin urmare a scrie este modul celui care foloseste cuvantul ca o nada, cuvantul care pescuieste ceea ce nu este cuvant. Cand acest ne-cuvant - spatiul dintre randuri - musca din momeala, ai scris ceva. Cand ai pescuit spatiul dintre randuri, poti scoate usurat cuvantul din carlig. Dar analogia se sfarseste aici: ne-cuvantul, cand musca momeala, o incorporeaza  in el. Si-atunci salvarea este sa scrii fara sa fii atent."
Asa scrie Clarice Lispector, sau cel putin asta este senzatia pe care o lasa. Uneori extrem de lucide si precise, alteori vagi si simbolice, atingand sfere abstracte ori poetice, cuvintele sale se insira parca dintr-o suflare, transformand realitatea in vis, incercand sa-i atinga un invizibil nucleu. Am regasit-o la fel ca in Aproape de inima vijelioasa a lumii, cruda, analitica, neinduratoare, dar si plina de verva, desfacand cu naturalete cuvintele de conventii si sabloane, pentru a cauta in ele instinctul vital. Ca si acolo, demersul analitic ia forma unui vartej de senzatii, ca si acolo, pare intr-o lupta permanenta cu abisul pe care il intuieste captiv in cuvinte al caror sens nu se poate stoarce in intregime. E rece, alunecoasa, imprevizibila. Insa in Apa vie demersul sau nu are o rama, lucru ce ar putea descumpani unii cititori. E doar o curgere sinuoasa a gandurilor in care doreste sa cuprinda prea multul netrait al vietii, coplesitorul timp, creatia, conditia limitata a omului, intr-o cadenta mai apropiata de un poem in proza decat de o nuvela sau un roman scurt sau cum or fi vrut autoarea sau criticii sa o/il numeasca. 
Senzatia asta de improvizatie aproape muzicala, revarsandu-se asupra urechilor obisnuite cu un anumit ritm, creeaza o iesire din banalitate, din structurile consacrate, o evadare intr-o lume care nu stii  unde incepe si unde se termina. Dar e ceva atat de proaspat, de spontan in ea incat eu, cel putin, nu-i pot rezista. Ideile tasnesc parca singure, ca intr-un dicteu automat, ca si cum subconstientul autoarei ar prelua controlul asupra frazelor. Ceea ce ma contrariaza si ma uimeste e ca nu se pierde senzatia de luciditate, de apropiere de o frumusete ocultata, inaccesibila. ""Cel mai bun text inca nu a fost scris. Cel mai bun text se afla printre randuri."  Este un flux al vietii si al mortii, ce ne transpune intr-o alta dimensiune a limbajului. Autocentrat si in acelasi timp deschis spre lume, este un fragment intrigant, complex, o calatorie fara destinatie, pentru ca nici viata nu are o destinatie prestabilita. 
Si dupa nauceala asta, urmeaza Ora stelei, un text ce isi propune poate sa fie cel mai "cuminte" ca structura din ceea ce a scris brazilianca nebuna (in sensul frumos). Insa doar in aparenta. Macabea este creatia literara a unui narator, la randul sau personaj al mini-romanului lui Clarice Lispector. Existenta ei este un alt prilej de a medita asupra realitatii si a barierelor ridicate de limbaji, asupra contemplarii si actiunii, asupra perceptiei de sine in contradictie cu perceptia celorlalti. Iar textul devine o permanenta reflectie asupra propriei sale scrieri, o proiectie a unei minti create de o alta minte, la randul sau creata de mintea autoarei, transformand scrierea romanului intr-un metaroman.
Macabea, o fata sarmana, singura, incapabila sa comunice cu cei din jur, lipsita de armele cuvintelor bine dozate, se indragosteste. Sau, poate, sunt doar hormonii care clocotesc in trupul vazut de cei din jur ca lipsit de orice expresivitate. Existenta sa este aproape ca un experiment pentru autoare, ce capata aici o voce masculina pentru a oferi un portret detasat al celei ce s-a nascut sa fie o prada. Solitara, simpla, mereu pozitiva, cu o viata mediocra, Macabea reuseste sa-i genereze cititorului, prin naivitatea si instinctivitatea sa, tandretea pe care o manifestam de obicei fata de animalutele neajutorate si nevinovate. Insa vocea naratorului nu ne lasa sa ne atasam prea mult asa ca, pe masura ce inaintam cu lectura, personajul devine un fel de subiect experimental, pe care-l putem privi dintr-o multime de perspective, asa cum sugereaza si titlurile alternative de la inceput, posibile indicatii de lectura. Se spune ca este cel mai cunoscut roman al autoarei pe plan mondial. Este si ultimul, Clarice Lispector avea sa moara la putin timp dupa publicare. Mie, recunosc, mi-a placut mai mult Apa vie. Si mai mult, cele doua romane precedente traduse in limba romana. Dar autoarea braziliana este printre scriitorii ale caror noi traduceri le astept mereu cu nerabdare si bucurie.

duminică, 27 noiembrie 2016

La vanatoare de animale fantastice


Fantastic Beasts and Where to Find them (2016)

Nu imi este rusine sa recunosc ca universul lui Harry Potter m-a prins, iar filmul de fata a facut-o chiar mai mult decat s-a intamplat cu seria initiala. Vorbesc doar despre filme, pentru ca nu as avea probabil rabdarea sa citesc romanele, nu am facut-o cu Harry, nu o sa o fac nici cu bestiile de aici, insa orice noua intalnire pe ecran cu aceasta lume in care magia gaseste calea de a se infiltra in lumea din jurul nostru acaparandu-ne in poveste e binevenita. 
Daca ar trebui sa-i prezint cuiva pe scurt filmul, l-as defini probabil ca o vanatoare de pokemoni in New-York-ul interbelic populat cu absolventii scolii de magie americane corespunzatoare Hogwarts-ului, Ilvermorny. Faptul ca media de varsta a personajelor principale creste considerabil (desi sa nu uitam ca dincolo Dumbledore compensa) nu-l face deloc un film mai putin atractiv pentru copii, pentru ca  avem si altceva: animalute fantastice ingenioase, aparent periculoase, dar inofensive cand stii sa le vorbesti pe limba lor. Iar Newt (Eddie Redmayne) este un vrajitor specializat in animale magice, ce si-a dedicat aptitudinile protectiei lor. Ajuns la New York cu valiza sa incarcata cu tot felul de creaturi (nu intrebati de ce a trebuit sa-si aduca de acasa gradina zoologica, evident ca de dragul actiunii) un accident face ca acestea sa se reverse din ea. Va avea mult de alergat pentru a le recupera, timp in care va trebui sa depaseasca si alte piedici, sa se confrunte cu haosul ce se revarsa pe strazi fara ca vrajitorii sa-i poata descoperi sursa, isi va gasi prieteni si aliati, dar si dusmani de infruntat. 
 Ceea ce m-a captivat la film a fost capacitatea unui univers pe care il consideram epuizat de a se reinventa, printr-un bestiar plin de haz si imaginatie, de a-si pastra continuitatea cu lumea lui Harry fara a deveni repetitiv, doar prin indicii si mentiuni ce ne fac sa intelegem ca germenii lumii ce avea sa ni se infatiseze cu vreo 70 de ani mai tarziu sunt deja acolo. Imaginea lui Redmayne de copil mare si timid pierdut in lumea din jur, mai mereu dezorientat, se suprapune de minune pe rolul sau, iar patiserul Kowalski (Dan Fogler), prietenul lipsit de abilitati magice pe care Newt si-l face mai mult prin forta imprejurarilor, asigura factorul comic. Fie ca ati vazut sau nu Harry Potter, Fantastic Beasts... este nou, are o prospetime pe care o pot gusta in aceeasi masura si cei carora trimiterile la serie le-ar putea scapa, actiune antrenanta, dragalasenii pufoase pixelate, o atmosfera usor intunecata, insa strabatuta de o lumina interioara ce-l face un film placut si copiilor. Atuul sau principal ramane imaginatia, o trasatura mai dezvoltata la varste fragede, inhibata apoi cu grija de anii de formare scolara, dar pe care unii incearca sa o pastreze si sa o alimenteze toata viata. Este un film care ajuta la aceasta alimentare, sanatoasa zic eu. 
In plus, atinge subtil teme de actualitate, precum traumele pe care le pot suferi copiii atunci cand se simt refuzati si acceptarea diferentelor culturale. De exemplu, englezul Newt priveste cu stupoare faptul ca in Statele Unite casatoriile dintre magi si nu-magi sunt interzise, asa cum unii dintre noi privesc cu stupoare demersul celor trei milioane si nu inteleg cum, dincolo de optiuni de viata, credinta sau diferente ereditare, cineva ar putea fi interesat si indignat de ce se intampla in patul altcuiva... Cu toata aura lui de poveste, de divertisment light, este un film care sper ca poate sa ne ajute sa ne reanalizam propriile prejudecati, mai ales ca nimic nu este moralizator, direct, ci ideile sunt imbracate intr-un context magic, ceea ce, pe de alta parta, le-ar putea face sa treaca neobservate pentru spectatorul fascinat de imagini si de cursul actiunii. De aceea am si tinut sa le punctez. 
Poate ca pentru fanii hardcore ai magiei din Harry Potter cea de aici, din New York, nu este de ajuns, lumea propriu-zisa a vrajitorilor este lasata mai in planul doi, Newt preia prim-planul cu aventurile sale din orasul real, invadat de creaturi fantastice, de un intuneric distructiv si de amenintarea unui magician cautat de toti, ale carui fapte ar pune in pericol lumea invizibila unde se refugiaza detinatorii de puteri magice pentru a nu strica echilibrul, pentru a nu-i speria pe oamenii de rand, pe non-magi. Pentru mine, care vad tot fenomenul literar si cinematografic creat de Rowling ca pe un entertainment, asta a si fost, un film pe care nu l-as incadra in seria "100 de filme de vazut intr-o viata", dar care mi-a oferit delectare in cele doua ore si ceva, nici nu le-am simtit cand au trecut.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Adolescentul roman urban al anilor '70


Ovidiu Verdes - Muzici si faze

Imi aduc aminte de o faza de pe la inceputul anilor 2000 cand, intr-una din incercarile perpetue de restructurare a manualelor si programei scolare, din dorinta de a ilustra literatura contemporana, s-a publicat intr-un manual de limba romana un fragment din romanul Muzici si faze. Ce tragedie, ce scandal, ce ultragiu public! Puritanii au sarit de cur in sus ca si cum cuvantul ce defineste partea posterioara a mamiferului uman nu ar face parte dintr-un registru al unei limbi pe care altminteri o apara cu foc, ca si cum limbajul colocvial ar trebui ascuns sub pres, ca si cum urechile virgine ale adolescentilor nestiutori tocmai ar fi fost violate de cuvintele vulgare. Mai apoi, sau cam prin aceeasi vreme, urmaream constant un site cu cronici muzicale oarecum atipic, pentru ca autorii incercau sa lege albumele despre care vorbeau de experienta personala, sa asocieze muzicile cu faze din viata lor. Se numea, evident muzicisifaze.com. Acum, ca mi-a revenit in minte, i-am facut o vizita. De prin 2010 incoace, nu mai publica decat topuri anuale. 
Anii au trecut si abia acum, la a doua reeditare, am ajuns sa citesc romanul ce a starnit atatea controverse acum vreo 15 ani. Laudat de unii, criticat de altii, faptul ca a facut sa se vorbeasca si sa curga multa cerneala (sau pixeli) pe marginea lui i-a oferit un statut de roman cult (nu o spun eu, ci altii mai avizati) cum nu prea mai gasim in literatura autohtona a zilelor noastre. Si, pe buna dreptate as zice, acum, dupa ce l-am citit. Pentru ca, rezumandu-ma strict la literatura noastra, eroul lui Verdes este corespondentul anilor '70 al adolescentului miop al lui Eliade. Introvertitul, asceticul, austerul adolescent interbelic a fost inlocuit 40 de ani mai tarziu de exuberantul, revoltatul, extravertitul Tinut. Au in comun pasiunea, in primul caz pentru scris, in al doilea pentru muzica. Alte epoci, alte preocupari, insa aceeasi neliniste, aceeasi dorinta a varstei de a capata un statut si recunoasterea celorlalti. In gasca lui Tinut,  poti fi admirat pentru  cantitatea de discuri originale detinute, ce asigura respectul celorlalti, pentru accesoriul feminin din dotare, care trebuie sa arate trasnet ori, cand nu se poate, pentru forta pumnului, ce creeaza o alta forma de respect, generat de teama.
Tinut ni se infatiseaza ca un exponent al unei generatii, cu preocuparile ei (in principal muzica, "ceaiuri", fete). Este o varsta prin care am trecut, e drept ca mai aproape de stilul eroului lui Eliade decat de cel al lui Verdes, insa care acum mi se pare atat de departe cu preocuparile ei futile, cu micile esecuri transformate de mintea tanara in mari tragedii. Nu prea pot fi pe aceeasi lungime de unda cu ea (decat muzical, rockul anilor '70 este in continuare la mare cinste in preferintele personale), probabil ca altii mai tineri vor fi, pe mine m-a cam plictisit de la un punct toata aceasta taiere de frunze la caini ce alcatuieste existenta lui Tinut, in banalitatea sa, cu visele, betiile si zbenguielile lui hormonale. Este un roman a carui receptare pozitiva se bazeaza foarte mult pe un palier de identificare ce mie mi-a lipsit cu desavarsire, v-am zis, aveam alte preocupari la varsta respectiva si nu prea socializam, dar nici nu ma victimizam, era din propria alegere, nu din marginalizare.
Mult mai interesante au fost, in schimb, imaginile familiare ce alcatuiesc cadrul in care se misca personajele. Si imi scot palaria virtuala in fata autorului ce a recreat din amintiri o lume ce ar putea reprezenta o referinta nu doar pentru manualele de literatura, ci si pentru cele de istorie ori pentru vreun studiu de antropologie culturala ce ar avea in centru elevul de clasa a IX-a din zona Panduri-Cotroceni in anul 1978. Prea specific?! Bine, adolescentul roman urban al anilor '70. Chiar '80-'90, desi gusturile muzicale ale majoritatii virasera spre dance-ul acela american si nemtesc pe care nu l-am inghitit niciodata, Deep Purple si Pink Floyd fusesera inlocuiti la chefuri (corespondentul "ceaiurilor") cu C.C. Catch, Modern Talking, Jennifer Rush si alte efemeride similare.  Am regasit si recunoscut multe imagini familiare: cinematografele comuniste de cartier, oracolele completate la sfarsit de an scolar, magnetofoane si casetofoane, carpete si fete de masa de musama, sticla de coniac in forma de tarancuta, tigarile lipite cu scotch, cico-ul cald, jargonul adolescentilor...Intr-o singura saptamana, de la sfarsitul clasei a IX-a, Tinut traieste si recompune din amintiri o copilarie si o adolescenta emblematica pentru atatia tineri de varsta lui.
Doua lucruri m-au deranjat usor pe plan stilistic: abundenta de "neica" si "nene" ca formula de adresare (nu stiu daca se folosea, poate ca da, dar prea multi "neni" au dat navala peste mine pe parcursul lecturii, poate un tic verbal al personajului, dar nu l-am apreciat defel) si torentul de interjectii si exclamatii ce-l transforma pe vorbitor (Tinut) intr-un exaltat entuziasmat de orice nimicuri pe care tine sa ni le impartaseasca. Dar sunt probabil tipice varstei, v-am zis ca am fost cam demult acolo si am uitat cum era. Cartea este, oricum, o mostra si un monstru de limbaj colocvial. Eu am tras vreo doua saptamani de ea, pentru ca dupa prima jumatate, cand primisem totul in termeni de culoare si atmosfera, fazele au inceput sa ma plictiseasca. Muzicile nu, niciodata!
Ii recunosc valoarea, originalitatea si rolul, aceea de a aduce cultura pop in sfera literaturii, dar nu e o carte pentru mine. Da, a creat un univers viu, dinamic, a reinviat o epoca. O recomand celor sub 20 de ani, pe care logoreea superficiala a lui Tinut ori framantarile sale legate de relatia cu Hari ii poate tine mai usor in priza, fac parte din aceeasi sfera de preocupari. Eu am apreciat mai mult momentele de respiro, cand personajul se mai si oprea din goana (dupa iubire, dupa popularitate, dupa prieteni, dupa tigari...) sa priveasca putin in jur. Si asta nu l-a transpus brusc intr-un rol mai matur, ci este consecvent cu imaginea adolescentului naiv de 15-16 ani, ce culege din fiecare faza superlativul:
"In fine, am mai discutat noi pe-acolo cum e cu artele, dupa care Bodi s-a dus pe la bucatarie si eu am inceput sa ma gindesc cite ceaiuri erau in Romania in momentu' ala, si citi tipi dansau cu cite tipe. Mi-au iesit cam un milion de ceaiuri si vreo sase milioane de tipi si tipe, am tras aer in piept si m-am intors in profil, ca sa aud stereo: cu o ureche muzica dinauntru si cu cealalta linistea de-afara. Imi placea si mirosul ala amestecat, fiindca de afara venea iz de noapte, de frunzis umed, si din camera aromele de la chef - mincarea, bautura, fumul de tigara si parfumurile gagicilor. Si gustul de whisky era nemaipomenit: din cerul gurii urca parca pina in spatele ochilor..."
Si ca sa-mi dau seama daca cel care vorbeste este Tinut sau Ovidiu Verdes, ca sa pot recunoaste versatilitatea si maiestria (daca exista) as mai avea nevoie de cel putin o carte. Pe care pana acum, in cei 16 ani trecuti de la publicare, autorul nu ne-a oferit-o. 

joi, 17 noiembrie 2016

Invartitul in cercuri


Arrival (2016)

Cercul interpretarii
Recunosc ca filmul asta mi-a creat niste asteptari. Si pana la un punct, mi le-a si implinit. Doar ca, atunci cand a inceput sa cada, a cazut cam de sus si vertiginos, iar senzatia de dezamagire a fost proportionala cu inaltimea la care se ridicase. In primul rand, stiam ca este vorba despre traducere, un subiect mereu interesant pentru mine. In cazul de fata, din engleza in heptapoda (si evident ca scenariul nu pierde ocazia sa-i explice americanului idiot - am voie sa-i spun asa, fara remuscari, acum, dupa alegeri! - ce este acela un heptapod). Alienii au venit. Sunt 12 nave rasfirate prin toata lumea, fara sa omita punctele cheie, teritoriile marilor puteri (SUA, Rusia si China, Europa este complet ignorata). In incercarea de a crea o comunicare, americanii apeleaza la o lingvista reputata, dr. Louise Banks (Amy Adams) care va face echipa buna cu omul de stiinta Ian Donnelly (Jeremy Renner). Rolul ei este acela de a incerca, pe baza mecanismelor de comunicare, a analogiilor create intre limba materna si celelalte pe care le cunoaste (si pare sa le stie cam pe toate) sa inteleaga ce vor extraterestrii. Si pana la vreo trei sferturi filmul tine, chiar si fara sa fie impanzit cu actiunea la care te-ai putea astepta de la un SF. Este si bine documentat (intr-adevar, cunoasterea unei limbi straine transpune vorbitorul intr-un alt sistem de conventii sociale si de comportament, chiar si atunci cand e una mai apropiata, nu chiar extraterestra sau farsi, ceea ce pentru mine e cam acelasi lucru), si bine gradat. Imi dau seama ca nu aveam la dispozitie 2 saptamani (parca atat zice nu stiu care metoda revolutionara de luat banii fraierilor ca dureaza acum invatatul la perfectie al unei limbi straine), asa ca era firesc sa trecem peste niste etape si sa ajungem, intr-un final, la comunicarea inter-rasiala. 
Si fiindca tot suntem la interpretare, umbla vorba ca Amy Adams ar putea fi nominalizata la Oscar pentru rolul de aici. Nu m-as entuziasma, personajul are o apatie, o angoasa si o desprindere de realitate ca zici ca a  parasit-o barbatul si tocmai i-a murit copilul... Si nu stiu cum sa va spun ca sa nu fie spoiler, dar sunt momente ale filmului cand se simtea nevoia unei schimbari de dispozitie, un pic, acolo. E atat de liniara incat devine plictisitoare. E prea monotona, prea lipsita de nuante.

Cercul de cerneala
Este greu sa vorbesc despre el cuiva care nu a vazut filmul. Am multe de spus, de despicat, dar ma abtin, pentru ca, v-am zis, pana la un punct chiar ai ce vedea. Adica era bine, ma loveau amintirile semiotice din toate partile. O persoana draga mie alaturi de care am vazut filmul mi-a zis ca prea reduc toata metafora la scheme lingvistice, aproape ca ne-am si certat pentru cercul asta de cerneala si semnificatia lui :). Dar nu am cum altfel, pentru ca era esenta filmului si, cu cat esti mai aproape de subiect, cu atat tinzi sa-l analizezi si sa incerci sa-i decodifici mesajul. Asa ca m-am uitat cu placere la film, mi-am adus aminte cu nostalgie de signifié si signifiant (excuse my french, este limba in care am studiat eu lingvistica candva, demult, intr-un alt secol)  si toate pareau surprinzator de bune si frumoase pentru un film american pana cand am dat de...

Cercul temporal
El mi-a scazut entuziasmul. Fara sa dezvalui prea multe, pentru ca filmul se bazeaza pe efectul de surpriza, va spun ca recurge la trucul ieftin al cauzelor ce devin propriile efecte si ca, la final, am ramas cu gandul ca, daca toate cele intamplate erau deja intamplate, de ce ar mai fi trebuit sa se intample? E greu sa spun direct, dar totul culmineaza cu o scena, undeva spre final, un telefon ce reprezinta in acelasi timp propria-i cauza si propriul sau efect, lucru pe care v-am spus ca imi este imposibil sa-l accept. Nu, nici in dimensiunea realitatii, nici in cea a fictiunii, nici in aceea a contactelor intre civilizatii care gandesc in alti parametri spatio-temporali. Pentru acele ultime vreo 20 de minute ce mi-au intinat imaginea bunicica despre film, pentru montajul care putea face o mica rocada astfel incat sa mai prelungeasca putin incertitudinea si sa lase telefonul pentru final, daca simtea nevoia unei explicatii, ori sa il strecoare ca o posibila aluzie, pentru lipsa de subtilitate, un film de nota 8-9 a devenit, pentru mine, unul de nota 6. Trece clasa, ca toate filmele se dau acum peste cap sa dea bine la cadru in lumea in care imaginea tinde sa conteze cel mai mult (era nevoie de o cascada de nori la locul unde s-a plasat nava?), dar  nu-l pun printre premianti.

luni, 14 noiembrie 2016

Decameron turcesc


Burhan Sonmez - Istanbul Istanbul

Este inevitabil ca, atunci cand citesc o carte cu un asemenea titlu, sa nu imi vina in minte Istanbul-ul lui Pamuk, acel oras pitoresc in care traditionalul si modernul se manifesta conflictual sau armonios, dupa cicumstante ori dupa voia scriitorului ce-l transforma in personaj al romanelor. Ma gandeam ca voi gasi ceva din Istanbulul pestrit si plin de viata asupra caruia istoria arunca umbre de nostalgie si mister. Insa cartea lui Burhan Sonmez este izvorata dintr-o alta istorie, cea a terorii si conflictului, una ce se leaga mai degraba de actualitatea fierbinte si cetoasa a acelui colt de lume decat de zarva bazarului si de curgerea netulburata a Bosforului. 
Odata cu primele pagini, coboram in celula unde un doctor, un student, un croitor ce si-a abandonat studiile universitare si un batran incearca sa-si faca detentia cat mai suportabila, intre reprize de tortura si incertitudinea existentei vreunui "maine". Acolo unde nu exista puncte cardinale si scurgerea timpului se masoara intre pasii gardienilor pe culoar domneste intunericul. Acelasi cu care m-am intalnit transpus literar de Tahar Ben Jalloun in Aceasta orbitoare absenta a luminii ori in memoriile autohtone din inchisorile comuniste, din pacate multe, si spun "din pacate" pentru ca nimeni nu ar trebui sa aiba astfel de amintiri... Acel intuneric pe care oamenii au incercat dintotdeauna sa-l atenueze prin evadare. Captivii de aici se refugiaza in povesti inventate ori recreate pornind de la experientele traite, pe care le deapana pe rand inaintea colegilor de suferinta. Se raporteaza la biografia proprie, inventeaza jocuri logice, spun istorii de (pe)trecut timpul, creeaza un ritual al meselor imbelsugate stropite cu raki imaginar, totul pentru a nu uita, pentru a nu se scufunda in bezna dezumanizanta in care tortionarii incearca sa-i arunce. Povestind, ne desfasoara in fata Istanbulul de la suprafata, la care nu mai au acces decat prin puterea cuvintelor.
Istorisirile lor (surprinzator de multe pentru dimensiunile cartii) sunt adaptate lumii in care traiesc, realitatilor inconjuratoare. Unele iau forma pildei, precum aceea a unei profetii facute inainte de nasterea unui baiat, aratandu-ne ca nu poti sa te ascunzi de destin, ca el te va gasi in ciuda oricaror masuri de precautie. Altele sunt istorioare porcoase puse in context local, asumate si transmise de personaje ca povesti ale Istanbulului, spuse pentru a starni un strop de veselie. Multe le stiam din alte carti (cea a calugarului si fecioarei care arunca diavolul in Iad din Decameronul) sau au devenit bancuri ("O femeie cu fusta ridicata alearga mai repede decat un barbat cu chilotii in vine" ori cel cu ursul polar). Mai sunt probleme de perspicacitate, menite sa provoace spiritul, sa-l scoata din letargie, sa tina mintea ocupata, dar si intamplari din biografia naratorilor, ce le intregesc personalitatea, ni-i apropie si tes un fir narativ principal. Impreuna, totul capata un aer de Decameron turcesc. Tot zece zile au la dispozitie pentru a ridica bariere in calea ciumei ce-i asteapta dincolo de usa celulei, acolo unde se afla Infernul. In ambele cazuri, miza este supravietuirea prin puterea imaginatiei, inventarea unei realitati proprii, protectoare, prin care spera sa ajunga la liman.
Si asa ia nastere Istanbulul lor, orasul unde "fiecarei suferinte trupesti i se alatura una sufleteasca", macinat de o epidemie a asupririi si terorii ce nu-i poate umbri fascinatia si puterea de atractie asupra celor ce-l iubesc si incearca sa-i aduca lumina in subteranul detentiei lor:
"- Unchiule Kuheylan, stii ca pentru noi orice oras e Istanbul. Daca pe un copil l-a prins intunericul si s-a ratacit pe stradute inguste, acolo e Istanbulul. Orasul in care un tanar se arunca intr-o aventura ca sa-si gaseasca femeia iubita, un vanator pleaca in cautarea blanii de vulpe neagra, un vapor este tarat de furtuna, un print vrea sa ia Pamantul in palma ca pe un diamant, ultimul rebel jura sa nu-si plece capul si o fata fuge de acasa ca sa-si implineasca visul de a deveni cantareata, orasul unde ajung bogatasii, hotii si poetii este Istanbulul. Fiecare poveste vorbeste despre acest oras."
Istanbulul lui Burhan Sonmez se contureaza din intamplari si din atmosfera construita ca un oras al splendorii si al ororii, al intunericului si luminii, al istoriilor intercalate, in care lumea de deasupra, in haosul si frenezia sa, pare impasibila la idealurile celei de dedesubt, acolo unde timpul curge diferit pentru revoltatii insetati de dreptate. Intr-o epoca trista a haosului ce continua si in zilele noastre, Turciei ii ramane, cel putin, puterea de a se povesti, prin ras si speranta, pentru a mai dilua gustul amar ...

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Despartiti de razboi, uniti de absenta luminii


Anthony Doerr - Toata lumina pe care nu o putem vedea

In alte imprejurari, ar fi putut fi o poveste de dragoste. Dar asta intr-o alta realitate, in care istoria omenirii nu ar fi cunoscut al Doilea Razboi Mondial. Asa, nimic din ce ar fi putut sa fie nu s-a intamplat. El si Ea s-au intalnit cateva ore, spre sfarsitul razboiului. Povestea de dragoste nu a existat. A existat in schimb o poveste a iubirii pentru viata, a pasiunilor strivite de senilele huruitoare, ce se transforma intr-o carte de o frumusete dulce-amaruie, a candorii inabusite de mirosul prafului de pusca si de suieratul obuzelor. O carte a luminii interioare careia razboiul ii refuza exteriorizarea, a ochilor deschisi sa vada, in loc de frumos, oroarea. Ea este frantuzoaica, oarba de la sase ani. El este german, orfan de suficient de mult timp incat sa inteleaga ca destintul care il asteapta, acela de lucrator in mina, este o condamnare la moarte. Deasupra lor, pluteste legenda unui diamant blestemat ce-i aduce nemurire posesorului, dar rasfrange peste cei din jur tragedie si blestem. Toate isi vor gasi un punct convergent la Saint-Malo, fortareata franceza mistuita in august 1944 de bombe. 
Dar aici este doar inceputul cartii. De fapt, sfarsitul, pentru ca tot restul e o intoarcere in timp, in care aflam cum soarta celor doi a avut un punct comun ce i-a influentat inca de dinainte de a se cunoaste. Intre cele doua momente, avem un razboi in care invata sa supravietuiasca. Separat, nu impreuna. Si pe baricade opuse, evident. Asa se construieste treptat, din detalii adaugate subtil, o istorie ce aduce cu fiecare capitol elemente noi, facandu-si cititorul sa stea cu sufletul la gura, sa vrea sa afle ce se intampla mai departe. Nu exista stagnare, eroii au un drum al lor ce se imbogateste cu fiecare pagina, gesturile si actiunile lor, de o candoare contrastanta cu lumea violenta in care traiesc, impresioneaza. Nu stiu daca e de vina si faptul ca are in prim-plan copii, unul confruntat cu intunericul in sensul propriu, celalalt cu perspectiva lipsita de lumina a plecarii din orfelinat in mina, acolo unde si tatal sau si-a gasit sfarsitul. Marie-Laure detine sensibilitatea celor privati de un simt, care le acutizeaza pe celelalte. Si are un tata ce mi-a amintit de personajul lui Benigni din La vita è bella, ce incearca sa aduca permanent, macar in sens figurat, lumina in viata fiicei sale. Werner are sensibilitatea orfanului ce-si gaseste refugiu intr-o pasiune si-si transforma singuratatea intr-o ocazie de studiu, de invatatura, ce-l va purta intr-o scoala de elita unde se pregatesc soldatii perfecti ai armatei naziste.Cine nu tine pasul si prefera sa contemple zborul pasarilor e out. Cine are aspiratii diferite, fie si le inabusa, fie va fi exclus.
Cititi aceasta carte frumoasa in care pana si aventurile capitanului Nemo devin un simbol, o forma de rezistenta. Si urmati indemnul, redundant in sine, dar potrivit in contextul cartii, ce-i rasuna lui Werner in minte si-i calauzeste pasii: "Deschideti ochii si vedeti cu ei tot ce puteti inainte sa se inchida pe vecie."
Este o carte adresata mai mult simturilor decat ratiunii, pentru ca, asemenea personajelor, ceea ce nu putem vedea putem auzi, mirosi, pipai. Lumini albastrui, galbui, verzui ne calauzesc pasii printr-o noapte a ororii traite de ambele parti ale razboiului.
Daca ati mai intrat pe aici, probabil stiti parerea mea (depreciativa) despre best seller-e.  Dar se poate si asa, ca o carte, in ciuda faptului ca a devenit best seller, sa atinga resurse emotionale mai adanci, sa aiba o structura ramificata dar bine pusa la punct, care sa functioneze ca o impingere a naratiunii inainte, nu ca un carlig previzibil pentru cititorii ce se simt confortabil in aceeasi schema, sa nu-si dezvaluie toate resursele din primele pagini si sa nu duca spre sfarsitul previzibil. Epilogul ce se desfasoara 30 de ani mai tarziu de la intamplarile din centrul cartii mi-a pus un nod in gat si mi-a adus aminte cat este de efemera memoria colectiva, cat de usor uitam ceea ce nu am trait direct, ci doar ni s-a povestit, subiectiv. Cartea asta m-a cucerit prin trama, prin intensitatea ei, prin capacitatea autorului de a fi in acelasi timp simplu si profund, prin ritm si prin emotia care strabate din randurile sale. O recomand cu caldura tuturor categoriilor de cititori.

joi, 3 noiembrie 2016

Ultima carte a lui Vonnegut


Kurt Vonnegut - Un om fara de tara

Facandu-mi-se mie dor de Vonnegut, de spiritul sau jucaus si acid in acelasi timp, ironic si afectuos, am sorbit intr-o dupa-amiaza acest volum in care, sub aparenta unor memorii, sunt deghizate gandurile sale despre viata, lumea inconjuratoare, politica si multe altele. 
Cei care-l apreciaza pe scriitor stiu ca orice ar emite este savuros, asa ca nu va ganditi la o insiruire de platitudini, pentru ca forma in care da glas parerilor, altminteri comune si de bun-simt, unele prea evidente, este cea care produce bucuria lecturii. De unde vine aceasta inclinatie de a aborda temele grave cu un suras? Ne-o spune chiar in primele randuri: 
"Copil fiind, eram cel mai tanar membru al familiei, iar mezinul oricarei familii devine intotdeauna un hatru, pentru ca gluma reprezinta singura modalitate de a fi acceptat ca participant la conversatiile ce se poarta intre adulti."
Si asa avea sa ramana mereu, dupa ce a descoperit un mod propriu de exprimare ce ascunde intr-o gluma o samanta de amaraciune, sadeste printr-o farsa intrebari serioase in mintea cititorului si-si mascheaza umanismul si empatia cu detasare cinica. Pentru ca, dupa cum marturiseste printre altele in carte, rasul este si o forma de alinare a fricii, a tristetii, un mecanism defensiv in fata incercarilor vietii. 
Daca v-ati gandit vreodata ce misto ar fi sa stati la o bere cu Vonnegut, cartea asta este pentru voi. Si subliniez, bere, nu sobra cafea ce te indeamna la abordari serioase, nici relaxantul ceai, ci volubila bere, ce dezleaga limbile, atenueaza tensiunile interioare, te face sa treci cu detasare si superficialitate de la un subiect la altul, pentru a recupera cat mai mult din timpul petrecut departe de interlocutor. Doar ea, guraliva bere, poate intelege si tine pasul cu slalomul pe care il face Vonnegut printre subiecte, cu salturile de la amintirile din razboi la politica, de la criza economica la napalm, de la personalitatile psihopate la tehnofobie, de la liderii de opinie la sensul vietii, de la socialism la masinile Saab.
Desi haotic, lipsit de unitate, este un monolog ce-si tine cititorul in priza, il ancoreaza in realitate si-l trimite si in trecut, purtandu-l prin biografia autorului, cu stilul acela care cateodata se poate dovedi confuzant, pentru ca ajungi sa nu mai fii sigur cand vorbeste serios si cand te ia in ras. Dar nu va asteptati la o carte profunda sau revelatoare, luati-o doar ca pe o discutie joviala cu unul dintre marii autori ai lumii. Poate ca si varsta la care a fost scrisa, pe care o aminteste de cateva ori pe parcursul cartii, 82 de ani, predispune la precipitare. Simti ca vrei sa spui tot dar nu prea mai ai timp, asa ca incerci sa concentrezi in cateva cuvinte o intreaga ideologie si filozofie de viata, din care audienta poate spicui cateva replici memorabile, poate fi agasata de anumite afirmatii, mai ales atunci cand nu intelege ca Vonnegut a fost ceea ce in limbajul internetului s-ar numi un troll. O propozitie de genul "Am facut o mare greseala luandu-mi diploma in antropologie, deoarece nu suport oamenii primitivi - sunt extrem de prosti" nu trebuie citita ad literam, altii sunt "primitivii" in cauza, nu cei din epoca straveche ;).
Nu ma pot abtine sa nu remarc cu parere de rau ca traducerea este mult sub nivelul autorului...  Nu e chiar o catastrofa, sunt mai mult stangacii, insa bucuria intalnirii cu ultima creatie a lui Vonnegut mi-a fost stirbita de formulari nefericite de care m-am poticnit pe parcursul lecturii. De genul "anul cand am realizat Slaughterhouse Five", "scriere creatoare" pentru "creativa", termenul consacrat, "putine, dar foarte putine familii continua sa aiba familii numeroase", "cand era mica, lecturile preferate de ea erau misterele cu Nancy Drew". Si altele. Chiar nu vanez greseli, doar imi sar in fata, cand citesc in minte textul, ma zgarie in urechea muzicala si apoi tasnesc din ea in fata ochilor.  Trecand peste ele, vom gasi o carte ce imbina placut amintirile, panseurile si consideratiile asupra lumii in care autorul traieste exprimate, dupa caz, cu umor, sarcasm, ironie, nostalgie sau compasiune.

luni, 31 octombrie 2016

Nu este copilul tau!

  Izgnanie (2007)

 Ca tot aminteam acum cateva zile de Leviathan, astazi vreau sa va povestesc despre cel de-al doilea film de lung metraj al lui Zviaghintev. A aparut dupa Intoarcerea din 2003, un film care mi-a placut, poate nu la fel de mult ca Leviathan, cel care mi-a deschis calea catre creatiile rusului, dar suficient cat sa vreau mai mult si sa incep vizionarea filmului de fata cu incredere. Si incep... coline, un copac in lateralul cadrului, la un moment dat se apropie un punct. Auzim huruitul punctului, care capata forma de masina, vine, trece prin cadru, camera ramane in continuare fixa asupra peisajului golit de orice miscare cateva secunde bune. Apoi se deplaseaza impreuna cu masina si cu ocupantul ei, recent impuscat in mana, spre casa fratelui acestuia. Frate care este personajul principal, Alex (Konstantin Lavronenko, tatal copiilor din filmul precedent). Cu viteza unui melc ce alearga din toate puterile, filmul incepe sa se dezvolte. Ataaat de lent si glacial, incat e nevoie de rabdare ca sa parcurgi prima ora. Dupa aceea, cand ne-am edificat asupra personajelor si relatiilor dintre ele sau a absentei lor, mai ales cu sotia, incepe sa se contureze si atmosfera. 
Nu ma consider neaparat printre spectatorii avizati (desi e greu de spus ce inseamna un spectator avizat de film), insa in disputa ce are in centru filmele cu pretentii, adica acelea care ies din sfera divertismentului imediat, trecator, incercand sa-si lase o amprenta mai adanca asupra privitorului, cred ca ma situez undeva pe la mijloc: nici nu consider ca forma lipsita de continut este arta, idee pe care incearca sa o induca publicului unii critici de gen, marsand pe o cultura cinematografica ce ar trebui, daca o avem, sa ne arunce intr-o stare de admiratie in fata oricarei pretiozitati vizuale, dar nici nu cred, cum spune vocea poporului, ca cinematografia de arta este pur snobism. Pur si simplu, anumite filme ating ceva in interior prin problematica sau emotia transmisa, altele nu. Pe cele din urma le consider supralicitate atunci cand le vad premiate si mult laudate. Izgnanie a fost printre contracandidatii la Palme d'Or ai lui 4, 3, 2 si, o spun fara urma de patriotism, filmul lui Mungiu merita sa castige. Dar acum, de cand criteriile valorice sunt date peste cap complet, de ajung folkistii sa ia Nobel pentru literatura, oricum mi-am pierdut total increderea in jurii si premii. Nu ca as fi avut vreodata prea multa si mai ales nu in ceea ce priveste premiile literare. Revenind la filmul de fata, Konstantin Lavronenko a obtinut premiul cel mare de la Cannes pentru rol masculin. Poate meritat (nu-i cunosc contracandidatii), dar prestatia sa se pierde in senzatia generala lasata de film.  In plus, repeta prea mult rolul din filmul precedent, acela al unui tata rece si autoritar in fata celor doi copii.
scurt, intre cei doi soti din a caror casnicie comunicarea pare sa lipseasca total, intervine o ruptura brutala in momentul cand Vera ii marturiseste lui Alex ca este insarcinata si copilul nu este al lui. Evident ca reactia oricarui om normal, macar dintr-un impuls de curiozitate ar fi fost "dar al cui?". Insa interiorizatul Alex nu este chiar un om normal, iar apucaturile sale de interlop (filmul nu ne lamureste cu ce se ocupa, dar are un frate prins in tot felul de activitati periculoase) il fac sa se gandeasca in primul moment ca singura varianta de a iesi din impas este sa-si ucida sotia, cu care are deja doi copii. Este o solutie evidenta, nu? Si, dupa ce o mai taraganam inca vreo jumatate de ora admirand pustietatile din jurul casei de la tara a cuplului, unde (din nou nu se stie de ce nu pana atunci si de ce tocmai atunci) familia a venit sa locuiasca pentru o vreme, cunoscandu-i vecinii cu care parca n-ar vrea, parca ar vrea sa aiba de-a face, Alex va lua o hotarare. 
Daca inertia si apatia Verei isi vor gasi pana la urma explicatia, cu omul asta tot nu m-am prins ce era in neregula... Filmul, inspirat de o nuvela a scriitorului William Saroyan, sufera in primul rand de o lipsa totala de background al personajelor. Parca vin de nicaieri si merg spre niciunde, parca ar vrea sa fie cumva tensionat si apasator dar nu are de ce sa ancoreze senzatiile pe care se straduieste sa le transmita, parca incearca sa spuna ceva dar nu reuseste sa o faca decat in ultima jumatate de ora. E unul din acele filme care par extrem de lungi, in care 2 ore si jumatate se transforma in 5, dar rezisti pana la sfarsit doar ca sa gasesti un fir de care sa te agati in intelegerea lui. Am mai vazut peisaje rusesti frumos filmate, iar drama domestica ce se consuma lent m-a transpus parca intr-o povestire de Alice Munro, care nu mi-a dat niciodata impresia ca ar avea ceva esential de spus. Meritul este ca firul acela de care vorbeam il primim, dar parca a venit prea tardiv, cand deja esti exasperat de o incetineala fara alt sens decat de a ne arata peisaje: cadre cu casa din toate unghiurile, interior/exterior, cadre cu podul suspendat pana la casa din toate unghiurile, cu dealurile din jur, cu padurea de aluni, cu masinile oaspetilor care vin in vizita, cu gara satului. 
Ironia filmului este ca, avand in centru lipsa de comunicare in cuplu, o tragedie creata de incapacitatea partenerilor de a se intelege si a-si discuta problemele, se transforma el insusi intr-o productie care nu vrea deloc sa comunice cu spectatorii timp de vreo doua ore si, abia in ultima jumatate de ora, pare sa-si dea seama ca niste nevinovati privitori ii dau tarcoale si incearca sa-l intrebe: "ba, filmule, ne spui si noua ce vrei si de ce existi?". Si, pana la urma, o face, ca sa nu ramana doar un fas pretios pentru cercul inchis al "initiatilor". Dar nu suficient cat sa prinda la plebe, nici chiar la cea admiratoare a lui Zviaghintev.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Pentru ca fiecare om trebuie sa ajunga in ceruri in felul lui


Truman Capote - Acum ne despartim. Povestiri inedite 

 Dupa vreo doua romane care n-au reusit sa ma captiveze, ma intorc la proza scurta. Stiti cum se intampla, ai o relatie de lunga durata cu o carte care se termina dezamagitor, cateva aventuri mici sunt numai bune pentru a reveni pe linia de plutire a angajamentelor pe termen lung. Evident ca nu pornesc niciodata la drum cu gandul ca nu va merge. Nu as citi o carte doar asa, sa mi-o trec in CV, fara sa ma mane nimic spre ea. Nu spun ca nu s-a intamplat niciodata, dar atunci aveam obligatii scolaresti si vremea aia a apus demult. Cand timpul se mai imputineaza si se mai formeaza gusturile, devii mai selectiv. 
Citind cele 14 povestiri ale volumului de fata, nu ma asteptam sa gasesc opera unui maestru, ele sunt rodul unei minti fragede si al unei experiente de viata limitate, sunt trecute mai mult prin filtrul emotiilor decat al tehnicii literare. Tocmai de aceea, impactul lor este unul imediat, starnit la nivelul primar de sentimentele carora le dau glas. O stiam de cand am citit Asta este pentru Jamie in revista iocan si tot atunci mi-am propus sa citesc si celelalte povestiri din volum, pentru ca stilul tanarului Capote are o prospetime si o sinceritate cuceritoare. Cu naivitatea varstei, vede detalii pe langa care altii trec nepasatori si simte cu sensibilitatea si curiozitatea avida de a descifra natura umana a adolescentului care era cand a scris aceste texte.
Multe dintre personajele fragmentelor reunite in volum sunt copii sau tineri interiorizati, neadaptati, misteriosi sau marginalizati. Interactioneaza dificil cu adultii, le analizeaza din exterior lumea mult prea complicata pentru inocenta lor. Primele intalniri cu experientele generale ale vietii (cu iubirea, cu moartea) sunt privite de Capote, aflat la varsta eroilor sai, cu empatie si poate tocmai in asta sta secretul capacitatii de a le comunica cititorilor. Isi plaseaza intamplarile in oraselul american tipic din sud de unde orice tanar viseaza sa evadeze, in zonele mlastinoase din care primejdia pandeste cu mai multe chipuri, fie ca se contureaza in imaginea unui criminal periculos cautat de localnici sau a sarpelui veninos.
Doua dintre povestiri ne scot complet din lumea proaspata si ingenua a copiilor.  Strainul familiar ne duce in extrema cealalta, in universul unei batrane a carei singura placere pare sa fi ramas aceea de a vedea cum le-a supravietuit cunoscutilor sai, iar Spirite inrudite ne prezinta un dialog intre doua femei ce povestesc despre moduri de a-si ucide sotii cu linistea cu care ar schimba retete culinare. In rest, aceste prime incercari literare ale lui Capote ne aduc in fata personaje si conflicte ce-i vor marca intreaga opera : albi si negri, copii si batrani, cu slabiciuni si aspiratii atat de general umane incat cititorul se apropie de ei cu tandrete si intelegere. Se observa si aici aceeasi grija de mai tarziu de a pastra in echilibru tehnica si emotia, de a ascunde in spatele unor fraze in aparenta seci un torent de sentimente, de indoieli si sperante, un fior de izolare si singuratate ce va urmari si destinul autorului, mai ales in ultima parte a vietii. Dialogurile ezitante, in care personajele isi ascund sau nu reusesc sa isi exprime trairile, nu sunt un semn de stangacie. Dimpotriva, ele reusesc, prin structura eliptica, sa exprime mult mai mult decat cuvintele explicite, cu o subtilitate impresionanta pentru un adolescent.
 In afara de Asta este pentru Jamie, pe care o aminteam cu entuziasm cand am vorbit despre revista, o alta preferata a mea din volum este Traffic West, o mostra de concizie cu o capacitate de evocare izbitoare (si nu intamplator am folosit cuvantul "izbitor"). In ce fel se vor intersecta destinele a patru directori de companii cu cele ale unor tineri si al unui primar dintr-un orasel, va las sa descoperiti singuri.
E drept ca eu, in egoismul meu de cititor, m-am bucurat sa ma intalnesc cu aceste povestiri. Dar imi persista in minte o intrebare: oare ar fi trebuit sa fie publicate? Nu la noi, de indata ce au scapat in lume, e greu sa le mai opresti. La ei, in America. Atata timp cat autorul lor nu a dorit sa le aduca la cunostinta publicului si editorul le-a pastrat intr-o arhiva, mi se pare lipsit de simt etic sa se procedeze la publicarea lor...  Dar ce mai conteaza etica intr-o lume guvernata de mercantilism ce nu i-a lasat lui Capote dreptul de a ramane in istoria literaturii doar prin ceea ce el a dorit sa ofere cititorilor?!

marți, 25 octombrie 2016

Adevaratii eroi


Javier Cercas - Soldatii de la Salamina

Am senzatia ca romancierul spaniol este genul de scriitor care nu se poate dezice de propriile manierisme. M-a facut sa ma indragostesc de el cand am citit Legile frontierei, dar m-a dezamagit partial cu cartea considerata unanim cea mai buna creatie a sa, cea de fata. Poate ca multi au citit cele doua carti publicate in limba romana (nu stiu, mai sunt si altele?) in ordinea fireasca, cea a aparitiei. Poate daca as fi facut asa, m-as fi extaziat si eu in fata Soldatilor... si as fi citit Legile... cu reticente, aducandu-i obiectiile pe care le voi exprima in continuare. Imi dau seama ca perceptia personala a fost determinata doar de un joc al hazardului ce mi-a dictat ordinea citirii. Dar cele doua sunt mult prea asemanatoare ca demers pentru a nu le privi in paralel. 
Daca Legile... pornea pe urmele unui infractor juvenil, Soldatii... intreprinde o ancheta similara, avand insa in centru o personalitate a Falangei spaniole, Sánchez Mazas, a carei biografie a fost marcata de executia in grup din care a scapat ca prin minune, pentru a intalni privirea unui soldat franchist plecat in urmarirea sa, ce a refuzat sa-i deconspire ascunzatoarea. Pornind de la intamplarile petrecute cu 60 de ani in urma, biograful narator ii reconstruieste viata din insemnari si marturii ale celor care l-au cunoscut, incepand cu fiul sau. Ceea ce incepe ca o culegere de material documentar pentru o carte devine cartea insasi, prin acelasi procedeu al investigatiei literare practicat de Cercas si in Legi... Un martor conduce la altul, o afirmatie naste alte intrebari si deschide alte piste de urmarit, un secret ascunde poate un altul, mult mai important. 
Structurata in trei parti, doua din perspective subiective, cea din mijloc reprezentand o insiruire detasata de fapte si intamplari, cartea nu are in centru doar un personaj real, ci o intreaga epoca, cu eroii anonimi ai unor razboaie dinainte pierdute, cu aura amara a invinsilor din luptele fara invingatori ce m-a dus cu gandul la eroii lui Sabato din "Despre eroi...". Perseverenta in deslusirea incalcitelor fire ale trecutului este comuna cu cea din Legile frontierei, ca si fatetele in permanenta schimbare ce reflecta personalitatea lui Mazas aici, a lui Zarco dincolo. Pornind pe urmele unui erou, investigatorul va gasi un altul, insa pana atunci e nevoie de o redefinire a notiunii de "erou", demers in care il va ajuta nimeni altul decat Roberto Bolaño, personaj al cartii, care ii ofera, la intrebarea "ce este un erou?", urmatorul raspuns: 
"- Nu stiu. Cineva care se crede erou si reuseste. Sau cineva care are curajul si instinctul virtutii si de aceea nu greseste niciodata, sau macar nu greseste in singura clipa in care conteaza sa nu gresesti, drept care nu poate sa nu fie un erou. Sau cineva care intelege, precum Allende, ca erou nu este cel care ucide, ci acela care nu ucide si nu se lasa ucis. Nu stiu."
Am sorbit paginile in care personajul-autor vorbeste despre intalnirile sale cu Bolaño, de altfel ultima parte a Soldatilor... a recompensat efortul de a nu fi abandonat cartea in partea a doua, cand parca-parca imi venea. Obsesia nationala spaniola a Razboiului Civil era atat de departe de preocuparile si gandurile mele din momentul lecturii incat marturisesc ca n-am prea gustat aceasta istorie reala insiruita sec, cu fapte si repere politice. Cea de-a treia este punctul forte, cautarile din aceasta ultima parte au ridicat mult volumul in ochii mei, i-au dat intensitate si au oferit o perspectiva noua. Abia aici apare literatura, abia aici intelegem ca personajul principal nu este cunoscutul Mazas, ci umilul Miralles, eroul discret si uitat care a supravietuit razboaielor purtate pentru cauze ce nu-i apartineau. Si aceasta inegalitate literara ma face sa prefer Legile frontierei, o carte pe care am gasit-o mai unitara, mai consecventa in propria-i abordare.

joi, 20 octombrie 2016

Leviathanul rusesc, din nou


Viktor Remizov - Cenusa si tarina 

Literatura rusa contemporana (cel putin ce am citit eu in ultimii ani) tinde sa urmeze doua directii generale: una avangardista, cand comica, cand ermetica, cu trasaturi ce amintesc de Daniil Harms, alta mai degraba citadina, ancorata in prezent, cu un ochi aruncat spre tendintele occidentale, prin care mai palpaie uneori vag elementele consacrate ale "spiritului rus". Ambele ajung, in cele din urma, la un numitor comun, absurdul. Fie ca este vorba de o existenta individuala sau de un intreg sistem de valori ori social, ceva e putred in Rusia. Dar asta o stim deja cu totii, chiar si cei care nu prea citesc literatura. Ceea ce face insa literatura rusa contemporana este sa ne ofere un context, sa transforme etichetele generale in cazuri concrete, sa le dea personalitate, culoare locala, sa le imbrace intr-o sensibilitate ce ne poate aduce mai aproape personaje din colturi uitate de lume. 
Iar in Cenusa si tarina chiar putem vorbi de un colt uitat de lume. Satucul din estul extrem al Rusiei asupra caruia autorul fixeaza o lupa ce-i pune in evidenta si cele mai ascunse detalii pare sa-i fie bine cunoscut, la fel cum dovedeste o cunoastere excelenta si a jargonului (transpus cu migala in limba romana de traducatoarea Justina Bandoi) specific indeletnicirilor locului, pescuitul si vanatoarea. 
Tot timpul cat am citit cartea mi-au venit in minte secvente din excelentul film al lui Zviaghintev, Leviathan. Nu numai pentru ca isi plaseaza actiunea in aceeasi izolare rece a pustiului Rusiei, ci si pentru ca personajele de aici si de acolo sunt unite de cateva fire comune iar tensiunea cartii provine, ca si cea a filmului, dintr-o increngatura de aspiratii si abuzuri petrecute in umbra protectoare a coruptiei generalizate. ("Si apoi, ce sa mai intelegi? Militienii, care ar fi trebuit sa pazeasca pestele de unii ca el, il pusesera chiar ei sa-l prinda. " "Seful militiei nu era om rau, rezolva problemele nu dupa lege, ci in felul sau, adica putea sa treaca multe cu vederea...")
Suiera vantul printre paginile sale, un ger dureros isi pune amprenta asupra peisajelor descrise cu un fior liric ce inveleste ca o mantie de zapada brutala realitate, formata din mecanismele bine unse cu spagi. Cat timp fiecare isi vede de treaba lui si isi plateste "cotizatia" sau taxa de protectie, pactul de neagresiune intre autoritati si contrabandisti ramane in vigoare. Este nevoie doar de un mic gest pentru ca tensiunea sa izbucneasca, de un moment de nesupunere, de incalcare a regulilor nescrise, ce provoaca in acelasi timp antipatii dar si respect in fata caracterelor puternice. Vanatorii de animale ii va lua locul cea umana.
Ca sa ma intorc la "spiritul rus", citeam undeva niste concluzii ale unor studii de psihologie sociala, unde se arata ca valorile rusilor nu au legatura cu democratia sau adevarul, ci cu gloria si puterea. Despre putere este vorba si in cartea de fata, despre nesupunere in fata regulilor nescrise, pentru ca acelea scrise rar isi fac simtita prezenta in semisalbaticia tinuturilor intinse din taiga. Nevoia de a trai dupa propriile legi si de a-si manifesta libertatea in deplina concordanta cu pulsul naturii, ale carei resurse localnicii considera ca li se cuvin, ca e firesc asa, dupa cum s-a transmis din stramosi, duce la refuzul normelor si ingradirilor impuse. Iar autoritatile din partea locului stiu ca au de-a face cu oameni aspri si hotarati, asa ca prefera sa pastreze o situatie ambigua din care sa-si culeaga foloasele.
"Aici nu-i sat, aici e taiga! Unde sa-l inchida? pe culmea dealului? Pina aici trebuie sa ajungi, si ai vazut si tu ce munca e! Pe urma sa stea de paza? Cine crezi c-o sa faca asta? Nu, n-au cum sa-l inchida! De ce sa munceasca daca pot foarte bine sa adune bistarii fara munca? Sint multi care, cum au platit pina acum, asa au sa plateasca si in continuare..."
Avem ample descrieri de natura (vegetatie, animale, zapada) si de personaje, un timp mi-a placut sa citesc despre aceasta atmosfera atent construita si despre relatiile intre pescari, vanatori, forte de ordine. Insa mi-am dat seama spre jumatatea cartii ca ritmul trena, ceva nu se prea lega, s-au introdus prea multe personaje carora li se lasa prea putin spatiu de desfasurare, s-a lucrat prea mult la ideea separarii dintre cei dispusi sa plateasca tributul si cei care, asemenea haiducilor, prefera sa ia drumul codrilor, de fapt al taigalei pentru a-si pierde urma, repretand aceleasi argumente in gura mai multor personaje. Conflictul ce parea sa izbucneasca devine unul surd, accentuand o atmosfera generala, fara sa se indrepte spre aprofundarea situatiei si o rezolvare transanta. Cam ca in filmele noastre... Meritul de a scrie un roman social despre satul rus contemporan este putin umbrit in viziunea mea de faptul ca, desi avem un material dens, el ramane partial nemodelat, lucrat doar la scara mare. Autorul incearca sa suprapuna pe el cateva scene particulare, dar dau senzatia unor povestiri separate, ce nu contribuie cu nimic la unitatea romanului, de genul "Moscovitul si ursul" sau "Iubirea sefului militiei" ori "Cantaretul din taiga". Complicitatile si rivalitatile, intriga romanului, sunt ingropate de avalansa de detalii descriptive. Eu am terminat cartea cu senzatii impartite, e interesanta dar stiti... "interesant" poate fi, pe alocuri, si un eufemism pentru plictisitor ;).
Si un argument impotriva apostolilor diacriticelor (inflexibilii care nu pot deduce din context sensul cuvantului dar nu se sfiesc sa scrie cu dezacorduri, avand constiinta acoperita cu caciulite si bine virgulata sub s-uri si t-uri): chiar si pe site-ul Polirom, titlul este trecut exact cum l-am scris eu. Nu zic sa-l scrieti asa daca va e usor altfel, doar sa nu-mi reprosati comoditatea asumata generata de obisnuita cu tastatura englezeasca :)!

sâmbătă, 15 octombrie 2016

Kim Kardashian


Michelle Gable - Un apartament la Paris 

Ha! V-am pacalit :P. Puteam sa-mi numesc postarea si Bianca Dragusanu daca voiam sa raman pe meleagurile noastre, dar le-am preferat pe cele ale autoarei cu inselator prenume frantuzesc. Dar o legatura tot este: sa ne imaginam ca peste vreo suta de ani, dupa ce Kim Kardashian va fi demult oale si ulcele, apartamentul sau ar fi descoperit ca o capsula a timpului bine conservata, neatinsa de decenii, cu toate gentile Vuitton, rochiile Chanel si pantofii Louboutin din dotare (sper ca am trecut testul monden, ca-s printre putinele marci pe care le stiu). Probabil ca vreun scriitor din acea epoca, mai degraba o scriitoare, pentru ca doamnele sunt mai susceptibile sa pice in plasa frivolitatilor mondene, ar face o pasiune pentru existenta sa si ar scrie o carte pornind de la aceasta descoperire. Se va gasi o noua Michelle Gable care sa-i readuca la viata epoca si sa-i idilizeze personalitatea, se vor gasi cititori care din fascinatia si nostalgia pentru o lume necunoscuta direct sa-i citeasca productia, asa cum am facut si eu cu romanul de fata.
Marthe de Florian a fost ceea ce se numea cu ceva timp inainte o curtezana, in vremea ei demimondena, acum in engleza i-ar spune socialite iar la noi, probabil, nu stiu... eu tot curva i-as zice. E drept, una de lux, botoxata si siliconata, genul de persoana care tine sa fie vazuta, sa aiba, pune mare pret pe stralucirea aparenta si pe recunoasterea unui statut social (invitatii la petreceri luxoase, parteneri din inalta societate) si pe valorizarea prin ochii celorlalti. De aceea este mai interesata de potentialul financiar al partenerului decat de orice altceva. E drept ca la sfasitul secolului XIX, din nefericire pentru ele, nu existau productii TV de duzina care sa le bage in seama, era insa o presa de scandal ce le reflecta prezenta in cronicile mondene si mai ales exista eterna si fascinanta gura a lumii, pe care puneau mare pret. In cazul de fata, ea dadea pulsul unui Paris in care luxul si opulenta erau expresia implinirii personale. 
In acest Paris, orfana crescuta la manastire si nevoita apoi sa se descurce singura, osciland intre doua perspective de viitor, aceea de prostituata si cea de muncitoare in fabrica, avea sa ajunga o regina neincoronata a inimii unor barbati celebri. Istoria sa este incadrata in rama celei a expertului in antichitati, americanca April, ce lasa o casnicie in pragul destramarii pentru a veni in Orasul Luminilor sa evalueze mobilierul dintr-un apartament nedeschis de zeci de ani, in calitate de reprezentanta a casei de licitatii Sotheby's. Pe masura ce devine tot mai acaparata de povestea curtezanei din Belle Epoque, fosta proprietara a casei, isi traieste, cum era de asteptat inca de dinainte de ajunge, propria idila pariziana.
Daca ma straduiesc sa gasesc un merit acestei carti, el consta in detalii ce dau o culoare locala care m-a facut sa nu consider lectura zadarnica: de la eticheta vremii pana la mobilier, de la lumea artistilor si celebritatilor epocii pana la cei mizeri si lipsiti de perspective, de la Expozitia Universala din 1889 pana la faimoasele baruri si cabarete ale timpului, autoarea trece in revista acel Paris care noua ni se pare astazi boem si nostalgic. Daaar... exista un mare "dar": scrie despre Paris ca o americanca, cu nonsalanta si dezinvoltura cliseelor produse de natia ei in privinta francezilor. In plus, scrie ca o femeie, cu o viziune superficiala, alcatuita din dantele, pomezi, intrigi, rochii si invidii, ca si cum ar face o cronica mondena. Si nu doar in partea in care se exprima Marthe, al carei apartament a fost intr-adevar descoperit acum vreo sase ani la Paris neatins de timp, descoperire de la care si porneste fictiunea. De dragul povestii, ii inventeaza o paternitate celebra (un cunoscut autor francez, poate cel mai faimos), ii muta data nasterii cu vreo 10 ani mai incoace, sa poata fi inca in floarea tineretii cand se intampla unele evenimente din carte / realitate si ii inventeaza un jurnal ce incearca sa o aduca mai aproape publicului. Si April, americanca, ajunge sa se implice personal, sa se identifice pana la un punct cu personajul cercetarii sale, iar capitolele ce-i sunt dedicate alterneaza cu cele din jurnalul lui Marthe, un jurnal conceput asa cum ar crede autoarea ca s-ar exprima si ar simti o demimondena de la sfarsitul secolului XIX. 
Dincolo de siropelul si senzatia de frivolitate generala a cartii, cred ca cel mai mult m-au deranjat judecatile de valoare cu aer de barfa de coltul strazii puse in gura Marthei: 
"Nu doar ca si-a gasit o binefacatoare in mademoiselle Stein, de o bogatie pe care n-a revarsat-o nimeni asupra lui Boldini, care n-a avut nevoie de o americanca urata ca sa-si faca un nume, dar monsieur Picasso, pe deasupra, utilizeaza (sic!) un publicist! Nu-i vorba de nimeni altul decat de caraghiosul de Apollinaire, cu parul lui cret si cu un rubin pe degetul cel mic,  dar are un publicist! Toata lumea crede ca Apollinaire e tare cultivat si bogat. Dar nu arata asa decat pentru ca-l imbraca maica-sa! O stiu din sursa sigura!
Am terminat cartea doar pentru Paris. Nu mi-au placut nici personajele, absolut superficiale, nici istoria de familie a americancei nu m-a convins, nici povestea de dragoste (se putea altfel?) traita la Paris, nici marile dezvaluiri. Apropo de care, daca chiar sunteti hotarate  sa cititi cartea - stiu de ce am folosit femininul ;) - evitati sa aruncati o privire arborelui genealogic de la final, devine totul foarte plat si extrem de previzibil.

joi, 13 octombrie 2016

Si au trait fericiti...


Michael Cunningham - O lebada salbatica si alte povesti

Dupa pumnul literar pe care mi l-a administrat elegant 2666 facandu-ma KO, am simtit nevoia unei evadari din realitate. Si cum basemele copilariei pastreaza o aura nostalgica si protectoare, chiar si atunci cand sunt golite de magie si aruncate in banalitatea vietii de zi cu zi proiectand lumi intunecate, am citit povestile lui Cunningham, ce transpun personajele imaginare in lumea reala. Ar fi putut fi ce aveam nevoie, o lectura usurica, relaxanta, fara prea mult imprevizibil, sa apuc sa ma dezmeticesc din vartejul in care ma aruncase chilianul, dar suficient de dark cat sa nu ma trimita intr-o extrema idilica unde toata lumea canta, rade si danseaza. 
Eroii lui Andersen si ai fratilor Grimm prind din nou viata, dar parametrii in care se desfasoara sunt cei ai lumii reale, in care corola de minuni a fost strivita si imaginarul a fost intoxicat de viciile si cutumele contemporane. Inainte de a-i cunoaste in povestea lor sau dupa ce ea s-a incheiat si au trait fericiti pana la adanci batraneti, cand idila s-a consumat si in viata de cuplu a aparut rutina, vrajitorii, printii si printesele capata chip uman, primesc un background, personajele negative au motivatii si scuze, iar cele pozitive isi dezvaluie si partile mai putin placute. Ceea ce doreste sa faca Michael Cunningham cu cartea asta este sa puna nuante de gri intre albul si negrul basmelor, sa adauge slabiciuni si esecuri existentelor perfecte, dandu-le jos aura de invulnerabilitate, sa ne induca sentimente de compasiune pentru cei perceputi de obicei ca the villain
Insa are si el, ca orice om, slabiciuni. Si ele se transforma intr-o motivatie de a evoca lipsa de perfectiune a ceea ce este conceput de obicei ca perfect: 
"Va rog sa va puneti intrebarea asta: daca v-ar sta in putere sa aruncati o vraja asupra atletului superb si a iubitei lui fotomodel sau asupra vedetelor de cinema care tocmai s-au casatorit si au toate sansele sa produca, prin combinatia ADN-ului lor, copii care ar parea din alta lume... ati face-o? Va irita vreun pic aura lor de fericire si prosperitate, nemarginitele perspective pe care le au? Va infurie din cand in cand?"
Nu, absolut deloc, traiesc in izolarea mea, fara interes si departe de vartejuri care nu ma afecteaza (ca pe cele socio-politice nu prea le pot ignora). Pe autor se pare ca da, ca exact asta face cu personajele frumoase si pozitive ale basmelor copilariei. Aducandu-le in cotidian, transformand papusi fascinante in niste jucarii stricate, autorul le ia exact ceea ce le dadea farmec, le condamna sa-si piarda stralucirea, ca un vrajitor ce arunca un blestem asupra lumii povestilor transformandu-le in anti-povesti. Bine, poate sunt si piticii mei, mult mai mult de sapte, ce-mi soptesc ca trucul rastalmacirii basmelor a fost abuzat in toate felurile in literatura si cinematografie.
De aceea si cartea mi s-a parut mult prea previzibila in dorinta ei de a intoarce destinul fiecarei povesti pe dos, adoptand o reteta prea facila: as putea sa va spun si eu ca, dintr-o mie de ratuste complexate, doar una va deveni lebada, insa Cunningham ar alege sa ne spuna banala poveste a alteia dintre cele 999. Ori ca bietul imparat ce-si comanda mereu haine noi fara sa fie multumit nu era manat de vanitate, ci suferea de cine stie ce malformatii fizice pe care dorea sa le ascunda ori era trist pentru ca intelesese, vorba lui Nastratin Hogea, ca "toti privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc". Sau sa ii inventez Cenusaresei o malformatie a labei piciorului ce o complexeaza teribil si face sa fie singura fata din regat careia i se potriveste pantoful cu pricina.
Unele povesti pornesc de la dezondamantul basmului spre inceput, pentru a ne arata cum s-a ajuns acolo, altele ne prezinta ce se intampla dupa ce s-a pus punctul final al povestii, dupa ce relatia dintre Alba ca Zapada si Printul ei s-a uzat ori dupa ce vraja printilor transformati in lebede a fost rupta si cel ramas cu aripa de lebada ajunge sa fie perceput ca eternul handicapat fizic, neocolit de glumele crude ale copiilor familiei si de sentimentul propriului esec. Acelasi sentiment este prezent si in sufletul nimfomanei imbatranite ce-si construieste o casa cu acoperis din turta dulce ori in cel al Frumoasei, pentru care nu mai exista un alt loc bun pe lume decat alaturi de Bestie. Iar personajele asa-zis pozitive? Ele sunt cele pline de defecte trecute sub tacere de basmele originale. Sunt Jack cel lacom si cam prostanac, printul necrofil, printesa ce-si incalca promisiunea fata de Rumpelstiltskin, Rapunzel ce-si minte zi de zi sotul pentru a-i hrani iluzia iubirii... 
Am ramas cu o senzatie de dezamagire. Asta pentru ca ma amagesc de la Orele incoace ca este vorba de un autor bun si fiecare carte de dupa aceea imi scade impresia. Ma gandesc ca exista potential si in viziunea lui asupra povestilor, ca putea sa se joace mai frumos cu tonurile intunecate, dar sarcasmul si doza de perversitate nu sunt sustinute suficient stilistic. A fost prea expeditiv, a folosit intr-o carte pentru povesti destinate adultilor resursele celor pentru copii: limbaj cat mai simplu, constructii lipsite de surprize si nuante. Un exercitiu amuzant, dar mai mult pentru autor decat pentru cititori... Imi vine in minte povestea lui Neil Gaiman, Oceanul de la capatul aleii, si vad cat de mare este distanta dintre cum mi-ar placea ca un autor sa-mi spuna o poveste si cum o face Cunningham. Pastrand traditia cartilor cu povesti, avem si poze, ilustratiile lui Yuko Shimizu fiind, dupa parerea mea, mai bune decat basmele propriu-zise. La limita dintre stampele vechi si grafica zilelor noastre, surprind mai bine o atmosfera intunecata ce le lipseste textelor.