duminică, 29 noiembrie 2020

De trei ori femeie

  

Cristina Vremes - Trilogia sexului ratacitor 
 
Este reconfortant sa constat ca literatura romana are in continuare resurse proaspete si talentate, dupa cum dovedeste acest debut al Cristinei Vremes, un roman ambitios si oarecum emblematic pentru conditia femeii romance de-a lungul ultimelor decenii, cu ceea ce se pastreaza si ceea ce se transforma in timp, de la o generatie la alta. 
De la bunica Mariana la fiica Liliana si apoi la nepoata Ada, biografiile celor trei sunt plasate parca intr-o ordine cosmica prestabilita, imbibata cu detalii senzoriale, ca si cum suferinta ar fi inscrisa in codul lor genetic. Corpul acestor femei este la fel de important ca si sufletul, nu-i doar un invelis, ci un receptor /transmitator de senzatii, dureri, dorinte. Cand sufletul sangereaza, si corpul o face. 
"Varsatul sangelui, lesinurile, prabusirile, ametelile au urmarit-o toata viata, ca si perioadele lungi petrecute la spital, unde nimeni nu a stiut sa-i dea un diagnostic exact, de ce anume corpul ei se dadea pe sine afara, de parca sangele se ingrosa prea tare, devenea vascos, adunase in el prea mult amar, pana cand nu mai circula, nu mai oxigena maruntaiele, se aduna in pungi groase care supurau, traversand organismul stigmatizat al bunicii Mariana, care cunoscuse fericirea, una compacta, fara asperitati, fericirea rotunda ca un fund de nou-nascut, fara pete, fara urticarie, fericirea ca o piele roz, imbalsamata, timp de patru saptamani fix, dintr-o vineri pana-ntr-o vineri."
Cele trei generatii perpetueaza un lung sir de violente, dar si momentul in care fiecare dintre cele trei femei alege sa se elibereze, sa plece de langa tortionarul lor, un proces de maturizare la capatul caruia propriile esecuri ajung sa se rasfranga asupra urmatoarei venite. Sunt de inteles, prin prisma experientelor traite, retinerea si raceala bunicii, firea critica si nevoia de control a mamei. Cristina Vremes a scris un roman feminist de care cred ca literatura noastra avea nevoie, ce construieste nu unul, ci trei procese de maturizare, trei ipostaze de femei mame, femei sotii, femei victime, femei indragostite, femei pierdute in propria lor viata. O trilogie? Discutabil, eu nu cred ca trei personaje alcatuiesc o trilogie, mai degraba un trio sau o triada. Insa sexul lor nu este nici al doilea, nici slab, nici macar frumos, ci unul ratacind fara odihna, in cautarea unei linisti imposibil de gasit. 
Poate pentru unii va fi o doza mult prea mare de amar, insa el e atat de real din pacate in lumea noastra. Dupa cum marturisea autoarea, cartea s-a construit din fapte traite, imaginate, auzite sau visate, transformandu-se intr-o lume greu de suportat prin adancimea si duhoarea suferintei. Si totul este amplificat de bogatia detaliilor senzoriale, de aceasta corporalitate de care debordeaza cartea, ce mi s-a parut un mijloc brutal, dar eficient, de a puncta evolutia personajelor. In mintea mea, s-au suprapus peste anumite pasaje din carte niste reminiscente din lectura lui Michel Foucault privind violenta si corpul damnat. Acolo, e drept, era vorba despre prizonierii inchisorilor, dar femeile Cristinei Vremes traiesc si ele in propria inchisoare, in limitarile si abuzurile timpului lor, fiind definite de modelarea trupului de catre experientele traite. 
Corpul lor este unul condamnat, supus, imblanzit, sexualizat, modelat de viata, vazut ca o povara, martor al istoriei personale a purtatoarei. Orice senzatie, orice descriere se raporteaza la el, pana si fericirea are forma unui fund de nou-nascut, pentru a da exemplul la indemana din fragmentul de mai sus. Pe alocuri imi da senzatia ca s-a lasat cam mult purtata de sirul metaforelor si devine putin cam prolixa. Dar, dincolo de asta, ramane un debut remarcabil.
Cu o structura circulara, ce incepe cu Ada la camp, protejata de bunica si se termina cu femeia Ada, iesita din spital si aruncandu-se in inceputul necunoscut al restului vietii sale, cartea este si un tur de forta stilistic, in care autoarea trece cu lejeritate de la vorbirea directa la cea indirecta, de la pasaje descriptive la oralitate abrupta sau la lirismul oniric. 
Am gasit pe-acolo si o valoare sentimentala, pentru ca inceputul cartii m-a transportat in propria copilarie si ma gandeam cum figura bunicii Adei imbina, intr-un singur personaj, trasaturi ale ambelor mele bunici. Una dintre ele ma lua la sapa sau la vie, doar pentru a nu lasa un copil de cinci-sase ani singur in curte;  ma jucam, imi faceam de lucru pe deal, pe langa bunici, cu furnicile si cosasii, ori ma ascundeam de soare la umbra vreunui copac cu o carte in brate. La culesul viei era cel mai bine, mai culegeam si eu, dar totul ajungea in stomac. Cealalta bunica a avut curajul in anii  '50 sa isi schimbe viata, sa plece cu un copil de patru ani in brate (mama) de langa sotul care o abuza fizic, sa lase muncile pamantului pentru a deveni croitoreasa (ca si bunica Adei), sa-si construiasca o alta existenta alaturi de cel pe care l-am cunoscut drept bunicul meu, cel care m-a invatat sa merg pe bicicleta, care cand aveam 7-8 ani ma lasa sa-i conduc  motocicleta si combina (iar stapanirea acelui monstru cu motor imi dadea un sentiment de maretie si mandrie). Tot el m-a familiarizat cu tot felul de obiecte ce mi se pareau pe atunci magice: polizorul, rindeaua si alte minunatii din atelierul unde-si petrecea cea mai mare parte a timpului mesterind, cand nu era la munca. Lucra ca mecanic la IAS, pentru cei care mai stiu ce inseamna. M-a impresionat modul in care Cristina Vremes taie in cartea sa felii din viata unei epoci, dar si din carnea si sufletul de femeie.

joi, 26 noiembrie 2020

Necunoscutul din trecut

 

Roddy Doyle - Zambeste 
 
Poate unii s-ar astepta la o carte vesela, eu nu. Cand citesc acest indemn, prima mea tendinta nu este una pozitiva, ci il completez in minte cu continuarea murphy-ana "maine va fi mai rau". De la o varsta incolo, iti vine greu sa-ti imaginezi ca lucrurile vor putea merge spre bine. Victor Forde, eroul romanului, a trecut cu putin de 50 de ani si este un barbat singur din Dublin care, in lipsa de altceva mai bun de facut, isi petrece serile intr-un pub. Se va dovedi insa, citind cartea, ca pentru el acel "maine" la care ma gandeam nu prea mai conteaza, la el caderea in abis, ceea ce a fost mai rau, a inceput inca din copilarie. Acest barbat de varsta a doua, despartit de multi ani de sotie, intalneste intr-o buna zi la bar un altul, ce pretinde ca i-ar fi fost coleg de scoala din vremea cand amandoi frecventau institutia de invatamant a Fratilor Catolici. Desi nu il poate plasa pe cel care pretinde ca s-ar numi Fitzpatrick in propriile imagini din copilarie si nici nu-l place, amintirile comune exista. Incepe astfel o incursiune in memoria ce-l va purta pe Victor prin anii de scoala, cariera de jurnalist, intalnirea cu cea care avea sa-i devina sotie.
Nu este deloc o carte asa cum pare. Daca au fost pagini cu scene de sex gratuite si inutile in prelungirea descrierii lor, rand pe rand, parand irelevante pentru structura de ansamblu, cand m-au exasperat multele note de subsol ce explica referinte pop culture cunoscute de mai toti cititorii (Jim Morrison, Bruce Springsteen, Lord of the Rings, Game of Thrones, etc.), am trecut, am continuat si m-a recompensat la sfarsit.
Exista in viata lui Victor un episod care-i marcheaza intreaga existenta, dezvaluit inca de la inceput, ce da si titlul: 
"Ne asculta si ranjea. Era ranjet, nu zambet. Cuvantul "nepotrivit" avea sa fie folosit abia cativa ani mai tarziu. Dar ranjetul de atunci era nepotrivit. Totul era nepotrivit. Fratele Murphy era tachinat, luat peste picior de-o clasa de baieti, iar lui ii placea asta. 
Si atunci a zis-o: 
- Victor Forde, niciodata nu pot rezista zambetului tau. 
S-a lasat tacerea. 
Era la sfarsitul lui septembrie. Ma gaseam la gimnaziu doar de trei sau patru saptamani. Nici n-apucasem sa ma dumiresc. Tot felul de profesori noi, de aceeasi talie cu baietii mai mari ca varsta, violenta, permanenta amenintare cu violenta.
Episodul este descris de autor ca fiind o parte din propria sa experienta. Se pare ca a existat un Frate Crestin in viata lui care i-ar fi spus "Roddy Doyle, nu pot rezista zambetului tau". Chiar daca cuvintele nu au avut urmari, nu i s-a cerut sa ramana in clasa dupa ore, nu a fost abuzat, isi aduce aminte de senzatiile de vinovatie si rusine, gandul ca zambea intr-un mod gresit, care atragea o atentie nedorita. Si cum abuzul institutionalizat in Irlanda a fost un subiect mult discutat, a dorit sa scrie altceva, care sa-l puna in evidenta tangential, sa nu se centreze asupra lui propriu-zis. Consecintele sunt adanci si pe viata.
A creat astfel o iluzie a fericirii in care a impachetat intreaga carte, a unei vieti traite din plin, pe care timpul a reusit sa o detaseze de experientele traumatizante. A obtinut o istorie surprinzatoare, pe care simt nevoia sa o recitesc candva, pentru a sesiza la a doua lectura ceea ce nu am observat la prima. Pentru ca ultimele pagini m-au facut sa o pun intr-o lumina noua, sa privesc cu alti ochi ceea ce tocmai citisem. Este una din acele carti rare cu intorsaturi de situatie pe care nu le simt venind. Ok, sa zicem ca pe una din ele o intuiam, dar nu si partea a doua, care m-a dus cu gandul la un film despre care am scris aici acum vreo luna si ceva, caruia i-am suprapus atmosfera peste cea din carte. Nu voi detalia prea mult, cand o carte se bazeaza pe niste surprize, prefer sa-i las fiecaruia placerea de a le descoperi. 
Imprevizibila in constructia ei, in modul in care detaliile se acumuleaza si te intrebi tot timpul unde vor duce, pentru ca simti atmosfera apasatoare si intelegi ca nu e totul cum spune personajul, explodeaza intr-un final ce pune in lumina un adevar crud. Creeaza si intretine o perceptie, ii aduce argumente si soliditate, pentru a o rasturna si a o demola apoi, foloseste fictiunea pentru a patrunde in adancul realitatii careia ii da tarcoale in cercuri concentrice, tot mai aproape. Fitzpatrick este antagonistul, colegul din copilarie pe care nu doresti sa-l reintalnesti, ce aduce in fata eroului episoade neplacute, il confrunta cu propriul ego de atunci, strecoara in atmosfera tensiunea unui thriller psihologic ce te astepti in orice moment sa se soldeze cu o crima. Dar este si madlena declansatoare a memoriei, cel ce are deja raspunsurile, dar il ajuta pe Victor printr-un demers maieutic sa le gaseasca singur. Indiferent de impresia finala cu care ati ramane dupa ce ati citi-o, nu este o carte care sa-si lase cititorii  indiferenti! Prin modul cum a fost construita, autorul  stiind exact unde dorea sa ajunga, si-a cam spalat pacatele unor pagini neinteresante pentru mine. Sexul in literatura, daca nu este poetic, amuzant, daca nu genereaza confruntari sau conflict , mi se pare teribil de plictisitor.

marți, 24 noiembrie 2020

Disparitia altui copil

  

 Changeling (2008) 
 
Asa s-au aranjat lucrurile in cursul vizionarilor mele ca, dupa ce a disparut copilul din Italia, la scurt timp sa dispara si cel din America! El a disparut demult saracu' in realitate, prin anii '20-'30 ai secolului trecut, iar filmul pe care l-a inspirat are deja 12 ani, dar raza lui cinematografica abia acum luci vederii mele. M-au atras cele 3 nominalizari la Oscar, regia lui Clint Eastwood, care a facut niste filme chiar reusite,  si Angelina din vremea cand nu devenise inca un schelet lipsit de trasaturi si expresie... Si John Malkovich. Si faptul ca e la un clic distanta, pe Netflix.  
L-am vazut, ceva-ceva m-a prins acolo, ca altfel n-as fi rezistat ca un erou fara cauza celor doua ore si mai bine, desi erau momente cand imi venea sa mai fac un salt temporal in cronologia liniara a filmului, dar nu am cedat impulsului. Marturisesc ca n-am stiut de unde sa-l apuc. Incepand cu titlul. Engleza mea nu-i suficient de buna,  asa ca am investigat ce vrea sa spuna si am gasit asa: ca changeling ar fi in folclorul nordic copilul schimbat la nastere de zane sau troli cu unul de-al lor (adica o troleala!); sau ca ar fi o femeie alungata pe lumea cealalta care nu se poate intoarce fara ajutor. Adica, oricum ai lua-o, duce cu gandul spre ceva magic, spre o directie care este la ani-lumina departare de spiritul pragmatic al eroinei. Chiar daca as incerca sa trag de metafora din toate partile sa o cuprinda, parca tot nu o imbraca potrivit. Eroina care, ca mama singura in anii '30, trebuie sa se confrunte cu disparitia fiului sau. La un moment dat, politia corupta din Los Angeles in cautarea unei lovituri care sa-i ofere o schimbare de imagine in ochii presei anunta victorioasa ca l-ar fi gasit, insa mama nu-si recunoaste propriul fiu... Si de-aici o intreaga lupta cu sistemul, trecand pe la balamuc, prin salile de judecata, prin paginile ziarelor si birourile politiei. 
Filmul mi s-a parut un ghiveci cu de toate (sau o saorma, daca vreti): incepe ca un fapt divers de stiri de la ora 5, parca ar vrea sa fie thriller, la un moment dat vireaza spre un film politist clasic cu criminal in serie, apoi intr-o drama din acelea cu cadre nesfarsite in salile de judecata, nu stiu, a vrut prea mult, a vrut totul si a pierdut pe parcurs dimensiunea umana. Este cam lipsit de empatie fata de subiectul sau, copilul disparut, asa cum insasi mama incepe sa para de la un punct, prea previzibila si lipsita de trairi in interpretare. Replicile sunt dezlanate, fara credibilitate, chiar incepuse sa devina distractiv, desi nu era cazul si precis scenariul nu si-a dorit-o. De exemplu, dupa ce personajul principal spune, la un moment dat, ca nu a incetat nici un moment sa spere, cateva secvente mai incolo marturiseste ca un anumit episod i-a redat speranta. Pai hotaraste-te, femeie, o mai aveai sau nu?!
Imi dau seama ca subiectul, inspirat de o drama reala, era unul serios, cu miza, care sa scoata in evidenta devotamentul unei mame, spiritul de sacrificiu, pana unde poate merge pentru a face adevarul sa triumfe bla-bla-bla. Si daca spun "bla-bla-bla" e pentru ca asa am simtit filmul. A spus prea multe cuvinte mari pentru a mai lasa loc de subtilitate, de traire, de conturarea personajelor, care-s albe sau negre. E un film prea de suprafata, galagios, agresiv cu spectatorul in declamarea scopurilor sale, ceea ce nu-mi place. Ia-ma frumos, invaluie-ma, abureste-ma, du-ma in lumea ta, mai filmule, nu ma trage de maneca, risc sa fac urat si sa ajung la corespondentul spitalului de nebuni pentru hater-ii filmelor unanim apreciate si aclamate. Doua lucruri m-au enervat: ca a iesit destul de prost pentru materialul  (si uman si scenaristic) pe care-l avea ca sa iasa bine si cat de multa atentie a primit un film pana la urma mediocru... Nu c-ar fi primul dar, ca si la carti, mai mult ma enerveaza o creatie care si-a propus sa fie serioasa si mareata si a iesit una care ar fi bine sa-si cunoasca locul in spatiul divertismentului efemer de consum. Nu emotioneaza, e prea conventional, isi imbratiseaza cliseele cu tot devotamentul matern, de la cele de interpretare si scenariu pana la cele de imagine (alt film care se incheie cu largirea cadrului asupra unui oras nepasator la dramele umane ce se consuma in adancurile lui, de cate ori va trebui sa mai vedem asta?).

duminică, 22 noiembrie 2020

Disparitia unui copil

 

Sicilian Ghost Story (2017)
 
Avem aici un film plasat in sudul Italiei si inspirat dintr-un caz real, cu actiunea desfasurata in lumea tulbure si complicata a crimei organizate. La jumatatea anilor '90, un copil de 12-13 ani disparea, rapit de mafia locala in speranta ca tatal sau, colaborator al politiei, va apararea pentru a-l salva. Timp de doi ani, nu s-a stiut nimic despre el, fiind tinut prizonier, mutat dintr-un loc in altul, bruscat si maltratat de cei care, deghizati in politisti, ii promisesera ca-l vor duce la tatal sau care statea ascuns, ca martor protejat.
In filmul celor doi regizori sicilieni Fabio Grassadonia si Antonio Piazza,  viata lui Giuseppe este transformata intr-o poveste cu accente fantastice. Luna, fata alaturi de care descopera fiorii delicati ai primei iubiri, devine eroina principala a ceea ce se doreste o metafora a pastrarii memoriei, a viselor rapite si a coborarii in intuneric. Prin ea, filmul capata o privire calda, plina de compasiune si tandrete. Alegand perspectiva celei care il iubea pe Giuseppe in locul celei exterioare, neutre, sau a uneia profund implicate, a unui membru al familiei, lasa loc pentru  un strop magie, pentru speranta, pentru crearea unui tablou proaspat, neintinat de prejudecatile si tacerile adultilor, devenind povestea unui baiat care indragea caii si se apropia de iubire cu sfiala si candoare si a unei fete visatoare ce a crezut tot timpul ca-l poate salva. 
Pentru a intra mai bine in atmosfera filmului, este bine sa nu stiti cum se termina, ce s-a intamplat in realitate, sa va lasati purtati in aceasta alegorie a sperantei, asteptand sa se manifeste acel deus ex machina magic, supranatural, care sa rotunjeasca fericit povestea. Sau poate nu, riscati ca asteptarile legate de el sa va fie directionate in alta parte, cum mi s-a intamplat mie. Este greu, atunci cand ma hotarasc sa vad un film, sa culeg exact acele detalii care sa ma indemne sa-l vizionez fara sa-mi poluez receptarea cu anumite indicatii legate de semnificatii si modul de a-l privi. De aceea, cand scriu despre el, incerc, in cazurile in care consider ca merita, sa spun cate ceva fara a fi prea mult, fara a incerca sa dau indicii de interpretare a ceea ce vede fiecare. As vrea totusi sa spun cateva lucruri, sperand ca nu-s spoilere prea mari, ci doar ca inlatur anumite etichete. 
S-a spus ca ar fi un film fantasy, cu o atmosfera de Guillermo del Toro, cu adaugarea mea ca intotdeauna cei care spun asta se gandesc doar la El laberinto del fauno. Cel putin asa scria in prezentarea de pe pagina Les Films de Cannes à Bucarest. Ideea a fost preluata, probabil, chiar din etichetarea filmului. Forget about it! Nu va asteptati ca magia sa se implineasca, nu sperati la fantastic, riscati sa aveti asteptari prea mari ce vor fi dezamagite... Sunt cateva metafore vizuale, nimic mai mult. In rest, filmul este ancorat intr-o lume reala dominata de tacere si lasitate: a comunitatii, care refuza sa se implice serios in gasirea baiatului si incearca sa-i taie avantul Lunei, sa-i indeparteze atentia de la neobosita cautare, a politiei, care stie ca nu-i bine sa stea in calea afacerilor mafiei, a rapitorilor insisi, care-si implinesc razbunarea asupra unui copil nevinovat. Sunt vise in care cei doi se regasesc, dar un ghost story avem mai mult in sensul in care absenta devine o fantoma ce apasa asupra intregii localitati, scheletul din dulap de care nu vrea nimeni sa vorbeasca, incercand sa minimizeze disparitia. Exista o anumita poezie in imaginile recurente ale padurii si apei, o tensiune ce poarta in ea o amenintare mocnita, viziuni fantastice, mai degraba interiorizate, imaginate, decat apartinand realitatii filmului, dar nu suficient de puternice si convingatoare pentru a impleti planul real cu cel fantastic, pentru a crea acea unitate care functioneaza la del Toro. 
S-a spus ca puterea iubirii poate produce o minune, dar si ea se dovedeste trecatoare. Ultimele cadre ale filmului mi-au lasat un gust amar, parca ar contrazice tot ce a construit pana atunci, finalul shakespearian care se prefigura cu vreo 5 minute inainte ar fi fost mai in ton cu intreaga atmosfera. S-a spus ca e o capodopera, dar asta e o eticheta care se aplica prea mult, prea des in cinematografie si nu numai, incat ce mai inseamna o capodopera in ziua de azi? Este un film cu atmosfera, prea dark pe alocuri (si ma refer la imagine, filmarile de noapte intotdeauna imi destabilizeaza vizionarea, deslusesc cu greu detaliile, in plus mi se pare un mod prea evident si la indemana pentru a sugera... intunericul), care lasa in urma o unda de tristete. Insa la sfarsit ajunsesem sa ma intreb daca si-a indeplinit rolul declarat, acela de pastrare a memoriei, daca nu cumva tocmai si l-a infirmat prin ultimele cadre care dau impresia ca totul ar fi trecator... chiar si o mare iubire.

miercuri, 18 noiembrie 2020

Literatura copilariei

 

Stefania Mihalache - Copilaria. Reconstituiri literare dupa 1989
 
Am niste puncte slabe si nu ma sfiesc sa le recunosc: imi plac cartile care au in centru copii sau animale, ma straduiesc sa ma atasez de ele chiar si cand nu e cazul si cand partea sentimentala se lupta cu aia rationala. Am fost copil (pe undeva am si ramas), iubesc animalele.  In  cazul copiilor, imi plac mai ales atunci cand nu li se adreseaza neaparat lor, pentru ca am depasit de mult timp varsta lecturii de identificare. Dar cand e vorba de animale, i'm an animal tot timpul, e un regn caruia ii apartinem, in definitiv. Cand autorii au capacitatea de a se transpune convingator in mintea si trairile unui copil, poate rezulta un volum de neuitat. Altfel, prefer persoana a treia, privirea exterioara, distantarea ce nu inseamna intotdeauna detasare emotionala, pentru ca mereu va exista acolo un filtru nostalgic al rememorarii propriei copilarii, voi gasi niste amintiri comune (inca). De aceea ma intereseaza si o carte precum cea de fata, o recuperare a literaturii dedicate copilariei in ultimele cateva (cativa? - acordati va rog fiecare dupa cum va duc convingerile gramaticale mult ravasite dupa '89) zeci de ani. Nu numai pentru a obtine o imagine de ansamblu, dar si pentru a vedea ce volume reprezentative mi-au scapat radarului. Si ar fi vreo cateva. Sper sa am ocazia de a umple lacunele, macar in privinta celor ce mi s-au parut atractive, si anume din cele vreo 7-8 necitite, cam unul-doua...
Spre deosebire de multi critici si teoreticieni literari, poeta, prozatoarea si eseista Stefania Mihalache nu are deloc convingerea ca literatura scrisa in jurul copilariei ar fi una incapabila de teme mari, de conflicte puternice, ori ca nu s-ar putea adresa decat publicului tanar si alternativ. Nici eu nu o am, un roman de talia Orbitor-ului, de exemplu, nu poate fi in nici un (si aici impreunati sau despreunati dupa propriile convingeri) caz etichetat astfel. Mi se pare ca dimpotriva, cateva dintre romanele copilariei de dupa '90 sunt cam printre cele mai bune din perioada asta, recuperand o intreaga epoca a vietilor, trairilor si atmosferei timpului.
Dupa cum marturiseste inca de la inceput autoarea, "Scopul cercetarii (in ceea ce a fost la inceput o teza de doctorat si a devenit volumul de fata) - si, acum, al cartii - este descoperirea unor fire de legatura intre aceste romane, care sa puna in lumina motivatia temei in contextul postcomunist, tinand cont, mai ales, de faptul ca literatura romana de dinainte de 1989, cu putine notabile exceptii, nu a fost preocupata excesiv de personajul-copil si de copilarie. O cauza a acestei lipse de interes ar putea fi faptul ca literatura noastra a avut mereu obsesia (si frustrarea) temelor mari, fantezia - augmentata in special din cauza cenzurii si mai ales odata cu "obsedantul deceniu" - cauzelor sociale si a politicului."
Incercand sa ofere o imagine cat mai cuprinzatoare si mai detaliata, porneste in tratarea temei de la perspective si idei vehiculate de canon, de criticii literari, continuand cu o scurta trecere in revista a literaturii de gen de dinainte de '89. Avand aceasta viziune de ansamblu, putem intelege mai bine contextul si miza volumelor publicate ulterior, abordate in carte dintr-o perspectiva moderna, multidisciplinara, de tip childhood studies, domeniu ce reuneste stiintele medicale si educationale pentru a pune in centru rolul actiunilor copilului la construirea lumii sale. Perspectiva impleteste elemente de psihologie si filozofie, construindu-se in jurul metaforei, in sens filozofic, de instrument explicativ, peste care suprapune grila interpretare (copii interesati de carti, muzica, formare personala) / participare (copii mai fascinati de actiune si aventura). 
Se pot lua ca repere binoame antitetice de tipul fictiune - nonfictiune, memoria individuala - memoria colectiva, persoana I - persoana a III-a, actualitate - recuperare, colaj - unitate, ce modeleaza in literatura de gen realitati si atmosfere diferite. Daca ar fi sa numesc cateva dintre volumele analizate in studiul Stefaniei Mihalache care mi-au placut mult, as spune cu siguranta Orbitor, Exuvii, Pupa russa, Cum mi-am petrecut vacanta de vara, Noapte buna, copii!, Muzici si faze. Se pare ca, dupa incadrarea din carte, ma simt mai aproape de romanele in care copiii interpreteaza lumea in care traiesc si-s interesati de o descoperire a ei in care-i insotesc cartile si muzica, poate si pentru ca asta a fost si natura mea de copil, mai inclinata spre viata interioara decat spre aventura. Uite cum ma contrazic acum, ziceam la inceput ca nu-i lectura de identificare... 
Pentru cei pasionati si de metatextele literaturii copilariei, nu doar de textele propriu-zise, este o lectura foarte interesanta, ce aduce perspective noi asupra eroilor cartilor analizate. Nu este doar o sinteza, ci o invitatie la revizitarea intr-o lumina noua a unor secvente familiare din aceste carti frumoase si, cred eu, si ma bucur ca sunt in asentimentul autoarei, deloc minore in literatura noastra.
E drept ca din momentul scrierii si publicarii sale a mai aparut un gen de literatura a copilariei, neexplorata in carte, cea a traumei emigrarii, perspectiva copiilor ramasi acasa in grija bunicilor, de exemplu romanul lui Dan Lungu Fetita care se juca de-a Dumnezeu sau Kinderland-ul Lilianei Corobca. Din punctul asta de vedere, m-ar interesa si perspectiva inversa, a copilului emigrat, cu toate dificultatile integrarii intr-un mediu strain, sau chiar revenit acasa, intr-o tara si o limba ce i-au devenit straine... Probabil ca acesti viitori autori mai au inca de crescut pana sa-si distileze trairile in propriile romane. 
Dar na, imi dau seama ca tocmai am scris despre o carte care se adreseaza in general oamenilor care-s prea departe de maruntele si insignifiantele mele opinii... nu conteaza, mie mi-a largit orizonturile,  pentru mine e suficient! Nu am citit-o in ultimele 2-3 zile cum ar putea arata data postarii, niciodata nu scriu despre cartile foarte recent citite daca nu ma entuziasmeaza si simt impulsul sa le fac sa "sara randul", ci in ultimele 2-3 saptamani, cu greu, cu pauze, cu cautari... Si asta pentru ca nu este o carte care sa  te "entuziasmeze", ci una care solicita, te duce dincolo de cartile pe care le-ai citit si ti-au placut... nu e o lectura usoara si cu siguranta nu-i va interesa pe cei fara formare filologica. Si mie mi-a luat ceva timp, pentru ca opereaza cu notiuni teoretice care "pe vremea mea, maica" nu prea existau. Nu-mi era familiara abordarea, nu stiam cine este acest Jack A. Meacham la care se raporteaza autoarea cand vorbeste despre cele 4 metafore-radacina (contextualism, mecanism, organism, esenta) pentru a descrie comportamentul copiilor, dar daca o ajuta in demersul de explicare a personajului-copil, am incercat sa urmaresc, sa deslusesc, sa citesc cate ceva pe langa, ceea ce e bine, intotdeauna cand aflu lucruri noi care-mi trezesc interesul in hibernare si curiozitatea ma fac sa ma simt cumva up to date, sa sper apoi ca mai stiu despre ce vorbesc, ca obtin o insertie ceva mai obiectiva in tot subiectivismul meu de cititor.

marți, 17 noiembrie 2020

Vrajitoarea


 Madeline Miller - Circe 
 
 Mitologia greaca a fost de-a lungul timpului izvor nesecat de interpretari si rastalmaciri, multi au intors pe toate fetele complicatele relatii dintre zeitati si oameni, cu greu mai gasesti in zilele noastre o privire proaspata, vreun dram de noutate.  Dar mereu va exista cate o zeitate marunta sau vreun erou de rangul doi lasat in umbra, care sa-si ceara spusa povestea. Circe este un astfel de personaj, pe care nu-l intalnisem decat in calatoria lui Ulise, cand ii transforma tovarasii in porci si apoi ii devine iubita pentru o vreme. 
In viziunea lui Madeline Miller, Circe, fiica titanului Helios si a oceanidei Perse(is), isi petrece primii ani din viata in palatul tatalui Soare, fiind privita ca o ciudata de fratii si surorile sale, luata mereu in ras pentru vocea ei subtire si trasaturile fizice atipice nemuritorilor, vazuta ca o creatura insignifianta si cam prostuta. Insa ea tace, observa, invata. De la ceilalti, dar mai ales de la tatal sau: "Aceasta a fost prima lectie pe care am invatat-o. Pe sub chipul bine cunoscut si pasnic al lumii se mai afla unul care de-abia asteapta sa sfasie universul in doua."  Prizoniera intre lumea zeilor, carora le vede si le intelege viciile si defectele (orgoliul, firea razbunatoare, invidiile) si cea a oamenilor, cu slabiciunile si maretia lor in micimea unei vieti de cateva zeci de ani in raport cu eternitatea divina, invata duplicitatea, intelege in urma unei intalniri formatoare din copilarie, cu Prometeu, ca una este lumea careia ii apartine si alta cea pe care invata sa o cunoasca si sa o iubeasca.
Ceea ce face autoarea aici este sa ia un personaj marginal al unei mitologii populare, din care mai fiecare stie cate ceva, si sa-i creeze propria personalitate. Intr-o lume plina de zei si eroi, unde femeile - cu exceptia catorva zeite - sunt de obicei victime ale destinului, la discretia poftelor sau invidiilor locuitorilor divini ai Olimpului, alege sa-si indrepte privirea asupra unei eroine ce a capatat in mentalul colectiv mai degraba conotatii negative si sa o reinterpreteze, sa ii surprinda nuantele, sa creeze o Circe neobisnuita, umana, cruda si plina de compasiune in acelasi timp, sa-i dea adancime, sa-i justifice actiunile si sa arunce o privire proaspata asupra imaginii traditionale. 
Alegand sa-i spuna povestea la persoana I, isi asuma participarea, implicarea (obtinand-o si pe a cititorului in acelasi timp) si intreaga mitologie capata amprenta subiectiva a perspectivei vrajitoarei.  Aduce si mai mult fantastic in fantezia cunoscuta, brodand in mediul miturilor grecesti o intreaga lume noua, lumea interioara a lui Circe, cladita din experientele sale, unele imbratisate de intreaga mitologie greaca (intalnirea cu Ulise si cu Telemah, transformarea Scyllei in monstru, vizita lui Iason si Medeea), dar si altele noi (drumul i se intersecteaza cu Prometeu, Dedal si Icar, ajuta la nasterea Minotaurului, Hermes ii este amant, ca sa dau cateva exemple). Pe marginea mitologiei cunoscute, alcatuieste propria mitologie a lui Circe, folosind tropii familiari, precum cel cunoscut in Evul Mediu ca exilul fetei din turn. Rescriind partial si istoriile celor cu care intra in contact, ii ofera protagonistei dreptul de a se justifica, de a-si explica si laturile mai intunecate: 
"Pana si cea mai frumoasa nimfa este lipsita, in mare masura, de putere, iar una urata nu ar insemna nimic. Nu s-ar marita si nici nu ar face copii. Ar fi o povara in casa parintilor ei si o pata pe obrazul lumii. Ar trai in umbra, in dispretul si scarba tuturor. Insa un monstru isi gaseste intotdeauna un loc pe lume. Se poate acoperi de glorie insfacand cu coltii in dreapta si in stanga. N-o s-o iubeasca nimeni pentru asta, insa nici n-o sa-i zica nimeni pana unde are voie sa se intinda."
Am inteles de ce romanul a primit premiul cititorilor Goodreads, aceasta agora a pasionatilor de lectura, unde se intalnesc oameni cu gusturi si pretentii literare diferite, cu pasiuni si de varste diferite. Este genul care poate satisface exigente variate. E exact ce trebuie, consecventa cu ce si-a propus. Are un fir continuu, un stil fluid ce creeaza atmosfera unei epopei adaptate la zilele noastre, un personaj nuantat, un subiect atractiv, o claritate si o curgere ce te prinde,  este usor de citit si de indragit si de adolescenti, si de cei mai maturi, un page turner, cum s-ar spune. M-a intors in vremea cand citeam Legendele Olimpului pe nerasuflate, fara sa mai stau sa verific amanunte de care ma mai poticnesc uneori prin carti, ca de exemplu daca grecii antici aveau habar de existenta unui popor din nord care credea ca Pamantul este inconjurat de Jormungandr. M-am uitat dupa ce am terminat, se pare ca da! Am un pic mania acuratetei informatiei, dar mai mult conteaza potrivirea detaliilor in schema generala a naratiunii, iar aici totul s-a imbinat cum trebuie, nici n-am simtit cand am ajuns la final.

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Memoriile unui motan

  

Grigori Slujitel - Zilele lui Savelie 
 
Popor pisicofil, pisico-sensibil (adica astia mai ca mine care, desi iubesc mai mult cainii, nu sunt imuni nici la gratia felina) si popor pisicesc cu pofta de lectura, care va petreceti timpul printre cartile stapanilor, ciuliti bine urechile! Eu nu prea spun despre multe carti ca ar fi un must read, nu pot decat sa povestesc ce-mi place si ce nu-mi place, fiecare cu gusturile si interesele lui literare, dar acum zic ca asta e de neratat pentru voi! 
Ma intrebam de unde a mai aparut si rusul asta debutant, iar elogioasa prefata a lui Evgheni Vodolazkin m-a lamurit: dintr-unul din cele mai importante teatre de stat din Moscova, unde este actor, teatru ce se ocupa in principal cu dramatizari ale unor texte literare. Si actorul nostru s-a hotarat intr-o buna zi sa joace rolul unui scriitor care, pretinzandu-se actor, joaca rolul unui motan. 
Savelie - alintat Savva - a vazut lumina zilei impreuna cu doua surori si un frate sub o masina veche si si-a trait primele luni intr-o cutie captusita cu puf de plop ce pastra inca mirosul bananelor pe care le continuse. A deschis ochii asupra lumii in acordurile concertului L'amoroso al lui Vivaldi, numai bun de acompaniat o lectura pisiceasca. Promisiunea traiului prosper asigurat de oamenii prietenosi din zona ii lumineaza copilaria. 
Insa viata felinelor de pe strada nu este deloc lipsita de peripetii, drame, despartiri, regasiri, intamplari crude sau vesele. Pofta nestapanita de a trai, nevoia de a experimenta cat mai mult si mai intes il face pe Savelie sa nu poata sta mult intr-un loc. Oamenii pleaca in armata, motanii pleaca in oras. Asta e mersul lumii. 
Asa ajunge viata motanului sa adune o colectie de locuri si portrete umane din Moscova, de fapt de pretutindeni, tipare usor de recunoscut. De exemplu, intr-un salon de cosmetica de oriunde veti putea gasi acest personaj: 
"Clientele erau genul de fete batrane pe ale caror fete chipul si asemanarea Domnului fusesera corectate major. Era greu sa-ti dai seama ce varsta au - undeva intre douazeci si cincizeci. Erau reci si arogante, aveau buzele umflate peste masura, de parca le-ar fi intepat o viespe, nasurile prea inguste, cu varful avantat semet in sus si ochii rai alungiti spre tample. Ai fi zis ca fata li se incheie in copci la ceafa si ca, daca atingi din greseala incheietoarea secreta, masca are sa se rupa si sa se rostogoleasca fosnind prin salon, ca un balon umplut cu aer."
E doar o mostra marunta, nu vreau sa va stric prea mult din placerea descoperirii unor mici perle de gandire felina, ce cuprinde in unele domenii cunostinte tot atat de vaste pe cat de naiv si ignorant pare a fi in altele. Omniscienta umana - si inca a unui om cu cultura si umor - mi s-a parut in cazul lui Savva o gaselnita foarte potrivita pentru a reda experientele unui erou picaresc, adoptat mai intai de un tanar refuzat in dragoste, devenit pentru o vreme angajat la un muzeu de arta, impartindu-si un timp traiul cu un papagal arogant ce se viseaza artist liric, care cunoaste un catel de talie mica stapanit de atacuri de panica, chinuit de impresia ca ar fi urmarit de un dragon si multe, multe altele pe care mi-ar placea sa le descoperiti singuri, in calatoria de la un microunivers ce ajunge pana la urma tot la mila cartitelor gropari, pana la macrouniversul lumii umane.
Tangential, isi face loc si istoria contemporana printre observatiile feline: incendiile de la turbarii din 2010, mitingurile de protest impotriva lui Putin din 2012 trec prin fundalul peregrinarilor motanului. Eroul este un spirit liber, o natura contemplativa cu accente melancolice dar si ironice, iar consideratiile lui, uneori amare, alteori pline de haz, de fin observator al naturii umane, fac deliciul cartii. Daca indemnam la inceput iubitorii de pisici sa o citeasca, va spun acum ca nu este numai pentru ei. E si o carte despre Moscova, despre noi, despre sentimente si meandre sufletesti. Savva e foarte uman in strafundul sufletului de motan. Naivitatea felina e doar o forma de a analiza din exterior oamenii, insa una plina de sensibilitate, empatie si duiosie. 
E ca o poveste dulce amaruie, cum imi plac mie, care nu cred in povestile cu final fericit. Sa zicem Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Eroul pleaca departe, intr-o cautare ce-l va pune in fata multor pericole, cunoaste oameni si animale, prieteni si dusmani, apoi stiti voi ce urmeaza... Dar tot ceea ce vede, afla, invata, despre sine, despre ceilalti, deopotriva oameni si animale, transforma calatoria lui intr-una minunata! 
Mai vreti un motiv sa cititi cartea? Acela ca ne pune in fata, prin ochii mari pisicesti, propria noastra oglinda, in care se reflecta intotdeauna un chip uman vegheat atent din spate de o silueta felina: 
"Noaptea oamenii arata ciudat. Tinerii beau ca sa fie mai batrani, barbatii in toata firea, dimpotriva, se imbata ca sa mai scape de zece-douazeci de ani. Nici unora, nici altora nu prea le reuseste. Despre femei nici nu mai vorbesc. Comportamentul lor e dictat de un fel de dublu misterios care, sub influenta alcoolului, il da afara pe capitanul corabiei din cabina lui, incuie zavorul si rasuceste timona cum da Dumnezeu, pana cand vasul se izbeste cu toata viteza de stanci. In esenta, simtul timpului la oameni este complet dat peste cap."
 "Oamenii poseda o insusire uimitoare, pe care eu n-am mai intalnit-o la nimeni altcineva: sunt gata sa-i dea ultimul lor colt de paine unui pisoi in suferinta, dar il palesc fara nici o remuscare cu bata de baseball pe soferul care nu le-a acordat prioritate."
Nu vreau sa trec mai departe de prima suta de pagini cu citatele. Chiar mi-as dori sa-l descoperiti pe motanul asta. E o carte pe care nu am cum s-o uit, o sa-l iubesc pe Savelie asa cum i-am iubit in copilarie pe soricarul Fridolin, pe pinguinul Apolodor, mai apoi pe vacuta Mu si pe soarecele Firmin. Mai sunt poate si altii pe care nu mi-i aduc aminte acum si, daca le-as auzi pronuntat numele, m-as gandi cum de i-am putut uita...

miercuri, 11 noiembrie 2020

Printre carti si oameni

 

 Shaun Bythell - Jurnalul unui librar 

Va marturisesc un pacat: anul acesta nu am intrat in librarii. Deloc. Asta nu inseamna ca am renuntat sa cumpar carti si sa citesc, poate chiar mai mult decat in alti ani. Pentru ca am avut mai mult timp, limitandu-mi drumurile la strictul necesar si stand mai mereu intre patru pereti, o sa ajung ca soparlele alea de pestera, o creatura decolorata si transparenta, aproape invizibila, ceea ce e perfect. Imi comand cartile pe net, le primesc prin curier, eliminand astfel multi factori de stres pe care ii implica iesitul din casa. Chiar daca imi aduc o mica contributie la sprijinirea pietei de carte, ea merge probabil spre edituri, Kindle si Amazonul autohton cu trompa. Pana si firmele de curierat au de castigat mai mult de pe urma mea decat librariile... 
Probabil ca din punctul de vedere al lui Shaun Bythell sunt un monstru cu zero sustinere pentru librarii. Mea culpa dar voi continua sa fiu, ceea ce nu inseamna ca imi doresc ca ele sa nu mai existe, dimpotriva. Dar imi dau seama ca, pentru a o face, trebuie sa se transforme, sa devina spatii alternative, sa nu mai ramana un simplu loc unde se vand si se cumpara carti, ceea ce multe deja fac. Vorbesc, desigur, despre librariile cu carti noi, ca intr-un anticariat chiar n-am mai intrat de zeci de ani, nu am veleitati bibliofile, prefer continutul suportului, iar fascinatia olfactiva se indreapta catre mirosul de carte proaspat iesita de sub tipar, nu de carte imbatranita, ce si-a trait deja mai multe vieti. Din nou, monstru! 
In epoca digitala, este greu ca micile afaceri sa supravietuiasca, detronate de giganti precum Amazon, sufocate de cheltuieli indirecte, taxe de expediere, ratinguri de performanta, de monopolul marilor institutii ale vanzarilor online ce isi permit sa practice preturi mai mici pentru clienti. Sunt aspecte ce apar si in cartea lui Bythell, iar solutiile de supravietuire pe care le-a gasit pot fi o sursa de inspiratie pentru librari: pe langa deja consacratele evenimente culturale (lansari, intalniri cu scriitorii, concerte), cafenele literare sau cluburi de carte,  cele mai interesante idei mi s-au parut diversificarea profilului (de exemplu un spatiu amenajat pentru cursuri de arta ori vanzarea altor obiecte de anticariat ce i-ar putea atrage si pe insotitorii nepasionati de citit ai vizitatorilor interesati de librarie) si fidelizarea (crearea unui abonament anual, pe baza caruia fiecare membru primeste lunar o "surpriza", o carte la alegerea librarului). Economii se pot face si prin reducerea numarului de angajati, folosind in schimb voluntari, poate studenti la biblioteconomie, de exemplu, interesati de un stagiu de formare.
Poate ca multi iubitori ai cartilor au o imagine idilica a meseriei de librar: sa traiesti tot timpul inconjurat de ele, sa poti citi tot ce-ti pofteste sufletul, in timp ce lucrezi... Nu eu, care resping orice implica contactul direct cu oamenii. Dar Shaun Bythell nu se teme de ei, dimpotriva. Se pretinde (desi nu este) antisocial, justificandu-se prin faptul ca aici l-au adus "tirul constant de intrebari plictisitoare, finantele dificile ale afacerii, certurile nesfarsite cu personalul si cu clientii  fara numar (de cand a avea clienti este un lucru rau intr-o meserie ce presupune vanzare directa?), obositori si pusi pe tocmeala". Insa, intr-o relatie de dragoste-ura cu meseria, recunoaste ca nu ar schimba nimic din toate astea. 
Cartea pe care a scris-o proprietarul celui mai mare anticariat din Scotia, aflat in oraselul Wigtown, este exact ceea ce spune titlul: jurnalul unui librar, tinut de-a lungul unui an. Fiecare capitol (luna) se deschide cu un citat din eseul lui George Orwell - Amintirile unui librar, pe care autorul il recomanda oricui doreste sa inceapa aceasta meserie, sa stie la ce sa se astepte. Pentru ca, in cei vreo 80 de ani de la publicarea lui, nu multe s-au schimbat in tipologia si comportamentul clientilor, in problemele pe care le intampina librarii, poate cu exceptia noilor oportunitati si batai de cap aduse de internet. Urmeaza cateva consideratii despre carti, cititori, librarii si jurnalul propriu-zis, tinut meticulos, cu vanzarile si incasarile zilnice si diferitele intamplari, drumurile de evaluare si cumparare a unor colectii, discutii sau episoade din experienta cu angajatii. 
Repetabilitatea - desi poate parea un pic plictisitoare - este inevitabila, face parte din rutina meseriei: in fiecare zi deschide libraria, destul de des zi angajata Nicky intarzie, in zilele de vineri aduce mancare proasta. Nu omite nici maruntele probleme cotidiene, dar cea mai consistenta si amuzanta parte este dedicata interactiunii cu clientii sau observarii lor. 
Aici sunt paginile cele mai delicioase, unde devine neiertator, sarcastic, unde isi activeaza spiritul de observatie  si umorul caustic, raspunzand acid intrebarilor prostesti ale vizitatorilor, dar ele sunt si motivul pentru care  multi il considera un individ arogant. Mie imi place asa cum e, cu exceptia conciziei de care da dovada cand vorbeste despre carti. M-as fi asteptat la un pic de culoare si cateva detalii cand aminteste volumele citite dar cu o singura exceptie, un volum de Saramago, totul se limiteaza la "am inceput cartea X", "am terminat cartea Y", nimic in plus... Gandirea sa sistematizata, ordonata, se manifesta chiar si cand merge la pescuit, in paragrafe unde specifica de fiecare data numarul de pesti prinsi si greutatea, ca pentru a-i inregistra intr-o evidenta a pescarului amator. Si, vorbind despre pescarul amator dar fara legatura, m-a uimit interesul care exista in Scotia pentru istoria cailor ferate... Niciodata nu o sa pot cuprinde cu mintea  pasiunile semenilor...
Aceasta incursiune prin viata de librar de-a lungul unui an, incluzand pe langa maruntele evenimente ale zilelor si evenimentul anual, targul de carte, gandurile legate de obstacolele si satisfactiile meseriei, a fost captivanta in cea mai mare parte. Pentru cei interesati, libraria are si o pagina Facebook pe care autorul este foarte activ. 

Stiu ca nu imi spal astfel pacatele, pentru ca in teorie zic si eu ca Shaun Bythell, dar in practica tot ca mine fac, insa vreau sa las aici un mic citat, spre reflectare, in atentia celor mai implicati emotional sau interesati activ de soarta librariilor fizice: 
"Desi Amazon da impresia ca vine in ajutorul clientilor, exista o masa nevazuta de oameni care sufera din cauza conditiilor punitive pe care acesta le impune vanzatorilor: veniturile autorilor au scazut drastic in ultimii zece ani (jurnalul a fost scris in 2014, presupun ca situatia s-a agravat), ale editurilor la fel, ceea ce inseamna ca nu-si mai pot asuma riscuri cu autori necunoscuti, iar acum nu mai exista un intermediar. Amazon pare sa se concentreze pe alinierea la preturile concurentei, daca nu chiar pe subminarea acesteia, in asemenea masura incat, in unele vanzari, te si intrebi cum reuseste sa mai faca bani. Asta pune presiune nu numai pe librariile independente, ci si pe edituri, pe autori si, in cele din urma, pe creativitate. Tristul adevar este ca, daca autorii si editurile nu fac front comun impotriva Amazonului, acest domeniu de activitate va ramane pustiu."

luni, 9 noiembrie 2020

O familie a luminii

Linda Boström Knausgård  - Bine ai venit in America!

As vrea sa felicit Pandora M pentru lansarea colectiei Anansi. Prima transa de titluri propuse, cel putin cele patru pe care le-am cumparat eu, promit multe delicii pentru suflet si minte, ca si urmatoarele anuntate, ceea ce imi sporeste si mai mult panica de a vedea prea multe carti pe care vreau sa le citesc si a avea prea putin timp pentru a o face. Nu ma plang, as vrea sa fie asta cea mai mare problema a mea! 
Cat despre autoarea acestui mini-roman, mi s-a parut un pic ciudat si intrigant la inceput ca un personaj ce-mi era destul de familiar din Lupta mea, capatand uneori accente nu prea magulitoare, sa coboare din paginile lui Karl Ove Knausgård si sa capete propria voce de autor. Stiu ca dupa despartirea celor doi nimic nu este mai neplacut decat ca autoarea sa fie amintita ca "fosta sotie", dar gandurile astea nu pot fi impiedicate, cu atat mai mult cu cat Karl Ove a dezgolit in stilul sau minutios viata cuplului Knausgård de orice intimitate. Este un mare risc sa traiesti alaturi de un scriitor, nu stii niciodata cand parti pe care ai prefera sa le pastrezi in penumbra devin material literar... Este totusi si un avantaj, recunosc ca o parte a interesului meu pentru carte a provenit si din curiozitatea de a vedea cum scrie cealalta jumatate, intr-un volum publicat chiar in anul despartirii celor doi. 
Ma asteptam sa gasesc o replica, asa cum s-a mai intamplat in literatura cand ambii protagonisti au tinut sa-si expuna in carti partea lor de realitate? Nu as sti sa va spun, desi tind sa raportez partial disfunctionalitatea familiei din carte la cea din viata reala si la trauma despartirii. Pentru ca cei doi, care au impreuna patru copii, au fost si ei, vrand-nevrand, "o familie a luminii", poate nu in sensul din carte, dar, oricum, o familie a luminilor rampei si blitzurilor. Pentru ca citesc intr-un mod extrem de subiectiv, conexiunile din mintea mea au fost inevitabile. Scriitorul nu este actor, uneori nu-si doreste genul de atentie de care are parte, dar cand scrie un roman-fluviu (care mie de altfel mi-a placut foarte mult) in care isi diseca viata personala e imposibil sa nu aiba un fel de vizibilitate care se rasfrange si asupra celor implicati. 
Dincolo de inevitabilele comparatii, am descoperit-o pe Linda Boström Knausgård ca scriitoare. Nu pot sa-mi impiedic, dat fiind momentul aparitiei cartii, gandul ca Bine ai venit in America! poate fi vazuta ca modul autoarei de a-si transpune durerea in literatura. Atat de multa tristete, atat de multa singuratate gasim in carte, incat ele ar putea fi rodul traumei despartirii, al experientei traite, ascunsa printre randuri. 
Cartea da voce unei fetite de 11 ani care, dupa moartea tatalui sau, s-a hotarat sa nu mai vorbeasca. Decizia ei ascunde multe: anxietate, un eveniment traumatizant, doliu, criza, rusine, vinovatie... Intreaga ei lume interioara, relatiile cu cei din jur (mama - o actrita frumoasa ce radiaza lumina, insa este distanta si autocentrata, fratele  mai mare - care in general o ignora, se incuie in camera lui si se izoleaza in muzica si tatal mort, ce-i apare din cand in cand in fata), gandurile sale curg ca un fluviu tenebros, incarcat cu durere. Intreaga familie este incapabila de exteriorizare, fiecare traieste in propriul univers, descumpanit de prezenta intunericului, a mortii, a pierderii, a controlului asupra dizolvarii unitatii lor ca familie. Isi ridica bariere sufletesti tot mai inalte, izolandu-se de ceilalti, devenind prizonieri ai propriei realitati.
"Bezna era pretutindeni. Avea miros. Duhnea a frica si a boala. Tasnea din robinet si umplea cada. Imi spalam parul, corpul, intreaga mea fiinta, in bezna. Gustam din bezna si ma colora pe dinauntru. A pus stapanire pe casa. Doar mama a ramas luminoasa, neatinsa, se purta de parca nu era nimic. Desi acum era incruntata. Suntem o familie a luminii, cu aceeasi convingere ca intotdeauna. Ma intrebam daca a vazut vreodata bezna. Daca a inspaimantat-o. Daca pur si simplu refuza sa o vada sau daca nu exista pentru ea. (...) Aveam un cutit. Uneori il scoteam si il puneam peste carnetel. De acolo se vedea foarte bine cat de ascutit era. Ma intrebam daca aveam sa-l folosesc vreodata."
Propozitii scurte, taioase, reci, cu accente poetice. Spirit de observatie, atentie la detaliile semnificative. O cadenta a gandurilor ce creeaza o atmosfera aspra, mocnind de durere, in care te scufunzi incet, pana la capat. Cam asta gasim in proza Lindei Boström Knausgård. Daca facem abstractie de inadecvarea tonului cu varsta, de faptul ca personajul care da glas acestor ganduri se presupune a fi o fetita de 11 ani in timp ce exprimarea lor este mai degraba a adultului ce va deveni, de lipsa de candoare, inocenta si iluzii specifice varstei, ne putem lasa transportati de acest flux al constiintei intr-o carte trista, deprimanta, totusi frumoasa.
Linda este exact opusul lui Karl Ove. Are aceeasi atentie pentru capturarea clipei, dar una retinuta si exprimata metaforic si laconic, departe de expansivitatea lui joviala. Daca el creeaza tablouri detaliate si precise, ea construieste atmosfera din tuse si nuante reci, vagi, diluate, din senzatii de melancolie si tristete, transpunand-o intr-o pictura impresionista. Frescelor ample le contrapune miniatura incarcata de simboluri, in care nespusul are un loc la fel de important ca si ceea ce se spune. E cu totul altceva, un farmec discret, retinut, ce se descopera si dincolo de cuvinte, in privirea trista si in tacerea unui copil ce se ascunde de lume, de viata.

vineri, 6 noiembrie 2020

Mondo Cane

 

Dogman (2018)

Daca tot am ajuns de curand la Napoli (intr-o calatorie literara, ce credeati?!), continui cu un film plasat prin apropiere, ca tot a fost  festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, din care am putut urmari cateva filme online, saru'mana Orange! 
De cand exista omenirea, in comunitatile dominate de legea junglei lumea apartine celor puternici. Cei slabi se supun, se adapteaza sau pier inghititi, macinati intr-un mecanism ce nu le da prea multe sanse. Dar primele cadre ale acestui film te fac sa intrezaresti ca, dincolo de aparenta sa firava si bonoma, un marunt frizer de caini este capabil, cand vrea, sa stapaneasca un animal agresiv si dezlantuit, ceea ce ne ajuta sa intuim ca are mai mult curaj decat arata. 
Intr-o atmosfera dezolanta de periferie a unui oras din sudul Italiei, intr-o zona parca iesita dintr-un bombardament (si, identificand locatia filmarii, chiar asa arata o parte din Castel Volturno), unde te astepti ca jocurile sa fie facute de o grupare mafiota periculoasa, se contureaza doar bully-ul cartierului, Simone, un individ solid, fost boxer (nu caine, sportiv!) ce terorizeaza locuitorii. Alaturi de el, apare silueta pirpirie a lui Marcello, personajul principal (interpretat de Marcello Fonte, castigator al premiului pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes). Filmul e inspirat de un caz real petrecut in urma cu 30 de ani si de un imprevizibil erou de cronica neagra, Er Canaro.
In aceasta lume a lipsei de sanse, a traiului de azi pe maine, nu este loc pentru inocenta, pentru candoarea cu care Marcello isi afiseaza iubirea pentru caini si pentru fiica sa, nici pentru dorinta sa de a fi placut de toti si de a avea doar relatii de prietenie si buna vecinatate. O complicitate la cate o spargere marunta (din care are insa grija sa salveze cainele inchis in congelator!), traficul cu cocaina sau alte "oportunitati" pe care i le pune in fata Simone si nu are taria ori curajul sa le refuze ii rotunjesc veniturile. Asta pana intr-o zi cand este pus in fata unei alegeri. In urma ei, va suferi o radicalizare a sentimentelor si emotiilor, ce-l va conduce la gesturi neasteptate. 
Regizat de Matteo Garrone, devenit cunoscut in cinematografia internationala cu Gomorra, filmul nu are - cu putine exceptii - acea atmosfera violenta previzibila a lumii marginale. Are o anumita tensiune, dar ea provine din dinamica relatiilor dintre oameni, dintr-o nevoie de acceptare si afectiune ce aduce o tusa delicata, pana la momentul ruperii de ritm ce va conduce la finalul precipitat. Daca in prima parte este mai mult contemplativ si cald, la delicatetea lui contribuind si relatia eroului cu animalele si cu fiica sa, alaturi de care plonjeaza in lumea subacvatica a linistii si seninatatii, tensiunea de care spuneam se acumuleaza si se rostogoleste in partea a doua.
Sunt cateva lucruri de remarcat in film: naturaletea interpretarii (spre deosebire de multe productii RAI, unde actorii adopta un stil declamativ si o dictie dezbracata de orice oralitate, cum se mai intampla si prin creatii autohtone mediocre), constructia si metamorfoza personajului, o evolutie bine sustinuta si redata de context, cainii (echipa canina fiind premiata cu Palme Dog) si atmosfera bine dozata in crescendo. Interiorizarea frustrarilor ce se acumuleaza si explozia lor sunt bine sustinute de imaginea generala a unei lumi in descompunere, insa cadrele de final mi s-au parut cam cliseistice, cu prim-planul pe personaj ce se largeste apoi asupra cartierului pustiu ce-si regaseste linistea de dupa furtuna. Parca am vazut de prea multe ori asta, presimti exact momentul ultimului cut
Dar filmul are umanitate, o caldura incarcata de compasiune. Iar Marcello (nici nu mai este nevoie sa precizez daca actorul sau personajul, avand acelasi prenume), al carui talent este valorificat din plin, camera intarziind de multe ori asupra chipului sau, ca si cum i-ar scruta gandurile si sentimentele, a fost o alegere foarte inspirata. Are in atitudine o doza de umilinta si in privire acel "ceva" de caine de pripas care nu latra mult, nu incearca sa se impuna, cerseste aprobarea haitei si isi doreste apartenenta la ea. Dar atunci cand se vede amenintat, stie sa-si arate coltii.

marți, 3 noiembrie 2020

Prinsi in navod

 Roberto Saviano - Piranha. Copiii Camorrei

What was your childhood in Naples like?
I was born in ’79, and at the end of the 80s there was an incredible Camorra war – 4,000 dead, three or four a day. I saw my first corpse in my first year of secondary school. Since then I’ve seen dozens. They didn’t shock me. As soon as we heard of one, my friends and I would immediately go see it. It was a way of saying, “we’re grownups” – anyone who didn’t look at corpses was still a child. Once we saw a Camorrista drowned in milk, in a mozzarella vat. But for me it was unthinkable to be a Camorrista leader at 15. My family and upbringing protected me. These kids also have an idea of “everything, now” that my generation didn’t have. They live on Facebook and Instagram, boasting about their feats…
Am ales sa-mi incep postul cu un fragment dintr-un interviu al autorului pentru a evidentia faptul ca, oricat de stranie, incredibila si violenta pare lumea din carte, ea este una cat se poate de reala. Parca impactul intamplarilor prin care trec protagonistii este si mai mare cand iti dai seama ca sunt condamnati inca de la nastere sa perpetueze un sistem mafiot ce pare singura optiune intr-o lume unde iesirea din saracie si celebritatea locala bazata pe ceea ce inteleg ei a fi respectul, semanand teama si teroarea, par singurele idealuri si aspiratii. 
La paranza dei bambini se numeste cartea in original, si explicatia o aflam chiar inainte de a ne adanci in tenebrele sale: 
Paranza sunt numite barcile care pleaca dupa pesti, pe care-i prind pacalindu-i cu lumina. Noul soare e electric, lumina cucereste apa, o ia sub stapanire, iar pestii o cauta, i se incredinteaza. Se incredinteaza vietii, se arunca cu gurile cascate, manati de instinct. Si intre timp, navodul care-i inconjoara se deschide rapid; impletitura sta de paza de jur imprejurul bancului de pesti, il impresoara. Cuvantul mai are si un alt sens, un amestec de pestisori mici pane, ceea ce ramane in plase dupa ce pestii cei mari au fost alesi: "Este pestele pe care nu l-a vrut nimeni, rebuturi, doar impreuna capata gust". V-ati dat seama ca, in toata parabola asta, copiii sunt de fapt pestii, prinsi intre nodurile unui sistem fara scapare. Nicolas "Maharajahul" si prietenii sai incep devreme, cu trafic de droguri, extorsiuni si, pe masura ce trece timpul, se amplifica si visele de marire, de creare a unei retele care sa ia in stapanire orasul Napoli. "La Napoli nu se creste treptat: te nasti deja in realitatea cruda, inauntrul ei, nu o descoperi pas cu pas."
Daca titlul original este mai mult despre a fi o victima a Sistemului, in traducere (si am vazut ca nu doar in romana, napolitanul paranza cu diversele sale conotatii le-a cam pus tuturor probleme) el devine mai mult depre pradator, ferocitate, dar se pastreaza conotatia bancului de  pesti mici care isi capata savoarea/puterea doar impreuna.
Inocenta dispare repede in aceasta copilarie construita la periferia societatii, unde succesul in viata este definit de bani si putere iar armele inlocuiesc jucariile mult prea devreme, atunci cand nici nu-ti dai bine seama cat de definitiv este impactul lor si cat de fara intoarcere e drumul pe care pornesti. In lumea lor, pana si inchisoarea poate fi o aspiratie, un motiv de mandrie. Ambitiile sunt modelate de "povestile de succes" din lumea mafiei, dar si de filmele de referinta, ce capata in ochii lor o aura romantica. Se pare ca rolul acestora nu este nicidecum unul educativ sau moralizator, ci inspirational. Asa cum jocurile precum Call of Duty, GTA, Assassin's Creed nu sunt forme de escapism, ca pentru copiii din alte locuri, ci moduri de antrenare, de practica si adaptare la un mediu unde ca sa devii copil ai nevoie de zece ani, dar ca sa impusti pe cineva in fata doar de o secunda, unde fiecare peste mic viseaza sa creasca, sa devina stapan intr-o mare adanca si agitata. 
Desi este un roman, spre deosebire de Gomorra si Zero zero zero, nu este mai putin puternic si autentic, fiind inspirat de realitatea cartierelor periferice napolitane. E direct, incisiv si crud. Aici, la acesti copii de 10-15 ani, se fac primii pasi de inregimentare intr-un Sistem mai puternic decat vointa individuala, ce perpetueaza apoi jocurile sangeroase de putere si influenta. Iar cand dispui de instrumente precum WhatsApp si Facebook, organizarea loviturilor e mult mai usoara decat in anii '80. 
Cartea se parcurge rapid, are ritm, se deruleaza ca un film de actiune, ma si gandeam ca e foarte ecranizabila, ca apoi sa vad ca si ea, ca si Gomorra, a fost deja transformata in film, a luat un Urs de argint. Se vede condeiul unui jurnalist de investigatie care, dupa ce prezinta o scena, simte nevoia sa aduca o concluzie percutanta, strecurata intr-o fraza seaca, ca o sentinta, cu forta si impact, sau incheierea abrupta a scenelor, cu "carlig". Dar se vede si experienta unui fost copil din Napoli. Cunoaste bine orasul si legendele lui, de la momentele de glorie ale fotbalului la cele ale clanurilor rivale ce si-l disputa de zeci de ani. Faptul ca acest copil a depasit obstacolele si tentatiile ivite in cale intr-un oras unde delincventa juvenila continua sa fie la cote alarmante nu l-a facut sa le uite, astfel ca poate sa inteleaga bine motivatiile personajelor, sa redea veridic acel Napoli tenebros, stapanit de omertà si de puterea data de arme si bani. Acelasi Napoli pe care il vedeam  la stirile RAI saptamana trecuta revoltandu-se impotriva masurilor si constrangerilor introduse pentru limitarea pandemiei. Chiar se spunea in stire ca motorul principal al luptelor de strada ar fi clanurile mafiote rivale. Toata lumea stie de existenta lor, dar nimeni nu le poate extermina sau impiedica sa-si dispute orasul ziua in amiaza mare...
Gandindu-ma la cartierele celor lipsiti de sanse si modele, nu am putut sa nu fac o analogie cu anumite parti ale Bucurestiului, de exemplu, sau cu orice alte cartiere ale oraselor mari din tara considerate periculoase. Poate ca Rahova, Ferentari si alte locuri marginale si marginalizate din Romania mai au inca o sansa. Poate ca Valeriu Nicolae si altii ca el pot fi o parte din aceasta sansa. Daca nu-l cunoasteti deja, din articolele sale publicate in Dilema ori din alte surse ce ii prezinta activitatea  neobosita de a transforma Ferentari intr-un loc mai bun, mai civilizat, unde copiii sa aiba acces la educatie, ar fi cazul sa-l cautati pe net. Poate ca la noi Sistemul nu este chiar atat de bine infipt si ramificat, desi exista o retea infractionala ce a facut ca acelasi Valeriu Nicolae sa ajunga la un moment dat intr-un portbagaj... Poate ca mai avem sanse, daca stim sa le apucam bine si sa nu le lasam sa scape printre degete.

duminică, 1 noiembrie 2020

Fiecare familie este nefericita in felul ei

 

Adam Haslett - Gandeste-te ca nu mai sunt

Un calugar budhist, Thich Nhat Hanh, spunea candva: "If you look deeply into the palm of your hand, you will see your parents and all generations of your ancestors. All of them are alive in the moment. Each is present in your body. You are the continuation of each of these people ". 
John si Margaret se casatoresc in Anglia anilor '60. El englez, ea americanca. El depresiv, ea curajoasa, indragostita, gata sa-l sustina. O vreme traiesc linistiti, au trei copii, doi baieti si o fata, iar viata lor pare sa urmeze drumul oricarei familii middle class, penduland intre tara lui si tara ei de origine, Anglia si America. Numai ca alaturi de cei 5 membri ai familiei mai exista unul, nevazut si neauzit pana in momentul cand alege el sa-si faca aparitia: este "monstrul" care-l insoteste pe John si apoi preia controlul asupra fiului cel mare, Michael. 
Desi au o tema comuna, tarele ereditare, Haslett e departe de naturalismul lui Zola, inrudindu-se stilistic dar si tematic mai degraba cu Franzen, cel din Libertate. Romanul sau se construieste caleidoscopic, ca un album foto de familie, in care fotografiile alb-negru sunt inlocuite, pe masura ce trece timpul, cu cele color, protagonistii imbatranesc si decorul in care sunt surprinsi se schimba in permanenta: o fotografie cu tatal si cei doi copii mai mici pe lac; o alta cu fiul cel mare scriindu-i matusii sale o scrisoare de pe un transatlantic, facuta cu un filtru diferit de pozele celorlalti, ce da senzatia de irealitate; tatal plecand la o plimbare cu cainele in padure; fiul cel mic alaturi de un alt baiat; imagini de la nunta fetei; chipuri de adulti peste care viata a trecut, pastrand tot mai estompate trasaturile copiilor care au fost... Imagini, dar nu numai. 
Fiecare dintre membrii familiei construieste aceste fotografii, transformand cartea intr-un puzzle din ce in ce mai detaliat, pe masura ce ne desluseste firele nevazute, dinamica relatiilor dintre ei. Sunt salturi in timp si in spatiu, unghiuri si perspective diferite, ilustrand o coborare in Infern careia nu toti ii vor supravietui. Unii ies mai puternici, invata sa convietuiasca cu "monstrul" ce-l tine prizonier pe cel drag, incearca sa-l ajute. Iar monstrul in cauza este disecat pe toate fatetele, din perspectiva fiecaruia dintre cei care vin in contact cu el si mai ales a celui direct afectat, printr-o scrisoare, o fisa clinica ce nu-i deloc ceea ce spune numele, un raport de boala. 
Autorul stie sa vorbeasca despre depresie fara sa scrie o carte atat de deprimanta cum ma asteptam, reda emotii fara sa devina sentimental, reprezinta inactiunea intr-un mod dinamic, energic. Saga aceasta de familie ce se intinde pe zeci de ani este una a transmiterii monstrului, de la un tata cu norma partiala, macinat de gandul ca ar fi o povara, ca inspira mila, ca ii dezamageste pe cei dragi, la fiu, insa cu alte manifestari, depresia migrand spre anxietate si psihoza. Daca va inchipuiti ca, avand un astfel de subiect, dam de o plangere de mila continua, va inselati. 
L-am vazut pe Michael nu doar ca pe un personaj, desi personajul in sine este cel mai interesant al cartii, la care se raporteaza toti ceilalti. El este omul care descrie ceea ce i se intampla, in minte si in existenta reala, cu ironie si umor, asociind flash-uri din viata si  muzica, acest "mediator pentru trauma transgenerationala a sclaviei", cu tratamentele urmate. Dar e si omul capabil sa justifice imposibilitatea platii unei datorii pentru care solicita amanare cu un citat din Proust. Este omul care ne explica cel mai bine "de ce ti-e teama cand ti-e teama de tot", nuantandu-si discursul, trecand de la fanteziste episoade psihotice la rostogolirea angoasata a frazelor sau la precizia simptomelor si a etapelor de tratament, ori la inflacararea idealista de reparare a traumei colective. 
Pe masura ce inaintam in carte, Michael se transforma intr-un simbol, intr-o imagine a Americii albe macinate de vina rasista. Interesul lui tot mai profund pentru istoria sclaviei, preferintele sale sexuale pentru femeile de culoare, gandul obsedant de inversare a privilegiilor rasiale, angoasa ce-l macina adauga straturi sociale, istorice, politice, completeaza imaginea unei societati bolnave, in care monstrul se ascunde sub o forma sau alta in fiecare dintre membrii ei. Prin asta, cartea isi depaseste statutul de roman al suferintei mentale, devenind unul al unei intregi natiuni in suferinta, face saltul de la particular (sau de la un subiect considerat de importanta mai mica, desi nu e deloc asa) la general, atingand o varietate de subiecte sensibile. 
Citatul cu care am ales sa deschid aceste ganduri despre roman capata semnificatii noi, fiind perfect valabil nu doar pentru mostenirea fizica, concreta, ci si pentru cea spirituala, cea lasata Americii de proprietarii de sclavi.
Pentru a nu ramane doar o carte "problematica", este nevoie si de o arma literara, pe care autorul a gasit-o in vocea puternica pe care o da personajelor sale, fiecaruia dintre ele, in perspectivele diferite ce se imbina si se completeaza, in dinamica relatiilor dintre cei cinci. Fiecare membru al familiei este vazut prin prisma celorlalti si ii vede prin cea proprie, rotunjind fericit imaginea de sine cu perceptia exterioara a celor apropiati.
Recunosc ca am avut o usoara dificultate la inceput, nu e o carte care sa te prinda imediat, poate descumpani prin schimbarile abrupte de mediu si naratori, mai ales in primele pagini, cand incerci sa te familiarizezi cu ei. Ai senzatia ca esti intr-un avion care ruleaza pe pista cu viteza din ce in ce mai mare, nu ceri sa cobori inainte de a decola, gandindu-te ca va merge tot drumul pe sol, nu? Cartea asta decoleaza si zboara departe. Are o destinatie clara, dar si multe ocoluri, ramificatii, pentru a oferi un peisaj cat mai amplu si detaliat.