miercuri, 24 februarie 2021

Nu se va termina pana cand nu vor sta de vorba

 

Colum McCann - Apeirogon
 
 Apeirogon: un poligon cu un numar infinit de laturi. Numindu-si cartea astfel, autorul irlandez isi stabileste un scop foarte greu de atins, acela de a transpune intr-o forma literara, in doar cateva sute de pagini, numeroasele aspecte ale unui conflict care, atunci cand nu izbucneste violent, arde mocnit de la jumatatea secolului trecut incoace, prea adanc inradacinat in constiinta si in viata de zi cu zi ale celor doua natiuni implicate, Israel si Palestina, pentru a se putea gasi o cale de mediere. Singura speranta, acolo unde guvernele si comisiile pentru pace au esuat, ar putea veni de la oamenii simpli, fara capacitate mare de decizie, precum Sami si Bassam, doi barbati reali, doi tati ramasi fara fiicele lor, aflati la inceput in tabere opuse, dar uniti de pierdere. 
Pornind de la istoria lor, de la o prietenie improbabila dar reala, autorul construieste o carte-hibrid, in care fictiunea se intersecteaza cu realitatea pana la a deveni imposibil de separat. Este o carte densa, plina si de umanitate, dar si de informatii, de incursiuni in istoria descoperirilor omenirii, tot mai adanc, tot mai departe, de la prima prastie la praful de pusca si srapnel. Forma pe care o alege  este si ea insolita: fragmente (nu cred ca se pot numi capitole) numerotate de la 1 la 500, apoi de la 500 la 1 si la mijloc suma celor doua plus numarul fragmentului respectiv, 1001, ca in 1001 de nopti, ca intr-un punct central in care se intalnesc destinele, acolo unde doua lumi se reunesc pentru a spera ca, asa cum o reconciliere individuala este posibila, poate si cea colectiva ar putea deveni. Nu ar fi deloc o problema sa incepeti cartea de la inceput spre mijloc si de la sfarsit spre mijloc sau invers, sau in orice ordine doriti sa aranjati capitolele de la 1 la 500 in ambele jumatati. (Eu, ca un cititor disciplinat, am mers in ordinea traditionala, cap-coada, cum am facut si cu Sotronul, pe care mi-am tot propus sa-l sar candva in ordinea indicata, cu salturi elegante, dar n-a venit inca timpul, pentru ca viata e prea scurta si cartile prea multe pentru recitiri....)
Cand incepi cartea, poti fi usor descumpanit. Mintea cauta repere, are nevoie de o aranjare familiara a lucrurilor. Nu te simti chiar la fel de ratacit in admiratie ca in Biblioteca lui Babel, mai ales daca observi firul conducator, uneori unul foarte subtire, ca in jocul acela "cum sa ajungi in 7 pasi de la orice notiune la orice alta notiune": de la pasari ajungem la prastii, de la prastii la batalii, de la batalii la gastronomie, care ne duce inapoi la pasari, care ne duc la gloante, apoi la fiica lui Bassam... si tot asa, laturi invizibile unesc secvente, concepte, informatii, totul cu rezonanta unei batai de aripa a unui fluture intr-un colt al lumii ce poate starni un tsunami in altul. La Singapore, la sfarsitul secolului XIX, se inventau gloantele de cauciuc. In secolul XXI, unul dintre ele avea sa o ucida pe fiica lui Bassam. 
Reportaj, roman, poem in proza pe alocuri, cartea aceasta combina registrele intr-un mod unitar, capata forta tocmai din felul in care ele se intretaie pentru a ne vorbi despre prietenie, razboi, moarte, reconciliere si armonizarea diferentelor. 
O ura perpetuata din generatie in generatie, alimentata de un regim de ocupatie, transmisa de la familia unei victime la cea a urmatoarei: "De varsta voastra, nu mai mare. Exact ca voi. Haideti sa fim sinceri, oameni buni. Pe voi vestea asta v-ar fi incantat. Ati fi sarbatorit. Ati fi chiuit de bucurie. Si eu candva, as fi chiuit auzind o asemenea veste despre vreunul dintre ai vostri. Si despre tatal vostru. Ascultati-ma. Recunosc. Nu ma ascund dupa deget. Odata, demult. Ce credeti despre asta? In ce lume traim? Ridicati privirea. Ne urmareste, ne urmareste pe noi toti."
Imagini tangentiale, secvente ce se insinueaza, cu o legatura mai mica sau mai mare, in aceasta lume divizata de conflict, apar in intreaga carte: o vizita a lui Borges la Ierusalim, ultima masa a lui Mitterand, informatii din cele mai diverse domenii, de la tehnica militara la ornitologie sau oftalmologie, de la numerele prietene din matematica pana la acrobatul pe sarma Philippe Petit sau la manuscrisele de la Marea Moarta. Distrag atentia de la firul principal, asemenea unui porumbel venit sa se aseze pe bara de echilibru a unui acrobat, dar il  si completeaza in acelasi timp, intr-o contemplare nesfarsita a unui apeirogon pentru a-i capta miezul, pentru a atinge sensul cel mai profund al unui conflict tot mai absurd pe masura ce timpul trece si orice incercare de a i se pune definitiv capat esueaza, impotmolindu-se in resentimentele ambelor parti. Dar toate aceste povesti colaterale au sens intr-o carte ce pare sa-si faca un credo din afirmatia lui Borges ca povestile au fost mai intai individuale si apoi, adunate impreuna, au constituit o totalitate extinsa multidirectional. Cartea asta a fost deja scrisa. E parte a memoriei a doua natii. Si mi-ar placea sa cred ca ar putea schimba ceva in mentalul colectiv, ca cele 1001 de fragmente in care explodeaza coplesitor isi vor gasi cat mai multi cititori, poate si acolo, in tensionatul Orient Mijlociu.
Dincolo de conflict, dincolo de analiza lui din ambele directii, persista in jurul cartii o aura de generozitate, un altruism creat de nevoia de a te gandi cand ai pierdut tot ce aveai mai de pret in lume cum sa faci ca altii sa nu treaca prin asta, sa nu mai existe parinti care sa isi piarda copiii in lupta de orgolii si putere ce le macina natiunile... Uneori, pentru a se face un mare pas inainte, e nevoie doar ca fiecare sa faca un pas inapoi.

duminică, 21 februarie 2021

Stapan si servitor

The White Tiger (2021)
 
 Daca in alte tari inegalitatea sociala provine dintr-o diferenta de mijloace de trai si fiecare, oricat de modesta i-ar fi originea, poate avea sansa de a scapa de predestinarea comunitatii in mijlocul careia s-a nascut, in India sistemul castelor, inradacinat de mii de ani, face ca totul sa fie mult mai transant. Daca te nasti in casta potrivita, poti face studii in strainatate si deveni un om de afaceri prosper, poti fi stapanul unui sat, cu drept de viata si de moarte asupra locuitorilor sai. Daca nu, vei ramane probabil pentru totdeauna inchis intr-o cusca asemanatoare cu aceea in care se tin pasarile in piata, de unde singura scapare ramane cutitul ce va reteza capul, mai devreme sau mai tarziu. Desi discriminarea pe baza de casta a fost interzisa inca din 1948, in anumite parti din India continua sa fie practicata, in virtutea unei traditii ce dateaza de peste 3000 de ani. 
Balram (Adarsh Gourav), un tip cu origini umile, intelege de mic ca traieste intr-o astfel de cusca in care viata ii este deja trasata. Intelege si ca Slumdog Millionaire nu este real, ca filmul este o aspiratie, un ideal greu de atins pentru un om sarac dintr-un sat prapadit din fundul Indiei: “Don’t believe for a second there’s a million-rupee game show you can win to get out of it” . Si nu referinta la el m-a facut sa vad acest film ca pe un fel de replica, ci mai ales atmosfera, acea Indie "profunda", a contrastelor acute dintre saracie si prosperitate obtinuta nu intotdeauna prin mijloace cinstite. Cele doua filme sunt desprinse din acelasi peisaj, si tot ambitia personala, curajul si spiritul intreprinzator sunt cele care pot aduce salvarea. Pentru ca Balram mai stie si ca, o data intr-o generatie, se naste un tigru alb, acela care, diferit fiind, mai puternic si mai agresiv decat confratii sai, are sanse de supravietuire mai bune. Si astfel incepe sa-si construiasca treptat, caramida cu caramida, drumul spre ascensiunea sociala. In acelasi timp insa, pe masura ce ajunge sa traiasca in preajma celor bogati, devotamentul si recunostinta initiala ajung sa se metamorfozeze in resentimente si ura.
 Ecranizare a romanului de debut al lui Aravind Adiga, castigator al Man Booker Prize in 2008, filmul, in regia lui Ramin Bahrani, a fost mai bun decat parea la prima vedere. Este si un lucru care nu mi-a placut, frame-ul, modul in care scenariul (nu stiu daca si romanul, nu l-am citit) intelege sa-si incadreze povestea, conceputa ca un lung e-mail pe care Balram, devenit un tanar antreprenor, il trimite prim-ministrului Chinei, aflat in vizita in India pentru a intra in contact cu mediul de afaceri. Asta a fost o parte gratuita si parca nu din acelasi film. In schimb, restul s-a asezat frumos, la locul potrivit, poate fi si meritul exotismului indian, un colt de lume ce continua sa ma fascineze, cu toate notele lui stridente, frizand kitsch-ul, cu toate discrepantele intre imaginile societatii sale, cu tot amestecul de cruzime si umanitate, lipsa de igiena si opulenta, praf si noroi pe de o parte, strazi luminate, stralucire, cladiri moderne pe de alta. Linia aceea de demarcatie ce separa oamenii desparte si peisajul, in India moderna si India profunda, in tehnologia viitorului, orientata spre Occident si progres si incremenirea in dogma instituita de mii de ani sau - ca sa raman pe teritoriul cinematografic - intre imaginea promovata de Bollywood si cea adusa de Danny Boyle, de exemplu. Si de Ramin Bahrani, care ii urmeaza indeaproape viziunea. 
Pe actori nu-i cunosteam, dar mi s-au parut potriviti si naturali in rolurile lor. Combinatia de candoare, empatie, generozitate si cruzime, calcul rece, oportunism din care este alcatuit Balram functioneaza, ca si tonul adoptat in construirea conflictului. Desi avem de-a face cu o drama, este una iluminata de accente de comedie, ce dilueaza realitatile grave intr-o atmosfera light, de care te poti bucura intr-un moment cand iti doresti ceva amuzant, placut, care sa nu te incarce negativ. Nu am stat sa ma intreb daca aceasta abordare are sau nu succes in transmiterea mesajului, mai ales ca el are in centru o realitate larg cunoscuta, insa m-am bucurat de doua ore de relaxare in compania unui film placut  ce m-a dus cu gandul si mai departe in timp, intr-un intr-un anume fel pe care nu-l voi dezvalui, pana la Print si cersetor

vineri, 19 februarie 2021

Incurcatele cai ale sinapselor

  

Eric R. Kandel - Mintea tulburata. Ce ne spun ciudateniile creierului despre noi insine 
 
Pusa sub semnul unui motto semnat de Freud, ce ne spune un lucru de-acum stiut de multa vreme (Mintea e asemenea unui aisberg, doar o septime din masa se afla deasupra apei), cartea lui Eric Kandel, specialist in neurostiinte recompensat cu premiul Nobel, ne vorbeste despre acea parte nevazuta a aisbergului, imposibil de descifrat inca in intregime. Este un domeniu in care s-au facut pasi importanti si, chiar daca unele conexiuni neuronale alterate nu pot fi niciodata refacute, acum putem macar sa intelegem de ce sunt astfel, cum se manifesta diferentele si cum sa reactionam in fata lor pentru a le atenua, pentru a ne putea apropia de o astfel de minte sau, in cazul tulburarilor care nu afecteaza profund capacitatile cognitive, cum ne putem canaliza propriile capacitati si comportamente pentru a ne ajuta sau a-i ajuta pe cei in cauza.
Apropierea de o carte a unui specialist intr-un domeniu in care nu esti tu insuti implicat profesional poate fi intimidanta. Dar cartea aceasta nu incearca sa epateze prin cunostinte, ci vrea sa ti le transmita, sa-si apropie cititorii interesati de mecanismele creierului, chiar daca nu detin notiuni aprofundate de fiziologie si anatomie, pliindu-se bine pe nevoia mea de a-mi intelege propria minte care ma ia uneori prin surprindere, nu neaparat in mod pozitiv... 
Pornind de la creiere mai putin complexe decat cel uman, cu care impartasesc totusi emotii comune, precum teama ori tristetea, neurologia a ajuns treptat la deslusirea complicatelor increngaturi ale celulelor din creier. Ii urmam pasii si progresele de-a lungul cartii, cu exemple, planse, desene, chiar si lucrari de arta, completand informatia si facand explicatiile si mai accesibile. Lectura e interesanta atat ca demers de autocunoastere, cat si ca mod de intelegere, de apropiere de cei prizonieri intr-o lume inchisa intre propriile sinapse, unde cu greu mai poate avea acces cineva din exterior, precum cei afectati de autism, Alzheimer, dementa. 
Imi plac cartile care imi deschid porti noi catre un domeniu care ma preocupa ca outsider. Iar creierul e cel mai complex si misterios organ din corp, tocmai pentru ca descifrarea functionarii sale nu tine de o singura disciplina, ci asociaza factori genetici, de mediu, endocrinologici si multi altii pentru a urma propriile cai de raportare la realitate. Si imi plac cartile care imi spun lucruri noi, iar aici am aflat o multime, genul acela de informatii care te ajuta sa te mai apropii putin de intelegerea mintii umane si sa nu dai neputincios din umeri, sa vezi poate din timp riscurile si consecintele unor comportamente. De exemplu, nu stiam despre sindromul Williams, opusul autismului, care face copiii extrem de sociabili. Sau despre mutatiile genetice de novo, ce se produc spontan in sperma barbatilor adulti si pot fi transmise de tata viitorilor copii fara ca vreunul dintre parinti sa fi avut gena respectiva. Ele ar putea justifica incidenta autismului, mai ales ca oamenii tind sa aiba copii la varste mai inaintate decat in trecut, cand deja celulele din sperma au suferit un numar mai mare de mutatii. Am aflat despre moduri in care pot fi perturbate circuitele, manifestari la care duc, tratamente, intr-o trecere in revista neexhaustiva si neincarcata de prea multa informatie, exact cum trebuie pentru o carte de popularizare a neurostiintelor. 
Continutul este variat si atinge mai multe zone de interes. Nu este doar despre tulburari, ci si despre cum judecatile noastre morale sunt modelate inconstient de emotii (Capitolul destinat creativitatii stimulate de anumite tulburari si artei psihotice s-a intersectat cel mai mult cu interesele mele). Nu stiu ce spune despre mine, de exemplu, testul cu vagonul scapat pe sine care poate fi deviat ucigand unul sau cinci oameni, dar mintea mea ar fi complet incapabila sa ia o decizie instinctiva pe criterii morale unanim acceptate, intre a salva un om sau cinci, pana nu ar avea mai multe date. Daca omor un medic ce poate salva alte vieti si ajut o banda care tocmai fura fierul din calea ferata ducand apoi la alte accidente? Fara aceste date suplimentare despre cine sunt potentialele victime, as lasa hazardul sa-si faca treaba caci nu, chiar n-as sti cum sa reactionez. Sa fie tendinta mea de a despica firul in patru, faptul ca incerc sa nu-mi vad semenii ca pe numere, pentru ca atunci cand o fac ma loveste o criza acuta de mizantropie, o lipsa de empatie totala si as trimite vagonul peste toti 6 sau ceva mai profund? Who knows!? Cert e ca a nu lua nici o decizie, care pentru mine e in multe situatii de viata cea mai buna decizie, nu face parte din interpretarea testului :(.
Cum vede Eric Kandel viitorul neurostiintelor? Progresele facute in genetica, imagistica si urmarirea modelelor animale conduc, dupa parerea sa, la alcatuirea unei noi stiinte biologice care sa contopeasca neurologia si psihiatria intr-o disciplina comuna, sa asigure personalizarea actului medical, reducerea riscurilor de a face o anumita boala, prevenirea schimbarilor ce au loc la o varsta inaintata in cazul schizofreniei, depresiei, sclerozei multiple, anticiparea unor reactii individuale la medicamente. Suna bine, mereu mi-am inchipuit ca medicina este mult mai interdisciplinara decat o face practica actului medical chiar si in secolul XXI, ca prea adesea medicii recomanda anumite tratamente punandu-si ochelarii de cal ai propriei discipline fara sa tina cont de modul in care ele interactioneaza cu starea preexistenta a pacientului, doar in aparenta fara legatura, si asa ajunge doctoru' sa-ti repare piciorul distrugand ficatul... in sfarsit!
Noi, oamenii, suntem atat de asemanatori si totusi atat de diferiti, iar diferenta este data si de conexiunile din creierele noastre. Cartea asta este un alt pas in a le vedea, intelege, una care nu doar prezinta sau compileaza fapte, cum fac prea multe, devenind neinteresante pentru mine, ci emite teorii, le interpreteaza, pentru ca autorul este cu adevarat pasionat de domeniul sau, curios si vrea sa impinga macar un pic mai departe limitele cunoasterii.

luni, 15 februarie 2021

Frica fara inceput si fara sfarsit

 

Samar Yazbek - Fata care nu se putea opri din mers 
 
"Am sfarsit prin a intelege ca nu voi putea sa ma opresc din mers. Nu mi-a fost insa clar de la inceput. Nu-mi amintesc cand am deslusit culorile sau cand mi-am dat seama ca am nasul mic si niste buze ca boabele de fistic, cum spunea mama. Nici cand am fost legata prima data nu mai stiu. Cand ieseam cu mama sa facem drumurile noastre obisnuite, imi lega strans o mana de a ei cu o carpa sau o sfoara. Insa cand mergea la lucru, folosea o franghie. Ma lega si plangea. A continuat sa o faca si sa planga pana intr-o zi cand a disparut."
Rima Salim al-Mahmudi, al carei nume apare o singura data in toata cartea, in trecere, ca o semnatura fugara pe un posibil desen al ei, traieste in Damascul transformat in ruine de razboiul civil si isi asterne povestile pe hartie, pentru ca glasul i-a amutit si oricum nu a mai ramas nimeni in jur sa o asculte. Toti cei pe care i-a cunoscut au disparut. Intr-un oras in care uniformele militare, punctele de control, huruitul tancurilor si suieratul bombelor, zgomotul amenintator al avioanelor, armele si teroarea devin o prezenta constanta a fiecarei zile, ea asteapta legata de mana intr-un subsol un deznodamant, o dezlegare de oroarea luptelor nesfarsite. 
Acest personaj ne povesteste in salturi, in cercuri concentrice de idei, cu reveniri si completari, cu o voce monotona ce accentueaza senzatia de izolare, de imposibilitate de strapungere a zidurilor create de cuvinte si teroare, experienta unui razboi ce inghite deopotriva combatanti si inocenti. Nu numai pentru  nevoia sa compulsiva de a merge, o nevoie metaforica de evadare din peisajul incarcat de durere si incertitudini,  cei din jur o considera nebuna. Nebuna nu este, dupa cum dovedesc randurile sale de o luciditate greu de suportat, alternata uneori cu naivitatea unui copil, insa mintea ei pare sa fi refuzat sa-si asume varsta adulta, sa se fi retras intr-un timp cand viata era normala, linistita. Daca ritmul si tonul au o cadenta uniforma, apasatoare, relatarea sa e una bazata pe contraste intre candoarea privirii si brutalitatea imaginii privite, intre realitatea cruda si fantezia de care Rima se agata cu fiecare ocazie. 
Se simte autoarea in cuvintele atribuite personajului, insa e ca un fel de pact cu cititorii, in care ei intuiesc ca vocea eroinei, pretins naiva, lasa multe puncte de suspensie, intr-o intelegere subtila a realitatii din spatele disparitiilor celor apropiati de ea. Drama sa o contureaza pe cea a unei intregi natii plecate in pribegie, pentru a scapa de dezlantuirea razboiului. 
Uneori prea copil intr-un trup crescut de-acum, aproape de femeie, Rima nu vrea sau nu poate sa creasca. Asa cum a refuzat sa vorbeasca si sa se opreasca din mers, refuza si sa devina adult, preferand refugiul intr-o lume cu accente imaginare, dorindu-si cumva sa evadeze, poate printr-o oglinda fermecata, intr-o realitate pasnica. Deseneaza si isi aminteste de lecturile sale (Alice, Micul Print, Gulliver, Kalila si Dimna), isi inventeza un limbaj simbolic, alcatuit dintr-un alfabet propriu si din desene ce dau forma senzatiilor, definind lumea in propriii sai termeni si in reprezentari vizuale inedite. Astfel, crampele pot deveni o padure de linii frante, ce creeaza unghiuri ascutite, iubirea - o multime de planete mici care danseaza si isi impletesc vartejul de lumina.  Pretentia de a-si structura intamplarile la care ne face martori se poticneste mai mereu de ganduri fulgurante ce o iau inainte, imaginile si senzatiile intiparite in minte fiind imposibil de reprimat. Este explicabil, intelegand unde si in ce conditii se presupune ca scrie aceste randuri.
Modul sau de a vorbi despre foame, singuratate, incertitudine, ce stau toate la baza unei senzatii continue de spaima, imbinand oroarea cu micile bucurii naive, face lectura suportabila, chiar daca simti textul ca pe un strigat inabusit de groaza. E un amestec de curiozitate copilareasca si descoperire a ororii ce nu are nici o legatura cu facila reteta cinematica de bestseller de razboi. Poate si pentru ca atunci cand ai trait in miezul lui il vezi un pic altfel, eroismul bombastic e inlocuit de senzatii reale, de un eroism marunt, de rezistenta si supravietuire, fara salvari miraculoase si intalniri providentiale.
E o carte dura, o marturie necesara, bogata in scene crude si detalii senzoriale. Aproape ca simti mirosul sangelui, al carnii in descompunere, aproape ca vezi cum culoarea violet poate ucide oameni. Stiu ca nu e bine sa condamni credintele si traditiile altora, ca a-i condamna pentru ele e un act la fel de fanatic ca si alahakbarismele lor, dar ceva mi se pare complet gresit intr-o realitate in care femeile au mai putine sanse de supravietuire decat barbatii in cazul unui atac chimic pentru ca religia interzice sa fie dezbracate in fata lor, chiar daca ar fi singura manevra salvatoare... 
Rima ne ajuta sa intelegem ca realitatea poate fi atat de cumplita incat cuvintele amutesc in fata ei, ca singurul mod prin care poate fi infruntata este evadarea din sine, din propria viata, in imaginatie. Cand ideile devin mai importante  si mai puternice decat oamenii, ei nu se mai pot face auziti decat transformandu-se in idei. Rima este o personificare a Fricii, una care poate contine si speranta, si refugiu, si neputinta, si iesire din sine in acelasi timp. 
Din pacate, cartea nu este doar o fictiune, chiar daca are si scene suprarealiste sau horror. Autoarea a asimilat ceea ce a vazut pe vremea cand nu fusese inca alungata din Siria, a ascultat marturiile altor exilati care, ca si ea, nu s-au mai putut opri din mers pana cand nu au ajuns la mii de kilometri departare de teroarea razboiului, pe care il poarta insa imprimat in minte si in priviri oriunde s-ar afla.

sâmbătă, 13 februarie 2021

Melodia linistii

 

Sound of Metal (2019) 

Printre atatea consumabile si seriale bingiuite in ritm de popcorn si in rontait de chipsuri, se mai strecoara si cate un film frumos, care imi atinge cinelul sensibil, ca doar n-o sa ii zic coarda cand eroul acestui film este tobosar. Si nu pentru ca ar canta metal, fiindca metalul dispare din peisaj dupa primele cinci-zece minute, cand Ruben (Riz Ahmed) incepe sa aiba probleme cu auzul. Dar, atat cat a fost, mi-am dat seama ca mi-ar fi placut sa vad un concert al trupei de post-doom/black pe care o are impreuna cu prietena lui, Lou (Olivia Cooke), chitarista si vocalista. Poate la DBE, intre zidurile cetatii din Alba Iulia, poate in alta parte, poate in alta viata cand concertele vor face din nou parte din normalitate. Lou are un timbru foarte interesant, un screaming angoasant, apasator ce se pliaza de minune pe atmosfera piesei, pe ritmul rapid al tobelor. 
Dar cam atat despre sunetul metalului pe care il compun cei doi in timp ce traiesc intr-un camper si strabat America in lung si-n lat in turneu. Pentru ca filmul nu este nici despre muzica lor, nici despre pasiunea cu care o traiesc, nici despre experientele unei trupe underground mereu pe drumuri, ci despre un om aflat in fata unei schimbari radicale si modul in care reuseste sa se adapteze noii realitati. Surzind, Ruben trece prin toate etapele posibile, de la negare la furie si disperare, de la acceptare si pasivitate la speranta. Iar Lou intelege inaintea lui ca viata nu mai poate continua la fel ca inainte, ca se afla la o cotitura majora de unde nu se stie incotro se va indrepta fiecare. Amandoi au un trecut incarcat cu abuzuri, din care si-au revenit gratie celuilalt, in cei patru ani de cand formeaza un cuplu in viata si pe scena. Urmele ei de pe brate, recunoasterea dependentei de droguri de catre el sunt marturii ale unui trecut agitat, ale unei prapastii din care s-au salvat, dar in care pot recadea oricand. 
In cautarea unei solutii care sa-l ajute sa negocieze cu noua realitate, in timp ce asteapta un posibil implant cohlear salvator, Ruben petrece o vreme intr-un centru de reabilitare pentru cei cu deficiente de auz, condus de Joe (Paul Raci), un tip care ii va calauza adaptarea la pierderea unui simt esential, mai ales pentru un muzician. Oamenii in mijlocul carora ajunge sa traiasca nu au nimic in comun cu tribul violent din filmul ucrainean cu acelasi nume, ci alcatuiesc o comunitate din care nimeni nu se simte exclus, fiind incurajati sa nu-si priveasca surzenia ca pe un handicap. Multi dintre actorii din film chiar sunt lipsiti de auz, Paul Rici insusi provine din astfel de parinti si este membru al unei trupe rock unde este vocal si interpreteaza muzica in ASL (limbajul american al semnelor). 
Ceea ce frapeaza cel mai mult in filmul lui Darius Marder, care semneaza si scenariul, un debutant in lung metraje ca regizor, este alternanta dintre lumea asa cum o stim, cu zgomotele ei de fond, cu muzica, ciripit de pasari, motoare de masini, clopote ce bat in turnuri, cafetiera ce ne insoteste discret diminetile, voci ce se amesteca intr-o rumoare de fundal si tacerea in care ne scufundam brusc, pentru a reveni apoi din ea intr-o lume distorsionata de noua perceptie, intr-o sintonie creata din suprapunerea sunetelor discordante. Intregul film se desfasoara ca si cum ai roti lent un buton de volum de la maxim (muzica din concert) la minim (tacerea deplina). Sunetul metalului poate fi sunetul unui gen muzical, dar si felul in care un mic dispozitiv electronic poate altera, modifica perceptia auditiva. Camera urmareste cu atentie atat perspectiva la persoana intai, a celui direct afectat, cat si la persoana a treia, a spectatorului, creand cu finete acea punte necesara intre lumea lui si a noastra. Este un film educativ, dar si unul frumos prezentat, care captiveaza prin perspectiva pe care coloana sonora o aduce imaginii, mentinand echilibrul intre privitorul normoacuzic si personajele filmului. Sa devii surd dintr-odata este ca si cum te-ai muta intr-o tara straina, careia nu-i cunosti nici limba, nici obiceiurile, nici codurile non-verbale. 
Riz Ahmed, nominalizat la Globurile de Aur ce se acorda in vreo doua saptamani, da viata unui erou cu aparenta impenetrabila ce-si consuma durerea si furia intr-un mod ce capata intensitate tocmai pentru ca e fortat de natura imprejurarilor sa se exprime altfel, cu o retinere clocotitoare, lipsita de emfaza, de multe ori fara cuvinte. Constrans sa-si regandeasca raportarea la lumea exterioara, la pasiunile si interesele proprii, chiar si la persoana de alaturi, Ruben (implicit interpretarea lui) duce filmul in spate, il ridica si, pe alocuri, il eclipseaza. Pentru ca dincolo de el, este doar un cadru de fond, alcatuit din zgomote, cuvinte, semne si taceri. Si daca la inceput modul sau de adaptare e unul practic, finalul devine mai simbolic, il pune in fata unei alegeri, implica mai mult latura emotionala, afectiva. 
Dar dincolo de drama personala, avem si un film despre comunicare, al carui limbaj devine unul comun cu cel al spectatorului, unul din filmele care nu se termina cu ultimul cadru, ci ramane cumva sa pluteasca in minte, ca o alta fateta a lumii in care ne inchidem tot mai mult in noi insine, surzi la ceilalti pentru ca nu vrem, nu putem, e un efort prea mare sau nu stim cum sa ii ascultam.

marți, 9 februarie 2021

Familia pe care ti-o alegi

  

Rebecca Makkai - Marii increzatori 
 
Preluand in titlu sintagma prin care Scott Fitzgerald isi definea generatia, romanul Rebeccai Makkai construieste o frumoasa poveste despre prietenie si solidaritate, inceputa la jumatatea deceniului al noualea din secolul trecut la Chicago. Este perioada in care SIDA incepe sa faca ravagii, in special in randul comunitatilor gay. Asa se si deschide cartea, cu o petrecere dorita chiar de cel raposat, in timp ce sobra slujba de inmormantare tinuta la biserica este rezervata numai membrilor familiei, ce il repudiasera din cauza orientarii sale sexuale. Singura care nu l-a abandonat a fost sora sa, Fiona, ce prefera sa ia parte la priveghiul-petrecere organizat de prieteni, nu la slujba oficiala. 
Intre perspectiva centrata asupra lui Yale, care-si vede primul dintre prieteni rapus de teribila boala la jumatatea anilor '80 si aceea a Fionei, aflata la Paris in 2015 in cautarea fiicei sale cu care a pierdut legatura dupa ce aceasta, impreuna cu partenerul ei, s-au alaturat unei secte, gasim o carte densa, ramificata, ce reconstituie impecabil o atmosfera rezumata de unul dintre personaje ca o referinta la Masca Mortii Rosii a lui Poe: "afara bantuie moartea iar noi petrecem de minune."
Ca sa nu prelungesc suspansul, va spun de la inceput: daca ati citit si v-a placut O viata marunta de Hanya Yanagihara, este o carte cu care aduce ca atmosfera, dar este muult mai bine scrisa, mai vie. Are intuneric - si nu este nevoie sa spun in 2021 cum iminenta unui virus, cu consecinte mai devastatoare decat cel care ne bate la usa in ultimul timp modifica existente, lasa goluri, creeaza temeri, ingrijorare, insingurare - dar are si multa lumina, speranta. Este o carte ce-si trece cititorii prin toata paleta de emotii umane, alcatuind o fresca pulsand de viata, puternica, a unei epoci marcate de o boala fatala. Trecem alaturi de personaje prin furie, panica, teama de a pierde pe cineva drag si neputinta cand chiar se intampla, dar le sorbim avid si dorinta de a trai, solidaritatea, iubirea, speranta, compasiunea. Este un mix de disperare si incredere, de tragism si optimism, intr-un roman in care ne intersectam cu multe personaje, dar chiar si cele efemere capata adancime. Autoarea stie sa le defineasca si sa produca impact printr-un gest, o concisa caracterizare fizica, o replica. Sunt reale, sunt smart, si diferenta pe care o face Rebecca Makkai fata de cartea amintita anterior este ca a inteles perfect ca, dincolo de o tema pregnanta, sunt importante si accentele, nuantele, constructia. 
Ce poate fi mai rau decat sa ai 30 de ani si sa iti vezi prietenii stingandu-se, purtand pe corp stigmatul necrutatoarei boli, ca intr-un joc de domino in care oamenii-piese incep sa se prabuseasca iar cei mai de departe incearca sa se bucure de putinul timp ramas, se ingrozesc sau spera ca nu se afla pe traiectoria de cadere, ca lor nu li se va intampla asa ceva? Si totusi lucrurile au o ciclicitate a lor, aceasta generatie damnata se aseamana cu aceea a anilor '20, cu care are o punte de legatura. Nora, matusa Fionei, a trait-o din plin, la Paris, in preajma altor "increzatori", precum Modigliani, Foujita, Soutine... O generatie care a trait tumultuos dupa ce a iesit dintr-un razboi pentru a pieri apoi macelarita in altul.
Un lucru nu foarte des intalnit la cartile construite pe doua planuri temporale este ca ele sunt echilibrate, la fel de interesante, se intersecteaza firesc si se completeaza, cel recent aducand noi nuante asupra intamplarilor petrecute cu 30 de ani in urma. Impreuna, alcatuiesc un roman plin de empatie, ce ne pune in fata suferinta, dar si modul in care prietenii pot deveni familia pe care unii nu o mai au pentru ca i-a renegat, oferind acceptarea si iubirea de care fiecare are atata nevoie. Exista prietenii durabile, dar si tradari, momente cand iti dai seama cat de putin ii cunosti pe cei de alaturi. Si totusi: "De cand se imbolnavise, se gandea din ce in ce mai mult la oameni in acest fel (...): nu ca la suma tuturor dezamagirilor, ci ca la toate inceputurile pe care le reprezentasera, la toate promisiunile.
Este paradoxal cum o carte atat de trista (asta si pentru ca atunci "cand spui o poveste in intregime, inevitabil ajungi la ceva macabru. Toate povestile se termina la fel, nu?") poate genera atata optimism, atata speranta. Rebecca Makkai a gasit tonul potrivit pentru a-si transporta cititorul in acest vartej al vietii, marsand pe emotiile universal valabile. Nu conteaza ca esti gay, iesit din dulap (cum ar spune englezii), inca ascuns acolo, eventual dupa fustele unei respectabile sotii care sa asigure un statut social acceptat, ori confuz, incapabil de a-ti accepta adevarata identitate sexuala, ori straight pentru a te lasa fascinat de carte. Asa cum nu a contat faptul ca autoarea nu provine din randul comunitatii gay, de care insa a reusit sa se apropie cu empatie si intelegere, aducand un omagiu celor disparuti, dar si celor ce, supravietuind, au ramas cu un loc gol in suflet pe viata. Si a gasit exact tonul potrivit, in masura sa emotioneze tocmai pentru ca nu cade in afectare, sa aiba impact prin modul retinut in care se consuma tumultul de trairi, cu mult haz de necaz si luciditate. 


P.S.: Am o nelamurire legata de traducere, o expresie care ma enerveaza "par brunet", vad ca se foloseste tot mai intens in limbajul coafezelor. Poate ma lamureste si pe mine cineva daca este corecta. In limba mea romana, "brunet" inseamna cu parul negru sau cu tenul de o nuanta mai inchisa (se pare ca si pentru asta nu se mai gaseste alt cuvant in traduceri decat "masliniu", pare consacrat si imuabil). Deci poti spune despre cineva ca ESTE brunet, dar ca are PAR brunet parca imi zbarleste un pic parul non-brunet de pe crestet...

duminică, 7 februarie 2021

Demonisme

Va invit sa vizionati doua filme proaste. Si nu pentru ca ar fi horror, categorie pe care eu o gust cu placere, ci pentru ca reusesc sa cuprinda atatea tipare invechite ale genului incat te miri ce au vrut ele sa aduca in existenta lui si de ce era nevoie sa apara. Ca sa nu mai spun de interpretarea aceea declamativa, recitativa de RAI sau TVE (stiu ca filmul e argentinian, dar nu am chef sa caut cum se numeste televiziunea nationala din Argentina si oricum, ati inteles ideea). Nici europenii, nici sud-americanii nu au traditie in atmosfera horror reala, cum reusesc atat de bine sa o surprinda asiaticii si, cateodata, americanii. Insa le urmaresc productiile, proaste cum sunt, pentru nota de exotism pe care o aduc uneori, pentru specificul local si pentru ca gasesc o malitioasa delectare in a urmari filme atat de proaste incat se transforma fara sa-si propuna in comedii. Daca aveti aceeasi placere cu tenta masochista ca si mine si vreti sa pierdeti intr-un mod amuzant cateva ore cu crap movies, ele va asteapta pe Netflix.

The Binding (2020)
 
Totul incepe atunci cand Francesco se hotaraste sa le ia pe partenera lui si pe fiica acesteia in vizita in sudul Italiei, mai precis in Puglia, sa-i cunoasca mama, renumita in zona ca tamaduitoare. La un moment dat, micuta Sofia este muscata de o tarantula si de-aici lucrurile incep sa se precipite. Ne gasim in acea Italie arhaica, fidela credintelor si traditiilor, unde blestemele sunt puternice si se strang tot mai mult in jurul vilei cu aparenta semiparasita, inconjurata de maslini seculari de crengile carora atarna diverse talismane. Sofia a fost "legata" de cineva, care capata putere asupra corpului si mintii ei. Ca si in cazul deochiului autohton, orice legare are si dezlegare, numai ca acum este vorba de o entitate prea puternica, ce depaseste capacitatea babelor vrajitoare de a se lupta singure cu necunoscutul. 
Avem secrete de familie, iubirea unei mame in masura sa invinga totul, magie neagra, privirea inocenta a strainei nimerite in mijlocul nebunelor satului (pardon, tamaduitoare!), chiar si cliff-hanger, de care abuzeaza pana si filmele care nu-si fac nici o iluzie ca ar putea primi o continuare sau ca ar avea un viitor ... sau cine stie?! Suspansul, care ar fi putut sa faca filmul sa mearga in ciuda locurilor comune, a fost si el atat de plictisit de lipsa oricarei pretentii de originalitate incat nu si-a gasit locul aici si s-a retras spre alte filme. Prezenta demonica a fost insa fun... 

Aterrados (2017) 

Nu neg, asta a fost ceva mai spalat, ca tot ne invartim intr-un mediu unde apa este de vina pentru toate. Macar are atmosfera, desi nu prea stie nimeni incotro sa o conduca. Scenariul, cel mai putin. Important a fost sa punem niste creaturi malefice care aduc mortii inapoi acasa, dau cu oamenii de toti peretii, arunca in ei cu obiecte, le scot ochii si altele de genul asta. Primim la un moment dat o explicatie fragila despre legatura dintre lumi, dar nimic nu ma poate convinge ca daca bolborosesc tevile de apa sau vezi in chiuveta o bula colorata ai casa bantuita. Am incercat eu sa imi concep in minte un scenariu metaforic, in care adevaratii demoni sunt cei care nu ni se arata, violenta domestica, neglijenta, singuratatea... dar parca nu functioneaza in contextul filmului, ca apar paranormalii si-mi demonteaza teoriile. 
Cei porniti sa dezlege misterul par la fel de amatori ca si scenariul care i-a generat, desi se presupune ca ar fi specialisti renumiti in fenomene paranormale si oameni care au vazut manifestandu-se viata de dupa moarte. Personajele nu sunt prea dezvoltate iar dialogurile de-a dreptul ilare. Se straduieste unul sa plece la un moment dat si tot spune "gata, acum am plecat", dar isi amana plecarea pana cand inevitabilul se produce. Incoerenta si inconsecventa explicatiilor si motivatiilor fenomenelor supranaturale reprezinta marele minus al filmului. Pe partea pozitiva, are atmosfera, are tensiune, dar aici s-au concentrat cam toate resursele de creativitate. Adica regia functioneaza, scenariul deloc. Pacat ca dramatismul scenelor a fost uneori ratat de lipsa lor de sens si de coeziune intr-un tot. Sunt cateva scene de-a dreptul horror, dar par mai mult desprinse din mintea unui scenarist care a vrut sa puna la un loc intr-un singur film casele bantuite si potergeisti, un fel de Pet Sematary cu demoni, un ghiveci cu de toate, care nu poate oferi reteta succesului, oricat l-ar ridica atmosfera.

Vizionare placuta!

joi, 4 februarie 2021

Brexit

  

Ian McEwan - Gandacul 
 
 Intr-o metamorfoza inversa celei kafkiene, Jim Sams, gandacul care cu o seara inainte inca misuna prin canalizari, printre resturile si gunoaiele Londrei, se transforma in om. Si nu intr-unul oarecare, ci chiar in prim-ministrul Marii Britanii. Asta parca explica putin freza suie pe care o abordeaza cu orice ocazie... 
Brexitul este un moment destul de negru in istoria Europei unite pentru ca umorul pe care il starneste orice abordare a lui sa nu capete aceeasi culoare. Iar McEwan stie sa sesizeze nuantele astfel incat sa nu transforme acest scurt roman intr-unul atat de serios, de grav si de pesimist pe cat ar cere subiectul, care se tot dezbate de cativa ani incoace. 
Cartea lui este una vesela, incarcata de aluzii la absurdul momentului ce i-a inspirat ideea de pornire, si adanc ancorata in straturile unei societati engleze divizate de principii si convingeri opuse; le decojeste si le radiografiaza de sus pana jos, de la pescarii care, votand pentru Brexit, au devenit emblematici pentru o imagine a Marii Britanii eliberate de constrangerile reglementarilor prevazute de alte state, pana la clasa politica...  si la gandaci. Ei au cel mai mult de castigat. 
O carte foarte diferita ca ton de tot ceea ce a scris McEwan pana acum, Gandacul ne aduce in fata peisajul colorat al unei tari divizate vazut prin lupa tragicomica, luand pulsul unei societati in deriva si al atmosferei de confuzie generate de decizie: demonstratii si proteste, sondaje de opinie, promisiuni si manipulare, cu toate isi gasesc locul in aceasta cartulie scrisa intr-un registru jucaus, satiric. 
Jim Sams,  inconjurat de un intreg grup de frati si surori, stie sa-si promoveze initiativa. In ce ar consta ea? Ca si in cazul Brexitului, Inversionismul este in principal mersul impotriva curentului, detasarea de ceilalti pentru obtinerea unei asa-zise independente economice, ce nu poate avea alta consecinta decat subminarea economiei nationale, si este descris cam asa: "Haideti sa inversam circuitul banilor si atunci intregul sistem economic si chiar natiunea insasi vor fi purificate, curatate de absurditati, risipa si inechitate. La sfarsitul unei saptamani de lucru, o angajata inmaneaza companiei banii pentru orele in care s-a spetit muncind. Dar cand se duce prin magazine, pentru fiecare articol pe care il ia cu sine e rasplatita generos cu pretul de vanzare al acestuia. Ii este interzis prin lege sa stranga bani lichizi. Banii pe care ii depune in banca la sfarsitul unei zile solicitante petrecute la mall genereaza rate negative ale dobanzilor. Inainte ca economiile ei sa se reduca la zero, ea isi da seama ca ar fi prudent sa-si gaseasca un serviciu mai costisitor sau sa se instruiasca pentru asa ceva. Cu cat slujba pe care si-o gaseste va fi mai buna si, deci, mai costisitoare, cu atat mai multe cumparaturi va trebui sa faca pentru a si-o putea plati. Economia este stimulata, exista mai multi lucratori calificati, toata lumea are de castigat."
Chiar si in absenta unor cunostinte economice prea vaste - cum este cazul meu - nu e greu sa iti dai seama ca totul suna a conspiratie din acelea care-ti spun fatis ca albul e negru si invers si ca, chiar daca un astfel de sistem ar fi posibil, prima consecinta a lui ar fi izolarea totala de celelalte economii. Insa, ca si in cazul Brexit-ului, mai puternic decat initiativa in sine, oricat de absurda ar parea, este modul de prezentare: promisiunea unei prosperitati viitoare, mesajele populiste, antielitiste, manipularea presei prin fake news si  mecanismele sperantei cu care jongleza pentru a obtine simpatia maselor pot duce la succesul oricarei propuneri atunci cand are parte de-o promovare puternica. 
Literar vorbind, Gandacul nu se ridica la nivelul altor carti de-ale lui McEwan, insa cucereste prin faptul ca reuseste sa vorbeasca pe un ton lejer despre realitati grave. Ar fi naiv din partea mea sa sper ca si "ceilalti" (pentru ca, din pacate, sub influenta Facebook si Twitter - o versiune primitiva a inconstientului feromonal, lumea s-a impartit in Europa si America in "noi" si "ei") ar putea sesiza analogiile usor de regasit printre randurile cartii cu situatii reale? Probabil ca da, nu exista trezire la realitate in conditiile in care omenirea traieste in doua realitati paralele, una indreptata spre viitor, progres, valori umaniste, cealalta spre trecut, autocentrata si mandra de identitatea sa, una spre stiinta alta spre miracole si ritualuri care, atunci cand nu ucid, traumatizeaza, una spre Vest, alta spre Est, una spre adevar, alta spre cosmetizarea lui sau dezinformare. In vremurile cand informatia circula atat de repede, la fel de repede circula si interpretarea sa. Asistam la metamorfoza accelerata a unei societati si sper ca, atunci cand se va incheia, sa constatam ca a invins umanitatea din noi, nu gandacii supravietuitori, ramasi sa se hraneasca cu resturi printre ruinele omenirii.

luni, 1 februarie 2021

Lumea in culori

 
Veronica D. Niculescu - Luchian. Ochii, sufletul, mana   Marianne Jaeglé - Vincent asasinat 
 
Pentru a aduce putina culoare in cenusiul acestei ierni peste care nici macar o ninsoare sanatoasa nu se poate asterne intr-un oras bolnav de frig, angoase, moarte, inca blocat intr-un decor deprimant si in propriile singuratati, am cautat tonuri ceva mai luminoase in doua carti inspirate de biografiile pictorilor. Am gasit in ele puncte comune, dar si diferente fundamentale. Dar s-au continuat intr-un mod firesc una pe cealalta, protagonistii facand temporal parte din aceeasi lume artistica, a sfarsitului secolului XIX, cand pictura franceza devenise reperul pe care aspirau sa si-l insuseasca toti ceilalti.
Ambii si-au cautat intreaga viata identitatea artistica, au sacrificat totul (sanatatea, banii, orice resurse pe care le obtineau cu greu) pentru arta, au incercat sa surprinda esenta fluida si imposibil de captat pe deplin a unei arte greu de stapanit, ce imortalizeaza efemerul alaturi de o parte a sufletului celui care l-a creat. Luchian a cunoscut si admirat opera lui Van Gogh. In 1891, la un an de la moartea olandezului, el se afla la Paris si a avut ocazia, in timp ce-si cauta propriul drum artistic, de a-si gasi propria inspiratie in expozitii cu operele celor pe care-i considera revelatii: Courbet, Manet, Van Gogh.  Cel din urma "i se parea rascolitor cu portretele si peisajele sale tragice, aspre". Era un tanar la inceput de drum, neintinat inca de privatiuni, de pierdere, de viata. Mai tarziu, tragicul avea sa se insinueze si in existenta lui si din ea in panzele ce-i poarta, uneori diafan si voalat, alteori apasat, ca o suferinta adanca, arderea si mistuirea. 
Si Van Gogh, si Luchian au fost naturi contemplative si sensibile la delicatetea luminoasa si fragila a florilor, dar si si soarta celor umili si nevoiasi, pe care ii surprind in tablourile lor, ca o forma de empatie, dar si de protest. La Van Gogh, ei capata nuante inchise, pamantii, la Luchian explodeaza contrastul intre paleta pastelata, plina de viata si subiectul ce capata stralucire redat astfel, abordand insa si el o cromatica ce include maroniu si ocru in imaginile Rascoalei din 1907. 
Orice creator are nevoie de exces. Numai el e in masura sa transmita si dupa sute de ani arderea interioara, zbuciumul din care se naste maretia, poate asta este lucrul care ii uneste cel mai mult, dar nu singurul. Intotdeauna exista nesiguranta artistului, intotdeauna exista suferinta, la fel de dureros resimtita in fiecare fibra a fiintei, chiar daca este una fizica sau sufleteasca. Si amandoi au cautat frumusetea si adevarul artistic, asumandu-si canoanele dar pasind apoi dincolo de ele. Sunt si multe care ii despart: mediul, cercurile artistice cu care au intrat in contact si mai ales un munte de singuratate pe care mereu respinsul Van Gogh (de cel pe care-l considera bun prieten, Gauguin, de comunitatea in mijlocul careia ajunge...) il poarta cu sine in timp ce sociabilul Luchian are prieteni devotati, stie si sa petreaca, e pasionat de sport si are parte de  o familie care sa-l ingrijeasca atunci cand nu o mai poate face singur. 
Luchian a ramas cunoscut in pictura romana ca "poetul plastic al florilor", iar cand spui Van Gogh nu poti sa nu te gandesti la splendorile galben-aramii, dar si la irisi si flori de migdal. Procesul de creatie al unora dintre tablourile ramase de referinta pentru cei doi pictori este prezent la ambele autoare. Avem floarea soarelui, intr-o redare mai tehnica: 
"Potrivit obiceiului sau, se lanseaza in proiect cu frenezie. A grunduit sase panze de treizeci si le imagineaza pe un fond de cobalt, apoi pe un fond galben de cadmiu, cautand ceea ce va exalta mai bine stralucirea lor solara. 
Unele flori sunt redate in stralucirea zbarlita a maturitatii lor; altele sunt reduse la o inima iradiata de lumina. Pe toate le-a pictat in graba, febril, dar si cu incantare. Multumeste astfel sudului, care il invata despre culoare; multumeste soarelui, care ilumineaza totul cu aurul sau nemeritat. Semneaza cu prenumele lui, pe marginea vasului din lut care le contine, ca un umil artizan ce vrea sa fie."
dar si anemone, al caror proces de creatie pare descris ca o adiere, ca o boare, ca o trecere delicata a unei pene pe deasupra randurilor:
"Fundalul il va asterne cu inversunare, infierbantat de atata asteptare si pofta, un ruginiu grav, cu sclipiri de seara calda tarzie, dupa ce tot cerul a ars. Scanteind din culorile dureros de concrete, florile vor striga a viata pe-un asemenea fond. Lupta anemonelor albe si rosii cu aurul ars si intunecat din spatele lor va fi una pe viata si pe moarte. Din pasta groasa si densa se vor naste, una cate una, petale. Din putine izbituri de penel clare, puternice, se vor ivi ca din nimic florile toate. Tuse fine, catre final, aplicate cu precizie de floretist, vor stropi anemonele cu raze de soare, vor pune magia alba langa cea neagra, geana de tristete si geana izbavitoare de lumina una langa alta, in miezul fiecarui potir."
Daca ma intrebati pe mine, prefer cea de-a doua varianta, poezia tuselor creata de cuvintele autoarei, care imi pare ca reda mai bine starea de gratie a creatiei...
Cele doua autoare au abordari diferite si in elementele pe care le aleg din biografia pictorului. Marianne Jaeglé se opreste la ultimii doi ani din viata acestuia, in timp ce Veronica D. Niculescu cuprinde intr-o privire de ansamblu intreaga sa existenta, incercand cumva sa devina una cu subiectul, sa-i inteleaga si sa privesca lumea prin ochii acestuia, sa patrunda in sufletul care o filtreaza si o interpreteaza si sa-i urmeze miscarile mainii, cea care umple panza cu forme si culori, generand senzatii ce pornesc spre alte suflete avide sa le recepteze. Daca volumul dedicat lui Luchian incearca sa urmeze fidel biografia, preluand si fragmente din corespondenta pictorului,  fictiunea intervenind pentru a completa si imbogati atmosfera, cel dedicat lui Van Gogh o face doar pana la un punct, de unde imaginatia si speculatiile se insinueaza in cursul cunoscut al evenimentelor, preluand o ipoteza lansata in ultimii ani ce pune la indoiala versiunea oficiala privind cauza mortii.  Titlul original, "Vincent qu'on assassine" parca aduce prin acest pronume nehotarat un sens al prezentei permanente in viata artistului a unui metaforic asasinat: gonit de la Arles, evitat de cel considerat prieten, incapabil sa se adapteze unei lumi careia voia sa-i dea totul.
Daca pictura lui Van Gogh imi este mai aproape de suflet, din paginile cartii se desprinde un Luchian mai viu, mai complex, creat din contraste intre culori. Biografia sa, asa cum rezulta din roman, se transforma intr-o carare sinuoasa printr-o padure, cu desisurile si luminisurile sale, cu pajisti pline de flori dar si buturugi colturoase cu contururi amenintatoare. 
Daca ar fi sa compar cele doua carti cu niste picturi, Van Gogh apare mai mult ca un portret destul de conventional (fara prea multa inovatie si prea apropiat de imaginea reflectata in corespondenta fratilor Van Gogh asa cum rezulta din Draga Theo), ocupand centrul tabloului, izolat intr-o incapere auster mobilata, in timp ce panza cu imaginea lui Luchian in centru este una mai cuprinzatoare, un cadru vast si nuantat ce pastreaza atmosfera bucuresteana a epocii, si neaparat undeva, intr-un colt, o gradina plina cu flori colorate si parfumate. Dar ambele carti reusesc sa transmita pasiunea subiectului pentru arta sa si pe aceea a autoarei pentru subiectul cartii sale.