miercuri, 30 mai 2012

Cine este Louki?


Patrick Modiano - Dans le café de la jeunesse perdue

M-am hotarat sa fac putin lobby unui scriitor mai deloc tradus dupa anul 2000 la noi, pentru a arata si eventualului cititor nefrancofon ca literatura franceza contemporana  nu se limiteaza tematic la cinismul si alienarea generate de frustrari sexuale, cum ne-ar lasa poate sa credem autori prea intens mediatizati in ultimul deceniu, precum Bruckner sau Houellebecq. 
Probabil ca Dans le café de jeunesse perdue nu este cea mai buna carte a lui Modiano, care a primit in 1978 premiul Goncourt pentru o alta, tradusa si la noi in '81 de editura Univers in colectia Globus cu titlul  Strada dughenelor intunecoase, dar este una dintre cele mai recente (2007) si abordeaza una din principalele teme ale sale, reconstituirea unei identitati prin amintiri, pastrand muzicalitatea poetica a frazei (imi creeaza cumva aceeasi emotie ca si poezia lui Pavese, unul dintre poetii mei preferati) ce defineste stilistic literatura sa, in curgerea lina si melancolica a unei atmosfere reconstituite pe patru voci: cea a unui student la Mine, a unui detectiv privat, a eroinei si a unui iubit al sau. 
Este cartea care ne introduce in lumea pariziana a boemei anilor '60, prin cafeneaua Condé, centrul unei lumi formate din studenti si scriitori aspiranti la gloria literara, in mijlocul careia se insinueaza discreta, dar obsedanta in acelasi timp, prezenta fascinanta  lui Louki, o tanara aparuta de nicaieri, care intriga si starneste imaginatia prin misterul de care se inconjoara prezenta sa. Cartea reuseste bine sa transmita nostalgia acelor ani, cu conurile lor de umbra, cu incarcatura emotiva a unui moment pierdut, fixat in timp, din care doar ecourile razbat pana la noi. La Condé fiecare isi poate inventa propria biografie, identitatea la care viseaza.  In fiecare zi, unul dintre clientii cafenelei noteaza cine a trecut pe acolo, cat a stat, fixand in spatiu si in timp, asemenea unor fotografii, o prezenta efemera, un moment trecator. Unele dintre personajele care o evoca o cauta, altele o iubesc, pentru fiecare insa Louki reprezinta un ideal imposibil acum de atins, in tineretea ei enigmatica, o fiinta dezradacinata hoinarind printr-un Paris pe care Modiano il cunoaste in cele mai mici detalii, impregnat de prezenta ei, la fel de strain si in acelasi timp prietenos, melancolic si dulce-amarui. 
Asemenea vocilor ce-i reconstituie imaginea din fragmente, nici eu nu stiu sa va spun prea multe, fiindca Louki este unul din acele personaje alunecoase, pe care nu prea stii de unde sa-l apuci. Intra in prima pagina pe usa si iese in ultima pe fereastra, tot ceea ce se petrece intre timp, dincolo de vidul interior ce pare sa-i jaloneze parcursul, este doar perspectiva exterioara, evocarea unor personaje ce si-au intersectat la un moment dat pasii cu ea si nici chiar propria-i poveste nu ne ajuta sa intelegem prea bine cine este Louki, fata care-si poarta prin lume secretele, un alt nume, o alta viata, traind clipa si reinventandu-se permanent.
Poate cea mai interesanta dintre vocile ce ne povestesc trecerea lui Louki prin lume este cea a unui tanar student care a iubit-o, Roland,  pasionatul de Eterna Reintoarcere si de zonele neutre ("Il existait à Paris des zones intermédiaires, des no man's land où l'on était à la lisière de tout, en transit, ou même en suspens. On y jouissait d'une certaine immunité. J'aurais pu les appeler les zones franches, mais les zones neutres était plus exact. Un soir, au Condé, j'avais demandé son avis à Maurice Raphaël puisqu'il était écrivain. Il avait haussé les épaules et m'avait lancé un sourire narquois : "C'est à vous de savoir, mon vieux...Je ne comprends pas très bien où vous voulez en venir...Disons "neutres" et n'en parlons plus...". Le square Cambronne et le quartier entre Ségur et Dupleix, toutes ces rues qui débouchaient sur les passerelles du métro aérien appartenaient à une zone neutre, et ce n'était pas un hasard si j'y avais rencontré Louki.") ; cei doi viseaza impreuna la eterna reintoarcere, la reintegrarea in ciclul cosmic si abolirea timpului, traind cu impresia ca nu fac decat sa repete gesturi pe care le-au facut candva, ca totul s-a intamplat deja. 
In procesul caleidoscopic de intelegere si definire a personalitatii lui Louki, asistam la un demers contradictoriu: exista, pe de o parte, dorinta de evadare dintr-un trecut diferit de cel imaginat (o permanenta fuga, de acasa, de langa o mama mai mult absenta, fuga de langa un sot care nu intelege motivele), pe de alta nevoia de reconstituire, de retraire a unei clipe eterne, care sa inglobeze intreaga viata. O vad pe Louki ca pe o "sora" a Albertinei lui Proust: nicio interpretare nu ofera explicatie si cu cat incercam sa sapam mai adanc pentru a-i revela prezenta cu atat ne afundam mai mult in incapacitatea de a intelege, asa ca prefer sa ma opresc aici si sa va las sa-i deslusiti singuri misterul.

marți, 29 mai 2012

Spovedania unui invins


Octavian Soviany - Viata lui Kostas Venetis

Imi vine foarte greu sa-mi astern gandurile despre cartea asta in insiruirea tastelor, fiindca m-a luat total prin surprindere. Il cunosteam pe poetul Soviany, fara sa ma fi impresionat, asa ca nu aveam asteptari prea mari de la prozator... insa Kostas Venetis, cu viata lui ce a transformat Raul in crezul suprem, cu tenebroasele ganduri si intamplari, m-a izbit in moalele capului. Nu credeam ca in secolul XXI sa-l regasesc pe marchizul de Sade intr-un limbaj atat de proaspat, atat de bogat in coloratura, atat de rafinat in abjectia lui, intr-o reinterpretare stilistica a esteticii raului si simbolistica a arcanelor majore ale Tarotului: roata destinului se invarteste neincetat si prinde in vartejul ei indragostitii, magii, nebunii, preotii, puterea, dreptatea, moartea, justitia, diavolul, intreaga lume. Atunci cand conditionarea culturala si sociala paleste in fata celei instinctive, calauzita de nevoi si senzatii, apar pe lume oameni de genul celor ce populeaza universul in care traieste Kostas, un univers la limita, de la care multi isi intorc privirea cu dezgust, stramband din nasul mult prea fin ca sa inhaleze duhoarea fiintei umane. 
Nu este deloc o carte pentru puristi, nici ai limbajului, nici ai vietii insesi, genul de persoane care se entuziasmeaza la dulcegarii literare roz si pufoase sau care considera literatura doar ca pe un refugiu din fata realitatii. Fiindca nu asta vor gasi in Kostas..., aici nu este loc de compasiune, mila, solidaritate, totul e putrefactie si manipulare, de la temelie, de la picioare, pana la coroana degradarii umane. De la baza pana la varf, urmand linia vietii grecului sodomit caruia nimic din ceea ce poate naste perversiunea umana nu-i este strain, nascut in apropiere de Salonic, dus de soarta la Stambul, apoi intr-un Bucuresti ce aminteste mult de cel al lui Mateiu Caragiale, la Paris sau Viena, pentru a-si sfarsi poate viata la Genova, totul miroase pestilential, fiindca pacatele au o duhoare anume, dupa cum aveam sa aflam de la dascalul Iorgu, un personaj inrudit cu eroul Parfumului lui Suskind, al carui dar este de fapt un blestem, intr-unul dintre cele mai socante olfactiv pasaje ale cartii: 
"Dupa spusele lui, iadul e randuit dupa chipul unei latrine naclaite de cufureala, unde soiurile de cacati pe care le slobod pacatosii neincetat marturisesc, prin duhoare, tarie si alcatuire, despre pacatul ce i-a dus la pierzanie. Cacatul zgarcitilor e negru si uscativ, pute a ranza beteaga si mortaciune, invidiosii fac cacareze marunte si tari, vrastate cu verde, din pricina fierii; scarna lor duhneste a par de lup si a vizuina de vulpe si parjoleste gaozul; maniosii se caca cu sange, slobozind vanturi napraznice, cu duhoare de zalhana, iar scarna cea galbena a curvarilor e molcuta ca o pricina de femeie si pute a malahie stricata. Cei mandri fac un soi de cacat gros cat bratul de palicar, cu duhoare de pucioasa si scula de drac; lenesii scot din gaura curului un soi de pisat cacatiu, care duhneste a plapuma putreda, murdaria celor hulpavi e cat baligile de bou si are damf de cratita nespalata."
Romanul este structurat simetric, in cinci capitole, patru dedicate partilor corpului ce guverneaza viciile si intalnirile formatoare dintr-o anumita etapa a vietii lui Kostas, ultimul fiind cel inchinat coroanei, personificata de arhiducele Rudolf, mostenitorul tronului austro-ungar, toate continand povestiri in rama ale personajelor ce au marcat un moment al vietii lui Kostas. Din frageda tinerete, primul sau mentor spiritual, parintele Makarios, l-a invatat sa nu se caiasca pentru pacatele sale, fiindca reprezinta vointa divina, asa ca niciun pacat nu va ramane  nesavarsit, nicio experienta necunoscuta, de la cele sexuale extreme pana la pactul cu diavolul, ajungand sa-si vanda sufletul si sa devina una din marionetele unei mari conspiratie criminala mondiale, in numele instaurarii pacii de o mie de ani. 
Sunt oameni care asista fascinati la orori zi de zi: oameni care exulta la corrida la vederea sangelui si agoniei, care se ingramadesc curiosi la locul unui accident bucurandu-se in gand ca nu sunt ei victimele, care considera homosexualitatea un pacat dar nu au remuscari in a ridica mana asupra propriilor parinti, care se oripileaza la auzul unui caz de pedofilie dar se uita cu pofta animalica la pustoaice de 14-15 ani sau nu ezita sa faca din violenta si tirania asupra celor din jur un mod de viata. Ceva din acel Kostas care spune ca "sunt mai stramb la alcatuire decat tine (...) dar nu ma gasesc vinovat pentru strambatatea mea, caci cu ea m-am nascut, asa cum altii se nasc orbi, muti sau ologi, tot dupa voia lui Dumnezeu"  traieste in fiecare dintre noi, chiar si in cei mai virtuosi. Lasand prejudecatile si ipocrizia deoparte, ati putea descoperi in aceasta carte o poveste cu ritm, tensiune si cu o morala ce se intrevede printre viziunile sale de cosmar si delir. Fie ca va va dezgusta, fie ca va va entuziasma, cartea are calitatea de a nu va lasa indiferenti.

duminică, 27 mai 2012

Un dictator neconvingator

The Dictator (2012) 

Dupa Borat si Bruno, Sacha Baron Cohen revine in cinematografe cu o comedie absolut incorecta politic, cu glumite cat se poate de vulgare dar si cu accente de satira explicita la adresa asa-zisei democratii americane. Impreuna cu regizorul Larry Charles (scenarist a cinci sezoane din Seinfeld si regizor al primelor doua), cu care a lucrat si la celelalte doua filme mentionate, el se departeaza putin acum de abordarea stil reality show (probabil si fiindca a devenit prea cunoscut ca sa se ascunda in spatele personajului creat) pentru a construi o poveste despre o lovitura de stat pusa la cale intr-o tara araba si peripetiile dictatorului proaspat detronat pentru recucerirea puterii, din care nu lipseste povestea de dragoste, inspirata de romanul lui Saddam Hussein "Zabibah and the King", ce se voia de fapt o alegorie a invadarii Irakului de catre trupele americane. 
Filmul portretizeaza grotesc o imagine generica a dictatorului arab traditional, in care se recunosc trasaturi ale lui Gaddafi, Saddam Hussein, Bashar al-Assad, caricaturizati pana la caderea in derizoriu si discreditarea totala a mesajului. Fiindca Aladeen al nostru pare mai degraba desprins din desene animate, succesul de personaj mizeaza la prima vedere pe umorul facil si vulgar, cu o ingrosata tenta sexuala. 
Trecand insa dincolo de acest strat, constat cu bucurie ca Sasha Baron Cohen da din nou de pamant cu tabuurile si prejudecatile civilizatiei occidentale. Daca ar fi sa-l acuz de ceva, ar fi ca sagetile ironice sunt indreptate spre subiecte in care gaseste o aprobare unanima, fara a zgandari prea multe sensibilitati si fara a se apleca vreodata asupra propriei culturi si civilizatii (cea evreiasca si cea britanica). E mai facil sa te detasezi, sa adopti standarde diferite in judecatile privind stereotipurile si tarele, sa obtii umorul din incompatibilitatea dintre culturi si inadecvarea la mediul in care ai ajuns decat sa pui degetul pe rana propriilor cutume, pe care fie (te prefaci ca) nu le vezi, fie nu vrei ca, luandu-le in discutie, sa starnesti indignarea alor tai. 
Chiar si asa, filmul a fost acuzat de rasism de "sensibilosii" corectitudinii politice. Ma mir ca nu s-a trezit cineva sa spuna ca e un act de terorism impotriva democratiei americane. Fiindca in discursul lui Aladeen la ONU, partea considerata de mine cea mai interesanta a filmului, eroul face o demonstratie a modului cum democratia este, de fapt, tot o dictatura ascunsa. Intregul scenariu de detronare a sa si de transformare a Wadiyei, tara fictiva din care provine, intr-una democrata, nu este nicidecum animat de intentii umanitare fata de poporul oprimat, ci de interesele companiilor petroliere... Va suna cunoscut?!  
Ar fi multe de discutat despre acest nivel, singurul care merita luat in considerare in opinia mea, fiindca cel primar, comicul, este unul pe alocuri mai mult decat indoielnic cu tenta de vulgaritate gratuita: dincolo de prejudecatile etnice si nationaliste puse pe tapet, filmul intinde un deget acuzator si catre starurile hollywoodiene care nu ezita sa se arunce in bratele tiranilor pentru bani si beneficii materiale, catre marile corporatii fara scrupule, catre industria de armament sau catre o democratie gata sa inchida ochii la abuzurile din sanul ei. Cam pe-aici se situeaza centrul de interes al filmului, punand in umbra o poveste de dragoste pe cat de imposibil de crezut pe atat de inutila. Rolul ei, de activare a resorturilor umanitatii dintr-un suflet ce se presupune a fi crud si fara mila, ar fi putut fi exprimat altfel, fara sa cada intr-o rezolvare atat de facila de recopiere a unor clisee des vehiculate. 
Strategia de promovare a filmului, inceputa inca de la decernarea premiilor Oscar, continuata cu perindarea excentrica a lui Cohen pe la diverse evenimente si show-uri de televiziune, cu felicitarea lui Hollande pentru castigarea alegerilor prezidentiale din Franta, este drept, cu un scor foarte mic, incomparabil cu cel 114% cu care a castigat el alegerile din Wadiya (se vede in film si cum!), interzicerea filmului in Bielorusia, Turkmenistan si Tadjikistan au creat in jurul lui o anumita valva si asteptari carora le raspunde mai mult sau mai putin, insa ramane destul de departe de performanta lui Borat.

sâmbătă, 26 mai 2012

Telenovela japoneza


Yasunari Kawabata - Frumusete si intristare

Eu m-am straduit, am tot incercat, dar n-am reusit sa ma apropii cu prea mult entuziasm de Kawabata. Se presupune ca ar trebui sa apreciez finetea liniilor stampelor literare, lirismul cu care isi impregneaza cartile, atmosfera aceea de tensiune si asteptare a ceva ce nu se intampla niciodata?! Poate ca da, dar nu e pentru mine, iar cartea asta, publicata cu vreo trei ani inainte ca autorul sa devina primul japonez castigator al Nobelului pentru literatura, nu mi-a contrazis parerea deja formata dupa O mie de cocori si Vuietul muntelui (cu care Frumusete si intristare are mult prea multe puncte comune), ca sa nu mai numesc Maestrul de go, pe care n-am reusit sa o termin.
Nu pot sa empatizez nici cu estetismul autorului, nici cu personajele si cu problemele lor nerezolvate purtate de-a lungul a douzeci si trei de ani pentru a rabufni din nou, intr-o seara de dinaintea Anului Nou, cand Oki, un romancier cunoscut mai ales pentru cartea O fata de saisprezece ani, merge la Kyoto pentru a asculta clopotele de sfarsit de ani alaturi de protagonista cartii sale, Otoko, pentru care si-a pastrat dragostea neschimbata, in ciuda faptului ca intre timp s-a casatorit si are doi copii mari. Otoko, ea insasi o pictorita cunoscuta, a pastrat peste timp frumusetea si durerea acelei povesti de adolescenta si si-a transpus tristetea de a-si fi pierdut copilul intr-un tablou, Suirea la cer a unui copil. Intre timp, eleva ei intr-ale picturii, Keiko, devenita si amanta sa, se va transforma intr-un instrument voluntar al unei razbunari pe care Otoko nu a cautat-o niciodata.  Pe scurt, El este casatorit cu altcineva, dar inca o iubeste pe Ea, care isi reprima iubirea pentru El, dar este iubita de o alta, care-l uraste pe El si vrea sa-i razbune Ei traumele tineretii.
Amintirea si modurile diferite in care se manifesta iubirea sunt temele centrale ale unui roman in care totul e simbol, de la culorile si liniile tablourilor pana la felurile de mancare pregatite, gesturile si cuvintele ce ascund sau ranesc sentimentele. Din pacate, din toata aceasta atmosfera dulce-amaruie cu iz de promiscuitate singurul lucru la care rezonez este frumusetea peisajului, impasibil si rece la tulburarile umane carora le serveste drept fundal: 
"In acea zi de treizeci decembrie, muntele Arashi, invadat de primavara pana-n toamna de cete de turisti, era pustiu si oferea o priveliste total diferita. In fata lui Oki se inalta, in cea mai adanca tacere, muntele Arashi in deplinatatea adevarului sau. La poalele lui, raul alcatuia o panza verde si limpida. In departare rasuna zgomotul trunchiurilor de copaci in curs de incarcare, plute care le aduceau pe rau, pana la camioane. Sigur, lumea venea sa vada muntele Arashi inaltandu-se astfel in fata raului, dar muntele se afla acum in umbra si soarele ii scalda numai unul din povarnisuri, cel care cobora in panta spre partea din amontele raului."
"Soarelui la asfintit nu-i trebui mult timp ca sa-si piarda tenta purpurie si se preschimba intr-un albastru sumbru si rece, inecat in cenusiu. Era ca si cum primavara, abia sosita, ii facea iarasi loc iernii. Soarele care, pe alocuri, ii dadea panzei subtiri de ceata reflexe trandafirii, apusese."
In rest, nu am nimic in comun cu tipul asta de erotism japonez diluat in care pasiunea se consuma mental (ca in bancul cu cainele rau, "sunt rau, dar ma consum in interior" :P), generand obsesii si gelozii bolnavicioase. Cautarea unui anumit gen de limbaj, lipsit de naturalete tocmai fiindca tinde prea mult spre perfectiune, in ton cu mastile pe care le poarta personajele pe chip din dorinta de a evita sa-si exprime adevaratele sentimente, mi se pare ca invaluie cartea si la nivel stilistic in aceleasi jocuri de lumini si umbre, eschivari din fata realitatii ce-mi dau senzatia unei asteptari inutile si sterile. Poate ca as fi gustat mai mult povestea daca ar fi avut mai putine "floricele" sau poate m-ar fi captivat stilul daca ar fi spus o poveste care sa ma prinda. Asa, totul se infasoara intr-o revarsare de voaluri, dantele si pasteluri, suavitate si senzualitate incat imi inhiba total organul receptarii, mi-l inunda cu o multime de senzatii vizuale si olfactive, ma scalda intr-o apa calduta cu aroma de flori de cires, intr-o ciorba ipocrita de sentimente si sentimentalisme pe care imaginile nu le pot salva din aerul de telenovela. Nu, multumesc!

joi, 24 mai 2012

Pistruiatul italian

Italo Calvino - Cararea cuiburilor de paianjen

Pe vremea cand Calvino credea in caii verzi ai comunismului zburand liberi pe campiile Italiei, animati de Rezistenta si de sperantele unei tari proaspat iesite din razboi, s-a apucat de scris, sub influenta propriei experiente de partizan, manat de niste idealuri si aspiratii pe care mai tarziu avea sa le renege. Aceasta prima carte a lui, publicata in 1947, departe de a fi printre cele mai bune sau mai titrate, are un farmec al ei, cel putin pentru mine, fiindca mi-a reamintit de personaje ale copilariei care-mi exaltau imaginatia, precum Pistruiatul, Roscovanul, Timur al lui Arkadi Gaidar si altii, pe care ulterior, asemenea lui Calvino, fie mi i-am sters din memorie, fie i-am coborat de pe piedestalul pe care un copil de 8-10 ani il construieste atat de usor. 
Pin este un baiat orfan, pistruiat, care traieste intr-o zona inconjurata de dealuri si paduri, singura sa ruda in viata fiind sora mai mare, prostituata. Companiei copiilor o prefera pe cea a adultilor, mai interesanti, tocmai prin faptul ca gesturile si vorbele lor neintelese le dau un aer de mister. A observat ca limbajul fara perdea si cantecele deocheate le fac placere, asa ca pentru a-i amuza, pentru a-l accepta in compania lor, afiseaza aerul ca ar sti mai multe decat intelege de fapt din discutiile lor si este gata oricand sa-i ironizeze, sa se revolte, sa le arate ca nu este cu nimic mai prejos decat ei cand vine vorba de violenta si cuvinte murdare. 
In sufletul lui insa, Pin este extrem de singur, e doar un copil ce-si doreste un prieten adevarat, caruia sa-i poata arata comoara lui, locul ascuns din padure unde isi fac cuib paianjenii. Cautarea il poarta de la crasma din micuta localitate unde il cunosc toti, trecand prin inchisoare, pana la o tabara de partizani unde, pentru o vreme, crede ca si-a gasit prieteni adevarati: 
"Dar de acum ulita e pustie, toti au fugit, ori au cazut prizonieri, ori sunt morti, iar sora-sa, maimuta aia, umbla cu capitanii. In ritmul asta, nu peste multa vreme, Pin o sa fie parasit de toti, intr-o lume necunoscuta, fara sa aiba habar incotro s-o apuce. Tovarasii de detasament sunt de neinteles, distanti, la fel ca prietenii de la carciuma, doar ca de o suta de ori mai fermecatori si de o suta de ori mai de nepatruns decat cei de la carciuma, cu furia asta a lor de a ucide si cu bestialitatea de a se imperechea in mijlocul rododendronilor. Singurul cu care poate sa se inteleaga e Varu', uriasul, blandul si nemilosul Varu, dar acum nu-i aici..."
In ciuda tonului de poveste ce prefigureaza oarecum autorul de mai tarziu, cartea poate fi incadrata in cel mai pur stil neorealist italian. Chiar daca viziunea asupra razboiului si miscarii de rezistenta apartine unui copil si notiunile de "bine" si "rau" nu sunt clare, transante, ea nu este deloc una edulcorata, avand o anumita asprime. Pe de o parte, Pin este inzestrat cu imaginatia si curiozitatea specifice varstei descoperirilor, gaseste magia in natura, are micile sale secrete pe care nu le poate impartasi decat unui prieten, pe de alta isi doreste sa fie tratat ca un barbat iar o confirmare a maturitatii sale ar fi o arma adevarata, asa ca va face tot ce poate pentru a o obtine. Viata alaturi de partizani e ca un ritual de formare, de trecere de la copilaria fara griji la maturitatea ale carei responsabilitati nu le intelege, dupa cum nu intelege multe din cuvintele rostite de cei din jur. 
Scopul lui Pin nu este acela de a lupta pentru niste idealuri, de a-i infrange pe nazisti si tocmai de aceea ramane un personaj foarte credibil (v-am spus deja ca nu ma mai ating fiorii artistici ai peripetiilor unor copii-eroi, mult prea maturi pentru varsta lor, poate tocmai fiindca in propria-mi copilarie am avut parte de prea multe carti cu astfel de protagonisti) in naivitatea lui plina de bravada, in naturaletea si singuratatea lui, in dorinta de a se simti mare si important. 
Chiar daca romanul este scris la persoana a treia, chiar daca privirea este lucida, nu avem deloc o imagine rece, detasata, lipsita de empatie, dimpotriva, Calvino a pus aici  o parte din crezul sau de tinerete, din aspiratiile sale, personificate de comisarul Kim, singurul personaj intelectual din carte, dar si din farmecul naturii si din magia care avea sa faca deliciul operelor de mai tarziu. 
Si daca la inceput l-am asemanat pe Pin cu pistruiatul nostru, inchei cu o alta comparatie, spunand ca aminteste cumva si de un alt personaj al lui Calvino, originar tot din Liguria, spatiul magic al propriei sale copilarii, Cosimo, cel care, saturandu-se de familie, de o viata care ii era deja rezervata prin titlul de baron, s-a hotarat sa-si petreaca viata intr-un copac. Simtindu-se la fel de strain de semeni, tolerat de cei mari si neacceptat de cei mici, copacul de care se agata Pin este Rezistenta. Ce va gasi, va las sa descoperiti singuri.

miercuri, 23 mai 2012

Familia Addams? Nuu, familia Collins


Dark Shadows (2012) 


De la o vreme, Tim Burton merge pe o reteta care se pare ca-i face mare placere: actorii sai fetis, Johnny Depp si Helena Bonham Carter, o poveste dark, filmata in tonuri cenusii, intr-un decor gotic si mult supranatural: vrajitoare, vampiri, varcolaci, fantome. Tocmai de aceea, ca spectator simti ca primesti oarecum ceea ce ar trebui, lucrurile la care te asteptai de la Tim Burton, magia pe care o transpune in imagini combinata cu verva si spiritul lui Johnny Depp, cu un scenariu din care nu lipsesc momentele tensionate si replicile amuzante, comicul de situatii provocat in special de inadaptarea la tehnologia epocii a unui vampir batran de 200 de ani care se trezeste in America anilor '70 dupa ce fusese ingropat de o vrajitoare razbunatoare si lupta acum sa-si protejeze descendentii si sa-si regaseasca iubirea. 
Cum se intampla de multe ori in ultima vreme, Depp cam duce in spate tot filmul, intr-o recreare a unei combinatii de roluri dintre Edward Scissorhands (tot un fel de monstru este, un vampir indragostit de o muritoare, pe care, stiind-o vulnerabila si expusa razbunarii, se teme sa nu o raneasca, incearca sa o protejeze, ceea ce ii confera aceeasi aura de erou romantic trist si bantuit de temeri) si Sweeney Todd (eroul ranit in dragoste revenit de dincolo de moarte pentru a razbuna moartea iubitei si a pune capat blestemului ce i-a lovit familia). 
Poate ca daca nu as fi vazut aceste filme sau Corpse Bride, povestea m-ar fi furat, dar asa, chiar daca regasesc ceva familiar si placut, imi dau seama ca ii lipseste prospetimea, ca filmul este doar o alta reciclare a temelor dragi lui Burton, pe care le-a regasit in serialul de televiziune cu acelasi titlu din anii '66-'71. Pentru ca tributul sa fie si mai evident, cativa dintre actorii din serial (printre care si interpretul rolului principal de atunci, Jonathan Frid, care a murit acum o luna la varsta de 87 de ani) apar ca figuranti, in scena petrecerii de la castelul Collins, unde atmosfera este intretinuta de "cea mai lipsita de sex appeal femeie" din lumea rockului, Alice Cooper :). In afara de vreo 2 secvente cam prea trase de par, inclusiv finalul à la Twilight (continua sa ma obsedeze filmul asta, desi il cunosc mai mult din trailere, dar singurul "episod" pe care l-am vazut, primul, mi-a traumatizat atat de mult neuronul, de la scenariu si regie pana la jocul actorilor, si atat de disproportionat mi s-a parut succesul lui in raport cu calitatea incat mi-l iau tot timpul ca etalon al gafelor/tampeniilor/stupiditatii in cinematografie, asa ca orice asemanare tinde sa-mi provoace fiori neplacuti), povestea curge fara surprize prea mari sau revelatii, poate ca membrii familiei ar fi putut fi conturati ceva mai bine, sunt cam stersi in raport cu Barnabas, care captureaza intreg ecranul si ii face sa nu prea conteze.
N-as sti exact sa va spun ce m-a deranjat: faptul ca filmul se scalda intr-un amestec horror-fantasy fara a deveni nici una, nici cealalta, previzibilitatea si redundanta povestii, absenta unei atmosfere dark reale, care-i iese lui Burton mult mai bine decat o parodie a acesteia, cum avem aici, desi nu lipsesc ingredientele principale, de la castelul izolat bantuit de fantome, cripta familiei, pana la machiaje, costume, accesorii si... Alice Cooper, care acum vreo 40 de ani, cand se presupune ca e plasata actiunea filmului, ar fi trebuit sa arate putin mai tinerel. Eva Green este stralucitoare in rolul sau negativ (dar oare este cu adevarat negativ? iubirea in sine nu este o scuza suficienta pentru actiunile extreme?), la fel si Depp, ca vampir simpatic (capabil totusi sa ucida cu sange rece oameni pasnici si nevinovati, sa fie el personajul pozitiv?) si protector al familiei. Neexistand bine si rau absolut, poti sa ai tendinta sa empatizezi cu vrajitoarea Angélique, desi lupta ei este atat de ostentativ pierduta din start.
 Ar mai fi de mentionat nuantele intunecate marca Tim Burton, atmosfera de flower-power decadent, efectele CGI, jocurile de cuvinte care i-au scos peri albi traducatorului, fara sa le fi dat de cap, spatiul lasat pentru un eventual sequel... pe care il vad putin probabil.

luni, 21 mai 2012

Daca Junimea s-ar fi nascut in zilele noastre...

Iacob Negruzzi - Amintiri din Junimea 

In anul 2012, daca ar fi existat, Junimea ar fi putut fi:
- un cenaclu literar activand poate in cadrul unei edituri virtuale;
- un portal cultural, un fel de Liternet ;
- un Grup pentru Dialog Social;
- ONG de sprijinire a tinerelor talente umaniste (burse / publicare, etc.);
- realizatorii "Cronicii carcotasilor", ca material pentru gafe din presa / televiziuni va exista tot timpul;
- un grup de prieteni adunat la bere, unde se renunta la conventiile sociale si se poate discuta liber si fara teama de penibil despre orice, de la religie pana la morala, estetica, metafizica, amintiri, anecdote; 
- poate cativa ministri, primari, consilieri...
si poate chiar mai mult...
Insa, dupa cum spune Negruzzi, Junimea a fost un fenomen unic, aparut intr-un context irepetabil, imposibil de recreat nici chiar de membrii ei atunci, la sfarsitul secolului XIX, cand s-a dorit transferarea la Bucuresti, fiindca au existat anumite circumstante care i-au favorizat aparitia si dezvoltarea:
"Vor veni mai tarziu alte societati, mai invatate, poate mai active si mai neobosite, insa nu va mai fi nici una care sa fi facut lucrari serioase intr-o forma atat de vesela, de placuta si de neobisnuita".

Nu pot sa nu felicit editura Humanitas, pe care de obicei o cam blamez din diverse motive pe latura beletristica, pentru excelenta colectie "Vintage", o colectie ce reconstituie epoci trecute prin amintiri, evocari, jurnale, marturii.
Desi m-am intalnit de mai multe ori in timpul scolii cu "Amintirile..." lui Negruzzi, n-am avut niciodata curiozitatea sau ragazul de a o aprofunda. Dar iata ca, pe masura ce timpul trece, se sterg traumele lecturilor obligatorii si ale prezentarilor monotone ce-si propuneau doar sa bifeze momente ale istoriei literare, nu sa trezeasca interesul real al elevilor. Incep sa simt nevoia unor recuperari, a unor carti care au trecut la un moment dat pe langa mine, poate le-am si frunzarit, dar ambalajul didactic in care erau invelite era prea ponosit, deloc incitant, asa ca a fost nevoie sa treaca anii, sa uit de el, sa mai pot privi o carte din bibliografia scolara fara sa am in minte formulele de-a gata si stereotipurile ce mi-o faceau antipatica.
Ca ea sunt multe altele, dar pentru a le intelege, pentru a vedea unde si-au avut izvoarele, ce a format scriitorii pe care ii numim "clasici" si ne starnesc in scoala atata repulsie tocmai din cauza limbajului de lemn in care le-a fost incorsetata prezentarea operei, atat de contrara cu inovatiile pe care ei le-au promovat in limba si literatura (incepand cu "poetul national si universal nepereche"), ar trebui sa incepem de aici, din anul 1863, cand niste tineri entuziasti intorsi de la studii din strainatate, manati de aceleasi idealuri si viziuni progresiste au hotarat crearea unei societati literare ce avea sa devina in timp mult mai mult. Avea sa se transforme intr-un grup de prieteni ce a generat o emulatie imposibila in alt context istoric si social.
Junimea a impus in limba romana noi standarde ortografice, a incurajat talentul autentic, a stabilit noi canoane de receptare si interpretare a literaturii, in special prin critica lui Maiorescu. Revista "Convorbiri literare", aparuta din dorinta membrilor grupului de a avea "un mic jurnal literar in care s-ar tipari scrierile cetite si aprobate de Societate si in care sa putem rezuma o parte din discutiile noastre", isi propune sa fie accesibila pentru "duduca din Vaslui", intruchiparea burgheziei medii asupra careia voia sa-si puna amprenta, sa-i modifice mentalitatile, sa-i deschida orizonturile.
Multi scriitori ar fi ramas necunoscuti sau nu si-ar fi finalizat opera daca n-ar fi existat Junimea. Ei i se datoreaza revenirea lui Alecsandri in lumea literara dupa dezamagirea resimtita in urma tradarii lui Cuza de catre apropiati, crearea unui mit in jurul "bradului" de la Mircesti, ce avea sa paleasca un pic din cauza apropierii sale de Curtea regala, incurajarea multor scriitorii, inclusiv Eminescu, de a-si urma vocatia literara, stabilirea de noi exigente de receptare a literaturii.
Gratie privirii nostalgice si atente a lui Negruzzi, patrundem mai adanc in intimitatea lor, a prieteniilor si rivalitatilor, in aceeasi masura pline de patos. El nu se sfieste sa-si marturiseasca sincer antipatiile si simpatiile: daca relatia cu Slavici ramane la un nivel de respect, fara ca intre cei doi sa se creeze afinitati deosebite, o prietenie reala il va lega de Eminescu, tanarul desprins parca dintr-un roman gotic pe care-l intalneste pentru prima data la Viena ("un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre vechi si cam roase") si de Creanga, "taran necioplit din crestet pana in talpi, gros si gras, nepieptanat si imbracat prost", insa cu spiritul viu, sufletul adunarilor, mucalitul care aducea buna-dispozitie in randul membrilor societatii.
Sunt de admirat luciditatea si intelepciunea de care da dovada Negruzzi in estimarea rolului pe care l-a avut Junimea in lumea literara din a doua jumatate a secolului XIX, diferita de perceptia generala a contemporanilor asupra epocii, perceptie ce tinde sa-si minimizeze reprezentantii si sa se uite cu invidie spre un trecut considerat mult mai stralucit, cum insusi Eminescu o facea (Cand privesc zilele de-aur a scripturelor romane,/ Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine). 
 Este bine sa ne amintim, sa invatam, sa ne bucuram de creatiile lor, insa fara sa cadem in pacatul idolatriei desantate si al patriotismului prost inteles pe care il practica manualele scolare cand vine vorba de "clasici". Din pacate, printre semenii in mijlocul carora traim, orgoliile si prieteniile/antipatiile sunt multe si marunte, tocmai de aceea de multe ori contemporaneitatea nu poate fi privita cu doza de spirit critic necesara si prea putini se incumeta sa-si exprime sincer opiniile, pe cand clasicii au fost pusi in rama si lasati sa se prafuiasca in galeria nemuririi deja moarte pentru liceenii medii ai zilelor noastre. Poate daca i-ar percepe prin prisma amintirilor lui Negruzzi si-ar da seama ca unii dintre ei erau si niste oameni cool si i-ar putea aborda mai usor.

sâmbătă, 19 mai 2012

Violenta, decadenta, penitenta...

Tyrannosaur (2011)

Ladies and gentlemen, va prezint castigatorul premiului BAFTA pentru cel mai bun film pe 2011, debutul ca regizor de lung metraj al britanicului Paddy Considine, un nume mai cunoscut ca actor, e drept, in roluri secundare, care obtinuse deja premiul ca regizor al unui scurt metraj, Dog Altogether. Ghiciti ce a facut omul: a gasit reteta castigatoare, a transformat-o intr-un film de 92 de minute, pastrand actorii principali si iata ca a reusit. Nu am vazut filmuletul care l-a inspirat, insa Tyrannosaur nu lasa deloc impresia unei povesti trase de par si de timp, asa ca  presupun ca a muncit serios la scenariu, a dezvoltat mult personajele, fiindca pana la urma forta filmului este data de cei doi actori din rolurile principale. Nu, nu va ganditi nicidecum la o poveste de dragoste, departe de asta.
Reticenta mea privind subiectul a fost spulberata curand, cand mi-am dat seama ca nu avea sa curga deloc inspre o directie previzibila si enervanta. Cand un ticalos violent si crud, in stare sa-si omoare chiar si cea mai apropiata fiinta, devotatul sau caine, intr-o criza de furie, un white trash englez interpretat magistral de Peter Mullan (da, chiar el, blajinul mosulet din War Horse), cum spuneam, cand un astfel de om ajunge sa  intalneasca o femeie marcata profund de religie (Olivia Colman), rabdatoare si in masura sa indure mult prea mult (stiti, genul acela de oita Domnului care ia tot ce este negativ in viata sa ca pe o binemeritata pedeapsa divina si tot ceea ce poate face este sa se roage), iti inchipui ca lucrurile pot curge intr-una din cele doua directii pe care doua personalitati atat de opuse cum sunt Joseph si Hannah le pot imprima actiunii: fie ea va incerca sa-l converteasca la cele sfinte, sa-l ajute sa-si regaseasca umanitatea printr-o iluminare religioasa, scenariu care mi se pare penibil si absolut neplauzibil, fie el va abuza de inertia si lipsa ei de reactie, va deveni din ce in ce mai crud si mai feroce... ajungand eventual intr-un punct de unde nu mai exista intoarcere si-n care s-ar putea declansa schimbarea sau nu.
V-am pacalit, nimic din variantele mele de scenariu nu se intampla, desi pana la un punct lucrurile o pot lua pe oricare dintre cele doua drumuri, dar nu va fi asa, dupa cum nici relatia care se infiripa intre ei nu este bazata pe dragoste, ci pe singuratate, pe acceptarea de catre celalalt, pe nevoia de compasiune si de comunicare, pe capacitatea ambilor de a intelege violenta si de a o ingloba intr-un fel sau altul in viata lor si pe dificultatea de a se deschide in fata altcuiva.
Atmosfera filmului ne poarta in realismul cel mai crud, emotiile si reactiile ne sunt prezentate fara menajamente, insa din banalul cotidian nu lipsesc suprizele, neprevazutul, tensiunea. In ciuda unui ritm pe alocuri lent, exista si momente in care parca ai uitat sa respiri, cand iti dai seama ca nu ai putut anticipa nimic din cum vor decurge lucrurile si oamenii sunt intotdeauna pe cat de clar incadrati in niste tipare comportamentale pe atat de imprevizibili si imposibil de intuit pana la capat.
Titlul ne poate indruma pe multe piste gresite, ca sa aflam pana la urma ca este poate una din putinele dovezi de dragoste,  de afectiune si daca am asteptat sa aflu monstrul care se ascunde in spatele lui n-am gasit decat o dureroasa absenta. Pe fondul intunecat al filmului, chiar daca senzatia predominanta este singuratatea, exista cateva secvente in care Joseph apare inconjurat de prieteni vechi. Impreuna, par un grup de adolescenti carora doar ridurile si parul alb le tradeaza varsta, pastrand in suflet acelasi entuziasm, aceeasi capacitate de a se revolta, aceeasi impulsivitate specifice tineretii. De aici si nevoia de a raspunde violentei cu violenta, nedreptatii cu razbunare, suferintei cu suferinta si, intr-un tarziu, de a ispasi totul si de a da un nou curs vietii. 
Nu este doar un film bun, ale carui stari si senzatii vor persista in minte dupa ce se va fi incheiat, ci si un film cu doi actori memorabili, unul dintre ei dandu-mi un alt motiv (daca Meryl Streep nu era unul suficient) pentru a astepta cu nerabdare The Iron Lady.

marți, 15 mai 2012

Nimic despre zombi


Vladimir Sorokin - Viscolul

Mai intai a fost Gheata, o carte care m-a bulversat, desi am certitudinea ca multe din nuantele ei mi-au scapat. Dupa ce gheata s-a asternut intr-un strat al memoriei si al sufletului, s-a pornit acum viscolul, si mai ciudat, si mai absurd, si mai incarcat de semnificatii mai mult sau mai putin evidente, pe care puteti alege sa le cautati sau nu.
Aici, doctorul Platon Ilici Garin, un frate literar nu foarte indepartat al medicului lui Bulgakov,  pleaca sa duca un vaccin la Dolgoe, o localitate in carantina, fiindca o boala necunoscuta, un virus venit tocmai din Bolivia transforma mortii in zombi si mainile li se fac gheare de cartita, cu care sapa si ies din cimitir. Impreuna cu carausul Kozma, porneste la drum, in ciuda vremii potrivnice, intrand parca intr-o alta dimensiune, una a grotescului si irealului, desprinsa parca din universul lui Daniil Harms, o lume in care nu tinta conteaza, ci drumul pana acolo. Contrastele si nefirescul sunt aici acceptate cu naturalete, personajele monstruoase sau doar bizare, precum antipaticul morar de buzunar si planturoasa lui sotie, cazacii traficanti de droguri in forma de piramide, conuri si sfere, uriasul inghetat sau omul de zapada cu falus imens sunt  exemple ale unei realitati unde nimic nu este cum ne-am astepta. Cei doi calatoresc cu o masina trasa de minusculii caluti ascunsi sub capota, adaposturi de pasla vie sunt create cat ai bate din palme, cresterea lor fiind dirijata cu apa vie si apa moarta, exista si cai inalti cat o casa cu doua etaje... si ma opresc aici fiindca, daca mai spun, totul ia aspectul unui delir lipsit de sens.
Totusi, in acest univers inghetat si distorsionat unde lucrurile sunt ori minuscule ori uriase, exista o coerenta interioara care te face sa poti citi cartea ca pe o poveste, sa accepti premisele fara sa te contrarieze si, intr-un final, sa te lasi adancit in ea,  fara sa cauti un sens Avem un medic gata sa faca orice sacrificii, sa strabata un pustiu inghetat in miez de noapte pentru a ajunge acolo unde il cheama datoria, fidel crezului sau:
"Sa mergi impotriva vantului, sa induri toate greutatile, toate absurditatile si idioteniile, sa mergi drept inainte, fara sa te temi de nimeni si de nimic, sa mergi si sa mergi pe drumul tau, pe drumul libertatii tale, sa mergi neabatut, sa mergi drept inainte. Asta este sensul vietii noastre!"
In incercarea de a limpezi putin si a situa in spatiu si in timp cartea (aparuta in 2011), am aflat ca autorul ar fi unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai conceptualismului in literatura rusa, teorie care spune ca un concept nu oglindeste exact forma sau esenta unui lucru, ci e o constructie a mintii umane. Asta am priceput, si anume ca mintea lui Sorokin nu este tocmai croita pe calapodul normal al lucrurilor, dar conceptele? care sunt conceptele? Despre ce vorbim in carte in afara de o poveste frumoasa (caci, mai degraba decat un roman, si forma, si structura, si dimensiunile si abundenta de fantastic recomanda Viscolul drept o poveste)? Imi da senzatia ca pastreaza stilul subversiv al unei carti ce ar fi putut fi publicata in perioada comunista si savurata in intimitatea si siguranta celor patru pereti proprii, dar imi cam scapa referintele si simbolurile sau, dimpotriva, le vad acolo unde poate nu sunt. Asa ca, decat sa le caut cu lumanarea, sa incerc sa plasez cartea intr-o lume reala, prea preocupata sa disece textele pierzand din vedere intregul, am preferat sa ma bucur de frumusetea lui, sa vizualizez imaginile create, sa raman doar cu senzatii, franturi strecurate in lumea reala, de unde nu lipsesc nici tristetea, nici sentimentul ratarii, nici confuzia, nici idealismul si dorinta de a merge mai departe cu orice pret. 
Intr-un tarziu, sapand putin pe net pentru a-mi satisface curiozitatea de a vedea cum a fost receptata si de altii (si, dupa cum ma asteptam, am gasit o multime de trageri la tema privind totalitarismul si supravietuirea), mi s-a aprins si un mic beculet in  nebuloasa din minte: n-am inteles deloc ce insemna in traducerea romaneasca "vitaminder", insa traducerea franceza mi-a placut si mi-a produs iluminarea : "vitaminovampire". Asa mai merge!
Pentru a contracara tendinta obsesiv-compulsiva a cronicarilor care strivesc corola de minuni a lumii pierzand din vedere tocmai esenta unui text absurd, si anume acela ca n-ar trebui sa aiba o anume logica, imi vine sa arunc acum cu decodorul de metafore personal si sa va spun ca este o carte horror, cu vampiri si  zombi... sau cetateni zombificati. Dar nu o voi face, fiindca in zilele noastre nici unii, nici altii nu mai sunt ce erau pe vremuri, asa ca s-ar putea sa-i asteptati in zadar sa tasneasca dintre paginile geroase ale cartii...

vineri, 11 mai 2012

Congresul supereroilor


The Avengers (2012)

Supereroii nu se demodeaza niciodata. Sa fie nevoia de miracol, de incredere in potentialul si in natura umana cea care ne face sa vrem sa vedem iar si iar aceeasi poveste, cu the good and the villain, unde binele invinge intotdeauna, sa fie dorinta de confirmare a capacitatii omului de a-si depasi limitele, sa fie copilul din noi readus la suprafata, acela pentru care ca totul era posibil daca vrei, sa fie dorinta de visare atat de mare si nesecata? Altfel nu-mi explic de ce continua sa ne fascineze acelasi scenariu repetat la nesfarsit, fie ca numele personajului care salveaza lumea este Iron Man, Hulk, Captain America sau Thor. Va dati seama ce se intampla cand ii punem pe toti laolalta. Joss Whedon, autor de serii cu eroi precum Firefly, Buffy, Dollhouse se pare ca a mizat pe cartea castigatoare cand s-a hotarat sa-i convoace pe toti acesti protagonisti ai benzilor desenate marca Marvel. 
Ar mai fi fost ei si altii, dar drepturile de autor sunt raspandite pe la diverse alte case de productie, de aceea au lipsit de la adunare personaje precum Wolverine, Spider Man sau  Fantastic Four. Si in plus, ganditi-va, a fost nevoie de un singur Thor ca sa-l anihileze pe frate-su (vitreg, dupa cum tine sa precizeze cand vine vorba de acuzatiile aduse asgardienilor), Loki, de ce ar trebui mobilizata acum intreaga armata Marvel pentru a-l contracara? Nedumerirea creste cand vad ca e suficient un singur Hulk ca sa dea cu el de toti peretii. Dar Hulk, in forma sa de bestie, nu prea are creier, este nevoie de un om cu viziune, Iron Man (m-a amuzat sa-l vad, atunci cand nu isi poarta costumul, imbracand tricoul cu numele trupei care l-a consacrat in muzica, Black Sabbath), al carui ego este prea mare si lipsit de scrupule pentru a nu fi temperat de constiinciosul Capitan America, onest, lipsit de orice subtilitati, spre deosebire de Black Widow, care in ciuda salturilor si acrobatiilor ei nu poate ochi la distanta asa cum o face Hawkeye, care insa nu detine puterea asupra fulgerului lui Thor, fulger ce-i poate reincarca bateriile lui Iron Man... V-ati prins, in echipa se lucreaza mai bine. O echipa coordonata, cu mai mult sau mai putin succes, de insusi Samuel Jackson. Si fiindca am amintit de el, trebuie sa spun ca un punct forte al filmului sunt actorii, cei consacrati in filmele din care provin personajele, cu exceptia lui Hulk, in care Mark Ruffalo este chiar mai apropiat de trasaturile eroului pe care il incarneaza... sau il inlocuieste, pana cand se enerveaza. 
Cum este normal sa se intample cand aduni atatea superstaruri pentru un scop comun, a le face sa functioneze in echipa este o provocare pe care Samuel "Fury" Jackson si-o asuma cu succes, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, ceva in genul echipei de fotbal din Drumul spre victorie sau al baietilor din Arcturus, ca tot m-au impresionat recent. Normal ca meciul nu are cum sa nu fie castigat, si spunand asta nu dau niciun spoiler, doar nu va asteptati ca filmul sa ocoleasca cliseele genului. Dimpotriva, le bifeaza pe toate, iti da exact ceea ce te astepti sa vezi. Entuziasmul pe care-l genereaza mi se pare putin umflat, dar nu au cum sa nu-ti ia ochii replicile haioase, umorul si auto-ironia, comicul care uzeaza din plin de gagurile desenelor animate. Daca in locul lui Tom il punem pe Hulk si in cel al lui Jerry pe Loki sau Thor, veti intelege la ce ma refer. Si fiindca a venit vorba de luat ochii, pentru o "experienta completa" (vorba amaratului de plasator care e nevoit sa citeasca de fiecare data textul la Cinema City, nu inteleg de ce ii pedepsesc astfel si nu inregistreaza pe banda textul, citit eventual de o persoana cu dictie buna si cu timbru potrivit, ca apoi sa-l difuzeze la inceputul filmului) recomand vizionarea Imax 3D. Efectele speciale in 3D aduc un plus important receptarii. 
Una peste alta, e un film de popcoarne, dar poate cel mai bun dintre ele, nu numai ca eroii isi unesc fortele pentru a lupta impreuna (o lupta finala putin cam prea lunga), dar se pare ca si toate filmele de gen si-au dat mana pentru a-l crea pe "tatal lor", cel mai bogat in efecte, personaje sclipitoare (si nu doar din cauza armurilor) si replici amuzante.

marți, 8 mai 2012

Din Brasov, in zbor spre Arcturus


Concert Arcturus, 5 mai 2012, Centrul Cultural Reduta, Brasov 
  
Prin 2007, cand am aflat ca Arcturus s-a desfiintat, imi pierdusem orice speranta de a mai vedea vreodata live una din trupele mele preferate. Pe la sfarsitul anului trecut, am aflat cu bucurie despre reunirea lor si inceperea lucrului la un nou album. Si apoi... mi s-a implinit un vis. Urmeaza ceva rar de cand imi insir pe diverse pagini impresiile despre concerte, un show despre care vorbesc numai la superlativ. Nu am nimic de reprosat, totul a decurs perfect, incepand cu organizarea, cu modul in care s-au desfasurat ridicarea rezervarilor si intrarea in sala, continuand cu modul amabil si politicos in care s-au solutionat eventualele neintelegeri sau controverse, cu faptul ca bodyguard-ul de pe scena era, mai degraba decat un paznic, un ajutor, un asistent gata sa potoleasca infierbantarea din fata oferind publicului agitat cate o sticla cu apa, cu locatia, una care, in ciuda existentei scaunelor, permitea si crearea atmosferei necesare la concert, cu faptul ca nu se fuma in sala (si da, ca fumator va spun, nu mi-am dat seama cand a trecut recitalul de o ora si jumatate, nu am simtit nevoia sa fumez deloc sau sa ies afara, practic spectacolul oferit de Arcturus nu a avut timpi morti), cu sonorizarea foarte buna, fiecare instrument distingandu-se cu claritate. Nu stiu mai in spate cum era, am inteles ca la fel de bine.
 Cand recitalul propriu-zis, pe care il astepti de atata timp, este insotit de toate acele detalii de organizare care pot parea neinsemnate dar influenteaza mult starea de receptare a showului si calitatea lui, experienta in sine se transforma intr-una de neuitat, traita la intensitate maxima, savurata din plin. Cu atat mai mult am apreciat absenta vreunei trupe de deschidere. Am vrut din tot sufletul Arcturus, am primit Arcturus. Si atat, restul e tacere, nicio trupa de deschidere nu ar fi putut genera o atmosfera comparabila.
Asa cum steaua al carei nume il poarta, una dintre cele mai luminoase de pe bolta, era inzestrata de astrologii si practicantii stiintelor oculte din Evului Mediu cu proprietati magice, fiind considerata a aduce bogatie si prosperitate prin navigatii si calatorii, cei cinci membri ai trupei ne-au imbogatit sufleteste intr-o seara primavaratica de inceput de mai, oferindu-ne o calatorie in universul lor muzical, prin toate cele 4 albume, uneori lenta si linistita, alteori agitata ca o furtuna dezlantuita pregatindu-se sa transforme ambarcatiunea intr-o epava. 
Nu ma intrebati despre proiectiile video care se derulau in spatele lor, in rarele momente in care am apucat sa arunc o privire vedeam imagini ale cosmosului, ca si cum o nava spatiala ne-ar fi dus in zbor catre necunoscutul abisal al galaxiei. Doar cateva secvente fugitive, franturi a caror derulare nu am putut-o urmari, intr-atat ma fascinau cei 5 muzicieni de pe scena pe care incercam sa-i urmaresc cu toata atentia, sa nu le scap nicio miscare, niciun sunet. Ei insisi erau mai mult decat suficienti pentru a da publicului acea stare de gratie pe care rareori o traiesc la un concert. Incepusem sa ma intreb daca intotdeauna blazarea vine odata cu varsta, dar am descoperit cu bucurie ca inca mai pot sa vibrez, sa intru intr-o stare pe care doresc sa o prelungesc si dupa ce ultimul acord se stinge. 
Vortex (voce), Hellhammer (tobe), Sverd (clape), Skoll (bass) si Knut Magne Valle (chitara) sunt cele cinci colturi ale unei stele ce a stralucit pana la a-mi devora sufletul cu lumina ei. Toti muzicieni cu experienta (numiti oricare dintre trupele faimoase ale black metalului norvegian si este putin probabil ca macar unul dintre ei sa nu fi trecut la un moment dat pe acolo), fiecare cu carisma lui, cu propriul mod de a hipnotiza publicul, reusesc sa functioneze, in ciuda individualitatilor puternice, ca o echipa (cam in genul filmului cu supereroi pe care l-am vazut recent si despre care urmeaza sa va povestesc), in care fiecare isi lasa amprenta muzicala, iese in evidenta, dar fara a-i eclipsa pe ceilalti. ICS Vortex, intr-o cu totul alta ipostaza decat il vazusem cu Dimmu Borgir, mult mai ludica, era atat de relaxat, se vedea ca este o provocare placuta pentru el sa-si moduleze vocea de la growling pana la trilurile teatrale de soprana, pe piesele de pe Masquerade Infernale mi-a dat senzatia ca live vocea ii urca si mai mult, o moduleaza mai frumos decat o facea pe disc, probabil fiindca acolo rolul de "primadona" ii revenea lui Garm. Totul parea o joaca, atat de simplu si totusi atat de complicat, cu liniile sale melodice imprevizibile si fragmentate, cu ochelarii sai de sudura (sau sa fi fost de aviator din primul razboi mondial?) care-i dadeau un aspect de extraterestru coborat printre noi pentru a ne fascina cu un timbru vocal venit parca din sferele astrale. Knut Magne Valle, desprins parca dintr-o poveste vikinga, cu chitara sa cu 7 corzi, incrustata cu ramificatii in relief, amabil si zambind de fiecare data "la poza", tenebrosul si misteriosul Hellhammer, acest master of disguise ascuns nu doar in spatele tobelor, ci si dupa o impenetrabila masca argintie, Sverd cu alura lui de Spiderman, si el cu ochelari ca si Vortex, jongland cu cele trei clape pentru a crea linii melodice sublime si rafinate peste care se suprapuneau ritmul si tehnica basului lui Skoll. 
Nu cred ca exista sunet experimental posibil de redat pe aceste instrumente care sa le fie strain, tot ce s-ar putea spune in materie de armonie avangardista cu cinei, clape, corzi de chitara si bas, toate senzatiile pe care le-ar putea crea, de la nebunie si dezlantuire pana la uimire, melancolie si emotia cea mai profunda au fost acolo. Si tot timpul au lasat impresia ca se joaca, ca nimic nu este greu, ci doar o relaxare, o gluma muzicala, o piesa de teatru in care virtuozitatea artistica s-a impletit cu cea tehnica, in care break-urile, armoniile, salturile nebunesti de la un ritm la altul nu au lasat nicio clipa de monotonie, de repetitivitate sa planeze asupra unei seri imposibil de uitat.
La final, strangeri de maini, bete de tobe si pene de chitara impartite in public, si magia e gata, se trage cortina, se striga "bis", ma trezesc ca dintr-un vis care mi se pare ca a durat muuult prea putin, dar calatoria s-a sfarsit, ma regasesc din nou intr-un Brasov mirosind a flori de liliac invadat de cetele de rockeri din toata tara (cel putin din Bucuresti stiu ca am vazut mai multi cunoscuti decat publicul total al unui concert de club de pe la noi). Arcturus ne-a purtat cu muzica lor stelara pana departe, la capatul universului si, dupa revenirea pe pamant, ii astept cu nerabdare sa se intoarca, sa ma poarte din nou intr-o calatorie, cine stie, poate chiar dupa aparitia albumului promis pentru acest an.

luni, 7 mai 2012

Roman? Poate. Natural? Absolut

Gheorghi Gospodinov - Un roman natural

Carticica asta, din pacate prea scurta, doar vreo 150 de pagini extrem de aerisite, a fost o gura de aer proaspat si mi-a deschis ochii asupra literaturii bulgare contemporane, pe care o ignoram pana acum. De fapt, cred ca singurii autori de origine bulgara pe care-i rasfoisem candva, mai preocupati de discursul literar si de critica decat sa scrie literatura propriu-zisa erau Tzvetan Todorov si Julia Kristeva (care a incercat si ceva romane, dar nu m-a tentat). Asa ca se poate spune ca acest Gheorghi Gospodinov este primul autor propriu-zis de literatura care-mi cade in mana, un scriitor tanar, comparat de unii cu Salinger sau cu Flaubert. Eu, ca de obicei, gasesc comparatiile cu alti autori cam excesive si fortate, dar probabil unii (si ma refer la editori) au nevoie neaparat de o plasare in vecinatatea unor nume consacrate pentru a trezi interesul publicului.
 N-as numi cartea asta chiar roman, desi m-am obisnuit cu stilul postmodern de a combina registrele, temele, de a autofictionaliza si metatextualiza, de a-si deghiza interesele variate in divagatii uneori stiintifice, alteori intimiste, de a schimba perspectivele si naratorii incercand sa-si surprinda sau, dupa caz, sa-si confuzeze cititorul, de a revolutiona formulele de exprimare literara, negand cuvintele, dar tesandu-le astfel incat sa creeze o poveste cu tot atatea fatete cate au ochii unei muste. 
Un roman natural este o carte despre o carte care povesteste o intamplare: eul narator se confunda, dupa cum si numele povestitorilor sunt aceleasi si coincid, deloc intamplator, cu numele autorului cartii, Gheorghi Gospodinov. Un barbat divorteaza si resimte despartirea de sotia insarcinata ("Copilul sotiei mele. Iata un exemplu de propozitie corecta gramatical si totusi profund gresita. Intre mine si sotia mea se afla un copil. Si el da din picioare impotriva mea.") ca pe un gol, creandu-i un sentiment al absurdului, al mediocritatii din care doar cuvintele il pot salva. Un altul, devenit naturalist, pasionat de viata, obiceiurile si mai ales limbajul mustelor, isi rememoreaza copilaria si tineretea din anii '70-'80 intr-o enumerare de secvente ce devin din ce in ce mai precise si mai detaliate cu inaintarea in varsta. Barbatul cu balansoarul se hotaraste sa devina cersetor pentru a putea scrie un roman bun. Sa fie personajul care, la inceputul cartii, decretase ca-si doreste sa scrie un roman format doar din inceputuri, asa cum membrii experimentului Oulipo isi impuneau tot felul de constrangeri cautand in literatura potentiala noi modalitati de exprimare, acelasi cu editorul care primeste manuscrisul cersetorului?! O dedublare a personalitatii, un alt chip al omului in cautarea celor mai bune forme de exprimare?
Romanul natural nu este un experiment literar plictisitor, cum poate parea din prezentarea mea, destul de incalcita data fiind confuzia pe care mi-a starnit-o pe alocuri, ci o carte care incita, fie ca esti sau nu de acord cu unele "verdicte" ale personajelor, plina de observatii spumoase, bine scrisa, cu pasaje amuzante, cu asociatii surprinzatoare. Fara a va rapi nimic din savoarea lecturii, uitati numai cateva din temele atinse intr-o carte care-si propune sa incalce orice conventie literara, sa dea de pamant cu logica asteptata de la un roman si sa se comporte natural, fara a respecta pedanteria literara ce i se pretinde unei carti care se vrea serioasa:  o contributie la o istorie naturala a WC-ului (nu, nu va ganditi la ceva in genul dizertatiei lui Dali despre defecatie si flatulatie), despre rolul pisicilor intr-o casnicie, observatii despre muste ("Ce fel de roman ar iesi daca am convinge o musca sa povesteasca?" probabil ceva la fel de ramificat si savuros ca si cel de fata), despre scris, limbaj, roman, facand conexiuni neasteptate intre domeniile de interes ale personajelor cartii, strecurand accente poetice in imagini banale. De exemplu: 
"Ca sa scrii un Roman natural, trebuie sa fii in permanenta cu privirea atintita spre lumea vizibila. Si sa descoperi asemanari. Verzele repeta in fiecare an moda de pe timpul Mariei Antoaneta cu gulerele ridicate. Sau poate Maria Antoaneta avea ochi pentru verze. Cine stie daca nu cumva istoria e influentata de botanica sau botanica de istorie. Romanul natural nu face asemenea delimitari. Ieri piata era plina de Marii-Antoanete decapitate."
Totul ar fi fost perfect cu o redactare / traducere mai ingrijita, am gasit formulari neglijente de genul "pana si lampa nu o aprindea noaptea" si inca vreo cateva, nu stiu daca sa le numesc scapari sau particularitati ale limbii moldovenesti, dat fiind faptul ca Un roman natural a aparut la editura Cartier din Republica Moldova. Nu sunt multe si nici nu contribuie in mod decisiv la receptarea textului asa ca, daca va plac cartile "cu suflet", asta este una dintre ele, chiar daca sufletul ei este unul destul de complicat, cand proaspat si ludic, cand meditativ si grav, cand ascunzandu-si hazul de necaz in spatele unor verdicte stiintifice. In plus, este o carte care te face sa te simti mai destept, dar sa te simti si coplesit de propria-ti ignoranta, sa vrei sa o recitesti, fiindca multe detalii si conexiuni scapa la o prima lectura... si la a doua... si la a treia chiar... Dar e natural sa fie asa.

sâmbătă, 5 mai 2012

Salvaţi... gazele pe şest






Mergeam in Vama Veche inainte ca lumea sa se fi ingramadit sa o "salveze" cu orice chip. Era un loc linistit, caruia nu i se dadea prea mare atentie si imi placea asa, in salbaticia lui. Odata cu descoperirea potentialului turistic, extinderea si transformarea in statiune in toata regula, au inceput si operatiunile de salvare. De cine? de ce? Suspectez ca inceputul a fost doar o manevra de marketing, salvati Vama de manele, faceti un mare festival, pe numele lui Stufstock, care sa atraga o anumita categorie de public, dar chiar si asa, sa vina, sa infloreasca afacerile, sa prospere intreprinzatorii, in frunte cu purtatorul stindardului salvarii, Mircea Toma, care si-a ingrosat conturile si obrazul in urma intregii povesti...Continui sa merg in Vama pentru ca, in ciuda suprapopularii din anumite perioade ale anului, exista si luni ca mai, iunie, septembrie, exista si zile din timpul saptamanii cand parca isi recapata tihna de odinioara. Si fiindca, deocamdata, ramane inca mai putin afectata de grobianism si mitocanie decat restul statiunilor.
Insa nu de acea parodie de salvare vreau sa vorbesc, ci de una reala si cat se poate de necesara. Probabil stiti ce a pus la cale guvernul recent cosmetizat impreuna cu compania Chevron, povestea cu extragerea gazelor de sist. Se foloseste aceeasi placa uzata cu "cresterea numarului de locuri de munca si intarirea economiei locale". Profita de naivitatea localnicilor, pentru care gura e mai aproape decat creierul si mai important este ce mananca azi decat cu ce-si vor trata maine bolile "profesionale".
Citez de pe site-ul Chevron Romania: 
"Chevron este totodată decisă să protejeze calitatea aerului prin reducerea emisiilor de la toate operaţiunile noastre ce privesc gazele naturale, inclusiv gazele de şist. Noi proiectăm, construim şi exploatăm sondele astfel încât să reducem emisiile; verificăm integritatea sondelor şi a echipamentelor de producţie şi participăm în mod voluntar la programe destinate minimalizării emisiilor. "
Sa reducem emisiile, nu sa le eliminam. Sa le reducem de la cat la cat?? 
Experientele similare din alte zone ale lumii au aratat ca metoda de exploatare pe care vor sa o aplice si in Romania a dus la desertificare si poluare chimica, sa nu mai amintesc si de faptul ca se bazeaza pe provocarea controlata de cutremure. Cum ramane cu faleza dintre 2 Mai si Vama Veche care se erodeaza continuu? Macar sa pice toata, scapam de o grija. Cum ramane cu zona protejata, cu pesterile subacvatice, cu flora si fauna? Pe cine intereseaza?
Se pare ca dintre cele 3 perimetre afectate de decizia de exploatare militantii verzi au in vedere doar Vama si Costinestiul, Adamclisi este un loc uitat de lume, daca nu este la mare nu intereseaza pe nimeni, oricum mausoleul ala e destul de spatios si pare suficient de solid cat sa gazduiasca peste cativa ani oasele localnicilor atrasi cu promisiunea unui loc de munca. Nu exista salariu cu care sa se plateasca expunerea permanenta la radiatii, tratamentele costisitoare necesare si, in general, care sa compenseze viata.

Si iata ca proaspatul premier, intr-un vartej al masurilor populiste pe care doreste sa le adopte, ca doar vin alegerile in curand (plus ca nu se stie cum ii cade si lui guvernul inca in fasa, inainte de-a invata sa mearga, abia ne-am invatat cum se ocupa Piata), printre mariri de salarii si restituirea banilor furati de la pensionari de precedentul, a facut-o si pe-asta. Haalt! Stop! Nu mai fracturam nimic hidraulic pana nu ne lamurim exact ce si cum... Dar stiti cum se duce la noi "munca de lamurire", se pluseaza la o spaga si gata, ne-am lamurit, totul e ok, nimic nu deranjeaza mediul sau sanatatea oamenilor... Asa ca stati pe faza, ca nu se stie ce urmeaza! 

Pana una-alta, cateva poze din zona, cat marea e inca albastra, coloanele de pietricele nu-s daramate de  cutremur si pescarusii isi fac linistiti siesta dupa ce si-au primit tributul de la pescari.