miercuri, 29 iunie 2016

Criza morala si genealogica


Alonso Cueto - Ora albastra 

"Magnific" pare sa fie un adjectiv pe care Llosa il imprastie cu generozitate in stanga si in dreapta oricui ii cere sa scrie o recomandare pe coperta unei carti. L-am observat deja folosindu-l de doua ori in ultimele doua luni pe cartile care mi-au cazut in mana. Scriitorul de astazi dovedeste ca nu este suficient sa te nasti in America de Sud pentru a transpira prin toti porii talent si inspiratie. 
Mai intai, istoria de la care porneste este una banala: un barbat la inceputul crizei varstei de mijloc cu familia perfecta, cariera perfecta, casa minunata (da, cliseele reductioniste transpuse de regula in chick lit-uri functioneaza si la romane care-si propun o miza mai serioasa decat divertismentul de moment) afla la moartea mamei sale (decesul, ocazia de reunire a familiilor si de scormonire a secretelor) ca tatal, mort si el cu ceva timp inainte, nu fusese chiar eroul pe care-l credea. In timpul razboiului civil cu Sendero Luminoso, se pare ca tortura, viola si ucidea prizonierele. Una singura, de care se indragostise, a scapat. Cu limba de moarte, ii ceruse fiului, avocat de succes in Lima, sa o caute. Insa el nesocoteste ultima dorinta a tatalui de care nu fusese niciodata prea apropiat pana cand ajunge sa isi piarda si mama. Abia atunci isi aduce aminte, abia atunci fratele sau ii face o dezvaluire brutala ce-l determina  pe Adrian sa porneasca pe urmele trecutului, intr-o recuperare personala si istorica a mostenirii lasate de comandantul de garnizoana care fusese tatal sau. 
Atunci cand un scriitor incearca sa transpuna paginile unui razboi sangeros intr-o drama de familie, este nevoie de multa atentie pentru a nu lasa subiectele serioase sa cada in derizoriu. Au scris destui din aceeasu zona geografica literatura mult mai buna despre atrocitatile si oroarea dictaturilor militare, suficient cat sa putem face comparatii. Acest domn Cueto face greseala de a insaila peste firul istoriei o poveste atat de transparenta, atat de autosuficienta, atat de wannabe bestseller, ca reactii ale eroilor si desfasurare previzibila a evenimentelor, incat toata explorarea istoriei se transforma intr-o investigatie detectivistica simplista, ce nu m-a acaparat nici stilistic, nici ca desfasurare a intamplarilor. Supraliciteaza si, cu un prim-plan neverosimil, si fundalul isi pierde din impact, nu poate compensa absenta inspiratiei ce-l conduce pe erou pe urmele femeii misterioase ce i-a marcat existenta tatalui sau.
Unii vor prefera sa vada in carte doar marturia, parte a unei istorii atroce a unei tari. Acelora le-as recomanda Lituma in Anzi, chiar daca nu e cartea de capatai a lui Llosa. Se intampla in aceeasi perioada si are un impact mai mare asupra cititorului strain, indepartat. Altii se simt poate atrasi intr-o istorie pe care au mai citit-o de atatea ori, cu secrete de familie, intrigi, santaj, cautare, vinovatie asumata intr-un mod ce mi se pare ilogic (daca putem fi raspunzatori de greselile copiilor nostri, nimic nu ne face raspunzatori si de cele ale parintilor, asa cum nu ni-i putem nici alege) ori prefera sa vada felul nu lipsit de maiestrie in care Cueto jongleaza cu registrele vorbirii, accelerand ritmul marturiilor din timpul razboiului, evocate sincopat, condensat. Dimpotriva, atunci cand introduce personaje noi, isi ia timp sa le descrie, de la aparenta fizica la ticuri si particularitati verbale. Panoplia de eroi episodici, clienti ai avocatului sau oameni pe care investigatia sa ii scoate in cale, mi s-a parut una distorsionata, fortata, marcata de grotesc si brutalitate, supralicitata si monotona prin recurgerea atat de frecventa la ea. Sunt personaje care nu influenteaza cu nimic cursul cartii, de umplutura, care nici nu conving de rolul lor acolo, nu-si justifica existenta. Nici Adrian insusi nu m-a convins ca ar fi avocat, asa cum se pretinde, prin modul in care interactioneaza cu ele.
Daca incerc sa nu ma mai impiedic de copaci si sa privesc padurea, e destul de uscata, lipsita de vigoare si de seva. Pentru o tema care a fost rasucita pe toate partile, aceea a prabusirii unui sistem de valori prin care o existenta calduta dintr-un turn de fildes intra in contact cu lumea de dincolo de peretii ei, unde se afla multa suferinta, moarte, saracie si traume greu de sters, intr-o evolutie catre solidaritate si compasiune, personajul este prea putin dezvoltat, salturile sale dintr-o dispozitie in alta bruste, senzatia generala pe care mi-a lasat-o cartea a fost una insipida, lipsita de personalitate, functionala si atat. Spune ce are de spus, abuzeaza de gaselnita corpului ca pastrator al amintirilor violente si, cand am ajuns la ultima pagina, mi-am dat seama ca mi-au lipsit si fiorul pe care se presupune ca l-ar contine, si interesul pentru destinul personajelor. Am inchis-o si doar m-am mirat: autorul asta a fost pus de un juriu pe aceeasi scara a valorii cu Pitol, Marías, Bolaño si Vila-Matas?! Vedeti?! De-aia n-am eu incredere in premii, jurii si clasamente...

luni, 27 iunie 2016

Cealalta parte a Bucegilor

Imaginea Bucegilor de pe Valea Prahovei o stim cu totii.

Unii poate ati strabatut in drumul spre varf Valea Alba, Valea Cerbului, Jepii Mici si Mari. Altii au preferat, din comoditate sau lipsa de pasiune pentru drumetit pe munte, sa ia telecabina. Oricum ar fi, e o imagine familiara si o zona in care, din perspectiva mea, nu prea simti ca esti la munte, in ciuda frumusetii peisajului, asa cum inteleg eu notiunea, sa fii tu impreuna cu muntele, sa nu auzi decat ciripituri si clipoceli iar acolo, sus, cand ajungi, sa asculti tacerea vorbindu-ti despre vesnicie. Ultima oara cand am avut nefericita inspiratie de a porni pe Valea Alba, intr-o zi de 1 Mai de acum cativa ani, mi-am promis sa ramana chiar ultima, cand am vazut ca se poate face coada si la urcatul pe munte... 
Asa ca acum, cu dor de inaltimi si pofta de catarat, am cantarit optiunile ce ni se deschideau in fata din zona Zarnesti-Moeciu: in stanga, fata ascunsa a Bucegilor, cea mai putin vizitata, in dreapta Piatra Craiului cu pantele sale abrupte si spectaculoase. Sanse de ploaie, 50% pentru ambele. Asa ca am ales muntii mai prietenosi, in care este mai usor sa supravietuiesti unei eventuale furtuni, mai ales ca a fost o tura de dezmortire, prima pe anul asta, de revenire a suflului, conditiei fizice... si a febrei musculare. A poftei nu, ea este acolo mereu, nu hiberneaza niciodata. 
Am pornit prin Moeciu si Cheia spre intrarea in Parcul National Bucegi dinspre Valea Bangaleasa. Planul era sa urcam Culmea Plesa, sa iesim la intersectia cu potecile spre Simon si Padina, apoi sa ocolim peretele prin stanga spre Varful Batrana, nu spre Padina) si apoi la refugiul Batrana sa ne hotaram daca avem timp sa continuam spre Varful Omu (inca vreo 3 ore) pentru a ne intoarce inainte sa se intunece. In total, vreo 1200 de metri de ascensiune. Dar cum suntem noi greu de trezit dis-de-dimineata, pornind pe traseu ca oamenii lenesi, pe la 11, deja aveam indoieli ca vom reusi. Nu face nimic, important este sa ne intram un pic in forma, sa respiram aerul culmilor, sa ne incarcam bateriile golite de prea mult timp petrecut in oras. 
Pana la un punct, planul a mers ca pe roate. Lasam masina la bariera, mergem cam un kilometru pe drumul forestier, apoi traversam paraul Bangaleasa peste un podet de lemn si incepem urcarea. La inceput, destul de pieptisa, in primele vreo 20 de minute, pe urma se mai domoleste.

De multe ori se transforma in santuri sapate de torente, dar e o urcare prietenoasa cu cei neincalziti, fiind mai dificila la inceput, cand pasul e sprinten si suflul mai vioi. Ne intalnim cu doi ciobani cu o turma de oi, in rest nici tipenie de om.
Inaintam prin padure, prin mirosul de rasina proaspata, ne mai oprim in cate o poienita sa admiram privelistea care se deschide in partea dreapta

si sa admiram florile



si, dupa vreo ora de mers lejer ajungem in Saua Plesa, la intersectia celor trei trasee de care va spuneam.
Coechipierul meu de drum incearca sa ma deturneze de la planul initial, sa mergem la Cascada Doamnele, aflata destul de aproape, eu nu si nu. Gasim o casa abandonata, poate un fost refugiu sau stana, acum ar fi mai greu sa aiba vreo utilitate, fara geamuri, cu vantul suierandu-i prin toate cotloanele...
De aici, vedem deja destinatia, incepem sa ne apropiem de splendoarea si maretia muntelui, dar si de amenintarea lui. Tot felul de flori colorate impanzesc pajistea strajuita de peretele Batranei, spre care pornim fara ezitare,
in ciuda norilor ce incepeau sa se adune de jur imprejur.



Mai intalnim un turist care facuse care plecase de la 6 dimineata, fusese pana la Omu si acum se intorcea. Il privesc cu admiratie si ma gandesc ce ritm trebuie sa fi avut sa faca un traseu de 7 ore dus in vreo 8 dus-intors, ca sa fie deja acum pe coborare.
Norii devin tot mai intunecati

si, la un moment dat, ne ofera o superba imagine a capriciilor vremii: intr-o parte, o culme domoala insorita, cativa pasi mai incolo, o perdea deasa de ploaie. Cineva cu inclinatii mai mistice ar spune ca in prima poza se si vede duhul ce va dezlantui stihiile :).



Cand coechipierul meu de drum a pronuntat cuvintele magice: "am ocolit ploaia", a fost invitatia de care avea nevoie ca sa se dezlantuie deasupra noastra. In timp ce ocolim peretele din fata crestei, picaturile se transforma intr-un suvoi serios si intelegem ca nu prea mai e de gluma. Sau, cum ar spune Murphy, daca ceva are sansa de 50% sa se intample, sigur se va intampla. Mai ca as putea crede ca dacopatii au dreptate si muntele Batrana este incarcat cu energie negativa, trimitandu-si duhurile sa ne alunge...
Tunetele si cele cateva fulgere destul de apropiate ma trimit repede la net (multumesc Orange, pentru acoperire!) sa-mi improspatez amintirile din copilarie, cand am prins ultima ploaie serioasa din varful muntelui. Pe scurt, instructiunile ar fi: 
- nu fiti niciodata cel mai inalt punct din zona, dar nici foarte aproape de el; 
- nu stati aproape de peretii muntelui (noi tocmai eram intre doi), fiindca pot ceda in urma unui traznet din apropiere si se pot sparge;
- lasati-va cat mai jos, ghemuiti sau pe burta, si asteptati sa treaca; 
- daca va simtiti parul ridicandu-se (zona incarcata de electricitate statica), coborati in cea mai apropiata vale; 
- daca furtuna va prinde pe creasta, dati-va repede jos de pe ea;  
- nu stati langa copaci izolati, adapostiti-va in padure, unde posibilitatea de traznet e mai mica... 
Inca putin, vreo douazeci de minute, deja se vede marcajul de pe saua Batranei, am cam lasat jepii in urma si am ajuns pe la 2000 de metri.  Nu prea ne mai arde de scos telefoanelel din buzunare, ploaia e din ce in ce mai hotarata sa ne strice planurile.

Pe culmea Batrana este un refugiu unde putem sa asteptam sa treaca furtuna. Si atunci, ca sa fie meniul complet, se intampla. "Ce a fost asta? O piatra?" "Nuu, o picatura mai mare." Inca una... si inca una, pana cand pe jos incep sa se astearna pietricele de gheata cam cat un bob de mazare. Acum chiar ca se ingroasa gluma.
Cainele incepe sa ne priveasca speriat, nu mai intelege cine si de ce arunca in el cu pietre. Isi cauta ascunzatori pe sub cate o stanca sau o tufa de jnepeni, dar nu prea mai exista loc de ascuns. In vreo zece minute, suntem toti trei fleasca, de la gecile si bocancii impermeabili pana la mancarea din rucsac. Deja suntem ca in cantecul de munte care zice ca "inainte sa mergi nu ai unde, inapoi sa te-ntorci nu ai cum". Dupa o scurta consfatuire, cu un vot de 2 contra 1 (cainele ar fi preferat sa ramana ascuns in cel mai apropiat cotlon adapostit) ne punem de acord, statul pe loc nu mai este o optiune sub bombardamentul pietricelelor. "Hai inapoi!". Nu are rost sa riscam sa iesim pe creasta, sa ajungem la un refugiu friguros asa uzi cum suntem si sa asteptam cateva ore sa vedem daca ploaia trece sau nu. Dupa cum se va dovedi, sau nu! Ce am urcat in vreo 3-4 ore coboram cam intr-una singura, alergand prin ploaie, pe potecile transformate in paraiase. Unul il roaga cu calm pe zeul Thor sa mai lase ciocanul ala deoparte, altul ud si speriat nu mai stie cum sa-si miste labutele mai repede iar eu am o stare ciudata de frica amestecata cu placere, sentimentul ca traiesc, ca simt viata, ca momentele limita sunt cele care fac apoi amintirile mai frumoase. Adrenalina imi pompeaza o senzatie intensa in care se amesteca teama, bucuria, agitatia si emotia de a asista la dezlantuirea naturii, de a o infrunta. Pana cand isi face loc in ecuatie si putina hipotermie, sa faca lucrurile mai interesante. De acum, nu mai exista opriri. Complet uzi, la vreo 10-15 grade, suferim de frig in timp ce prin restul tarii oamenii se coc la soare. 
Cand traversam inapoi paraul Bangaleasa, este maro, umflat si furios, un brad pe care nu-l vazusem la venire zace prabusit in mijlocul lui.

Ajungem la masina, impachetam cainele in patura, dam drumul la incalzirea scaunelor, asteptam sa-si revina mainile inclestate de frig si pornim spre Brasov. In oras sunt 28 de grade, soare, dar eu inca mai tremur din toate incheieturile si nu-mi pot stapani clantanitul dintilor pana cand nu ma arunc in apa fierbinte a dusului. 
Mi-a placut? Da, foarte mult! Mai vreau? Absolut! A fost nesabuinta? Poate, dar nu dusa pana la capat (ar fi insemnat sa urcam pe varf si sa dardaim in refugiul neincalzit) si a fost o senzatie atat de placuta! Cealalta parte a Bucegilor este una frumoasa, dar si una primejdioasa, capricioasa in iunie, cand norii se strang repede si se dezlantuie cu intensitatea unei ploi de vara, dar pe durata uneia molcome de toamna. Important este ca, in caz de pericol, sa incerci sa urmezi cat mai fidel instructiunile de supravietuire si sa nu iti pierzi luciditatea. In rest, mai ramane speranta ca nu ti s-o intampla tocmai tie, dar cu aia traim zi de zi si prin casele noastre, nu?

joi, 23 iunie 2016

Strada de joaca


Street Delivery, editia a XI-a (10-12 iunie) 

De cand tot ziceam ca ar fi frumos sa ajung... si anume de vreo 10 editii! Anul asta n-am mai ratat-o. De 11 ani, Fundatia Carturesti si Ordinul Arhitectilor organizeaza o manifestare prin care transforma o strada (Arthur Verona, in cazul Bucurestiului) intr-un spatiu al ideilor si creativitatii, unde oameni cu profesii diferite, dar uniti de aceeasi pasiune pentru frumos si arta, de aceeasi preocupare pentru un oras curat, verde, cat mai ferit de poluare fac schimb de experienta si idei, isi expun proiectele, se amuza si se relaxeaza. Este o treaba foarte serioasa, dar prezentata intr-un mod ludic, astfel incat sa ii implice nu doar pe cei care-si doresc si sunt capabili sa faca o schimbare in plan concret, ci si pe simplii trecatori, de la gura-casca fascinati de procesul ce se desfasoare sub ochii lor pana la entuziasti ce-si pot descoperi o nestiuta pasiune prin intermediul atelierelor de creatie.
Anul asta, Street Delivery s-a desfasurat in Bucuresti, Iasi, Baia Mare si Timisoara. Ar fi prea mult sa va povestesc tot ceea ce presupune, mai ales ca o mare parte nu o cunosc nici eu, decat din ceea ce scrie in programul de prezentare : de la arta stradala la ateliere de mestesuguri ("Meserie!" a fost tema editiei, fara legatura cu romanul lui Lodge), de la proiecte de arhitectura la proiectii de filme, concerte si spectacole, strada a capatat o alta viata timp de trei zile. Una in care iti dadea senzatia ca ai ajuns intr-o capitala europeana in care grijile oamenilor pentru ziua de maine nu tin de ce pun maine pe masa, ci de ceea ce lasa in urma lor, de patrimoniu, de cum pot sa-i educe pe ceilalti si sa se autoeduce pentru ca normalitatea sa insemne traiul intr-un oras mai curat si mai civilizat. Am vazut chipuri zambitoare si relaxate, dar preocupate si de ce este in jur, nu doar de propriul confort, am vazut copii interesati si de mestesuguri, nu numai de jocurile de pe calculator, am vazut oameni cu idei, care nu doar viseaza, ci vin cu proiecte concrete si ingenioase de schimbare a fetei orasului. Cum ar fi ca Bucurestiul sa fie o gradina verde, o explozie de culori si arome, unde sa-si gaseasca locul si plantele decorative dar si legumele si pomii fructiferi?
Am ajuns doar sambata dupa-amiaza, la o ora cand programul de la scenele de concerte nu incepuse (ce-i drept, nici nu tineam sa vad ceva anume) iar atelierele de creatie erau cam spre inchidere. Adica o ora molcoma, cand oamenii stau mai pe langa casa si-si fac siesta.
Am vrut sa evit aglomeratia, mai ales ca spatiul atribuit manifestarii nu este deloc unul generos. Strada-strada, dar nici chiar bulevard, ci doar o straduta, de unde si senzatia de inghesuiala si improvizatie pe care mi-au lasat-o spatiile de expunere/de desfasurare a atelierelor. Mi-ar fi placut sa fie mai aerisite, sa ia in stapanire nu Arthur Verona ci, de ce nu, macar pentru doua-trei zile, Bd. Magheru. Vise! Multe pareau dedicate exclusiv copiilor, desi tare m-as fi mozolit si eu cu putin lut la roata olarului, as fi vrut sa dau cu dalta si rindeaua in atelierul de tamplarie sau sa ma joc cu ceara de albine.

 
Si asa, tot aveai ce vedea.
Pe de o parte erau atelierele de creatie, unde doritorii (mici) isi exersau talentul la desen, pictura, modelat lumanari din ceara. Apoi cele demonstrative, unde puteai vedea procesul prin care se produce matasea, de la viermi pana la tesatura fina

... sau cum se bate fierul (cat e cald, evident),
cum se produce hartia si se leaga cartile,
cum o masina de cusut transforma cateva bucati de carpa intr-o jucarie,
cum se preschimba sticla dintr-o masa informa intr-un balon si apoi capata contururi fluide si culori translucide. 
Am vazut proiecte cu suflet care-si propun sa ajute copii orfani, animalele, sa aduca o farama de "mai bine"

si pe artistul spaniol desemnat sa acopere in acest an peretele emblematic al festivalului, Sabek, la lucru, cand tocmai isi finaliza opera.
O opera care acum, in lumina unor informatii mai noi, pare sa fi fost cumva premonitorie, cu aripile negre intinzandu-se deasupra strazii, amintindu-ne ca oaza de normalitate urbana este la noi inca o aspiratie, nu o realitate. Realitatea le apartine lor, celorlalti, celor mai preocupati de profitul personal, care considera firesc ca o zona istorica protejata (de cine? de primaria condusa de o persoana cu o pronuntata apetenta pentru kitch?), devenita emblematica pentru cultura urbana, sa se transforme intr-o cladire de birouri.
Cand mi-am propus sa scriu despre Street Delivery, am vrut sa o fac intr-o nota optimista, sa vad in eveniment un motor de promovare a schimbarii unor mentalitati. Intre timp, constat cu amaraciune ca mentalitatea banului e mai puternica decat plapandele incercari de a o transforma intr-una in care sa primeze respectul pentru arhitectura, pentru spatiul comun, pentru simboluri...

luni, 13 iunie 2016

WoW

Warcraft (2016)

Putini  oameni sunt la fel de fericiti zilele astea ca si pesedeii si microbistii... Printre ei, fanii jocului World of Warcraft, care se pot plimba la cinematograf, in 3D, prin Stormwind, Karazan, Deadwind Pass si Blasted Lands. Nu-mi dau seama cum pare filmul pentru cei care nu au si-au petrecut deloc timpul in universul WoW. Probabil un adventure mediocru, banal, cu oameni versus orci, in care ocazional apar elfi si dwarfi (nu asa cum le-a spus traducatorul versiunii romanesti, gnomi, din fericire pentru el gnomii nu apar aici, desi exista si ei in lumea WoW), cu actori pe alocuri slabi spre foarte slabi (Paula Patton, Garona cea jumatate orc si jumatate draenel, care in joc e quest giver printr-o zona de nivel 83-85, bate recordul de platitudine, dar nici regina oamenilor nu e departe) si cativa care salveaza situatia. Probabil cei care urmaresc serialul Vikings au recunoscut deja pe afis privirea lui Ragnar ;). E tot ce are filmul mai bun. Alaturi de el, Ben Schnetzer (magul Khadgar, pe care il vedem la inceputurile sale intr-ale magiei) este sursa de comic a filmului. Avem in rest lupte multe si spectaculoase, locurile cunoscute din joc reproduse cu multa acuratete, o intriga ce urmeaza istoria jocului destul de fidel (este vorba despre deschiderea Portalului, prin care orcii au patruns din Draenor in Azeroth, o istorie anterioara jocului curent, ce tine de primele, care nu erau inca MMORPG) insa se impiedica in amanunte de genul oameni care merg la lupta pe cal, desi stapanesc grifoni, letali pentru masivii orci, si schimbari bruste de atitudini si convingeri. 
Am incercat sa privesc realist si detasat, dar nu pot. De aici incolo, vorbesc doar pentru cei care cunosc jocul, va avertizez ca urmeaza barbarizari si maceluri grave ale limbilor romana si engleza si impresii absolut subiective si marcate de nostalgie! Si nici nu vreau sa-mi inchipui cum ar arata jocul in romana, cand deja doar niste bieti dwarfi au pus in dificultate traducatorii...
Adevarul este ca pentru cineva care a raiduit de la nivelul 70 pana la nivelul 85, adica vreo 5 ani si a facut pauza apoi inca vreo 5, filmul scormoneste ceva din adancuri, o lume familiara pe care o readuce la viata. Efectele speciale, bata-le vina, m-au transportat in locurile cunoscute, a fost ca o revenire intr-un tinut care ma acaparase intr-o vreme cu totul.  Sunt pe-acolo niste geme ascunse pe care numai jucatorii le inteleg: o garda este transformata in oaie si magul precizeaza ca efectul vrajii tine doar un minut. Este spell-ul polymorph: sheep al magilor din joc. In plus, ei nu pot castui tot timpul, orice jucator de WoW stie ca un caster are nevoie de mana break, de recuperare a fortelor.  Il vezi pe Thrall nascandu-se, dar stii asta doar ca jucator. Ii vezi pe cei care au dat numele unor zone de orci din lume prin care ne-am plimbat: Orgrimar, Durotar...  Am vazut zona primului meu raid (Karazhan) si lumea asa cum arata ea inainte sa fie distrusa de invazia orcilor. Mi-ar fi placut poate mai mult sa o vad asa cum am cunoscut-o, dar asta e o alta poveste, una pe care poate o vor spune daca succesul de care s-a bucurat filmul in China ii va convinge pe producatori sa faca sequel-ul. 
Ceea ce nu prea mi-a placut la film, ca jucator si de alianta si de hoarda, care am incercat sa pastrez un echilibru intre factiuni si sa nu urasc niciodata ceilalti playeri doar pentru ca au ales culoarea rosie in loc de albastru sau invers, desi jocul incurajeaza oarecum aceasta rivalitate, a fost faptul cu humanii ies parca mai curati si mai onesti din povestea asta decat orcii, desi chiar si padurea lor are uscatura ei. Evident ca fara antagonisme nu s-ar mai povesti, ca pana sa-si dea seama ca au un dusman comun se macelaresc intre ei, pentru efectul de spectacol, dar cumva filmul mi-a dat senzatia de For the Alliance!
Despre WoW, jocul, va pot spune ca genereaza dependenta. Una foarte placuta, o evadare intr-un univers unde nu exista moarte, ci ressurection, uneori chiar si  in timpul bataii (cu battle ress-ul dat de druizi sau soulstone-ul warlocilor), unde personajele nu sufera, nu se imbolnavesc si nu imbatranesc, ci doar devin mai puternice si sunt supuse unor noi incercari pentru care este nevoie sa se grupeze si sa se sincronizeze cate 10 sau 25 ca sa le faca fata, cu provocari de genul first server kill, cine are shinies mai frumoase, cu statistici mai bune, cine are mai multe puncte de achievement sau mounts sau pets... Pe-astea le-a cam stricat Blizzard-ul in momentul cand a introdus o gramada pe bani, intotdeauna mi s-a parut ca lucrurile frumoase obtinute sunt cele muncite, nu cele platite... Era o vreme cand mergeam la raid cate 5-6 ore pe seara, uneori doar pentru a wipui iar si iar la acelasi boss. Ajunsesem intr-o ghilda care era la un moment dat in top 3 pe server, parca am si avut un first kill in 25, cand abia se introdusese optiunea 10-25, insa cu un grad mai mare de dificultate in 25. 
Si apoi mi-am dat seama ca nu mai aveam viata. Dadusem in sociopatie, orice desprindere de calculator era un chin, cu greu imi gaseam interes in altceva, traiam doar ca sa ma intorc in lumea de unde plecasem. Nu degeaba, printre tip-urile care se succed cand deschizi jocul apare si cel cu bring your friends to Azeroth but don't forget to go outside Azeroth with them as well. Si nu cred ca vrea sa spuna in Outland :). De aceea m-am lasat de WoW, insa filmul mi-a readus microbul si nostalgia. De cateva zile mi-am creat un panderean monk (clasa si rasa pe care nu le-am jucat) pe care vreau sa-l duc la nivelul 100. Ma uit cu jind, cand deschid jocul, si la cele 6 caractere de nivel 85 parasite, la warlock-ul cu care raiduiam Karazan si Black Temple, la death knight-ul cu care raiduiam in Cataclysm. Mai sunt vreo doua luni pana la lansarea noului expansion, cu clasa noua si un alt continent de explorat. Biletul de film continea si un voucher de o luna de joc gratuit... totul ma impinge spre el. Sper sa am intelepciunea de a-mi modera mai bine dependenta de data asta, sa raman casual player. Poate va fi suficient sa nu intru intr-o ghilda de raiding, altfel tentatia ar fi mare...Sau poate, dupa cateva luni, voi vedea cum se repeta, cum nimic nu s-a schimbat de atunci cand am plecat pentru ca totul devenise prea simplu, prea accesibil tuturor, prea lipsit de provocari individuale. Si voi renunta din nou, dupa ce voi vedea si un pic de expansion.

vineri, 10 iunie 2016

Pisicisme rezervate


Takashi Hiraide - Pisica musafir

Daca v-as intreba in cate feluri puteti defini o pisica in doua cuvinte, cu siguranta ca epitete ca "nor zdrentuit" si "valatuc plutitor" nu s-ar afla printre cele mai la indemana optiuni. Este forma in care Mica patrunde in viata unui cuplu, intrezarita prin sticla incetosata a unei ferestre, "o mica umbra alburie" ce se strecoara in inima lor pentru a o cuceri si a le intoarce viata pe dos. Este o pisica pe care cei doi o vor adopta intr-o relatie ce s-ar putea numi clandestina, tinand cont de existenta unor stapani (vecinii celor doi) si de temperamentul independent al felinei.
Pentru ca pisicile au cu oamenii o legatura duala, cu aspecte imprevizibile, si senzatiile mele in raport cu ele sunt impartite. Sunt pisici care-mi plac, pisici care-mi sunt indiferente si pisici care-mi sunt de-a dreptul nesuferite. Ca dog person prefer ca animalul cu care intru in relatie, in care investesc sentimental, sa-mi raspunda la fel, cu onestitate si afectiune, ma cam exaspereaza capriciile pisicesti, aerul lor de regine plictisite ce-si asteapta sclavii umani sa le implineasca poftele. Iar bestia din povestea noastra este exact genul acela semi-salbatic, gata sa devina fiara atunci cand voia nu-i este satisfacuta, care nu se lasa atinsa dar asteapta ca usa casei sa-i fie in permanenta deschisa. Nu-i o pisica pentru mine, nu m-am putut atasa de ea, sa vedem ce gasim in carte in afara ei. 
Gasim doi oameni a caror existenta se afla in pragul unei schimbari, doi oameni care, desi traiesc alaturi de mult timp par sa-si regaseasca un punct comun doar in relatia lor cu musafira. Naratorul vorbeste despre "sotia mea", niciodata numita, niciodata alintata, doar "sotia mea", sec, aproape neutru, ca si cum in spatele tacerilor dintre ei a ramas un gol, o detasare, o legatura formala si rece. Intreaga carte mi s-a parut detasata, minimalismul ei cocheteaza cu gingasia doar in prezenta pisicii, dar si atunci mi-a dat senzatia unei lipse de adancime, ca si cum cuvintele frumoase ar incerca sa fure sufletul cititorului fara sa lase sa transpara sentimente reale in spatele lor. Broderiile artistice mi-au amintit intrucatva de Kawabata, care v-am spus ca nu este un scriitor pe placul meu...
Mai sunt apoi situatii prezentate in treacat, ca si cum o carte si asa rarefiata ar fi avut nevoie de o fragmentare in plus. Ori nu inteleg eu codul culturii japoneze si iau rezervarea in manifestari drept raceala, ori e altceva in scrisul lui Hiraide care nu reuseste sa ma lase sa ma agat de codita pisicii si sa ii strabat impreuna cu ea randurile cu o reala placere. M-a derutat inconsecventa personajelor (doamna cea zgariata pana la sange care se hotaraste sa rupa relatia cu scorpia patrupeda e din nou lapte si miere cateva pagini mai incolo), trecerea efemera prin cadru a altor personaje (mama copilului din vecini) ce par sa se manifeste la fel de lipsit de consistenta si logica... Sau poate e o logica pisicologica, una japoneza, care mie, atat de departe de lumea nipona, imi scapa. Asa cum si logica stilistica, aceea a alternarii unor pasaje frumoase, sugestive, cu altele de o banalitate seaca si plictisitoare mi-a scapat. Inteleg intentia de a construi o poezie, o carte a senzatiilor si sentimentelor mai mult decat a intamplarilor, dar sa zicem ca sentimentele alea s-au lovit de opacitatea mea, ca sa nu spun ca sunt redate cu stangacie sau ca acuarela de pe coperta se dilueaza pana cand nici nu mai distingi conturul emotiei...
Si sa nu credeti ca n-am incercat sa intorc pisica aia pe toate partile, pana cand n-am mai stiut daca e vie sau e moarta. Mi-am adus aminte si de L'Animal que donc je suis al lui Derrida si am incercat sa percep cartea ca si cum omul ar fi fost surprins gol de privirea pisicii, si de aici toata aceasta retinere... (Am cautat-o, daca tot mi-a sunat ca un clopotel in strafundul memoriei: Souvent je me demande, moi, pour voir, qui je suis – et qui je suis au moment où, surpris nu, en silence, par le regard d’un animal, par exemple les yeux d’un chat, j’ai du mal, oui, du mal à surmonter une gêne. Pourquoi ce mal ?)
Dar tot n-am putut sa ma conving ca e ceva mai adanc acolo decat ceea ce am vazut si am ramas cu multe nelamuriri, poate am incercat sa despic in patru un fir mult prea subtire...
Cartea are si ceva contemplativ care imi place, secvente precum:
"Pe franghia cu pricina, am zarit iarasi libelula mascul intr-o zi de sfarsit de august. Era tot albastru, inca tanar si puternic, si se impreunase cu o libelula femela cu coada galbena. Spate in spate cum stateau, formau un fel de cerc ce aducea cu o inima. Cand m-am apropiat de ele sa le vad mai bine, si-au luat zborul impreuna, fara sa desfaca inima, poposind in cele din urma pe ramura unui copac. Am dat sa ma apropii de ele din nou, dar inima aceea deformata a prins a pluti iarasi in vazduh deasupra mea." Daca pisica nu a reusit sa arunce cu inimioare in mine, cum speram, macar libelulele...
Si mi-au mai placut notele de subsol. Dar nu este situatia ideala cand intr-o carte de beletristica ajung sa consider mai interesanta partea non-beletristica, aceea de civilizatie japoneza, cum ar fi notele despre cultura de grup, obiceiurile de Anul Nou si privitul lunii...

marți, 7 iunie 2016

Karma pozitiva


David Safier - Buddha, Casanova si cu mine (o karma cu peripetii) 

Ca sa scap mai scap din cand in cand din menghina exorcizarii cartii precedente, ma distram in paralel cu aceasta prostioara in fata careia n-am putut sa rezist in librarie, desi stiam ca nu e chiar genul meu de lectura. De vina au fost prima coperta (adorabila, deh, am si eu slabiciuni, cu patru picioare de obicei!) si promisiunea unei carti hazlii de pe ultima. 
Cand am inceput sa o citesc, convingerea mea ca autorul este o autoare de literatura chick-lit a devenit din ce in ce mai pregnanta. Si nu a fost inlaturata nici de multumirile de final "le sunt profund recunoscatoare...". Wikipedia mi-a spus insa ca David Safier e un domn, un autor de succes de carti umoristice (una s-a vandut in doua milioane de exemplare si a generat un film, dupa toate aparentele mediocru) si scenarist de comedie pentru televiziunea germana. Insa imi mentin afirmatia ca scrie exact ca doamnele care vor sa para funny smart (pentru multi si par, din moment ce au atata succes)  si nu numai pentru ca romanul este scris din perspectiva unui personaj feminin. 
Incepe promitator: "Ziua in care am murit n-a fost tocmai distractiva. Nu doar din cauza mortii mele. Asta a prins de-abia locul al saselea in clasamentul celor mai proaste momente ale zilei."
Cea care vorbeste este Kim Lange, moderatoarea talk show-ului politic cu cea mai mare audienta din Germania, o femeie cu o cariera de invidiat si o familie la fel, pe care insa o neglijeaza, pentru ca ambitiile sale profesionale nu prea lasa loc de viata personala. Stiti genul de personaj. In ziua cand fiica sa implinea cinci ani, a trebuit sa plece la decernarea unui premiu pentru televiziune. Momentul ce ar fi urmat sa fie unul de glorie, de incununare a carierei, se transforma intr-un dezastru ce culmineaza cu o chiuveta ce-i cade in cap de pe o statie spatiala. In paranteza fie spus, nu ma pricep eu la amenajarile interioare ale statiilor spatiale, dar ceva imi spune ca pe-acolo este exclusa prezenta unei chiuvete... Sa zicem insa ca intra in sirul de intamplari incredibile de care are  parte personajul.
Kim moare si abia acum incep belelele. Este obligata sa parcurga lantul trofic de jos, de la furnica (de ce nu rama sau euglena, daca tot isi pastreaza constiinta nealterata?), in incercarea de a reveni alaturi de familie. "Drumul se descopera mergand" si pofta vine mancand si tot asa, ca intr-un joc RPG, personajul se vede obligat sa adune puncte de karma pozitiva si sa o evite pe cea negativa, pentru a evolua, intr-o istorie ce devine atat de previzibila. Casanova, care isi facuse aparitia in viata lui Kim inca de dinainte de moartea ei, ca o nota de subsol, se transforma in partenerul sau de evolutie morala si moralizatoare: impreuna invata de la furnici sacrificiul, de la porcusorii de Guineea dragostea materna si fraterna si apoi, tot asa, drumurile lor se intalnesc si se despart de cateva ori. 
Totul este extrem de superficial, de light, intr-o incercare de proza alerta si usurica, al carei scop este sa binedispuna, sa "fure" ochii cititorului  inainte de a-i observa carentele. Dar eu, cum nu prea am gustat genul de umor practicat, atat de evident, lipsit de nuante si subtilitati, am avut ragazul sa le vad. Mai intai inconsistenta personajelor si inconsecventa lor (acest Casanova venit din secolul XVIII nu cunoaste masinile si telefonul, desi se presupune ca in reincarnarile lui succesive a tot avut ocazia sa le vada, insa pare sa stie, de exemplu, ce sunt "subalternii" si ce e "karma"). Apoi o istorie ce porneste de la premise ce se puteau exploata ceva mai nuantat, chiar si asa, in registrul usurel al New Age-ului de factura budhista, dar ramane previzibila si stearsa, ca sa nu mai zic de finalul fortat. Si, nu in ultimul rand, lucrul de care m-am poticnit cel mai tare, absenta inzestrarii literare. Pare mai degraba a o schita a unui scenariu de comedie romantica, dar tot ar mai fi de lucrat la ea, chiar si ca o prima varianta, pentru ca personajele sa capete individualitate si sa devina oarecum simpatice. Rareori a reusit sa imi smulga un suras, desi suspectez ca densitatea dorita de poante era mult mai mare, cat despre curiozitatea de a afla ce se intampla mai departe, ea a murit cam prin momentul cand Kim a ajuns vaca, adica pe la jumatate. Situatiile aparent fara iesire se rezolva dintr-o intorsatura de condei, in cateva randuri, total lipsit de imaginatie. Nu mi-a placut, dar mi-a inspirat o karma negativa si o tendinta de agresivitate ce ma ajuta sa ma intorc cu forte proaspete la exorcismele eroului lui Radu Gavan. Daca aveti afinitati cu chick-lit-urile si se intampla sa va pice cartea in mana (nu de pe o statie spatiala, desi ar fi mai plauzibil sa cada o carte decat o chiuveta) ati putea incerca sa o cititi, e cam prin zona aia ca feeling, doar ca muuult mai rarefiata ca idei, grad de simpatie al personajelor, cu multe faze care se vor amuzante si sfarsesc in repetitivitate si banalitate.

vineri, 3 iunie 2016

Intors pe dos


Radu Găvan - Exorcizat

Magazin Diverta. Mai exact, Plaza Romania. Intru, cumpar vreo doua carti proaspat aparute - asta era inainte de azi, cand mi-am umplut traista cu multe delicatese de la targ :) -si imi aduc aminte ca aveam pe lista mentala si Exorcizat. Dau tarcoale de vreo trei ori raftului cu scriitori romani, sper sa-l identific prin multimea de volume Polirom-Cartea Romaneasca si Humanitas. Un singur Herg Benet, Telespan. Incerc sa ma orientez printre celelalte rafturi, oftand dupa vremurile cand autorii erau organizati frumos, pe edituri, stia omul unde sa caute ce voia. Acum parca nici alfabetul nu mai e ce a fost, potentialul client vine, rasfoieste o carte si o pune unde crede el ca ar incapea... Pe undeva, pe niste rafturi inghesuite sub o masa mare unde tronau pe o jumatate thrillere si pe cealalta ceva siroposenii indigeste, mai vad dosite niste carti de la Herg Benet. Iau titlurile la rand... nimic. Imi iau inima in dinti (este un efort pentru mine, care prefer sa nu interactionez cu personalul) si intreb bodyguardul, oricum incepuse sa ma priveasca atent vazand cum toot dadeam tarcoale si aruncam priviri disperate in stanga si in dreapta sa prind pe careva cu fata de om care stie cum arata un calculator, pe cine sa intreb ca sa intrebe calculatorul... lantul intrebarilor. Ma trimite la casa: "Radu Gavan Exorcizat aveti?" "Cine?" Repet. Cheama pe altcineva, ca doamna care se ocupa de casierie nu parea sa aiba tangenta cu baza de date. Altcineva-ul respectiv o gaseste in scripte, "aveti noroc, e un singur exemplar". Si acum cauta exemplarul in carul cu carti... Ii arat cam pe unde miros eu ca ar fi... si cauta... si cauta... dupa vreo zece minute de rascolit in strafundurile dulapului, timp in care si eu am mai luat la analizat rafturile vizibile, apare si exemplarul de undeva, de pe un rand ascuns... Multumesc, platesc si constat cu regret ca si in librarii sectia de marketing a editurilor pare sa aiba un cuvant greu de spus... dai un ban si stai in fata, esti mai mic, te multumesti cu randul doi sau trei ori cu locurile de sub masa. 
Iar acum, dupa ce am citit-o, pot sa va spun ca nu este deloc o carte de tinut sub masa, decat daca sunteti adolescenti si parintii au prejudecata ca limbajul frust, agresiv si transgresiv nu este potrivit pentru voi. In cazul asta, tineti-o ascunsa, sub masa sau in dulap, dar cititi-o. Sper ca veti gasi cheia potrivita de a o interpreta si nu o veti considera o invitatie la sex'n violence, la autodistrugere, veti intelege ca in atitudinea eroului ura si violenta sunt strigate de ajutor, excesul si stridenta forme de a-si striga revolta pentru a atrage atentia unei lumi impasibile, ce-si traieste viata mecanic, in goana dupa bucata de paine zilnica.
Uitandu-ma pe biografia autorului, am inteles ca este un volum hranit si amplificat de o perioada e existentei sale, una deloc confortabila, cred, din moment ce a iesit totul atat de sumbru, de lipsit de perspective. Personajul caruia ii da glas este un singuratic cu tendinte mizantrope, atent observator al lumii pestrite in care tocmai a patruns lipsit de sprijinul parintesc. Ceea ce ar fi trebuit sa fie libertatea se transforma intr-o alta cusca, una in care constrangerile sunt necesare pentru indeplinirea nevoilor vitale. Foamea, mai presus de toate, este cea care il indeamna sa accepte prima slujba accesibila, aceea de agent imobiliar. Patrunde astfel intr-un mediu lipsit de scrupule si onoare, in care fiecare incearca sa smulga o felie cat mai mare din aceasta pizza "cu de toate" oferita de piata imobiliara. E un personaj care simte enorm si vede monstruos, deformat, reducand intreaga umanitate la viciile sale: lacomie, grobianism, lipsa de verticalitate.
 "Si noi, cu fetele supte de foame, cu priviri lacome, disperati sa facem o vanzare, sa supravietuim cumva, noi, niste baietasi rupti in fund, trebuie sa il facem pe tipul asta tare sa cumpere ceva ce poate nu vrea sa cumpere? 
Ei bine, da, exact asta trebuie sa facem, suntem hienele care indeparteaza leul de langa prada, gandacii care iti intra in casa, sobolanii care te pun pe fuga. Noi luptam pentru mancare, asa ca suntem bine pregatiti si, cand el pune piciorul jos din bemveu, noi facem un pas inainte, il salutam politicos, ne recomandam pompos si zambim mieros."
Pentru naratorul nenumit ce-si transcrie starile intr-un soi de catharsis, de exorcizare a demonilor, experientele vietii de zi cu zi sunt cu atat mai dure cu cat le traieste solitar, incapabil sa gaseasca la cei din jur alinare. Secventele existentei sale ce suprapun medii diferite (serviciul, mall-ul, blocul unde locuieste cu vecinii sai pestriti, casa parinteasca, scoala) si interactiunile cu ceilalti par desprinse din realismul cinematografic autohton, in care drama reala este interiorizata cu o incrancenare mocnita ce-si gaseste in ura si duritate resursele pentru a continua, iar in sexul ocazional sau solitar descarcarea trecatoare de tensiune, antidot al fricii si obsesiilor cu care isi alimenteaza alte temeri, frustrari si neimpliniri erotice, intr-un cerc vicios al esecului, intr-o spirala a prabusirii in abis. De fiecare data cand incearca sa ajunga pe o linie de plutire, se produce o noua cadere, ce-l transporta intr-un carusel al emotiilor unde aspiratia spre lumina, iubire, implinire profesionala se concretizeaza intr-o cadere si mai adanca, intr-o abrutizare alcatuita din sex si violenta.
Este o marturie autofictionala a unui erou care se povesteste, se justifica, se explica siesi expunandu-se cititorului, intr-un proces minutios de analiza a propriilor reactii si sentimente. Nu vrea sa fie placut, nici nu este si, stigmatizandu-i pe ceilalti pentru slabiciunile lor umane (ura, rautatea, dorinta de razbunare), ajunge sa le adopte el insusi, ca mod de supravietuire printre semeni.
"Frica m-a schimbat, frica de ratare, frica de a fi singur, frica de ceilalti, ideea ca oamenii rai sunt mai feriti de necazuri, un gand ce m-a ros ca un cancer, mi-a schimbat felul de a fi, mi-a starnit mandria. Ce e altceva mandria decat frica suprema? Frica de a nu se rade de tine, de a nu fi ridiculizat, teama de a fi inferior cuiva. Si ce te impinge spre violenta mai mult decat frica?"
Autofictiunea lui Radu Gavan este una coerenta, cu justificari si explicatii (la care revine periodic, le reia si le completeaza), de aceea cartea nu respira senzatia de teribilism si violenta gratuita, de cuvinte aruncate doar din dorinta de a soca pe care mi-o dau multe volume de gen. Asta e un plus. Pe de alta parte, nu e o carte pe care sa o citesc cu sufletul la gura. Are un negativism violent pe care simteam nevoia sa-l mai "spal", sa-mi trag sufletul, sa citesc printre capitole si ceva mai  relaxant, mai fluffy ca sa nu cad si eu prada demonilor... (va spun eu data viitoare, a fost atat de  fluffy ca-mi venea sa musc din ea cu ura, ma trimitea inapoi repejor in mintea exorcizatului nostru, unde gaseam un loc inconfortabil, dar onest, real si provocator). 
Stii ca oricand exista o speranta de schimbare a traiectoriei destinului eroului, se va gasi cineva care sa-l agreseze, sa-l tradeze, sa-l bruscheze si de la un punct capata un ritm prea regulat, usor previzibil. In plus, episodicul ei, firul intrerupt si reluat, produce o anumita sincopare. Inteleg ca este inerenta memoriei selective ce extrage din experienta de viata momente definitorii din relatia cu parintii, cu colegii de scoala si munca, cu femeile si barbatii intamplatori intalniti, ce i-au cimentat eroului convingerile si atitudinile.
E o lectura la limita, ce-si obliga cititorii pacifisti sa le cam forteze. Dar oare nu asta fac si Palahniuk, Anthony Burgess sau Irvine Welsh? Radu Gavan ar putea fi pe-acolo, tehnic are ce-i trebuie (functioneaza chiar si la nivelul schimbarii vocii narative, in capitolul intitulat Intermezzo), insa ii lipseste exact ceea ce cred eu ca-i lipseste si cinematografiei realiste autohtone: echilibrul intre introspectie si o tema puternica, in masura sa ridice cartea, sa uneasca experientele narate intr-o idee, intr-un context cu impact general. Ramanand in cadrul cinematografic contemporan, este acel "ceva" care-l ridica in ochii mei pe Caranfil fata de ceilalti scenaristi. Imi vine sa zic, apropo de carte, ca regia e buna, are si atmosfera puternica, dar vreau un scenariu mai solid, pentru ca se poate!
Si ca sa inchei intr-o nota mai simpatica, toata oscilatia asta intre lumina si intuneric, cu voci interioare, ca o galerie ce-si indeamna sau blameaza personajul, mi-a amintit un pic si de Inside Out (cred ca e ultima conexiune la care s-ar fi asteptat cineva, inclusiv eu), animatia in care emotiile preiau consola. Doar ca emotiile eroului nostru au chip de demoni, sunt ele insesi bolnave, ii produc deriva prin propria-i viata, il macina sufleteste si fizic. 
Daca ajungeti zilele astea pe la Bookfest, puteti gasi cartea la standul editurii Herg Benet. Asta ca sa nu patiti ca mine si, daca o vreti, sa ajungeti sa o cautati pe sub mesele librariilor :). 

miercuri, 1 iunie 2016

Introducere in dramaturgia lui Jon Fosse


Kyss meg for faen i Helvete (2013) 

Pana sa vad fimul asta, nu auzisem de Jon Fosse. Se pare ca este unul dintre cei mai apreciati autori moderni contemporani din Norvegia, dramaturg in principal, dar si romancier si poet. Atat de important la ei incat ocupa din 2011 incoace Grotten, resedinta onorifica din cadrul Palatului Regal, pe care regele are dreptul sa o atribuie permanent unui om de cultura ce se distinge prin merite artistice deosebite. De prin 2000, tot primeste diverse premii ale literaturii nordice, critica il considera noul Ibsen, altii il compara cu Ionescu si Beckett. Daca l-ati citit sau i-ati vazut vreo piesa, poate imi puteti spune mai multe (vad ca s-a tradus si in limba romana cate ceva de el, iar Radu Afrim i-a pus in scena cateva piese). Dramaturgia lui Fosse este una interiorizata, cu accente de avangarda, cu atmosfera melancolica si apasatoare, in care cuvintele doar ating dureri mocnite, rascolite de intalniri intamplatoare. Faptul ca scrie in nynorsk, limba norvegiana moderna, vorbita doar de vreo 10% din populatie si folosita mai mult in scris, ma face sa-l consider un pic cam pretios, caci versiunea  sa de limba nu doar ca nu le este accesibila tuturor, ci e si cam chinuitoare cred pentru traducatorii care de obicei invata bokmål, versiunea standard a limbii.  
Draum om Hausten (Vis. Toamna), o piesa pe care unii poate au vazut-o in regia lui Radu Afrim, se deruleaza integral intr-un cimitir, locul unde un barbat si o femeie care nu s-au mai intalnit de multi ani se revad intamplator. Din cate mi-am putut da seama, textul are ceva straniu, retinut, pe alocuri absurd, la limita dintre prezenta si absenta, dintre o palida incercare de deschidere si ermetism. 
Si acum, ca avem informatia de baza, sa trecem la film. Titlul s-ar traduce oarecum Saruta-ma dracului odata! (for faen = dammit, Helvete = hell, prefer sa zic in engleza, ca e limba prin care invat norvegiana). E o rabufnire de exasperare ce vine ca o consecinta fireasca a intamplarilor. Pe scurt, o trupa de teatru de amatori, formata din adolescenti, dupa ce a jucat de capul ei tot felul de prostioare pentru copii cu iepurasi si vacute, se hotaraste sa puna in scena un autor serios si alege Draum om Hausten, piesa lui Fosse. Dar pentru asta au nevoie si de un regizor si, intamplator, gasesc un actor profesionist, retras de la Oslo in coltul lor de tara, interpretat de Kristoffer Joner (pe care l-am tot vazut in filme, de la King of Devil's Island, Dead Snow si The Wave - mai simplu cu titlurile in engleza - pana la blockbuster-ul american The Revenant). El este cel care considera ca baiatul distribuit in rolul principal nu va putea fi niciodata convingator si incepe cautarea unui actor pentru rolul principal. 
Cum ajunge piesa sa fie jucata, nu va mai spun. Am observat doar, in interpretarea ei, un automatism in declamarea replicilor pe care l-am pus pe seama faptului ca or fi avut copiii regizor, dar asta nu i-a facut peste noapte si mari actori, nu i-a umplut de maturitate artistica. Apoi am citit aceasta cronica din Romania Literara la versiunea romaneasca a piesei Vis. Toamna unde se vorbeste despre interpretarea lipsita de nuante, seaca, trenanta. Filmul lui Stian Kristiansen are meritul de a-i da piesei un context si un metatext, de a face scrierea cu inclinatii ermetice mai accesibila, prin prisma povestii care se brodeaza pe baza si in jurul sau. Altfel, e destul de greu sa te apropii de acest teatru literar, in mijlocul caruia sta cuvantul, dialogul, intalnirea actorului cu textul, si nu exteriorizarea emotiei sau expresivitatea interpretarii. De aceea, cele mai multe piese ale lui Fosse care s-au jucat la noi au fost spectacole-lectura, cred ca numai Vis. Toamna si Frumos s-au bucurat de o montare mai elaborata.
In cinematografia norvegiana, ramane un film cu si pentru adolescenti. Porneste in anumite directii, dar nu prinde radacini in nici una dintre ele, se vrea si amuzant, si melancolic, si adanc, dar reuseste doar partial, tocmai pentru ca e cam nehotarat intre genuri si uneori ai impresia ca urmaresti o comedie din care lipseste poanta, alteori o da intr-un film dramatic in care te apuca rasul si se duce naibii tot dramatismul situatiei. Se risipeste pe parcurs, vrea prea multe sau poate considera ca publicul tanar e mai multitasking si s-ar plictisi de un film linear, care oricum pune pe primul plan meta-interpretarea realitatii piesei de teatru in cea a filmului. Insa pentru spectatorii straini e un fel de initiere in dramaturgia lui Fosse, de pregatire si de invitatie de a viziona sau citi opera lui. Suprapunand structura filmului peste cea a piesei, se obtine o istorie similara, aceea a oamenilor care se iubesc dar se ranesc, sunt incapabili sa-si verbalizeze emotiile, se ascund, se prefac, ezita, se tem ca sentimentele se vor stinge, supuse repetitivului cotidian, deschid posibilitati numai pentru a se retrage si a fugi de ele. Orice film care imi deschide un drum nou in literatura este, din punctul meu de vedere, binevenit, mai ales atunci cand nu incearca sa o distorsioneze parodiind-o, cum au tendinta multe filme adresate tinerilor.