vineri, 13 octombrie 2017

In loc de bun ramas

Am inceput acest blog acum vreo 6 ani, parca tot toamna era, daca-mi aduc bine aminte, cu seninatatea si sinceritatea cuiva care stie ca isi sopteste singur in propria ureche cuvinte pe care nu le aude altcineva. Am ratacit pe coridoarele prafuite si pustii ale unei blogosfere tot mai plapande, am aflat ca viata este in alta parte, o parte de unde lipsesc si unde nu tanjesc deloc sa fiu. Am deschis din cand in cand cateva usi insirate de-a lungul acestui coridor (pe unele mai des, pe altele mai rar, fara sa simt nevoia sa afisez care ar fi acelea, sa-mi fac ceea ce se numeste un blogroll) si am gasit dincolo de ele cativa pasionati de carti ori care cern lumea in care traiesc prin filtrul literaturii, ingropati, ca si mine, in gandurile lor, in rare cazuri starnind cate o discutie, un schimb de opinii, mai mult cand au zgandarit orgoliul vreunui autor roman care s-a simtit atins in propriul narcisism de impresiile lor de lectura (si cum nu ma feresc de exemple, spun si nume, Lucian Dan Teodorovici mi se pare un astfel de autor si nu tin sa-l mai citesc, desi Matei Brunul mi-a placut intr-o anumita masura, pentru ca reactiile omului la opiniile cititorilor sai tind sa-mi contamineze perceptia scriitorului, mai bine evit). 
Blogul este si el o forma de narcisism si de expunere. Simplul fapt ca vrei sa spui ceva inseamna ca tu consideri ca ai ceva de spus care ar putea sa intereseze si necunoscuti. Faptul ca si spui iti poate aduce, deopotriva, laude si critici, prieteni si dusmani. E un mod de a te valoriza prin perceptia celorlalti. Nu m-am simtit confortabil cu asta, pe masura ce numarul de vizitatori crestea, crestea si impresia mea ca as comite o impostura, ca incerc sa conving oamenii sa priveasca in aceeasi directie ca si mine. Si cine sunt eu? de ce as face asta? Intr-o epoca in care multi sunt ahtiati dupa like-uri si share-uri, pare o prostie sa gandesc asa, insa asta e realitatea mea, una paralela cu a majoritatii. Am ajuns sa am mai multe vizualizari decat as fi gandit sau as fi dorit... Este un lucru intrucatva magulitor, dar vanitatea tine si ea de contradictiile naturii umane, ca sa nu mai vorbesc de cele multe ale naturii mele. Impreuna cu vizibilitatea, au aparut si intrebarile legate de identitatea autorului blogului, impartasita initial doar catorva persoane. De asta ma temeam, asta detest, se pare ca in mediul virtual, unde te gandesti ca poti sa-ti pui o masca, sa fii oricine doresti, intereseaza, mai mult decat ce spui, cine esti, transparenta tinde sa se insinueze chiar mai mult decat in viata reala, incat se ajunge la situatia trista ca prietenii sa afle online ce mai faci si sa se considere suficienta socializarea virtuala... 
Nu imi voi cumpara bilet catre dictatura Facebook, cea care tinde sa contamineze gandirea si sa o transforme in cifre de audienta, asa cum au facut multi care au parasit blogosfera sau oscileaza intre cele doua, dar nici sfera asta, chiar asa intima si oarecum depopulata,  nu mi se mai pare atat de calda si confortabila pentru prezenta mea insignifianta. Am stat si m-am gandit: oare am de spus vreun lucru pe care nu l-au formulat mai bine altii inaintea mea? Oare nu-mi sunt suficiente pentru asta jurnalele si agendele pe care nu obosesc niciodata sa le cumpar desi scriu din ce in ce mai rar si mai putin de mana? Voi continua poate sa-mi fac scurte insemnari (note to self), ca un reminder al cartilor ce ma marcheaza, de obiceiul asta nu pot scapa, insa imi va ramane ceva mai mult timp pentru noua mea pasiune, invatatul limbii nordice, una ce se va dovedi poate utila candva, daca atmosfera de aici va deveni irespirabila (si lucrurile par sa se dea de-a dura tot mai mult spre est), in ciuda reticentei mele de a ma urni definitiv din familiar si comod. Daca nu... raman doar cu visul unei alte vieti si, ceea ce e sigur, voi putea citi mai multa literatura scandinava, un plus in sine, fara nevoia motivatiei suplimentare. 
Pentru mine blogul nu a fost niciodata un mod de a construi relatii, de a cunoaste oameni (o singura persoana, pe care o indragesc mult si o apreciez si mai mult am cunoscut personal in urma deschiderii blogului, dar firava legatura pare sa se fi rupt, probabil pentru ca in realitate sunt o persoana mai stangace si mai inconfortabila decat las sa se vada din spatele monitorului), iar reticenta mea sociala ma face acum sa pun punct unui capitol. Am inceput sa ma simt ca si cum as intra intr-o camera populata cu necunoscuti, chiar daca e camera mea, si as incepe hodoronc-tronc sa le povestesc ce am mai facut prin vacanta, ce carti am mai citit, ce filme am mai vazut. Incepe sa mi se para pinlig, ca sa ma exprim in limbi straine mai putin umblate :).
Si parca e un pic si senzatia ca un lucru pe care-l fac repetitiv, constant, isi pierde din pasiune si devine un al doilea job, unul pro bono. Incep sa nu mai stiu daca scriu pe blog pentru mine sau pentru cei din jur, cunoscuti sau nu, si asta ma cam deruteaza. Asa ca am hotarat sa-mi pastrez strict pentru mine descoperirile, entuziasmele, obsesiile si frustrarile.  
Nu stiu daca va urma un alt capitol, deocamdata sa zicem ca intru intr-o pauza. Dar stiti cum e in relatiile acelea care incep sa devina sufocante si toxice: "Iubi, hai sa luam o pauza!" Poate e temporara, doar o hibernare pe timp de iarna, dar in cele mai multe cazuri tinde sa fie definitiva... Le multumesc cititorilor, intamplatori sau constanti, care au crezut ca am ceva cat de cat interesant de spus. Voi dezactiva si comentariile, ca sa nu-si faca de cap botzii si inchirietorii de masini prin casuta mea parasita. Sa aveti o viata frumoasa, plina de lucrurile care va aduc bucurie, oricare ar fi acelea! Ne auzim la primavara, peste un an, peste un secol sau niciodata! Vineri 13, a intrat pisica neagra pe blog!

joi, 12 octombrie 2017

In exil


Antonio

Imi este si rusine sa va spun ca abia acum, la aproape 10 ani de la publicarea in limba romana, am ajuns si eu sa o citesc. Dar ma bucur ca am facut-o, pentru ca este una din acele carti cu o deschidere vasta in spatiu, in timp, in istorie, de o frumusete stranie si dureroasa. Saptesprezece povestiri ne poarta prin timp si prin Europa, din Sefarad (asa cum numeau evreii Spania in 1492, an care, pe langa semnificatia sa generala in istorie, pentru evrei are si o alta, anul convertirii fortate sau al exilului, al instranarii de casa) pana in lagarele naziste si tinuturile neprimitoare ale Rusiei.
Firul calauzitor al cartii este plecarea, de bunavoie, prin forta ori fugind din calea terorii, dintr-un loc familiar numit "acasa", dintr-un timp intr-altul, in care fiintele cele mai dragi lipsesc, sau din viata, plecari ce poarta in ele o tristete infinita, despartiri de oameni dragi, de locurile copilariei, de ambianta familiara. Fiecare povestire inchide in ea o meditatie asupra conditiei umane si destinului celor ce ajung sa se simta pretutindeni straini, dar si multa violenta, imbinata cu sacrificiul celor striviti sub greutatea vremurilor. Gasim eroi curajosi si onesti, oameni ce-si poarta cu demnitate povara printr-un timp in care apartenenta la o anumita semintie reprezenta o condamnare la moarte ("esti evreu si stii ce inseamna frica").
Jumatate realitate, jumatate fictiune, istoriile personale ale exilatilor intr-o alta tara sau in gropi comune si morminte fara nume se impletesc dureros, calauzite de gandurile si meditatiile autorului, ce-si croiesc spontan un drum caruia asocierile si intalnirile intre personaje ii asigura continuitatea. Nu este doar o alta carte despre persecutia nazista, tangential amintita, mai mult un drum emotional, catre inima cititorului, dar si unul lucid, catre mintea sa, ambele presarate cu secvente ce au ca punct comun durerea, absenta: oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni ce-si amintesc de tinutul natal, iubiri ce se consuma pe fuga, intre doua trenuri, sau care nu ajung sa fie niciodata exprimate, prin gari, aceste simboluri ale provizoratului ori ale intalnirii cu destinul.
Si mai exista un punct comun, Kafka. Motto-ul cu care se deschide cartea este din Procesul, cu al carui autor ne vom intalni, in diverse forme, pe parcursul povestirilor: este mentionata iubirea sa cu Milena Jesenska, una consumata mai mult virtual, prin scrisori, decat in rarele intalniri intre doua trenuri; apoi asteptarea fictionala lui Josef K. este invocata in contextul asteptarii reale a familiei Buber-Neumann a intalnirii cu un mecanism al puterii ce ii va inghiti; in lagarul de la Ravensbruck, Margarete Buber-Neuman va gasi consolare in povestirile lui Kafka, pe care Milena Jesenska avea sa i le depene pentru a o ajuta sa supravietuiasca. Ea a supravietuit, Milena nu. Intalnim din loc in loc fragmente din scrisorile lui Kafka.  Intalniri reale, intalniri literare, se confunda intr-o carte in care, pe langa firul fiecarei istorii in parte, se ascund fire intretaiate, continuate dintr-o povestire in alta, unele in suspensie, plutind prin memoria tot mai subreda, precum aceea a unui fost cizmar, protagonistul unuia dintre episoade.
Sa spui ca sunt 17 povestiri este putin. In primul rand, ele nu urmeaza firul liniar, obisnuit, al unei naratiuni, ci imbina fictiunea cu fapte consemnate istoric, corelatii si conexiuni nu intotdeauna intuibile la prima vedere si reflectii eseistico-filozofice ale autorului, trece brusc dintr-un colt in altul de lume, jongleaza cu persoana si timpul relatarii, cu stilurile si perspectiva, de la cea directa, intima, subiectiva, la cea indepartata, obturata parca de valul istoriei ori de trecerea timpului. Si e fascinant cum, vorbind despre un popor si o istorie, ajunge sa vorbeasca, totusi, atat de mult despre Spania: in povestirile sale deslusim Madridul (Olympia sau Oriunde te-ai duce), coasta insorita a Mediteranei (Berghof), cartierul Alcazar din orasul natal al autorului, Ubeda, fragmente de istorie si imagini ale celui care a fost Garcia Lorca. Recunosc ca, fiind o atat de mare bogatie de informatii si secvente cu incarcatura emotionala, mi-a fost greu sa focusez mai mult de vreo 2-3 fire recurente, sa le urmaresc strecurate printre alte intamplari sau meditatii. Pe Lorca l-am pierdut si l-am regasit, la fel si pe Willi Munzenberg, apropiat al familiei Neumann, in fuga sa prin Franta, pe cati altii poate i-am scapat din vedere... Cartea asta, cu siguranta, nu se poate sa o citesti o singura data si sa crezi ca ai cuprins-o cu totul la prima lectura. Se misca, respira, isi schimba perspectivele in functie de momentul (si poate locul) cand (si unde) o citesti.  Si uneori iti da impresia ca ti se adreseaza direct, ca si cand te-ar cunoaste de o viata:
"Esti oricine si nu esti nimeni, acela pe care il inventezi tu sau ti-l amintesti si pe care il inventeaza si si-l amintesc altii, cei ce te-au cunoscut demult, in alt oras si in alta viata, si carora le-ai ramas in minte ca o imagine incremenita a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ti se par bizare si chiar iti displac cand le revezi din nou dupa niste ani. Esti acela ce-si imagina un viitor iluzoriu care acum ti se pare pueril, si care a iubit atat de mult niste femei de care acum nici nu-ti mai aduci aminte, si cel ce te rusinezi de ce ai fost, cel ce ai fost uneori fara ca nimeni sa stie. Esti ceea ce altii, chiar acum, undeva, vorbesc despre tine, si ceea ce cineva care nu te-a cunoscut povesteste ce i s-a povestit, si ceea ce cineva care te uraste isi imagineaza ca esti."

marți, 10 octombrie 2017

Un om si elanul lui


Erlend Loe - Doppler

Chiar nu este vorba despre mine si despre elanul pe care mi l-am luat ca sa citesc o carte intr-o limba din care inteleg poate mai putin de 50%, adica structura gramaticala si un fond destul de limitat de cuvinte. Dupa ce am esuat lamentabil printre intorsaturile de fraza ale lui Knausgård si printre cuvintele care tind sa cred ca au reprezentat pentru autor provocarea de a folosi intregul lexic norvegian, am zis ca nu este cazul sa ma arunc in slavile limbii, sa incep cu ceva mai usurel. Doppler s-a dovedit alegerea perfecta: propozitii scurte si alerte, juxtapuse in fraze clare, neintercalate, cat sa nu perturbe firul narativ intr-un mod care sa ma descumpaneasca, un subiect deopotriva amuzant, induiosator si care ofera o imagine ironica a societatii norvegiene, dimensiuni prietenoase. Ultimul nu a fost niciodata pana acum un criteriu pentru mine, dar cand citesti pentru prima data o carte intr-o limba nou invatata, conteaza sa stii ca nu te vei rataci printr-o intreaga padure care a fost taiata ca sa fie publicata cartea si iti da o senzatie de progres sa vezi ca, la pagina 40, esti deja la sfertul ei :).
Doppler mi-a fost recomandata in libraria Norli, unde m-am repezit cu o lista mentala alcatuita din autori care s-au tradus la noi, manuale de invatare a limbii pentru straini, dar si cu deschidere catre sugestii. Librarul mi-a spus ca este amuzanta, eu aveam sa descopar ca e si foarte norvegiana, in modul acela care imbina rezerva si retinerea fata de oameni cu deschiderea si compasiunea fata de animale. Ce vreti, si eu iubesc mai mult animalele decat oamenii, poate si pentru ca au un comportament mai previzibil, stiu sa ma adaptez mai usor cerintelor lor! 
Doppler, un barbat casatorit, cu doi copii si al treilea pe drum, constata dupa moartea tatalui sau ca viata printre semeni a devenit sufocanta, asa ca decide sa se mute in padure. Un timp, mai face cate un raid prin magazia unei familii de la baza dealului, dar dupa ce proprietarul pune lacat si sistem de supraveghere, se vede nevoit sa isi asigure altfel traiul. Asa ca incepe sa traiasca asemenea culegatorilor si vanatorilor din vechime. Prima si singura lui victima (episod neplacut ce deschide cartea) este un elan, al carui pui, ramas orfan, incepe acum sa-l urmareasca pe ucigasul mamei sale ca pe inlocuitorul ei. In lipsa altui partener de conversatie, Doppler (un ursuz traznit ce ascunde, dincolo de stratul scortos, resurse bogate de duiosie si afectiune) ii tine lungi discursuri, ii aplica elanului sedinte de psihoterapie, isi justifica faptele si alegerile in fata lui si, prin el, in fata cititorului ce-l descopera treptat. 
Ar fi putut usor sa cada in monotonie, dar nu se intampla asa, pentru ca vocea lui Doppler seamana cu cea a unui actor de stand-up comedy ce-si presara discursul serios cu glume, cu naivitatea, naturaletea si franchetea unui om care nu are nimic de ascuns. De reprosat, isi poate reprosa moartea mamei tanarului sau protejat patruped, insa isi gaseste circumstante atenuante intr-un savuros discurs despre soarta elanilor, in care indreapta sageti impotriva celor ce-si gasesc scuze si motivatii in uciderea animalelor, din care redau un fragment din versiunea engleza, fara de care nu as fi putut sa-i dau de capat cartii, pentru ca nu pot inca sa ma misc independent in limba asta, am nevoie de carje romanesti sau englezesti:
"I explained, in pedagogical manner, that while humans had hunted elk for thousands of years, it wasn't for fun but borne of simple necessity. And if the elk stock had been allowed to multiply uncurbed it would have had catastrophic consequences, I said, without quite knowing what i was talking about, but i thought i had heard or read about this somewhere, so that's why i said it, and i said that when there are too many elk, then they spread diseases, mental as well as physical, and in the end what you get is a really unpleasant atmosphere in the forest. Just imagine it, i told the calf, who by the way ought to have a name, I'll have to find it one, but i told it to imagine the situation: row upon row of plague-ridden, mentally ill elk fighting over food and running around in all directions mooing and bellowing, breaking the laws of the forest and elk etiquette in a most degrading manner. No one wants that. That was why my forefathers hunted elk, and that's why we hunt elk today, I said.
Ceva mai tarziu, elanul va primi si un nume: "Elanul ar trebui sa se numeasca Bongo, dupa tatal meu(...)". Chiar daca pe tata nu-l chema Bongo, elanul trebuie sa se numeasca Bongo dupa el. Uneori e bine sa fii deschis la asemenea asocieri".  Iar eroul va capata multi (si uneori nedoriti) prieteni.
Premisa cartii, epifania lui Doppler in momentul caderii de pe bicicleta, la scurt timp dupa moartea tatalui sau pe care nu l-a cunoscut niciodata cu adevarat si plecarea in padure genereaza o alta forma literara de a negocia cu absurdul existentei, una in care reflectiile negre despre conditia umana iau forma ironiei si a umorului. Iesind din cercul rutinei cotidiene si razvratindu-se impotriva zgomotului de fond care nu doar ii bruiaza viata, ci ajunge sa i-o sufoce (presiunea resimtita in raport cu munca, obligatiile sociale, copiii), vocea lui Doppler ne poarta intr-o societate a consumului, a aparentelor, a oamenilor incapabili sa mai asculte, a nevoii de comunicare ce nu se mai poate satisface decat in compania necuvantatoarelor sau a hobby-urilor solitare. Adica in societatea de azi, nu doar de acolo, ci de pretutindeni. Ne prezinta situatii aparent imposibile (conversatiile cu elanul, venirea protagonistului direct din padure la gradinita fiului si la sedinta cu parintii a fiicei, unde scandalizeaza cu viziunea si conceptiile sale, intalnirea foarte placuta cu un hot care intrase sa-i fure din casa in singura noapte petrecuta la domiciliu de cand a luat hotararea de a se muta si multe altele) cu haz si cu o dezinvoltura ce ne ajuta sa intelegem ca uneori cei care se declara mizantropi sunt mai plini de umanitate decat aceia ce-si afirma sus si tare iubirea pentru semeni (de fapt numai pentru aceia asemenea lor).
O carte light la prima vedere, care in momentul lecturii te face sa razi, dar parca nu e rasul tau... Are o adancime ce ti se dezvaluie ca si cum pojghita fina de umor de la suprafata s-ar rupe si ai cadea in haosul vietii zilelor noastre. Mi-ar placea sa o vad tradusa si in limba romana, sa se bucure cat mai multi cititori de aceasta mica perla literara.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Iubire si impostura


The Handmaiden (Ah-ga-ssi) (2016) 


Spun din nou, in caz ca mai are cineva dubii: The Handmaiden nu este The Handmaid's Tale, serialul inspirat de cartea lui Margaret Atwood. Este un film al lui Park Chan-wook, regizorul coreean din creatia caruia cel mai cunoscut film pe plan mondial ramane, probabil, Oldboy, parte a Trilogiei Razbunarii. 
Va spun sincer, cand am inceput sa-l vizionez nu stiam la ce ma uit, dar auzisem ceva ecouri de la Cannes-ul de anul trecut (prudente, cat sa nu primesc spoilere, detest cand se intampla asta si ocolesc cronicarii in cauza) unde a avut premiera, in plus nu refuz niciodata un thriller coreean. Pe scurt, o tanara sarmana primeste de la un smecheras cu tot soiul de afaceri obscure legate de prostitutie  si inselatorii misiunea de a deveni camerista unei mostenitoare bogate. Rolul ei este de a o face pe aceasta sa se indragosteasca de cel care o plaseaza, pretins "Conte", pentru o suma importanta. Insa intre cele doua femei ajunge sa se creeze o relatie in care minciunile si sentimentele reale (alea care nu duc la o familie traditionala) se amesteca, nuantata si plina de umbre, mister si erotism. Tanara bogata traieste impreuna cu unchiul sau, o prezenta tiranica, un colectionar de carti, ce se va dovedi pasionat de fapt doar de literatura erotica, organizand la resedinta sa lecturi cu public. Este foarte interesanta alternanta  registrului oriental cu cel occidental in domeniu, nu m-am gandit pana acum sa fac o comparatie intre Marchizul de Sade si, de exemplu, O mie si una de nopti, fiindca literatura erotica asiatica nu am citit, dar cea araba este pe-acolo. Cand vezi limbajul simplu, straightforward  cu "cock" si "pussy" alternand cu "poarta de jad" si alte metafore, intelegi de ce occidentalii au o tendinta mai accentuata spre porno iar orientalii spre erotism, de ce masculul occidental are un fetis legat de asiatica misterioasa. 
Desi e o adaptare a unui roman european (Sarah Waters - Din varful degetelor, tradusa la noi la Polirom), are o atmosfera orientala, plina de senzualitate si echivoc. Lui Park Chan-wook, care a contribuit si la scrierea scenariului, ii plac teribil intorsaturile de situatie, cred ca de aceea a si ales romanul plasat in Anglia si l-a transpus in Coreea de Sud, este pe profilul lui. Isi pune spectatorul in fata schimbarii de planuri si perspective, reia evenimentele din punctul de vedere al altui personaj, creand un joc de oglinzi care poate parea pe alocuri redundant, dar ajuta mai bine la intelegerea modului in care se creeaza si se desfac aliantele dintre personaje. Indiscutabil, poetica vizuala este prezenta, nu pot sa fac o comparatie cu cartea, pe care nu am citit-o (am inteles ca plot-ul se desparte radical de carte in momentul cand intram in partea a doua), insa atmosfera aceea exotic-orientala cu lesbiene asiatice care creeaza vise umede publicului european prinde! Plasandu-si actiunea in Coreea anilor '30 ai secolului trecut, in timpul ocupatiei japoneze, arunca si o privire tangentiala asupra raporturilor de puteri si relatiilor dintre cele doua natiuni. 
Nu este un film scurt, in cele vreo doua ore si jumatate poate sa oboseasca pe alocuri, sa para repetitiv, pentru  ca am vazut deja ceva si vedem din nou dupa aceea secventele prin prisma unui alt personaj. Dar are un aer rafinat si intrigant, ce te face sa vrei sa continui, sa aprofundezi relatiile create intre cele patru personaje principale (mostenitoarea, unchiul sau, servitoarea si Contele), trei perspective diferite ce delimiteaza cele trei parti ale filmului. Si mai are o estetica vizuala ce te duce cu gandul la romantismul de secol XIX, cu o fantoma, un castel-inchisoare cu incaperi interzise, decoruri luxuriante, realitati paralele, rasturnari de situatie (in ciuda faptului ca intr-un punct incepi sa ai certitudini, ele se pot dovedi gresite), are nebunie, perversiune (nu atat sexuala, desi contine scene erotice si sado-maso, ci mentala), momente extreme si tensiune, o tensiune erotica ce pluteste tot timpul, dincolo de intrigi si rezolvarile lor.  Less porn, more erotic!

joi, 5 octombrie 2017

Nimic despre dragoste


Javier Marías - Indragostirile

Desi am cumparat cartea de cand a aparut, parca nu mi-a dat inima ghes sa ma apropii de ea, cu toate ca Marías se numara printre scriitorii carora le citesc cam tot ce s-a tradus. Mi-a ramas doar Chipul tau, maine, trilogia din care imi lipseste primul volum, asa ca stau cu celelalte doua asteptand inceputul, s-o reedita vreodata :). De curand, am aflat ca autorul este rege si asta e povestea pe care vreau sa v-o impartasesc, citita intr-o carte a unuia dintre cei pe care i-a numit duci. 
Pe undeva prin Arhipelagul Antilelor exista o insulita nelocuita, pe numele ei Redonda. Are vreo 3 kilometri patrati si Wiki ne-o arata cam asa: 
Adica o stanca iesita din mare, singura si pustie. In 1865, un bancher de pe o insula din vecinatate, Matthew Dowdy Shiell, a cumparat-o si a rugat-o pe regina Victoria sa o declare regat autonom. Nevazand vreun pericol pentru integritatea domeniului colonial britanic, regina a fost de acord si bancherul respectiv s-a incoronat ca regele Matthew, urmat apoi, la moartea sa, de fiul lui, M.P. Shiel, un scriitor cu anumita notorietate - zice-se - in randul celor foarte pasionati de SF, eu nu-l cunosc, care a domnit asupra insulei in pace si prietenie cu pescarusii sau ce supusi va fi avut pana in 1947, dupa ce a fost uns rege in cadrul unei ceremonii de catre episcopul din Antigua. De la moartea sa, insula a mai avut cativa regi, fiind revendicata de diferiti pretendenti. Unii si-au vandut titlul, altii l-au transmis mai departe prin mostenire, iar in 1997 ultimul monarh a abdicat in favoarea lui Marías. Toata povestea asta are o doza de nebunie, insa scriitorul a intrat in joc si a inceput sa numeasca in stanga si in dreapta diferiti duci: ducele de Megalopolis (Francis Ford Coppola), ducele de Trémula (Almodovar), ducesa de Ontario (Alice Munro), ducele insulei din ziua de ieri (Umberto Eco), cel de la care am aflat toata tarasenia (U. Eco - Cronicile unei societati lichide). 
Nu stiu, dar cumva faptul ca am aflat lucrurile astea (alaturi de cateva impresii de lectura nu entuziaste, dar favorabile, ale altor bloggeri) m-au starnit sa citesc cartea careia ii tot dadeam tarcoale cu scepticism, nu ma intrebati de ce, pur si simplu nu emana spre mine o aura pozitiva, desi e un autor caruia nu i-am refuzat pana acum ofertele literare, mi-era frica de o dezamagire. Dar altfel privesti cartea unui rege :)! 
Si spune regele undeva, spre sfarsitul volumului: "Ce ni se povesteste ne ramane incorporat si incepe sa faca parte din constiinta noastra, chiar daca nu credem sau suntem siguri ca nu s-a intamplat niciodata, este doar nascocire, aidoma romanelor sau filmelor..."
Mie mi-a ramas incorporat cel mai mult, dintre romanele sale, Maine in batalie in batalie sa te gandesti la mine. Si tot ce am citit dupa aceea, in afara de Romanul Oxfordului, oarecum diferit, s-a raportat la aceasta carte. Iar Indragostirile are ceva din ea. Porneste de la acelasi punct, momentul cand naratoarea (aici perspectiva este una feminina) afla de moartea unui barbat pe care nu l-a cunoscut de fapt in realitate. Acolo, un barbat era destabilizat/intrigat de moartea unei femei pe care abia o intalnise, in momentul cand se pregateau sa faca dragoste. Aici, o femeie afla despre moartea barbatului din ceea ce ea numea "perechea perfecta", cuplul pe care il admira zilnic de la distanta intr-o cafenea. O cunoaste pe vaduva si apoi intra mai adanc in intimitatea mortii si  a vietii celor ramasi in urma victimei (pentru ca despre o crima este vorba), in hatisurile acestei intamplari, cu stilul sau caracteristic, in care trama e prea putin importanta, mai mult conteaza felul in care o imbraca, adaugand straturi peste straturi de reflectii, monologuri interioare, ipoteze si scenarii, oglinzi multiple in care se reflecta adevarul faptelor, cu acea capacitate de a invalui si de a-si purta cititorii in curgerea sinuoasa a frazelor.
Problema e ca, desi scrisul ramane la fel de placut, digresiunile de aici parca nu mai au aceeasi sclipire. Poate pentru ca ideile au inceput sa se repete, sa nu aduca nimic in plus, sa ne ofere ceea ce autorul ne-a mai oferit deja... In plus, naratoarea mi-a devenit absolut antipatica, mi-a dat senzatia ca isi dispretuieste si isi detesta profund munca la editura, referindu-se la domeniul ei de activitate cu termeni precum "un stupid Targ de carte din strainatate" sau "stupida lume editoriala". Ce cauta femeia asta in meseria ei, in viata ei? Si mi s-a parut putin plauzibil ca, oricat de mult si-ar cocolosi o editura propriii autori si le-ar menaja orgoliile, sa ajunga sa le caute si sa le plateasca zugravul ori sa o faca pe consilierul vestimentar, ironizandu-i. Nu pot sa spun ca lectura mi-a displacut, desi m-a enervat pe alocuri, dar nici nu mi-a mai produs entuziasmul altor carti. Iertare, Your Majesty!

marți, 3 octombrie 2017

Ziua lansarii bombei


Kurt Vonnegut - Leaganul pisicii  

Mult timp am trait cu impresia ca citisem Leaganul pisicii, iar imaginea legata de cartea greu digerata in liceu nu se asocia deloc cu Vonnegut pe care l-am descoperit ulterior. Chiar si pentru standardele mele din adolescenta, ceea ce citisem - din fericire, nu mai tin minte nimic in afara de impresia generala - era de o siroposenie lesinata, total diferita de sclipirea ironica a lui Vonnegut. Cand am vazut-o publicata in seria de autor a editurii Art, m-am apropiat de volum cu precautie, dorindu-mi sa-mi infirm acea imagine, mai ales ca intre timp scriitorul a ajuns sa ocupe un loc prin topul 10 al preferintelor mele. Stupoare si bucurie, n-avea nici o legatura! Nu a fost greu sa aflu ca autorul cartii pe care o stiam cu acest titlu era, de fapt, un anume Maurice Baring.  Si asa se face ca nodurile complicate ale lecturii m-au adus intr-un sfarsit in fata adevaratului leagan al pisicii, cel care conteaza. 
Naratorul, numit John sau Iona, asemenea profetului ce a anuntat in Ninive judecata divina si a scapat viu din burta balenei, scrie o carte despre ziua lansarii bombei atomice asupra Hiroshimei. In munca sa de documentare, dupa ce discuta cu fiul cel mic al inventatorului ei (fictivul Felix Hoenikker, al carui model ar putea fi preluat din realitate) si cativa dintre fostii colegi si colaboratori ai acestuia, se vede pus in fata unei noi inventii cu potential si mai mare de distrugere, gheata-9, la care savantul lucrase in ultimii ani ai vietii. 
De la Illium, centrul stiintei si al tehnologiei, pana pe micuta insula din Caraibe San Lorenzo, a carei singura consolare pare sa fie salvarea iluzorie data de o religie a minciunii (scuzati pleonasmul!) ce poate genera fericire, bokonismul, cartea este o demonstratie a iresponsabilitatii ce imbina viziuni suprarealiste cu umorul negru si cu acel cinism ce-i sta bine lui Vonnegut in orice roman al sau. 
Intamplandu-se sa o cartea la scurt timp dupa Oryx si Crake, conexiunea dintre ele a fost aproape inevitabila, pentru ca ambele ajung sa puna in discutie etica oamenilor de stiinta, sa ridice aceeasi intrebare: cat de progresiste si inofensive sunt inventiile? Sunt doua distopii ce-si imping cititorul, folosind resorturile fantasticului, in mijlocul realitatii, al unor viziuni sumbre privind viitorul rasei umane, atunci cand este confruntat cu propriile-i limite de intelegere ale fortelor pe care le ia in stapanire. Verdictul lui Vonnegut, exprimat prin glasul eroului sau, devenit propovaduitor al bokonismului, este unul transant: 
"Ce sanse poate avea omenirea", mi-am spus, "atata vreme cat exista oameni ca Felix Hoenikker, care le ofera jucarii de felul ghetii-9 unor copii marginiti, asa cum sunt aproape toti oamenii de pe fata pamantului?" Mi-am amintit A paisprezecea carte a lui Bokonon, pe care o citisem in intregime cu o noapte inainte. A paisprezecea carte are titlul "Ce poate spera un intelept in ceea ce priveste omenirea, data fiind experienta milioanelor de ani scursi?"
Cartea a paisprezecea se citeste foarte repde. Consta dintr-un cuvant si un semn de punctuatie. Ea suna astfel: "Nimic."
Nu l-am perceput niciodata pe Vonnegut ca pe un autor SF. Ceea ce proiecteaza el in viitor sau intr-un prezent paralel este o imagine ce se detaseaza de cea actuala doar prin modul in care impinge situatia la extrem, declansandu-i potentialul exploziv. In rest, premisele sunt aici, printre noi, in prostia omeneasca, in mainile celor alesi, in amenintarile lansate de o parte si de alta a Oceanului, pe deasupra capului unei Japonii tot mai speriate, in orgoliul de a institui cu forta o anumita religie, in adevaruri ce pot ucide si minciuni ce pot crea iluzia fericirii de a muri in numele lor. Daca echilibrul fragil in care se afla umanitatea se va rupe si totul va ingheta pe un pamant tacut, nu va mai ramane nimeni sa-l citeasca pe Vonnegut. Si ar fi tare pacat!

duminică, 1 octombrie 2017

Aliati sau dusmani


Allied (2016) 
Cu un film a inceput povestea de dragoste dintre Brad si Angelina, cu alt film s-a sfarsit. Tragand cu coada ochiului la rating-ul IMDb, perceptia generala este ca filmul de final e mai bun decat cel de inceput cu 0,6 puncte. Daca e tradare, macar sa fie de calitate! Pentru mine amandoua-s la fel, si anume mediocre. Bine ca nu m-a manat curiozitatea in focul scandalului divortului si al gossip-ului aferent sa ma duc la cinema si sa studiez la cald chimia dintre Brad si Marillon Cotillard, am asteptat cuminte sa vina pe ecranele HBO-ului, sa-l vad cand credeam ca nu aveam altceva mai bun de facut. Sincer?! Exista multe lucruri mai bune de facut decat sa vezi filmul asta...
Acum, dupa ce toata valva cu Brangelina a trecut, curiozitatea nu se mai lega atat de scandalul iscat, cat de un regizor de la care aveam asteptari (Zemeckis are totusi in palmares un Forest Gump) si actori care, dincolo de barfe si zvonuri, si-au dovedit clasa in cateva filme de-a lungul timpului.
Povestea probabil ca o stiti in mare: incepe cu Brad Pitt parasutat in Maroc in calitate de agent secret britanic (doar ca personajul are de fapt radacini canadiene, din partea britanica, dupa cum nu oboseste sa-i repete partenerei sale) unde trebuie sa colaboreze cu o membra a Rezistentei franceze, deja infiltrata, pentru a-l ucide pe ambasadorul german. Cei doi se pretind sot si sotie si reusesc sa fie atat de convingatori incat se conving si pe ei insisi ca se iubesc cu adevarat si, dupa ce isi termina misiunea, se intorc la Londra, unde se casatoresc si au o fiica. Toate bune si frumoase pana cand o pasarica de la serviciul de informatii ii sopteste locotenent-colonelului de aviatie Max (si anume Pitt) ca nevasta nu e chiar cine se pretinde, incepand un joc al suspiciunilor si cautarii de dovezi. 
Ce nu a functionat deloc la filmul asta e ca nu s-a hotarat in ce liga vrea sa joace: bine, in cea siropoasa este evident. Dar care este fundalul? Unul de-ala cliseistic si auto-ironic gen Tarantino cu secvente fierbinti intr-o furtuna de nisip iscata din senin, cu nastere sub bombardamente si avioane cazute pe gazonul de langa casa sau unul de atmosfera, cu rezonante de Casablanca? A iesit o salata lipsita de arome, fara suspans, artificiala ca si punctul de pornire al relatiei lor. Nici chiar in casnicia reala, de dupa plecarea din Maroc, cei doi nu par sa se comporte altfel decat in rolul pe care si l-au atribuit in timpul misiunii. 
In plus, intreaga actiune a unui film care se vrea totusi de actiune pare sa se concentreze in prima jumatate de ora si restul e doar o tragere de timp si de tema. Nu stiu de ce scenariul a vrut atat de mult, si anume sa concentreze un film de dragoste, unul de razboi, unul de spionaj si poate si un thriller in acelasi buget, fiindca nici una dintre directii nu ajunge sa fie aprofundata, totul este tratat foarte superficial, dar flamboaiant vizual. Nu inteleg nici cum s-ar fi putut gandi cineva la o relatie intre protagonisti in afara ecranului cand nici macar pe ecran nu reusesc sa creeze intre ei o pasiune care sa para altceva decat un joc, roluri, asa cum si le-au trasat personajele din primul moment al intalnirii lor. 
Se zice ca tabloidizarea ar fi facut un deserviciu incasarilor, eu cred ca, din punctul asta de vedere, producatorii ar trebui sa spuna "multumesc", pentru ca fara aura creata de barfa nu cred ca ar fi avut nici atatea incasari cate a avut un film pe care il concepusera ca un mare succes si care, asa cum trebuie, dat fiind rezultatul, se va stinge in anonimat.