duminică, 24 iulie 2016

Reveniti de dincolo


Jason Mott - Cei care se intorc 

Mai intai am vazut serialul britanic In the Flesh. Apoi pe cel francez, Les Revenants.  Primul mi-a placut mai mult decat al doilea, care a facut greseala de a lasa un spatiu prea mare intre sezoane, timp in care actorii copii au crescut si si-au pierdut farmecul. Si punctul spre care se indreapta este diferit, cel britanic mergand consecvent si rotund spre fantasticul in ai carui parametri se creeaza situatia, cel francez spre o zona mai crepuscular (sub)pamanteana in care m-a pierdut, abandonandu-l pe la episodul 4 din cele 8 ale celui de-al doilea sezon. Ceva a fost gresit in abordarea lui, dar e mult mai usor sa spui de ce nu iti place un film dupa 10-15 minute de vizionare decat dupa un sezon si jumatate. Oricum, nu despre filme era vorba aici, ci despre o carte al carei autor este imposibil sa nu le fi vazut, daca nu pe ambele (aparut cu un an inaintea cartii), macar pe cel francez (cu primul sezon in acelasi an, dar bazat pe un film din 2004), sunt prea multe aspecte comune. 
In fiecare dintre cele trei, cartea si serialele, avem de-a face cu personaje care se intorc dintr-un neprecizat dincolo, sfidand cursul vietii, strabat in sens invers bariera care o separa de moarte si se regasesc cu familiile ce i-au pierdut. In fiecare dintre cele trei, "de ce"-urile si "cum"-urile sunt neglijate, isi forteaza spectatorul / cititorul sa accepte o situatie fara sa puna intrebari asupra cauzelor si motivelor ce au facut posibila intoarcerea. Si nu e greu, pentru ca nu cred ca exista cineva care si-a pierdut o mama, un frate, pe altcineva foarte foarte drag, care sa nu se gandeasca din cand in cand la posibilitatea unei noi sanse, la imposibila regasire, cu regret si tristete. Evident, in afara celor care nu vor depasi niciodata varsta cand crezi ca povestile sunt adevarate si ca Raiul e real si concret, adica, dupa cum spunea un evanghelist, fericiti cei saraci cu duhul! Titlurile amintite au in comun confuzia resimtita de cei vii atunci cand visul le devine realitate, cautarea intoarcerii la normalitate si a integrarii firesti a imposibilului in viata de zi cu zi. Aici cartea lui Mott mi s-a parut mult mai apropiata de scenariul francez, chiar daca autorul nu aminteste aceasta influenta, ci afirma ca totul a pornit de un vis al sau. In nota de final, zice: 
"Am vrut sa fie un loc in care - prin metode si o magie necunoscute chiar si mie - regulile aspre, nemiloase ale vietii si mortii nu exista, iar oamenii pot fi din nou alaturi de cei pe care i-au iubit. Un loc in care un parinte poate sa-si tina din nou copiii in brate. Un loc in care iubitii se pot regasi dupa ce s-au pierdut. Un loc in care un baiat isi poate lua ramas-bun de la mama lui." 
Sa fie faptul ca magia ii ramane autorului insusi necunoscuta, marturisindu-si in aceeasi nota limitarea de a nu fi gasit raspuns la intrebarile pe care le considera importante (de unde vin cei care se intorc? ce sunt ei? sunt reali? eu as mai adauga de ce numai ei si nu toti cei care au murit? de ce tocmai ei?) , sa fie apropierea periculos de mare de Les Revenants ce ma facea chiar sa recunosc in carte anumite personaje din film... nu stiu si nu-mi dau seama cum ar recepta cartea un cititor in a carui minte nu se suprapun imaginile filmului. Insa mie mi se pare ca Mott esueaza in a da lumii sale consistenta, in a crea atmosfera misterios dulce-amaruie a regasirilor si despartirilor, in a pastra un dram de mister si a-si grada atmosfera.  Vrea sa spuna totul de la inceput si apoi te intrebi de ce mai citesti dupa primele cincizeci de pagini.
Povestea principala a baietelului de 8 ani revenit la parintii sai, Harold si Lucille dupa mai bine de patruzeci de ani este fragmentata de multe altele, ale unor personaje trecatoare, cu experienta intoarcerii lor, ce ar fi putut sa fie interesante (un preot contactat de iubita sa din adolescenta, revenita, un grup de tineri nazisti morti in razboi si treziti in mijlocul unui alt razboi, cel starnit de intoarcerile de dincolo, un japonez, tot din razboi, care vrea sa se predea dar nu are cui, un artist francez mort tanar si devenit celebru post mortem, o familie vazuta ca responsabila pentru crima careia i-a cazut victima etc.) dar nu apuci sa le cunosti.  Sentimentele complexe ale celor reveniti si ale celor ramasi sunt destul de sumar schitate si, in general, o carte a carei lectura o incepusem cu speranta s-a dovedit de o platitudine dezamagitoare. 
Previzibil, revenirea ajunge sa fie vazuta de multi ca o epidemie globala, criza mocnita se transforma in conflict fatis, insa nu exista crestere, tensiune, parca nu am gasit nimic in carte in afara de o lenta trecere dintr-o parte in alta, din nimic spre nimic, fara punti, fara ancore, fara ceea ce ar fi trebuit sa ii sustina ideea, sa ii dea consistenta. Poate autorul si-a ales un subiect mult prea greu pentru abilitatile sale. A incercat sa redea conflictul cu "ceilalti", cei diferiti, care nu vin dintr-un alt spatiu geografic, ci dintr-un alt spatiu temporal, al amintirilor, intorsi neschimbati pentru a le arata celor ramasi cum a trecut timpul peste ei. Manifestarile acestor reveniti sunt, iarasi, dubios de comune cu cele ale revenitilor din filmul francez: lipsa somnului si foamea excesiva. Ca o fi sau nu o fi asa, eu nu am putut scapa de senzatia neplacuta de carte facuta dupa un film.
Cand datele fizice si biologice se schimba peste noapte, orice apel la ratiune si echilibru e la fel de lipsit de substanta ca si eternitatea unei morti din care oamenii se trezesc brusc asa cum erau atunci, cu zeci de ani in urma. As fi vrut sa pot sa patrund in visul lui Mott, sa percep cartea ca pe o senzatie eterica, o iluzie, un vis in care nimeni nu aduce stiinta in discutie, insa nu am reusit. Nu m-a putut acapara, ori pentru ca i-a lipsit intensitatea si a ramas prizonier intr-o stare de dulce lancezeala sudista americana, ori pentru ca am vazut in el o prelucrare mult diluata a serialului francez... Iar acolo unde ar fi putut fi interesant, in punctul unde se putea construi o atmosfera claustrofobica a micului orasel din Sud, autorul da cu bata-n balta filmelor hollywoodiene, aducand armata, incercand fara succes sa creeze proportiile unei crize nationale, spulberand misterul cu senilele blindatelor ce se perinda prin tabara din oras.
Sa vezi si sa nu crezi: cartea sta, ea insasi, la baza unui serial, Ressurection pe numele lui. Nici nu vreau sa ma uit la trailer!

joi, 21 iulie 2016

Aventuri in Epoca de Piatra



Roy Lewis - Cum l-am mancat pe tata 

... sau Omul Evolutiei. Un roman care se doreste amuzant, relaxant, tropaind intr-un ritm accelerat prin mii de ani de evolutie ai speciei umane. In centrul sau, se afla un trib de hominizi din Africa in plin proces de transformare a speciei. Descoperind focul, la inceput obtinut dintr-un vulcan, apoi produs prin forte proprii,  viata ii devine tot mai complicata. Gusturile culinare si locative se rafineaza, confortul creste, puterea data de scanteile ce lumineaza noptile intunecate ale oamenilor cavernelor ii poarta spre progres. Insa nu toti sunt la fel de incantati de felul cum istoria mare se reflecta in mica lor familie. Singuraticul si reactionarul unchi Vanea il va acuza mult timp pe Edward, aducatorul focului, de pierderea inocentei omului, a simbiozei cu natura, va vedea in evolutie si in denaturarea naturii maimutoide o catastrofa.
Oamenii primitivi ai lui Roy Lewis sunt mai apropiati de niste oameni contemporani ce ar pretinde ca au uitat tot ce stiu, desi notiuni precum Edenul si arta figurativa nu le sunt deloc straine. Cunostintele lor teoretice se bat cap in cap cu cele practice, pentru a produce din ciocnirea lor o scanteie de umor cu rezonante filozofice si antropologice. 
Iata, de exemplu, cum interpreteaza Ernest, personajul care ne spune povestea tribului, disparitia unui desen rupestru  dupa o noapte cu ploaie: 
"Cu toate acestea, la scurt timp dupa aceea am pornit alaturi de Oswald pe urmele unui mamut si l-am doborat! Semana leit cu umbra aceea. Iar apoi s-a intamplat un lucru extrem de semnificativ: umbra de pe stanca a disparut. Mie mi s-a parut ciudat ca am putut manca mamutul fara ca asta sa-i afecteze umbra, iar dupa ce l-am mancat, m-am dus dis-de-dimineata sa arunc o sulita sau doua in umbra. Era o dimineata incantatoare, luminoasa, racoroasa si aurie dupa ploaie. Umbra disparuse. M-am intors in fuga si am anuntat vestea. 
Tata s-a suparat. Pur si simplu nu voia sa ma creada, dar a fost nevoit sa accepte ca aveam dreptate. S-a holbat aproape o ora la stanca goala, dupa care a zis: 
- Exista o explicatie simpla si absolut fireasca. 
- Sigur ca exista, tata, am spus eu. Umbra e inauntrul nostru, laolalta cu mamutul."
Exista, in ciuda lejeritatii cu care se citeste cartea, cateva subtilitati, geme ascunse pe care multi le pot ignora ori carora le vor gasi interpretari diferite, referinte la intreaga istorie a civilizatiei, un ton ce se doreste zburdalnic si istet. Primitivii au cuvintele la ei, le cunosc inainte de a descoperi actiunea pe care o definesc (gatitul, de exemplu), isi constientizeaza epoca istorica (miocen, pleistocen...) si vorbesc uneori ca din manualul de antropologie ori sociologie despre pedomorfoza, exogamie, glaciatiunile Gunz, Mindel, Riss si Wurm. Pare ca, dupa ce istoria s-a scris deja, oamenii s-au intors in timp pentru a o relua in cunostinta de cauza si asta mi se pare cel mai mare pacat al cartii. Parca nici umorul nu mai functioneaza la fel, se retrage cuminte si sfios intr-un colt, strivit de omniscienta omnipotenta. Sunt anacronisme care merg intr-un desen animat, dar parca int-o carte imi golesc cumva de seva eroii, mi-i fac prea putin credibili...
Sau iau eu umorul prea in serios si nu am reusit sa-i detectez printre randuri respiratia britanica asteptata. Ori a fost atat de sec incat nu l-am simtit deloc, ori s-a pierdut printre meandrele traducerii, habar n-am. Am zambit cu cateva ocazii, dar nici vorba de amuzamentul ori de apropierea de Monthy Python pe care le promitea...  Radu Pavel Gheo, traducatorul cartii, imi place, si ca scriitor, si ca traducator, dar am vaga impresie ca asta e una din cartile care, transpuse intr-o alta limba decat cea in care au fost concepute, isi pierd esentialul: jocuri de cuvinte intraductibile, un ritm interior ludic si greu de redat, muzical vorbind, in alta limba. Daca partea hazlie a cam trecut pe langa mine, m-am agatat de parabola, de acea parte universal valabila si conflictuala a cartii. Pentru ca Epoca aceea de Piatra a lui Edward este oricand actuala. Mereu se vor gasi in lume progresisti cu viziune, nebuni idealisti si reactionari tematori sau incapabili sa iasa din propriul confort, mereu se vor gasi analogii de facut, mereu un lucru natural intr-o epoca va fi contestat intr-alta si tot asa... Sporirea populatiei tribului si amestecarea genelor prin metoda rapirii (Sabinelor) este privita cu neincredere de fiii lui Edward, carora li se pare anormal sa nu se mai poata casatori cu surorile lor.
Am cautat un alt soi de semnificatii, mai serioase, ca sa o scot cumva la capat cu o carte ce nu mi-a oferit amuzamentul promis: focul, de exemplu, punctul central al evolutiei tribului, este luat la inceput dintr-un vulcan. Vulcan-Hefaistos pazea in Olimp focul furat de Prometeu; si uite asa, Edward, ce-si indeamna tribul sa se ridice deasupra conditiei sale, devine eroul civilizator avant la lettre. Ramane lipsit de consistenta insa, tocmai din motivul pe care il ziceam mai sus: desi isi impinge familia spre progres, e un vizionar ce cunoaste deja istoria viitoare, adica unul lipsit de viziune, ce are deja pe masa - pe masa autorului - toate datele la dispozitie sa jongleze cu ele cum ii place. Tinand cont de asta, cred ca a facut mult prea putin, chiar si pentru o carte a carei miza este divertismentul... Sa zicem ca merge in caz de oboseala, canicula, lancezeala a lecturilor, nehotarare...

sâmbătă, 9 iulie 2016

Proza scurta. Proza buna


iocan - revista de proza scurta, anul 1/ nr. 1

Acum serios: de unde provine reticenta multora pentru proza scurta? Stiu personal sau am vazut pe blogurile pe care le urmaresc niste cititori pasionati care  pastreaza mari rezerve fata de ea. Poate a contat inceputul, au incercar sa citeasca niste povestiri care li se vor fi parut total neinteresante (daca ati inceput cu anosta doamna canadianca nobelizata, aveti toata compasiunea si intelegerea mea!), poate scoala sa le fi insuflat, prin programa obligatorie, o anumita respingere ori poate dintr-o anumita structura de cititor ce prefera lumile vaste, dezvoltate pe spatii ample. E ca si cum ai spune, cinefil fiind, "nu ma uit la scurt-metraje", sunt prea... scurte si nu reusesc sa detalieze subiectele, personajele, intriga.
Florin Iaru, Cristian Teodorescu si Marius Chivu, fondatorii revistei de fata, ei insisi autori de povestiri, printre altele, nu sunt de aceeasi parere. In numarul de debut al revistei (careia ii doresc o viata lunga si frumoasa) vor sa ne demonstreze prin selectia lor ca si fragmentarul, episodicul, concizia pot avea impact, pot ramane intiparite in memorie mult timp, ca in Romania si in restul lumii se scrie proza scurta de calitate. S-au inhamat la o munca titanica si ambitioasa, de a ne oferi o colectie cat mai variata de texte, care sa ajunga la cititori cu preferinte cat mai diverse, in incercarea de a cultiva gustul publicului pentru proza scurta. Nu-i bai daca nu-ti va placea un text sau altul, nu poate exista o compatibilitate totala cu selectia si probabil ca redactorii sunt constienti de acest lucru. Important e ca la final balanta sa se incline in mintea cititorului in favoarea plusurilor, pentru a-l determina sa astepte cu nerabdare numarul urmator. Daca revista va avea succes, cine stie? Poate ca si editurile, facandu-si calculele lor matematice, vor ajunge la concluzia ca renteaza sa publice mai des volume din aceasta zona literara, poate alte texte minunate inghesuite intre peretii intunecosi ai sertarelor vor vedea lumina tiparului, poate... 
Sa ma intorc la subiectul nostru. Ce contine revista? Florin Iaru ne spune in cuvantul de deschidere: "la inceput, autori straini, cu texte inedite. Apoi, grosul: scriitori romani contemporani, de toate soiurile, virstele, tendintele si stilurile. Pentru ca iocan nu are pretentia unui demers teoretic, ci practic. Ce urmarim e literatura bine scrisa. Iar la sfarist, pentru ca sintem in Romania, retiparim un autor roman clasic, dar uitat, ca se se inteleaga ca nu venim de nicaieri (sic!). Asta e sectiunea restituiri. Asta e tot." Zambind putin malitios la partea cu "sa se inteleaga ca nu venim de nicaieri", o afirmatie cu dublu sens si dubla negatie interpretabila, care in scris isi pierde emfaza pe "nu" si tinde sa exprime total opusul a ce a vrut sa spuna, trec repejor de primele vreo zece pagini (reclama e sufletul comertului!) si incep sa citesc. 
Asta este pentru Jamie si pentru noi toti. Cititi povestirea lui Truman Capote, scrisa cand era aproape un copil, cu care se deschide revista! Ma tem ca, daca ea nu va place, e greu sa va mai impresioneze ceva. Este genul de text care se lipeste de suflet, presarat cu o candida amaraciune, cu o durere copilareasca retinuta, parca special scris sa induioseze si cele mai impietrite inimi. In simplitatea si sobrietatea exprimarii sale, se ascunde un ocean de indiferenta si suferinta, o nevoie de tandrete la care nu ai cum sa nu vibrezi. Intre timp, a aparut si in volumul lui Capote din care face parte povestirea, Acum ne despartim. Povestiri inedite, publicat la editura ART. Urmeaza W.B. Yeats, un alt autor a carui carte, Rosa Alchemica si alte scrieri, a fost publicata intre timp, la Humanitas. Hanrahan cel Rosu este impregnata de aerul misterios si magic al mitologiei celtice. Cartea lui Dan Rhodes, cel de-al treilea si ultimul autor strain din selectia iocan este in pregatire. Cele cinci fragmente foarte scurte ce relateaza secvente ale vietii de cuplu dintr-o perspectiva seaca, cu accente absurde si comice, au o pronuntata atmosfera de banc sec ce te face sa zambesti, sa te gandesti daca i-ai prins cu adevarat poanta, sa le rumegi si, dupa vreo cinci minute, poate sa izbucnesti in ras gandindu-te la o mustata stufoasa si rasucita... Am deja pe lista de dorinte literare Capote si Yeats, mi-ar placea sa functioneze si invers decat la mine (mi-au placut povestirile lor si vreau o portie mai consistenta), si anume daca ati citit povestirile in volum sa vreti sa descoperiti si ce alte comori mai ascunde revista.
Urmeaza apoi selectia de autori romani, unii mai cunoscuti, altii total noi pentru mine, povestiri, multe povestiri, delicatese mai ceva decat cele pregatite de doamna de pe coperta (n-o vedeti in poza de mai sus, ca e pe coperta din spate), dulci si sarate, aromate, condimentate cu ce a avut fiecare scriitor prin sertarul cu inspiratie: un pic de umor, un pic de tristete, un pic de absurd, un pic de amaraciune. Este un alt lucru care-mi place la proza scurta, mai ales cand volumul (e greu sa ma obisnuiesc sa-i spun revista la cantitatea de texte cu care ne rasfata) cuprinde fragmente atat de variate: reusesti sa schimbi repede decorul si starea, poti sa iei cate o "doza" si apoi sa-ti vezi de treburi, fara sa stai cu gandul la carte toata ziua, eliberat cumva de relatia de lunga durata pe care o creezi cu un roman. Uneori e tare placut sa citesti asa, fara obligatii fata de eroi, de lumea in care te scufunzi, ca un one-night stand literar. Daca te prinde, poate te gandesti sa incepi o relatie mai serioasa cu cartile unui autor, daca nu, cel putin stii ce sa ocolesti pe viitor :).
Cadrele sunt cat se poate de variate: un apartament de bloc (dulce neorealism cinematografic autohton) unde doua prietene despica in patru viata amoroasa a uneia dintre ele, cu final neasteptat; o statiune de schi din Austria; un  aeroport; scene din armata; un sat al zilelor noastre; locul de joaca al copiilor dintre blocuri; litoralul romanesc; o casa din Franta in care se muta o familie. Si experientele si modul lor de receptare sunt cat de poate de diferite. Unele sunt povestiri complete, ce mi-au dat senzatia ca au stors tot ce se putea din ipostaza in care autorii isi pun eroii, altele mi s-au parut mai putin reusite, ramanand in stadiul de proiect, de schita a unei nuvele interesante, un fel de "am deznodamantul, dar nu am stiut cum sa ajung pana la el sau am o idee dar nu stiu incotro sa o duc". Dar cred ca asta tine si de asteptari si de impactul asupra fiecarui cititor. Printre preferatii mei din aceasta sectiune se numara Florin Lazarescu cu Nu te supara, frate!, (desi foarte scurta, are zvac, pune momeala, arunca undita si prinde pestele cel mare), George Moise cu Dupa douazeci de ani (fara legatura cu Dumas, secvente din armata ce imbina macabrul, grotescul si umorul in proportii bine dozate) si Felix Tzele cu Ziua in care trebuia sa-si ia campii (pentru atmosfera autentica de sat contemporan romanesc). Mi-au mai placut Bogdan Raileanu, Rebeca Turcus si Iulia Gherasim, in ultimul caz mai ales pentru cum deschide povestirea, intr-un fel care creeaza tensiune si asteptari ("In vara lui '95, un strain intrase in casa noastra si ameninta sa-mi rapeasca mama.").
Dar cel mai solid structurat fragment al cartii este cel din sectiunea de restituiri, Dropia lui Stefan Banulescu. Si nu o spun din patriotism, spuneam undeva, mai demult (am gasit intre timp si unde), cum vad eu notiunea asta.  Citisem prin liceu Iarna barbatilor, volumul de nuvele din care face parte, marturisesc cu rusine ca imi disparuse din mintea peste care s-au suprapus alte straturi de lecturi. Si pe baza lor am inceput sa fac analogii, sa gasesc locuri familiare (femeia luata de un vartej alb m-a dus cu gandul la Flanagan, dimensiunea satului lui Banulescu imi aminteste de Macondo, etc.), dar si un filon specific, particular, autohton.
Nu vreau sa arunc o aura nostalgica asupra literaturii romane, sa nu interpretati ce voi spune in continuare ca "nu se mai scrie azi ca odinioara", dar diferenta calitativa dintre Dropia si celelalte texte mi se pare mare.  Si cand spun celelalte, includ si naivitatea bine jucata a lui Capote (da, mi-a placut, dar textul lui Banulescu e cel mai bun din intreaga selectie!), si pe Rhodes cel sugubat absurd, chiar si pe Yeats, desi cu el exista un palier comun de lectura. In literatura contemporana, in general se scrie schematic, se proiecteaza scene golite de background,  totul se petrece aici si acum. In Baraganul magic al lui Banulescu se simte mai mult: o scoala literara de factura sud-americana care pentru mine ramane monumentul literar absolut, un spirit ancestral ce pare a calauzi comunitatea sateasca in pelerinajul sau "la dropie", traditie, poezie, nedeslusitele cai ale comunitatilor arhaice unde mai este loc de mirare. Pentru noi, un barbat inalt e doar un barbat inalt. Pentru Stefan Banulescu, e unul care "si-a ridicat umbra de seara in picioare si s-a invelit cu ea". Si mai sunt credinte, basme si legende, un substrat ce-i ofera textului radacini solide si autentice, perfect calibrate cat sa nu dea senzatia ca explica prea mult sau ca ascunde mai mult decat ar fi nevoie. Trebuie sa caut cartea sa o recitesc pe toata, neaparat!
Da, astept cu nerabdare numarul 2, sper sa fie o initiativa de succes si sa aiba si o distributie buna. Sa nu uitam ca juma' de tara (vorbind ca numar de locuitori) inca nu are acces la internet. In afara de vellant/carturesti/elefant/ etc.ro ma intreb daca se distribuie in regim de revista (adica la chioscurile de ziare) sau de librarie, in putinele ramase in afara lanturilor mari, ce nu patrund chiar prin orice orasel sau satuc... Habar n-am!

joi, 7 iulie 2016

Calatorii spirituale


Yann Martel - Muntii Inalti ai Portugaliei 

Inceput de secol XX. Dupa ce moartea ii rapeste lui Tomás intr-o singura saptamana iubita, fiul si tatal, viata ajunge sa isi piarda pentru el orice sens. In semn de protest, incepe sa mearga cu spatele, "cu spatele la lume, cu spatele la Dumnezeu". Intamplarea ii scoate in cale un jurnal al unui anume parinte Ulisses, misionar in Angola si Sao Tome, ce-l trezeste din amorteala si-l pune pe urmele unui artefact, un crucifix dupa toate indicatiile, ce se pare ca ar fi ajuns intr-o manastire din Muntii Inalti ai Portugaliei, un obiect ce si-a chinuit si obsedat creatorul. Fara sa stie exact daca va gasi ceva la capatul drumului, asemenea lui Pi, pierdut intr-un ocean de incertitudini, si cu ajutorul unchiului bogat ce-i ofera una dintre masinile sale, Tomás porneste la drum prin tinuturi salbatice unde carcasa pe roti ce i se parea dizgratioasa provoaca reactii de uimire, indignare sau teama. 
Intr-o cautare serioasa, in care de multe ori indoielile si incercarile spiritului eroului isi gasesc echivalent in cele ale parintelui Ulisses, notate in jurnalul de pe la 1600 cu acuratete, masina devine si ea parte a povestii, sursa de comic si de peripetii ce-i vor spori incercarile lui Tomás. Iata, de exemplu, cum se invata soferitul pe la 1900: 
"Tomás nu pricepe nimic. Se uita ca prostul. Cand isi incheie explicatiile triumfatoare, unchiul sau intinde mana si ia de pe bancheta soferului o brosura groasa. I-o inmaneaza nepotului sau. 
- Asta e manualul automobilului. O sa te lamureasca in privinta chestiilor pe care nu le-ai inteles. 
Tomás se uita atent la manual. 
- E in franceza, unchiule. 
- Pai da. Renault Frères e o companie franceza. 
- Dar... 
- Ti-am pus printre chestiile cu care te-am echipat si un dictionar francez-portughez. 
(...)
- Dar asta ce mai e? intreaba Tomás. 
- Claxonul. Ca sa atentionezi, sa previi, sa reamintesti, sa convingi, sa-ti exprimi nemultumirea. 
Unchiul sau strange in mana para mare de cauciuc fixata pe o latura a automobilului, in stanga volanului. Un sunet ca de tuba, cu un pic de vibrato, izbucneste din palnia atasata perei. E patrunzator si facut sa atraga atentia. Tomás isi inchipuie un calaret care duce o gasca sub brat, tinand-o ca pe un cimpoi si strangand-o ori de cate ori simte vreun pericol, si se straduieste sa-si  inabuse un hohot de ras."
Calatoria reala, fizica, prin natura salbatica a Portugaliei de la inceputul secolului trecut, este permanent punctata de calatoria spirituala, in care nevoia de speranta se orienteaza spre componenta religioasa a vietii. 
Cautarii lui Tomás din prima parte ii urmeaza cea a medicului anatomo-patolog de la sfarsitul anilor '30 Eusebio Lozora si aceea din anii '80 a senatorului canadian Peter Tovy. In capitolele sugestiv intitulate "Fara casa", "Spre casa" si "Acasa", se face trimitere la o nota a parintelui Ulisses, exilatul pentru care "Aici e acasa, unde Domnul m-a asezat pana cand ma va lua la Sanul Sau". 
Desi cele trei capitole functioneaza si ca nuvele de sine statatoare, firul comun exista, e puternic si alcatuieste etapele unei transformari mistice presarate cu raportari la eroi biblici, ale unei explorari literare a credintei, a acelei componente a vietii ce ajuta multi oameni sa-si regaseasca sensul pierdut, sa atenueze suferinta doliului, a golului ce se casca in suflet, sa nu intoarca definitiv spatele lumii si vietii. Simplificand, asa cum spunea autorul intr-un interviu, part one is atheism , part two is agnostism, part three is belief. Si, in functie de convingerile fiecaruia legate de credinta, se va simti mai aproape si va rezona mai bine cu unul sau altul dintre eroi. Ori va putea sa priveasca si dincolo de problematica, de intrebarile principale pe care le ridica romanul ce invita la o reflectie asupra destinului si conditiei umane, si sa vada o carte plina de compasiune si tandrete, cu accente de umor si de tragic, ce pastreaza tonul revelatiilor eroului solitar de pe pluta din mijlocul oceanului, acea nevoie de a deslusi ce se afla la capatul drumului. Insa acum Martel e Martel, nu mai sunt dubii ca s-ar fi inspirat de la alti autori. Eroii isi traiesc propriile naufragii, deriva in mijlocul unei lumi in care gasesc sau nu o (iluzorie) consolare.
Cele trei capitole au multe puncte comune: personaje care merg cu spatele, un lant cauzal ce se transfera dintr-o parte in alta, cu salturi in timp, "Aici e acasa", cuvintele pe care cineva ajunge sa le rosteasca in fiecare dintre ele, un cimpanzeu, real sau simbolic, existent in toate trei.
Este o carte care surprinde, mocnind de tragedie ascunsa sub straturi ce se dezvaluie treptat, ca la o autopsie, pe masura ce intri tot mai adanc in tesuturile sale inconjurate de o aura de mister cu accente onirice, simbolice. E ciudata pe alocuri, surprinzatoare si trista chiar si atunci cand ofera speranta ori un zambet. E o carte despre pierderea si regasirea credintei, nu numai in sensul religios al unei doctrine in care Evolutia si Creatia isi dau armonios mana in originile omului, ci a credintei in viata, in existenta dupa pierderea a ceea ce este mai scump in lume, oamenii apropiati, pe care toti ni-i dorim alaturi pana la ultima noastra suflare.
Tonul cartii si arhitectura sa m-au cucerit: atmosfera generala, simbolica si profund umanista, drumul interior al eroilor ce urmeaza o structura convergenta, intercalata, surprinzatoare la final. Redefinind realitatea si reinterpretand religia, literatura lui Martel isi trage seva din cea mai adanca temere si nesiguranta a omului, aceea de a fi singur in propria-i viata, in lume, in univers. Si atunci cand cineva nu mai gaseste printre oameni nimic, se va gasi intotdeauna un membru al regnului considerat inferior gata sa ofere o imbratisare, o consolare, o mangaiere, o iluzie.
Cititi-o ca si cum ati naviga printr-un ocean de incertitudini, fara sa cautati cu orice pret vreun adevar, intrati in lumea ei, unde misterul nu se cere deslusit, ci e acolo pentru a va absorbi, ridicand intrebari al caror posibil raspuns este imediat contrazis, intr-o dialectica paradoxala, ce reuseste sa construiasca din trei parti aproape distincte si contradictorii intre ele un intreg armonios, unitar, bogat ca teme si moduri de exprimare. Totul suprapus pe un strat mocnind de neliniste si melancolie, ceea ce nu o face deloc o carte pe atat de trista pe cat pare la prima vedere.

sâmbătă, 2 iulie 2016

Lumea marunta si zgomotoasa


Dumitru Crudu - Salutări lui Troțki

Volumul de proza scurta al autorului basarabean Dumitru Crudu este unul dintre castigatorii selectiei de manuscrise organizate anul trecut de editura Univers, care si-a propus un proiect ambitios, poate prea mare pentru o editura fara vizibilitate de prim rang, de a le da sansa unor scriitori, debutanti sau nu, sa-si vada opera publicata. Spun prea mare fiindca se stie ca publicarea autorilor romani, cu putine exceptii, nu este chiar o investitie de mare succes economic, mai ales cand cand vine vorba de povestiri, mai ales cand nu are in centru autori foarte cunoscuti si mai ales cand are in vedere scriitori ce aspira mai mult spre slefuirea textului decat spre recunoasterea publica de larga audienta ce se obtine uneori prin mijloace facile. 
Nu il citisem pana acum pe Dumitru Crudu, desi in Republica Moldova are publicate mai multe carti de poezie, proza si teatru, tind sa cred ca este mai cunoscut dincolo decat dincoace de Prut. M-a intrigat titlul (care s-a dovedit ca nu are nici o legatura cu revolutionarul bolsevic), am rasfoit cartea si mi-au picat ochii asupra unui pasaj jucaus, vioi, era ceva cu o manifestatie la care un personaj striga plin de convingere lozinci fara sa stie de ce si ce cauta acolo. A fost suficient ca sa ma faca sa vreau sa citesc si celelalte 45 (sper ca am numarat bine) de povestiri scurte si foarte scurte, ce insumeaza cam 150 de pagini. In medie, vreo 3 pagini de povestire. Pentru a captiva atentia intr-un spatiu atat de restrans, autorul recurge la instantanee ale unui cotidian din care nu lipseste imprevizibilul, cu amanunte expresive, de multe ori amuzante daca nu ar contine in substrat o doza puternica de amaraciune: antrenamentul a doi prieteni pentru a incepe greva foamei, din care ies mult mai repede decat au intrat din motive stomacale; vocea strazii cu confuziile si aspiratiile ei; mici escrocherii; bautura care uneste si dezbina oameni, cimenteaza prietenii sau destrama familii, duce la dezvaluiri sau amenintari, devine pretext si factor de declansare a grozaviilor, transforma momentele cotidiene intr-o scena a existentei greu de anticipat, numai buna de prezentat in jurnalele de stiri de la ora 5. 
Schitele ce-si gasesc izvorul in existenta banala au ceva dintr-un Caragiale al vremurilor noastre, lipsindu-le doar acel limbaj colorat si vioiciunea dialogurilor "monserilor" si "Miticilor". Insa Dumitru Crudu scrie narativ, cu verva si ironie, gaseste multe de povestit acolo unde aparent nu se intampla nimic, diseca societatea cu un zambet sugubat intr-un colt al gurii si un rictus amar in celalalt. Personajele galagioase si vioaie, manate de un elan ce ar putea servi unei cauze mai bune decat manifestatiilor transformate in betii monstruoase sau certurilor violente, se desfasoara in fata noastra alert, fara sa lase loc de reflectie sau respiro, fara sa incerce sa se justifice, sa mediteze asupra lucrurilor care li se intampla ori pe care le declanseaza. Pur si simplu, traiesc si, traind, fac o zarva ce-ti imprastie gandurile negre, le accepti tavalugul galagios sub forma unui spectacol de circ social cu note stridente, de kitch, ce-si gaseste bine locul intr-un  ansamblu dinamic si vesel. Multi protagonisti sunt oameni ai actiunii, fara dileme morale, care mai intai ridica pumnul si apoi se intreaba de ce (sau nu o fac deloc). Sunt scene care pornesc de la intamplari prin care poate trece oricine: sa gasesti o geanta cu bani, sa-ti plece sotia de acasa cateva zile, sa te certi cu nora sau cu parintii nu sunt lucruri atat de greu de imaginat. Insa la ce pot sa duca... Apogeul acestui lant al consecintelor grave este atins de niste pui si o gradina cu rosii ce declanseaza o adevarata tragedie.
Chisinaul si satele invecinate din aceste povestiri nu sunt cu mult diferite de Bucurestiul nostru si satele din jur. Cu toate sunt populate de oameni cu aceleasi probleme si vicii, cu manifestari si manifestatii similare:
"Mitingul se terminase si lumea se imprastia. Oamenii veniti din raioane se indreptau in mare graba spre autobuze, spre deosebire de orasenii care paraseau piata in grupuri tot mai mici si cu pasi sovaitori, parca nevrand sa plece. Si chiar nu voiau. Mitingul se terminase si ei nu mai stiau ce sa faca mai departe. Cat timp strigasera in piata, preluand din zbor scandarile liderilor lor, se simteau inaripati. Acum insa entuziasmul ii parasise si ei isi tarau picioarele din piata, dezamagiti si dezumflati. Ar fi dorit ca mitingul ala sa nu se mai termine niciodata si ei sa tot scandeze in piata. In timp ce strigau, se simteau transfigurati. Aproape ca alti oameni. Aproape ca in adolescenta cand visau sa cucereasca si sa rastoarne lumea. Umerii tovarasilor si privirile lor binevoitoare si ferme le insuflau o mai mare incredere in ei insisi si ii faceau sa uite de necazurile de acasa si sa viseze."
Viata se desfasoara la fel si nu e facuta doar din scene de confruntare, ci si din eschive, ocoluri, intalniri nedorite, momente ramase in suspensie, reveniri din trecut, cunostinte care au murit demult dar, pentru unii, care nu le-au mai vazut de atata timp, continua sa traiasca. Cum sa-si doreasca un barbat sa il revada pe cel care i-a traumatizat copilaria? Evitand intalnirea, ramane cu intrebarile, cu un "ce s-ar fi intamplat daca..." planand intr-un colt al mintii, asa cum planeaza deasupra multora dintre textele din carte. Cateodata intrebarea nu depaseste sfera imediatului, a actului banal: ce s-ar fi intamplat daca nora ar fi spalat vasele astfel incat soacra sa fie multumita? daca puii vecinei nu ar fi intrat in gradina cu rosii? daca un calator cu autobuzul nu ar fi comentat alegerea de a se difuza un film de groaza? daca, in povestirea de titlu, numele lui Trotki nu ar fi fost fluturat cu prezenta de spirit in ultimul moment, pentru a salva o viata? Ar fi fost mai bine sau mai rau, dupa caz, dar Dumitru Crudu ar fi stiut sa aleaga, din orice storyline urmat, momentul care sa transforme normalitatea in sarcasm, violenta intr-o gluma cu accente de Tarantino, iesirea in strada intr-o cauza pierduta ce-si gaseste consolarea in taverne si absurdul intr-un gag savuros de comedie muta unde se imprastie din belsug palme si pumni...