marți, 29 iunie 2021

Trenul consecintelor

  

I don't feel at home in this world anymore (2017) 

Sunt multi in jurul nostru, ii vedem in fiecare zi: cel care isi tureaza masina lasand in urma o dara groasa de fum, cel care, in timp ce incerci sa te asezi la coada la supermarket intra nonsalant in fata, lasandu-te fara replica, cel care isi lasa gunoiul oriunde, inclusiv pe peluza ta unde un semn mare arata ca ar trebui sa-l stranga, cel care... stiti voi, cei care imi consolideaza mizantropia in fiecare zi cand scot capul in lume (si de aceea o fac tot mai rar, mai ales ca pandemia mi-a aratat cat este de comod sa nu ai tangenta cu oamenii reali) si ma fac sa-mi fie rusine ca apartin aceleiasi specii careia ii apartin lor. Si daca m-as porni sa spun in cate feluri se intampla asta, nu as mai ajunge sa vorbesc despre film, asa ca exemplele de mai sus, extrase chiar din el, sunt deocamdata suficiente. 
Ruth (Melanie Lynskey) traieste aceasta senzatie de inadecvare in fiecare moment. Este o femeie singura si singuratica, are putini prieteni, lucreaza ca asistenta medicala la un centru de recuperare post-operatorie si isi contempla permanent propria senzatie de inadecvare la aceasta lume, intr-o stare de melancolie depresiva in care slabele acte de rebeliune nu par sa aiba prea mult ecou. Pana intr-o zi cand, intorcandu-se de la lucru, isi gaseste casa devastata. Lipsesc laptopul si un serviciu de argintarie lasat mostenire de bunica ei. Politia venita sa constate furtul are, ca toate politiile lumii, cazuri mai importante de rezolvat... asa ca Ruth decide sa ia investigatia pe cont propriu. Pentru ca orice erou care porneste intr-o aventura are nevoie de un sidekick, va apela la spiritul justitiar al vecinului ei, Tony (Elijah Wood care, asemenea lui Daniel Radcliffe, dupa ce a devenit cunoscut publicului larg intr-o superproductie fantasy, s-a orientat spre filmele frumoase si indepedente, un pic iesite din tiparul masinii de fabricat blockbustere a Hollywoodului). Ceea ce pare la inceput usor, laptopul fiind localizat destul de repede cu telefonul, va duce la o aglomerare de cauze si efecte in momentul cand planurile celor doi se intersecteaza cu acelea ale unui grup de infractori, transformand un film care initial parea melancolic si contemplativ intr-o comedie neagra de actiune.
Debutul regizoral al actorului Macon Blair, care a scris si scenariul filmului, are farmecul contradictiilor interioare intr-un film care, vrand sa infirme imaginea pesimista asupra umanitatii, reuseste subtil sa o confirme, cu ironie, umor, o violenta graduala starnita de confuzii si accidente, gasindu-si ritmul perfect pentru a ne pune in fata o poveste a zilelor noastre impinsa la extrem in consecintele sale generatoare de alte efecte. Ne rostogolim alaturi de eroi, razbunatoarea Ruth si entuziastul idealist Tony, pasionat de arme ale artelor martiale pe care nu prea stie sa le manuiasca, intr-un sir de aventuri ce capata amprenta unui incredibil asumat. Unul din marile merite ale filmului este ca, amplificand trasaturile personajelor, dandu-le o aparenta de farsa, gesturile lor devin firesti, astfel incat pana si a fura un tigru impletit din lemn de pe o peluza poate deveni un act de suprema razbunare si un mar al discordiei. De aici tasneste imprevizibilul, ce se transpune intr-un ritm alert si in umor chiar si in cele mai tensionate momente. Pornind de la o tema de reflectie asupra societatii divizate in care unii nu-si mai pot gasi locul, o tema ce poate fi serioasa si apasatoare, ajunge sa demonstreze intr-o dozare treptata, bine facuta, cum uneori cineva poate deveni ceea ce uraste mai mult, fara a-si duce ideea in derizoriu, ci dandu-i forta chiar prin modul sau de abordare. 
Coloana sonora variata, alcatuita din pasaje pop, hip-hop, country si hard rock, dialogurile, construite destul de succint, dar cu verva si umor, comunicand ceva despre personaje, nu doar pentru a umple spatiile, intregesc atmosfera unui film placut ce adauga scenelor uneori violente acel spirit vesel din filmele fratilor Coen, generand o atmosfera pozitiva, in ciuda mesajului mai curand negativ pe care mi l-a transmis mie. Vedeti-l, s-ar putea sa va amuze, sa va dea de gandit, sa va relaxeze, dupa spiritul si dispozitia fiecaruia. E la un clic distanta, pe Netflix!

sâmbătă, 26 iunie 2021

Distopia din apropiere

 

Viktor Pelevin - IPhuck 10

 Avem aici un autor care mi-a atras atentia de la primul sau roman tradus in limba romana, Mitraliera de lut. Am citit apoi Generation P, care mi-a mai scazut entuziasmul... Daca prima mergea mult inapoi in timp, pe la inceputul secolului trecut iar cea de-a doua se petrecea in timpul tineretii unora dintre noi, prin anii 2000, acum facem un salt in viitor, nu departe de vremea noastra. Avem o poveste in care un algoritm-detectiv care solutioneaza crime si scrie despre ele incepe sa-si scrie propria carte pe masura ce-si desfasoara ancheta. Numai ca ancheta de fata este una mai neobisnuita: aparent nu are victime, dar pana la final va avea. Porfiri Petrovici se numeste respectivul AI, iar daca numele va suna cunoscut poate ca va amintiti de acel anchetator din Crima si pedeapsa, o natura analitica ce-si inabusa emotiile pentru a nu se lasa influentat de latura umana subiectiva, asa cum ar trebui sa fie algoritmul nostru. 
Ne aflam candva in secolul prezent, peste vreo cateva zeci de ani, intr-o lume in care Rusia e din nou tarista (previzibil, tarul Putin e pe drum spre distopie!), avem un Califat in ceea ce acum este UE, sexul este aproape exclusiv virtual si copiii se nasc in eprubeta, principalele device-uri sunt IPhuck-uri si Androgini, exista chiar si un "parc memorial de electronica pesonala" numit Vesnicul Beep, un fel de cimitir unde merg electronicele atunci cand oamenii mor. Cei mai multi isi pastreaza continutul lor in cloud, dar cei instariti platesc intretinerea aparatelor si dupa moarte, ca sa poata sa bazaie/ sa piuie/ sa faca update-uri in voie... Aproape ca ne indreptam spre acea insingurare a omului pentru care un dispozitiv electronic poate deveni cel mai bun prieten, zic eu adulmecand asa, de la distanta, ca o persoana care nu vrea sa se lase scufundata prea adanc in lumea virtuala si nu are Fb si nici chef sa depinda de acel mod de falsa comunicare... 
Asaa... si algoritmul nostru primeste o noua clienta care nu vrea sa rezolve vreo crima, ci sa investigheze cu ajutorul lui niste arta.. Daca modul in care domnul Porfiri s-a strecurat in intimitatea Marei ("In primul rand, in IPhuck m-au atacat deodata cinci sau sase utility-uri de securitate care mi-au copiat codul de identificare si certificarile pana la datele ultimelor mele contacte  - si chiar au indraznit sa-mi manjeasca metadatele cu cookie-urile lor, ceea ce pentru mine, ca algoritm politienesc de rang superior, a fost destul de ofensator.") e simpatic, subiectul misiunii este si mai interesant din punctul meu de vedere, pentru ca face un misto destul de rafinat si in termenii lor de fumurile si ifosele din capul criticilor / cumparatorilor de arta contemporana. Contemporana cu noi, evident, pentru ei, cei din viitor, se numeste "epoca ipsosului", dupa un pretins eseu de arta ce ii defineste trasaturile; si tot ceea ce se produce acum, evident, este vandut la preturi exorbitante atunci, in viitor, preturi stabilite de asa-zisii "experti" de pe o piata de arta inchisa, exclusivista, ce valorizeaza faptul ca Banksy si contemporanii lui prezinta o forma de rebeliune,  de exprimare a dualitatii libertate/sclavie, bine/rau, adevar/minciuna. 
Inceputul cu accente de SF si roman politist este mai mult decat orice o privire asupra societatii de azi, reconstituita prin ochii viitorului intr-un mod sarcastic si ironic. Nu as sti cum sa definesc cartea, pentru ca e ca o shaorma cu de toate: corectitudine politica, diversitate, lumea digitalizata, redefinirea geopolitica a ei, porno virtual, infractiuni digitale, o multime de straturi suprapuse si sensuri desprinse din actualitate. Pune in discutie si transumanismul ce infloreste deja in epoca noastra (chiar si din perspectiva inversa - se poate numi transAI? - aceea in care omul se robotizeaza si AI-ul incepe sa capete sentimente umane), dar pana la urma imi da senzatia ca este cam moralizatoare, incercand sa faca sa prevaleze pastreze natura umana, cu parti cu care rezonez sau nu... 
Desi in principiu lumea pe care o construieste este una credibila si posibila in vremurile noastre, cand NFT-urile incep sa devina deja noul moft artistic, cu preturi nesimtite (si cartea e scrisa acum vreo 4 ani, nu erau inca in voga pe  atunci) si cand sculpturi invizibile se vand cu zeci de mii de euro, mi-a dat senzatia ca ritmul se dilueaza pe parcurs, ca intorsaturile din hatisurile informatice in care m-am pierdut la un moment dat nu sunt chiar atat de spectaculoase ci, dimpotriva, trase la tema, ca nu exista nici un fel de diferenta stilistica intre vocea unui AI si aceea a unei presupuse fiinte umane, ca suntem martorii cam multor fantezii sexuale nejustificate si ca, in general, cartea trebuia sa aiba cu vreo 200 de pagini mai putin... E prea intinsa si cam prea urban culture pentru mine. In preferintele mele cred ca as situa-o la mijloc, intre Mitraliera de lut si Generatia P.

marți, 22 iunie 2021

Haina il face pe om... sa ajunga departe

 

Le Daim (2018) 

Sau, pe limba celor mai multi dintre cinefili, Deerskin. Este productia lui Quentin Dupieux aparuta chiar inainte de recentul Mandibules, pe care il tot caut pe cai mai mult sau mai putin ortodoxe si nu reusesc sa-l gasesc... De umorul sec si absurd al lui Dupieux m-am indragostit acum multi ani, cand am vazut Rubber. Placerea cu care anima  si umanizeaza obiectele si le da rolul principal in peliculele sale, starnind o comedie absurda cu accente grotesti, ingeniozitatea de a transforma improbabilul situatiilor in ceva firesc, modul in care condenseaza in 80 de minute o intreaga istorie a frustrarii si non-sensului ma incanta foarte mult. 
Aici vorbim de un barbat pe nume Georges (interpretat de Jean Dujardin, castigator al Oscarului pentru rol principal cu The Artist) care isi cumpara pentru un pret exorbitant o haina din piele de cerb de care este foarte mandru. Atat de mandru incat se hotaraste ca nimeni altcineva nu mai trebuie sa aiba o haina/geaca/jacheta, adica acea piesa de imbracaminte care se poarta pe deasupra. Si haina este de acord! Nu, nu glumesc, asa cum haina face pe om si omul face haina, imprimandu-i propriile ganduri si trairi. Cei doi au un dialog ce porneste mai intai sovaitor, cu omul monologand din postura hainei, pentru ca treptat aceasta sa capete independenta si sa dea glas propriilor ganduri. Nebuniei pe care o traieste Georges i se alatura si Denise, o chelnerita din oraselul tihnit in care poposeste (Adèle Haenel), care viseaza sa faca o cariera in montajul de filme, in momentul cand el se declara regizor. Daca in Rubber decorul era unul de desert american, aici suntem intr-un izolat si linistit satuc al Frantei montane (cred ca din Pirinei), insa haina din piele de cerb nu e deloc mai putin psihopata decat roata de masina ce-si cauta urmatoarele victime. Sau poate omul, de fapt, si haina e doar un pretext, o scuza... 
Daca ceea ce spun pe-aici nu pare sa aiba prea multa noima, nu eu am luat-o razna, ci comedia aceasta neagra, deliranta si originala pe care o propune regizorul francez, ce descumpaneste pe alocuri si nu isi lasa spectatorul sa inteleaga exact mesajul. Culorile palide dau senzatia unei productii a anilor '70-'80 ce capata pe masura ce personajul isi schimba costumatia accente western, pentru a vira spre comedie neagra in care nimic din ceea ce ar face un serial killer nu se petrece in modul asteptat, normal. Evident ca raman o multime de intrebari in urma, ca si cum totul s-ar desfasura intr-un loc unde nu exista reguli, nici lege, unde sa faci un macel poate fi la fel de firesc ca si o plimbare pe muntii din apropiere. 
Am tot incercat sa gasesc sensul existentialist abscons al draciei, dar imi e greu, chiar daca Denise incearca la un moment dat o explicatie in zona asta... Am mai citit ce au mai crezut unul si altul ca ar fi inteles din film si nu m-au convins. Probabil ar fi trebuit sa-mi invat lectia cu Rubber si, incercand sa gasesc motivatii si simboluri sa ma multumesc doar cu raspunsul evident, ca e un film no reason. Este un film care ne face complice cu ochiul aratandu-ne ironic spre cliseele genurilor apropiate, lasandu-ne libertatea de a intelege din el fiecare ce vrea, eu am vazut obsesia unui om care este gata sa-si abandoneze familia si sa plece intr-un loc indepartat pentru a-si trai visul de a avea o geaca cu franjuri din piele de cerb si felul in care narcisismul il transforma in momentul cand o obtine. Si cerbul? Apare si el din cand in cand in cadru, urmarind atent ce se mai intampla prin lume, poate sperand ca nu va deveni materialul urmatoarei haine...
Ramane un film excentric, curios, amuzant, ce da senzatia unui buget mic de tot, aproape ca o filmare de studenti amatori, o reprezentare vizuala a personificarii ca figura de stil. Dar spiritul sau ludic si modul surprinzator in care interactioneaza personajele (chiar si cele episodice), cursul imprevizibil si caraghios macabru pe care il iau lucrurile, minimalismul absurd si un Dujardin ce aduce un suflu nou in galeria de personaje a lui Dupieux, de obicei eroi caricaturali, ofera o experienta de vizionare amuzanta si in acelasi timp intriganta, ceea ce mi-a placut!

miercuri, 16 iunie 2021

Marturii, legende, calomnii

 

Philipe Delorme - Imparatese, regine, printese si povestile lor scandaloase 

 De-a lungul istoriei, femeilor li s-a atribuit mai mereu rolul secundar. Atunci cand prin jocul imprejurarilor reusesc sa ajunga in prim plan, sa detina puterea, nu de putine ori raman in cronicile timpului mai mult pentru jocurile de culise si folosirea farmecelor personale pentru a-si atinge scopul, ajungand sa fie considerate crude, usuratice, socandu-si contemporanii printr-un fel de a fi prea... masculin, considerat nepotrivit cu statutul si rolul lor. Este drept ca istoria cunoaste si cate o Elisabeta I, o regina Victoria, o imparateasa Suiko, care a reformat calendarul si a dat Japoniei prima Constitutie, o imparateasa Maria Theresa, dar nu spre ele alege Delorme sa-si indrepte atentia, fiindca nu este o carte ce-si doreste restabilirea imaginii feminine conducatoare in istorie, de ce ar face-o cand intriga si scandalul sunt cele care trezesc mai mult interes?!
Daca in cartile dedicate marilor barbati ai epocilor trecute cuvintele definitorii par sa fie "vitejie, eroism, viziune", pentru femei ele tin mai mult de sfera sentimentala, in subtitlurile celor 16 capitole dedicate personalitatilor feminine prezentate in cartea sa, Delorme foloseste cuvinte precum "infidela, desfranata, nesatula, fierbinte, nesatisfacuta, libertina".  
Maritate de obicei impotriva vointei lor, cu barbati care le starnesc repulsie ori sunt deja indragostiti de altcineva (barbati sau femei deopotriva, pentru ca nu secolul XX a inventat homosexualitatea, cum cred unii vajnici aparatori ai valorilor "traditionale" ), ajung blamate pentru ca au amanti. Ceea ce pentru un barbat este semn de virilitate si mandrie, in cazul femeilor pune un stigmat social. Cartea, dupa cum spuneam, nu incearca sa faca in vreun fel dreptate acestor victime ale societatii patriarhale, ci sa le redea asa cum se reflectau in ochii contemporanilor lor. Tonul penduleaza intre marturie istorica si senzationalism de tabloid (un fel de "Soc si groaza! Imparateasa X are un amant!"). Poate ca si cronicarii epocii, mai mult decat sa informeze si sa redea cu acuratete intamplarile la care erau partasi urmareau sa-si suprinda cititorii, neputandu-se ridica deasupra curentului de gandire al vremii in care erau prinsi, ce nu vedea deloc cu ochi buni prezenta femeilor in varful ierarhiei sociale. Potretele rezultate din sursele vremii nu au cum sa nu il reflecte, asa ca este greu sa discernem acum, la sute sau mii de ani distanta cum erau in realitate aceste personaje, cum le-a modelat presiunea sociala la care erau supuse caracterul, inhiband sau exacerband anumite tendinte naturale. In aceste conditii sunt de admirat curajul lor si capacitatea de a se impune intr-o lume eminamente masculina, chiar daca mijloacele folosite nu au fost intotdeauna cele mai corecte... dar cine juca atunci dupa reguli?! 
De la Clitemnestra pana la printesa Margareta a Marii Britanii, cele 16 personaje prezentate, atunci cand nu isi castiga pozitia favorabila prin farmecul trupului ci o obtin in urma casatoriei sau descendentei sunt criminale, nemiloase, desfranate, instabile psihic. Cele mai multe dintre eroine imi erau cunoscute si din alte contexte, de cateva, precum Catherine Charlotte de Monaco, Fredegonda sau Carolina de Brunswick, am aflat acum. 
Dar imaginile pe care Delorme le ofera in cartea sa sufera de o anumita absenta a surselor. In unele cazuri este una singura apoi, pe masura ce inaintam in istorie, creste si numarul lor si putem spera la o imagine mai apropiata de realitate, chiar si cand e vazuta prin lupa distorsionanta a prejudecatilor epocii. Uneori avem si marturia celor incriminate, care isi justifica actiunile: "Intotdeauna este vina sotului daca nu este iubit, pentru ca, sincer, eu l-as fi iubit foarte mult pe al meu (...) daca ar fi avut bunatatea sa-si doreasca acest lucru", marturiseste Ecaterina cea Mare, pentru ca mai apoi misoginul Pierre Larousse sa scrie despre ea astfel: "Marele scandal al domniei ei (...) sunt galanteriile mai mult decat orientale, aceasta suita prodigioasa, acest nesfarsit sir de amanti care se intinde, fara incetare, pana la sfarsitul zilelor sale. Din acest punct de vedere l-a depasit pe Ludovic XV, ceea ce e un lucru chiar mai scandalos in cazul unei femei; aceasta este, cu adevarat, o pata pe care nici apologetii cei mai entuziasti nu o vor putea sterge". (sa trecem peste faptul ca traducatoarea a reusit sa strecoare de 4 ori acelasi pronume demonstrativ in 4 randuri...). Altele nu au aceeasi sansa de a se explica. Lucrezia Borgia, de exemplu, ramane victima tacuta a capriciilor fratelui si tatalui sau, moneda de schimb pentru aliante si favoruri politice.
O carenta a cartii mi se pare si modul succint in care este prezentat contextul in care au trait / guvernat personalitatile, mai potrivit pentru o revista de popularizare decat pentru un volum apartinand unui reputat istoric. In timp ce realizarile domniei lor (cum este cazul Ecaterinei a II-a, care a avut destule) sunt expediate succint, spatii largi sunt acordate intrigilor de budoar. In concluzie, o lectura usur(at)ica, pe alocuri informativa, dar nu foarte satisfacatoare prin prisma absentei oricarui punct de vedere al autorului, ce "executa" o compilatie din sursele istorice menita sa satisfaca un alt gen de curiozitate decat al meu...

vineri, 11 iunie 2021

Indienii urbani

 

 
Tommy Orange - Acolo, chiar acolo 
 
In copilarie ma delectam cu romanele de aventuri ale scriitorului german care nu a calcat niciodata prin locurile unde si-a plasat actiunea celor mai de succes carti ale sale, dar acorda la vremea lui mai multa atentie nativilor americani decat o faceau americanii insisi. Ma rog, o faceau si ei, dar era un alt gen de "atentie"... Au fost mai apoi filmele cu "pieile rosii", in care indienii erau fie personaje pozitive, fie negative, jefuind caravanele si trenurile. Vremurile s-au schimbat si multe au iesit la iveala. Daca afro-americanii au devenit tot mai vizibili in literatura, era timpul ca si indienii sa devina mai mult decat o imagine exotica a capetelor impodobite cu pene, a costumelor in culori vii ce-si fac dansurile rituale in fata turistilor. In prologul volumului sau, Tommy Orange, scriitor american cu origini cheyenne si arapaho, puncteaza principalele momente care au marcat violent istoria nativilor americani, pentru a concluziona: 
"Multi dintre noi sunt acum urbani. Daca nu pentru ca locuim in orase, atunci pentru ca traim pe internet. In zgarie-norii nenumaratelor ferestre din browser. Ne spuneau indienii de trotuar. Ne spuneau orasenizati, superficiali, inautentici, refugiati aculturali, mere. Un mar este rosu pe dinafara si alb pe dinauntru. Dar suntem ceea ce au facut stramosii nostri. Cum au supravietuit. Suntem amintirile pe care nu ni le amintim, care traiesc in noi, pe care le simtim, care ne fac sa cantam si sa dansam si sa ne rugam asa cum o facem, senzatii din amintiri care se aprind si infloresc pe neasteptate in viata noastra, ca printr-o patura sangele de la rana ramasa in urma glontului tras de cel care ne-a impuscat pe la spate pentru parul nostru, pentru capetele noastre, pentru o recompensa sau doar ca sa scape de noi."
Comunitatea nativa americana s-a dezintegrat, s-a imprastiat in orase construite pe pamanturile unde vanau stramosii, identitatea i-a fost confiscata si regasita doar in cadrul marilor adunari, pow-wow, un mod de  reconstruire a traditiei, de retraire a valorilor comune, de adunare cu cei asemenea lor, pentru a-si aminti cine sunt, pentru o metaforica revenire la origini. 
Ceea ce face Orange in cartea sa este o analiza a procesului de asimilare, a modului in care rusinea de a fi diferit si marginalizat actioneaza asupra copiilor si aceea de a fi uitat originile asupra adultilor dar si a suferintei ce marcheaza o rasa fortata la dezradacinare. Este demersul pe care i-l atribuie personajului Dene Oxendene, cel care incearca sa retina pe pelicula viata si gandurile nativilor americani, sa le documenteze modul de a fi, de a intelege lumea din jur. Aduna povesti si le impleteste intre ele pe mai multe generatii: este povestea singuraticului Tony, care intelege din copilarie ca este altfel decat colegii lui de scoala, a lui Dene, care incearca sa documenteze viata indienilor urbani din Oakland pentru a spulbera anumite stereotipuri si pentru a imbogati memoria comuna, este povestea lui Opal, ramasa in copilarie doar cu sora ei mai mare si cu ursuletul de plus Doi Pantofi, dar si a lui Edwin, dependent de internet care visa candva sa devina scriitor, a lui Orvil, care invata dansurile traditionale indiene si trairile exprimate,  si a atator altora, ale caror destine se vor intersecta sau nu la final, intr-o baie de sange. 
Orange surprinde franturi din existenta intr-un mod subtil. Ideile nu sunt trantite direct in fata cititorului, ci pot capata uneori chipul unui ursulet de plus. Este o carte in care existenta nativilor este redata in toata complexitatea ei, cu toate dificultatile pe care a apartine unei anumite rase le-a ridicat in calea membrilor ei in ultima jumatate de secol, de la excludere sociala la inadaptare si violenta ("indienii si cainii nu erau bineveniti pe terenul de sport"; "Ai fost concediat din cauza problemelor cu bautura, care aveau de-a face cu problemele pielii tale, care aveau de-a face cu tatal tau, care avea de-a face cu istoria." "Toti am trecut prin multe lucruri pe care nu le intelegem, intr-o lume facuta fie sa ne franga, fie sa ne intareasca intr-atat incat sa nu ne mai putem frange nici macar cand avem cea mai mare nevoie de asta"). Pentru cineva caruia i-au fost smulse radacinile nu mai exista un "acolo" ce se poate numi acasa decat in povesti. Unii incearca sa le duca mai departe, altii sa isi renege acea parte si sa pretinda ca sunt albi. 
Imi dau seama ca in cadrul comunitatii nativilor americani cartea asta reprezinta poate ceva mai mult decat pentru europenii care o percep doar ca pe o fereastra spre o alta lume, e un mod de a deveni mai vizibili intr-o America unde fiecare grup etnic incearca pe cat posibil sa-si pastreze unitatea, din nevoia de a face parte din ceva autentic, de a-si impartasi cultura si traditia cu cei care o percep in acelasi fel, nu doar ca pe un spectacol colorat si vesel, cum ne-ar putea parea noua dansurile indienilor costumati in culori aprinse, cu pene si accesorii atragatoare vizual. Insa autorul are un merit chiar mai mare decat a o pune in lumina, pentru ca, dincolo de subiectul social cu impact, are si abilitatile literare necesare pentru a il imbraca in mod subtil intr-o carte ce aduna laolalta furie, melancolie, satira, nostalgie, speranta...

sâmbătă, 5 iunie 2021

Rataciti ai strazilor si ai sufletului

 

 David Grossman - Cineva cu care sa fugi de acasa
 
Habar nu am daca tine de dispozitia mea sufleteasca, de titlu (ca simt cum imi vine sa-mi iau campii, sa fug dintr-un "acasa" metaforic, nu vreau sa detaliez), de coperta sau de continutul cartii, care astepta sa fie citita cam de cand aparuse in librarii, pentru ca oricum ma sedusese deja intr-un fel, dar a fost asa, un pansament pe suflet, sau cum spun cartile care mi se par imposibil de citit "supa de pui pentru suflet" :). Daca vreti sa-i pun o eticheta rapida, ca gen de literatura, as putea sa-i spun bildungsroman, as putea la fel de bine sa-i zic roman de aventuri ori poate subiect de banda desenata cu supereroi (o sa ajung si acolo) sau basm. Pentru ca toate pornesc de la acea structura arhetipala de basm in care un personaj masculin (pe numele lui Asaf in cazul de fata) pleaca in cautarea printesei necunoscute (Tamar), prizoniera intr-o lume ostila. Pe drum, eroul intalneste personaje care il sustin sau incearca sa-l indeparteze de scopul sau, dar are un cal nazdravan (un caine aici, Dinca, un labrador destept) care-l calauzeste spre implinirea scopului. 
Pe scurt, Asaf, un adolescent devenit angajat temporar al primariei pe timpul vacantei de vara, primeste misiunea de a inapoia labradorul gasit hoinarind pe strazi stapanului, cu amenda de rigoare. Nu stie ca va fi inceputul unei frumoase prietenii, vorba unui film de demult, dar si al unor aventuri ce il vor transforma. Stie doar ca animalul il va conduce singur la stapan, gasindu-si drumul spre casa, asa ca se lasa antrenat si inghitit de rutina energicului catel ce alearga pe strazile orasului. Mai intai ajunge la o pizzerie, unde este nevoit sa plateasca comanda persoanei care insoteste de obicei catelul, apoi la o biserica in turnul careia locuieste o calugarita sihastra, Teodora, ca intr-un blestem (si revin spre basm) al unei fecioare exilate intr-un turn peste mari si tari, condamnata sa nu il paraseasca niciodata, sa traiasca de 50 de ani intr-o lume formata din cuvinte si descrieri, fara senzatii reale, fara contact cu oamenii. Apoi ajunge in arest, incepe sa-si puna intrebari despre cine este misterioasa Tamar: fata din povestea calugaritei sau dependenta de droguri din aceea a politistului? sa fie fata oarba a privitorului spre stele? sa fie cantareata cu voce angelica? Treptat, imaginile se vor inchega, dar nu vreau sa ajung acolo, asa cum nu vreau sa va spun nici povestea paralela a lui Tamar, care in timp ce este cautata cu disperare de Asaf, cauta si ea, intr-un lant ale carui verigi se vor lega pana la sfarsitul cartii. 
Asaf, cautand-o pe Tamar, se descopera pe sine; intelege valoarea unei asa-zise prietenii bazate pe supunere fata de un "prieten" abuziv. Tamar, la randul ei, descopera o lume subterana ce are legatura cu artistii strazii si dependenta de droguri, cu tineri abuzati sau fara speranta intr-o lume indiferenta in care ei sunt pentru trecatori doar talentele lor, ceea ce pot exprima in cateva minute pe strazile oraselor: 
"trebuia sa se fereasca de intrebari; toti cei care se aflau acolo, in casa aceea, fusesera raniti intr-un fel sau altul. Fiecare dintre ei reusise sa se salveze cumva de la dezastru. Iar comunitatea aceasta mare, vulgara si galagioasa era guvernata de reguli si principii pline de compasiune si noblete sufleteasca. Toate intrebarile despre casa de la care ai venit, din care ai fugit sau din care ai fost alungat starneau noi valuri de durere si rupeau crusta subtire a ranilor. Si fiecare intrebare despre ceea ce se va intampla cu tine, unde te vei duce de aici, ce te asteapta in viata - provoca numai disperare si teama. Foarte repede isi daduse seama, in mod instinctiv,  ca trecutul si viitorul sunt "in afara granitelor" aici: casa lui Pesah traia intr-un prezent continuu, neintrerupt."
Si pentru ca aminteam de supereroi, imaginati-va niste tineri al caror glas sau cantec la chitara poate fascina multimea. Dar nu este suficient, multimea este efemera si de obicei impasibila la ceea ce se ascunde in spatele cantecului. Este nevoie de o super-putere mai mare, cea a cuiva capabil de a asculta cu empatie si discretie, in fata caruia inimile se deschid, pentru a putea vindeca ranile. 
In ciuda intunericului pe care il contine, este o carte luminoasa, pozitiva, ce cuprinde in ea delicatete, suferinta, dar si puterea de darama o intreaga lume cand ai 16-18 ani si devii constient ca poti face asta. Cu timpul va trece, dar pana atunci bucurati-va de sentimentul asta, ca e tare frumos! Recomand cu multa caldura celor intre 14-20 de ani, dar cred ca si cei mai mari care mai au in suflet duiosie, tandrete, indoieli pot aprecia cartea, in ciuda stereotipiei ei, cum am facut-o eu. 

marți, 1 iunie 2021

Cand copiii se sting...

 

Yoko Tawada - Ultimii copii din Tokio
 
Ca sa fac intr-un fel legatura cu ziua cand tarile ex-comuniste sarbatoresc Ziua Copilului, un moment in care oamenii privesc cu speranta si bucurie la viitorul lor, va propun acest mini-roman, ce se poate citi cu usurinta intr-o zi ploioasa si mohorata precum cea de azi. Parca imi scormonesc (si vremea, si cartea) mai adanc dispozitia depresiva, printr-o meditatie gri asupra unui posibil scenariu a ceea ce ar deveni Pamantul, un poem al lentei alunecari in intunericul civilizatiei. 
O catastrofa ecologica nenumita a transformat Japonia intr-un loc bolnav, izolat de restul planetei, poluat, din care vietatile au disparut aproape cu desavarsire, in afara cainilor de inchiriat si a pisicilor moarte putand fi vazute doar in cartile vechi, iar multe din cele ramase au carnea otravita; batranii supravietuiesc mai mult, ca si cum un blestem s-ar fi asternut asupra omenirii, inversandu-se directia fluidului vital, iar copiii slabiti, cu muschii atrofiati, cu organismele incapabile sa asimileze hrana solida se sting la varste tot mai fragede. Tara este complet singura in fara unei situatii misterioase si de neimaginat, aeroporturile s-au inchis si peste tot pluteste o senzatie de sfarsit de lume, atmosfera unei asteptari fara speranta  in frumusetea ei sumbra, similara cu aceea din Melancholia lui von Trier. In acest cadru intunecat se construieste relatia dintre Yoshiro, un strabunic de peste 100 de ani, o varsta ce formeaza majoritatea populatiei active si Mumei, care i-a fost lasat in grija inca de la nastere. Cele trei generatii care ii despart ofera ocazia alcatuirii unei lumi a contrastelor, in care nu doar realitatea concreta, inconjuratoare este radical schimbata, ci si aceea creata din cuvinte, multe disparute acum din vocabular. 
Perspectivele pe care le ofera cartea sunt multiple, traversand sirul generatiilor la capatul caruia se situeaza cei doi. Daca batranul inca in putere are impulsul de a visa la un viitor al micutului, copilul slabit se concentreaza mai mult asupra senzatiilor de moment, ajungand chiar sa-si creeze o originala geografie interioara a corpului sau. In timp ce Yoshiro isi aminteste de (auto)compatimirea pe care o cauza orice raceala marunta in copilaria lui, Mumei a invatat, ca toti cei de varsta lui, ca febra este o stare naturala si permanenta, ca oasele decalcifiate fac pasii nesiguri si dintii care cad nu mai cresc... 
Intr-o lume fara copii sanatosi, presiunea pe umerii medicilor devine tot mai mare. Multi pediatri sufera de insomnii, ajung la sinucideri sau, pentru a supravietui stresului meseriei, se organizeaza intr-un sindicat ce refuza legaturile cu marile companii farmaceutice si rapoartele catre Ministerul Asigurarilor, incercand sa gestioneze singuri o criza fara sfarsit. Stomatologii, la randul lor, incearca sa indulceasca situatia.
"Recent, medicul ii spusese lui Yoshiro: 
- Un copil caruia nu-i place mirosul laptelui nu ar trebui sa fie obligat sa bea asa ceva. Dar nu ar trebui sa i se dea prea mult lapte nici unuia caruia ii place. 
Cand Yoshiro ii raspunsese "Am mai auzit lucrurile acestea", dentistul il privise pe Mumei in ochi si il intrebase cu glas serios: 
- Tie iti place laptele? 
Fara sa ezite, copilul zisese: 
- Prefer ramele. 
Derutat, Yoshiro nu reusise sa vada ce legatura exista intre lapte si rame. Privise afara pe fereastra, dar dentistul ii spusese netulburat copilului: 
- Asadar, tu nu esti vitel, ci pui de pasare, nu? Vitelul creste cu laptele mamei lui, vaca, dar puii de pasare cresc mancand ramele aduse de parinti. Numai ca ramele traiesc in pamant, iar cand pamantul este contaminat si gradul de contaminare al ramelor creste. Din cauza asta pasarile nu se mai hranesc cu rame (...) Poti, in schimb, sa prinzi si sa mananci insectele ce zboara prin aer.
Distopia pe care o propune autoarea japoneza construieste o lume stranie, in care fiecare detaliu adauga noi straturi si dantelarii universului propus, alcatuind in acelasi timp o meditatie asupra unei posibile lumi viitoare - generata de o catastrofa ecologica? de un razboi atomic? nu stim -  si o metafora a conditiei umane, in care sfarsitul - previzibil, dar nu conteaza absolut deloc - se contureaza ca un strat catifelat si delicat de cuvinte si ganduri, cu o tandrete fermecatoare si plina de empatie, curgand usor si firesc. Este acel gen de duiosie literara dulce-amaruie care nu devine dulcegarie si, prin asta, reuseste sa ajunga si in sufletul meu... Literar vorbind, mai mult decat cartile despre copii in suferinta ma ating cartile cu un stil anume, cu un mod foarte personal de a isi expune subiectul pe care Yoko Tawada il are, in ciuda sau gratie traducerii, nu-mi dau seama :). Eu zic sa o cititi, poate va va placea, poate nu, dar sigur intriga pentru ca este ceva cu totul diferit (si ma refer la jocurile semantice), asta pe langa faptul ca japonezii au oricum exotismul lor.