vineri, 28 februarie 2014

Piratii somalezi

Captain Phillips (2013)


De prin secolul XX incoace, pirateria nu mai are acea aura romantica pe care o gasim in romanele lui R.L. Stevenson sau in seria Piratii din Caraibe. S-a transformat intr-o operatiune similara cu acelea ale Mafiei, in care locuitorii coastelor Somaliei, recunoscuti pentru aceasta practica, sunt obligati sa-si plateasca taxele de protectie catre multele carteluri ce infloresc pe seama celor ce-si risca zilnic viata si libertatea, presati sa aduca o prada cat mai bogata din care sa primeasca o mica parte. Inainte de a-i condamna, sa privim putin situatia de ansamblu: fostii pescari au fost constransi sa se "reprofileze" in momentul cand navele straine ce strabateau coastele somaleze au inceput sa-si deverseze in ape deseurile toxice sau sa practice pescuitul industrial. Initial, s-au format grupuri de localnici inarmati care atacau navele pentru a le opri activitatea. Ulterior, si-au dat seama ca vasele comerciale pot aduce surse importante de venituri, fie prin rascumpararile solicitate pentru membrii echipajului, fie prin marfurile transportate, ce asigurau cele necesare traiului comunitatilor somaleze lipsite de alte resurse. Lista vaselor pradate a devenit de la an la an tot mai lunga pana spre 2011, apoi atacurile s-au mai rarit, dupa cum puteti vedea aici.
In 2009, Maersk Alabama, o nava aflata sub pavilion american, a cazut victima piratilor. Se pare ca somalezii fie n-au televizoare, fie n-au prea mult timp sa se uite la ele, ocupati cum sunt cu pescuitul de nave, ca sigur nu au vazut prea multe filme de actiune americane, cu interventii in forta ale trupelor de elita, altfel ar fi fugit mancand pamantul de cand ar fi vazut steagul :). Cu U.S. Navy nu prea te pui, mai ales cand ai o barcuta mica cu patru negrisori desculti, chiar daca inarmati, spre deosebire de oponenti, carora li se interzice portul de arme, desi merg intr-o zona cu risc ridicat. Avantajul lor ar fi ca-s mai multi si isi cunosc mai bine nava, si profita de el pana la un punct, reusind sa negocieze eliberarea vasului. In schimb, Richard Phillips, capitanul, este luat ostatic de pirati, care pleaca intr-o barca de salvare, cu 30.000 de dolari si cu capitanul, pentru care spera sa primeasca o recompensa serioasa. 
Va spun de pe acum, filmul, in sine, nu este de Oscar, acolo unde regret ca nu-si are locul celalalt film cu Tom Hanks din 2013, Saving Mr. Banks, actorii insa da. Atat Tom Hanks, cat si Barkhad Abdi, soferul care s-a prezentat la casting pentru figuratie obtinand rolul principal fara sa aiba vreun pic de experienta anterioara, somalezul ce a ajuns, spre deosebire de eroul interpretat, sa-si traiasca visul american, dau consistenta si forta personajelor, reducand intreaga poveste la o confruntare intre ele, una in care, in ciuda pactului verbal "no tricks", orice trucuri sunt posibile si fiecare nu face decat sa intinda capcane celuilalt.
Mi-a placut faptul ca abordarea nu exclude nuantele; daca "good guys" sunt buni, orice ar face, "bad guys" in schimb nu sunt atat de rai pe cat i-ar predispune statutul lor de jefuitori si sechestratori, nu se face abstractie de motivatiile si justificarile lor, ceea ce inclina balanta uneori si spre cauza lor, parca ti-ai dori sa se salveze, in ultimul moment cand salvarea mai este posibila. In schimb, am intalnit aceeasi emfaza in prezentarea unui guvern care nu-si abandoneaza cetatenii, desfasurand pentru a recupera fie si un singur om forte impresionante, de la nave ale marinei militare pana la elicoptere, trupe de parasutisti care se lanseaza spre ocean pentru a fi apoi preluate de barci si duse pe nava... Nu era mai simplu daca elicopterul ar fi aterizat direct pe portavion? Intreb si eu... Cat despre portretizarea capitanului Phillips, este o reusita, fiindca apare uman, cu slabiciuni si temeri, scenariul nu incearca sa-l transforme neaparat intr-un erou gata sa se sacrifice pentru a-si vedea colegii si vasul in siguranta, ci este doar un om, insa unul care cunoaste bine procedurile militare de urmat in cazul unei rapiri, nu se pierde usor cu firea si chiar incearca sentimente de compasiune pentru rapitori.
Nu este un film rau, dar e ceva ce am vazut de-atatea ori pana acum, o poveste fara intorsaturi de situatie al carei final il stii dinainte, cu momentele ei de tensiune, create in principal de interactiunea celor 2 antagonisti, cateva imagini memorabile, precum micuta barcuta inconjurata de vase uriase, ca intr-un joc de-a Tom si Jerry in care soricelul terorizat de un pisoi naiv si cam inabil isi cheama in ajutor prietenii buldogi. Nu e rau, dar nici "woow" :). 

joi, 27 februarie 2014

Iertare

Philomena (2013)

V-am spus deja, multe dintre filmele candidate la Oscar anul asta sunt inspirate de personaje si intamplari reale. Este si cazul Philomenei Lee, o irlandeza careia, in 1952, pe cand era o adolescenta aflata in grija maicilor dintr-o manastire, i-a fost luat copilul si dat spre adoptie (de fapt vandut cu 1000 de lire sterline) in Statele Unite. Isi va petrece intreaga viata cu speranta si dorinta de a-l regasi, insa abia dupa 50 de ani de la despartire va avea puterea de a vorbi despre cazul sau, dupa ce toate cautarile si rugamintile adresate manastirii de a-i spune numele parintilor adoptivi si al fiului sau vor fi dat gres. 
Cel care porneste alaturi de Philomena in aceasta aventura a recuperarii unei vieti este Martin Sixsmith, un jurnalist concediat de BBC din motive politice, cinic si ateu, exact opusul naivei Philomena, care, orbita de credinta inoculata de la o varsta foarte frageda, nu i-a blamat niciodata pe cei ce au indepartat-o de copilul sau si s-a zbatut intreaga viata intre ceea ce considera ca ar fi o pedeapsa divina ce i se cuvine si dorinta de iertare, pentru a o impartasi apoi si celor vinovati.
Dupa ce ni se spune la inceput, prin vocea pragmatica a lui Martin, ca povestile de viata sunt bune numai pentru gospodinele cititoare de Reader's Digest (in cazul nostru digeratoare de telenovele si false reality-show-uri), exact de asta vom avea parte, de o poveste de viata. Insa modul in care scenariul ne poarta prin viata acestei femei, fara sa urmareasca o polemica religioasa, axandu-se pe relatia dintre doi oameni care nu par sa aiba nimic in comun si pe trairile acestei femei pasionate de romane siropoase confruntata cu propriile prejudecati si idei contradictorii, acceptand cu seninatate homosexualitatea dar negandu-si atatia ani dreptul de a a-l gasi pe Anthony, fiul sau, ca pe o pedeapsa ce trebuie ispasita, la fel de naiva si credula ca si batranul din Nebraska pornit sa-si ridice milionul promis de o firma de telemarketing, te tine in fata ecranului pentru doua ore, te induioseaza si te face sa traiesti povestea, sa-ti doresti, ca si Martin, ce o insoteste initial pentru a scrie un reportaj, implicandu-se tot mai mult afectiv, ca totul sa aiba un final fericit.
Martin Sixsmith a publicat "The Lost Child of Philomena Lee" in 2009 si a dat astfel multor femei aflate in aceeasi situatie sa aiba curajul de a vorbi despre trecutul "rusinos", rascumparat prin nasteri dureroase, sub supravegherea severa si lipsita de compasiune si de cele mai elementare cunostinte medicale a calugaritelor, apoi de indepartarea de copiii lor si zile lungi de munca dura in spalatoriile manastirilor. Sechelele educatiei austere religioase nu le-au parasit niciodata si a fost nevoie ca una dintre ele, puternica si curajoasa, sa vorbeasca pentru a avea, la randul lor, curajul de a cere ajutor.
Este interesant modul in care personajele se confrunta, din doua puncte de vedere diferite, cel al ratiunii si cel al credintei, fara a fi vorba despre cine are sau nu dreptate, intr-o viziune toleranta si sensibila, din care nu lipsesc umorul, furia, frustrarea, toate invaluit intr-o senzatie dulce-amaruie data de o posibilitate curmata inca din fasa, ce o va urmari tot timpul pe eroina: oare ce a devenit copilul si ce ar fi devenit daca ar fi ramas alaturi de ea?! Ar fi putut sa-i ofere o viata mai buna, mai frumoasa decat aceea oferita de familia americana adoptiva?! Mai multa caldura sufleteasca, mai multe posibilitati de a evolua in viata?! Vom descoperi pe parcurs raspunsul la aceste intrebari. 
Cei doi interpreti principali, Judi Dench si Steve Coogan, cel din urma avand si o contributie importanta la scenariu, sunt punctul central de atentie al filmului. In afara lor nu sunt prea multe de spus, dar ambii acapareaza ecranul , asa ca se cam spune tot ce nu s-a dorit sa fie lasat in umbra.
Adevarata Philomena (foto) o va insoti pe Judi Dench la ceremonia de duminica noaptea, pe care o vom putea urmari pe HBO incepand de la ora 2, din fericire in varianta originala, nedublata, sau luni seara, in versiunea editata si subtitrata. 

miercuri, 26 februarie 2014

Trupuri chinuite

Andrés Barba - Buna intentie 

Relatiile dintre oameni, chiar si dintre cei foarte apropiati, sau poate ele cu atat mai mult, nu sunt niciodata simple. Lipsa de comunicare, teama, vinovatia, nevoia reconfirmarii sentimentelor celorlati, fie ca este vorba de o mama si fiica sa, de o adolescenta vulnerabila cu parintii despartiti, de un barbat homosexual care simte ca partenerul sau mult mai tanar nu-l poate intelege sau de un alergator de maraton caruia casnicia ii trezeste nesiguranta si dileme, declanseaza frustrare si insingurare, provoaca crize si rupturi. 
Reintalnirea cu autorul Mainilor mici a fost una placuta. Am prilejul sa constat prin cartea de fata ca imi place mai mult Barba cand construieste pe spatii restranse decat in romane. Aici reuseste sa creeze o tesatura densa, concentrata, bogata in nuante, chiar daca subiectele sunt in aparenta banale.
Ezitarile sufletesti, gesturile neinsemnate la prima vedere, cum ar fi respingerea unei prietene sau o invitatie a partenerului gay de a petrece Anul Nou la un club, genereaza ruptura, drama interioara a personajului, obsesiile nascute dintr-un gest sau un cuvant se amplifica pana la a da o viata peste cap cu totul. Si atunci cand sufletul este bolnav, trupul plateste cu varf si indesat, ia parte la uzura psihica, o confirma si o accentueaza, uneori prin excese voluntare, alteori prin firescul al naturii umane ce-si urmeaza cursul spre o batranete generatoare de si mai multa izolare si neincredere.
Fiecare din cele patru povestiri ale volumului are ceva din fatalitatea tragediei grecesti, in care gesturile si alegerile personale nu pot impiedica implinirea destinului unui om modern alienat si infrant dinainte de infernul interior, de propria capacitate de a-si defini sau comunica sentimentele si senzatiile.
Poate de aceea unii aleg abuzul asupra propriului corp, precum personajele din Slabiciune si Maraton, in timp ce eroii din Filiatie si Nocturna contempla neputinciosi degradarea, fiindu-le imposibil sa intervina pentru recuperarea ordinii dintr-o viata alterata chiar de deciziile lor.
Nu este o carte comod de citit, sunt patru portrete, in aparenta usor de identificat, dar tonurile gri-cenusii ale povestirilor, intr-o lume unde nu exista finaluri fericite - oare in lumea reala exista vreodata final fericit?! - te fac sa meditezi la propriii demoni (refuz sa cred ca exista fiinte care sa nu-i aiba), la gandurile ce te tortureaza uneori si nu faci nimic pentru a le refuza, fiindca si ele fac parte din lumea noastra interioara. Uneori le imbratisez, imi place sa ma adancesc in ele si cartea asta a venit exact in momentul potrivit. Poate in alte momente m-ar fi scos din sarite.
Daca vreti o lectura tonica, care sa abata gandul de la problemele concrete sau existentiale, nu o cautati aici. Fiindca bunele intentii nu au niciodata rezultatul asteptat si riscati sa va intalniti, dand pagina, cu propriile temeri, vinovatii, obsesii, angoase, sa vi se puna in fata o oglinda deformata a unei realitati careia, pentru a-i supravietui, incercam sa-i cosmetizam aparentele, s-o umplem cu lucruri placute. 

duminică, 23 februarie 2014

Omul care vindea speranta

Dallas Buyers Club (2013)

Ca sistemul sanitar este mai bolnav decat pacientii, o stim cu totii. Nu va fi vorba aici despre atitudinea lipsita de umanitate si compasiune pe care unii doctori o adopta in relatiile cu bolnavul, tratandu-l ca pe o bucata de carne, o materie amorfa pe care-si desfasoara experimentele, cu mai multa sau mai putina pricepere, uneori si in functie de stimulente, nici despre incompetenta care face ca acelasi pacient sa primeasca atatea diagnostice cati medici il examineaza, nici despre formalitati si lungi zile de asteptare pentru a obtine un medicament, de parca boala ar sta  si ea politicoasa la coada pana vine tratamentul, nici despre conditiile din multe spitale, bolnavii trimisi singuri la farmacie sa-si cumpere ceea ce teoretic ar trebui sa le asigure institutia, nici despre mizerie si deprimare, desi poate unele din aspectele astea sunt atinse tangential in Dallas Buyers Club.
Centrul principal de interes consta insa in lupta unui bolnav pentru dreptul de a nu fi un simplu cobai pentru tratamente uneori periculoase, de a beneficia de medicamente cat mai putin toxice, in masura sa reduca efectele secundare, drept pe care uneori companiile farmaceutice, alteori guvernele, il neaga, din cauza propriilor interese comerciale in cazul primelor sau din ignoranta sau spaga in cazul celor din urma.
AZT-ul este un medicament antiretroviral care si in prezent, la mai bine de 30 de ani de la aparitia sa, dupa ce numeroase studii i-au dovedit "beneficiile" de distrugere a sistemului imunitar, de impiedicare a dezvoltarii si inmultirii celulelor, continua sa fie administrat cu incapatanare si inconstienta bolnavilor de SIDA. Aparut ca o solutie anti-cancer, dovedita ineficienta, AZT-ul, acest medicament sintetizat dintr-o componenta a spermei heringilor cu rol de inhibare a diviziunii celulare timpurii, si-a gasit apoi o buna piata de desfacere odata cu aparitia virusului HIV, desi nu numai ca nu i s-ar fi dovedit un rol pozitiv, ci dimpotriva, efectele secundare cauzate de incapacitatea reproducerii celulelor otravesc lent organismul, facandu-l incapabil sa se apere impotriva bolii.
Toate acestea erau cunoscute din 1985, anul cand Ron Woodroof, un electrician homofob pasionat de rodeo, sex, droguri si alcool, isi traia viata ca si cand nu ar exista o a doua zi, cu inconstienta si frenezie. Existenta ii va fi brusc zguduita in momentul cand afla ca mai are 30 de zile de trait si intregul sistem al prioritatilor ii va fi bulversat de vestea apropiatului sfarsit. Fiindca singurul tratament considerat eficient in America acelor vremuri era AZT-ul, Ron isi ia propria soarta in maini si porneste in cautarea unor remedii alternative. Mexicul va fi prima oprire, de unde obtine medicamente care "nu sunt ilegale, doar ca nu sunt aprobate" in America. Creandu-si o filiera asemanatoare cu cele ale vanzatorilor de droguri, avand drept principali clienti homosexuali si travestiti, cei care pe atunci se credea ca ar fi singurii afectati de boala, isi extinde cautarile si pe alte continente, in incercarea de a se ajuta in primul rand pe sine si apoi pe multi asemenea lui. Clubul pe care-l intemeiaza este o afacere, dar si o fabrica de sperante pentru cei fara speranta, pentru cei carora Statul le refuza dreptul la un tratament mai corect, mai eficient.
Este un film de vazut nu numai pentru continutul informativ. Ce am spus eu pana aici ar putea sa va sune ca un documentar, dar valoarea umana, artistica a filmului nu este nici ea neglijata. Un om aflat in pragul mortii, unde va ramane mai multi ani, isi revizuieste propriile valori si invata toleranta in momentul cand cunoaste intoleranta pe propria piele. Ron Woodroof nu a fost un sfant, nici nu se incearca prezentarea lui intr-o ipostaza de salvator caritabil, ci un om care a inteles ca, dincolo de posibilitatea de a-si ajuta semenii exista si o oportunitate de afacere, care sa-i finanteze cautarile si lupta impotriva unui sistem la fel de rigid atunci ca si acum. Iar detaliile introduse in scenariul filmului (homofobia, personajele secundare) sunt binevenite, conturand mai bine dilemele morale ale eroului, transformarea sa dintr-un exponent al categoriei white trash intr-un militant angajat, curajos, un personaj probabil mai interesant, mai complex, mai profund decat cel real. Este si meritul lui Mathew McConaughey, care bifeaza cam toate cerintele pentru a fi eligibil la un Oscar pentru interpretare: bolnav de SIDA, tranformare interioara profunda, o figura emaciata extrem de potrivita in rol. O surpriza placuta a fost si Jared Leto, baiatul acela de la 30 Seconds to Mars, la fel de bun actor pe cat de bine arata ;). La cantat nu ma pronunt, ca nu prea e genul meu. Iar umorul si ironia strecurate in scenariu il impiedica sa devina prea sentimental. Nu zic ca n-avem clisee sau ca e filmul perfect, dar este de vazut: nu-ti arunca mesajele direct, le gaseste explicatii si motivatii convingatoare, te face sa te gandesti, in fata, sa participi si, pe alocuri, te si amuza. Intr-o lume in care unii continua sa se preocupe mai mult de alegerile sexuale ale altora decat de propria sanatate si multumire si altii continua sa puna in calea amintitei sanatati tot felul de bariere legale fara vreo explicatie logica, doar pentru ca "nu este aprobat" (a se vedea si situatia cu marijuana), n-ar strica sa-l vada cat mai multi.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Asa trece Gloria...

F. Scott Fitzgerald - Cei frumosi si blestemati

Multi o cauta. Pentru unii vine, pentru altii ramane doar un vis, o aspiratie, o tentatie inaccesibila. Fiecare dintre cei care esueaza isi gasesc scuze si acuze: ca s-au nascut prea tarziu sau prea devreme, ca n-au avut posibilitati sau oportunitati de afirmare, ca n-au fost sustinuti, ca soarta le-a fost potrivnica. Multi ajung sa se considere exponentii unei "generatii pierdute", doar pentru ca mai apoi, imbatranind, sa le condamne celor mai tineri irosirea in tentatiile futile ale vietii. "Pe vremea mea..." totul era mai bun, mai frumos, mai civilizat. Si atunci de ce n-ai reusit sa ajungi niciodata cel ce ti-ai dorit sa fii?! De ce simti ca ai esuat, ca te-ai nascut sub semnul unei stele fara noroc? Gloria, caci despre ea vorbesc, a fost dintotdeauna un deziderat urmarit cu febrilitate de oameni. Si fiecare a inteles sa-si marcheze timpul in felul sau: daca in prezent pentru unii inseamna vizibilitate, sub orice forma si cu orice pret, trecand uneori de limitele grotescului afisat pe ecranele televiziunilor sau in vreun filmulet obscur de pe YouTube dar cu implinirea ca esti acolo, pentru altii inseamna succesul intr-o cariera, intr-un domeniu, afirmarea, de exemplu literara sau cinematografica. Asta visau si  eroii cartii de fata, Anthony si Gloria, tineri si frumosi nonconformisti ai Americii inceputului de secol 20. S-au intalnit, s-au indragostit, s-au casatorit. 
Si chiar daca totul parea sa le surada la inceput, ambii avand atuurile necesare carierei la care visau, de la educatia lui la frumusetea ei si la o prosperitate financiara cu perspective de a deveni si mai infloritoare prin posibila mostenire a averii bunicului, totul se transforma intr-o poveste a dezintegrarii, a pierderii, a trairii momentului efemer cu superioritatea celor ce se simt bine pozitionati social si talentati. Rafinamentul si inteligenta lui Anthony ajung sa fie contaminate de letargia pe care viata de cuplu, derulata intre petreceri si mondenitati, o aduce. Sa obtinem placerea aici si acum, cat mai putem, cat mai suntem inca tineri, sa prindem cu ambele maini felia dulce de viata, cu excesele ei, sa negam ca pe un semn al maturizarii momentul cand ele incep sa ne plictiseasca, sa ne aruncam in vartejul stralucitor al dansului si al betiilor ca sa nu observam ca imbatranim. Mai este inca timp, avem o viata intreaga inainte sa ne implinim visele.  Pana cand constatam ca ea a trecut, a esuat, ca am fost prea ocupati sa traim febril, cu disperare aproape, clipa si este prea tarziu... 
Cand a scris acest roman, in 1922, Scott Fitzgerald avea 26 de ani. Povestea lui de dragoste cu Zelda incepuse de vreo doi ani. Cu o luciditate si precizie admirabile, el reuseste sa transpuna o viziune a propriului viitor, frenezia anilor nebuni cand, spre deosebire de Anthony, in ciuda noptilor pierdute printre aburii alcoolului si sunetele jazzului, va reusi sa se ancoreze de cuvinte, de scrisul sau, in timp ce Zelda, asemenea Gloriei care nu-si mai poate implini o cariera de actrita, descopera ca este cam tarziu sa devina o mare balerina.
Pe mine ma uimeste Fitzgerald cu fiecare carte: putini autori au aceasta acuratete, aceasta lipsa de compasiune transformata intr-o capacitate de a-si dezgoli eroii, strat dupa strat, ca si cum ai decoji o ceapa, pana cand ajungi in mijloc aproape cu ochii in lacrimi, intr-o cadere continua, golit de orice sperante si iluzii. Poate ca daca n-ar fi fost un mare romancier ar fi putut fi un mare dramaturg, judecand dupa pasajele ce urmeaza conventiile teatrale, procedeu reluat ulterior si-n alte carti, cu conversatii taioase, precise, pline de sensuri, ce contrasteaza cu cele ample, descriptive. Si dupa toata apasarea pe care o pune cartea asupra cititorului, ajungi la final si nu stii daca este o pedeapsa, un blestem sau poate o eliberare.

joi, 20 februarie 2014

Din jungla la zoo

The Wolf of Wall Street (2013)

Parca anul asta mai mult ca niciodata Hollywood-ul a pus accentul pe ecranizarea biografiilor unor personaje mai mult sau mai putin cunoscute. Si pare sa fie reteta castigatoare, uitati-va numai la nominalizarile la Oscar pentru cel mai bun film: American Hustle, Dallas Buyers Club, Captain Philips, 12 Years a Slave si filmul de fata. 5 din 9! 
Din nou Scorsese si Di Caprio isi unesc fortele in speranta obtinerii mult-ravnitei statuete aurite, poate a sasea incercare va fi cu noroc pentru actor. De data aceasta, cel care ii aduce impreuna este Jordan Belfort, fost agent de bursa din anii '80, a carui carte sta la baza scenariului.
Acum nu stiu daca problema cu filmul asta, care poate fi vazut din mai multe perspective, este la el sau la mine. Mai intai, ar trebui sa va spun ca tot ceea ce tine de pachete de actiuni, cotari la burse, Nasdaq, brokeri si altele similare sunt o limba straina pentru mine, nu am nici atractia si nici interesul necesare pentru a digera domeniul. Mai aud si eu, ca tot omul, cum ca Wall Street-ul ar fi provocat criza economica ce a lovit intai America, apoi toata lumea, dar lumea economica in care traim ma depaseste si partea mai rea este ca nici nu incerc sa recuperez lacunele din domeniu, sunt alte lucruri mai interesante pentru mine, chiar daca mult mai putin practice.
Acestea fiind spuse, va dati seama ca interesul meu pentru aspectele practice ale actiunii filmului, legate de jonglerii financiare cu investitii si cote, a fost unul apropiat de zero. Drept pentru care, la partea de construire a imperiului financiar care a devenit Stratton Oakmont, compania fondata de Belfort, nu mi-am putut reprima cascatul. N-am inteles prea bine nici in ce a constat frauda care a atras atentia FBI-ului asupra afacerilor necurate, poate si pentru ca intotdeauna am crezut ca naivitatea si credulitatea se platesc. Eu, de exemplu, ii consider mai vinovati pe pagubitii Caritas decat pe cei care au fost  sau nu adusi in fata instantei pentru joaca de-a piramida si de-a mormanele de bani. Esti prost, n-ai decat sa primesti o teapa, chiar 8, ca totul se inmultea parca de opt ori la Caritas.
In schimb, filmul ar fi putut fi interesant din perspectiva sociologica, antropologica, psihologica. Insa nu stiu de ce scenariul tine sa emfatizeze excesele, sa creeze soc si amuzament, si nu intra mai mult in nuante de caracter, in structura personajului. Acest Belfort, care n-a incetat cat timp si-a construit averea sa sfideze legea, sa se proclame un lup (dupa ce la inceput afirma ca lumea agentilor de bursa este una a junglei, nu prea inteleg eu ce cauta lupii in jungla dar in fine, si Mowgli a fost crescut tot de lupi, s-ar putea sa fie cativa si pe-acolo), sa obtina tot ce-si doreste, sa-si inece stresul in alcool, sex si droguri traieste in continuare bine-mersi si se ocupa de oratorie motivationala. A invatat ca daca oamenii nu au nevoie de ceva ce vrei sa le vinzi, trebuie sa creezi tu nevoia, sa-i faci sa-si doreasca ceea ce nu visau ca ar vrea. Cam la fel cum se intampla de Black Friday sau cand fac supermarketurile oferte la maturi, tigai sau mai stiu eu ce de ajunge poporul sa se calce in picioare pentru reduceri la obiecte pentru care simt brusc o urgenta de a le cumpara.
Insa trei ore au fost  cam mult: cand incepea sefu' cate un discurs motivational in fata angajatilor, stiam ca 10 minute pot sa iau o pauza, si a avut vreo doua-trei reprize de-astea, deci pe putin 30 de minute. Mai scadem vreo 30 din tot procesul de creare a firmei, cu cautatul de victime prin ziare si studiul pietei, inca vreo 30 din petrecerile fara numar si fara bariere si ar fi ramas un rezonabil film de o ora jumate. Sau ar fi putut da mai multa consistenta personajului. Din punctul asta de vedere, sufera cam de acelasi sindrom ca si Her, constructie excesiva pe un singur plan, inconsistenta si lipsa de nuantare a personajului. Aminteam de petreceri, as fi zis ca-s hiperbolizate, insa am inteles ca brokerii de pe Wall Street din ziua de azi, care apreciaza filmul mult mai mult decat mine, regasind ceva din interesele si lumea lor, au nostalgia anilor '80, au aflat de la batranii din domeniu ca petreceri ca atunci nu se mai fac... Si zice lumea cum ca civilizatia ar merge spre decadenta! Se pare ca dimpotriva, ne rigidizam, ne inchistam, ne transformam intr-o turma de zombi calculatoristi care uita sa comunice si sa interactioneze cu ceilalti fata in fata, ne intoarcem fiecare spre propriul black mirror. 
Dar sa revin, lupul nostru ajunge in cele din urma la zoo, dupa cum era de asteptat, dar se descurca el si-acolo. Leo di Caprio insa, ma tem ca nu aici se va descurca sa obtina Oscarul pe care-l doreste... Sau mai stiu eu?! Ar fi pacat sa nu-l ia dar ar fi la fel de pacat sa-l ia pentru o performanta mult sub nivelul altora pentru care nu l-a primit sau nici n-a fost nominalizat (Gilbert Grape, Catch me if you can, Gangs of New York).
Verdict? Departe de ceea ce speram sa fie, nu o pierdere totala de timp, dar nici un castig, cel putin nu pentru mine.

miercuri, 19 februarie 2014

Celalalt Istanbul

Orhan Pamuk - Istanbul

Istanbul nu a fost niciodata prea sus pe lista personala a locurilor de vazut intr-o viata. Amestecul galagios si pestrit de Occident si Orient pe care mi-l inchipui ma descumpaneste, nu ma indeamna deloc la explorare si visare. 
Dar Istanbulul lui Pamuk este altceva: memoria si un anume fel de a-l privi, subiectiv, incarcat de melancolie si nostalgie, il transforma intr-un loc fascinant, ce imbina fantezia si imaginatia cu parfumul retro al unei fotografii alb-negru de acum mai bine de cincizeci de ani, cand ultimele vestigii ale Imperiului Otoman, conace si case de lemn, se naruiau lasand loc noilor cladiri si pietrele de pavaj nu fusesera inca acoperite cu asfalt. Nu stiu cat este observatie si cat talentul scriitorului ce-si trece prin filtrul amintirii un spatiu neutru, personalizandu-l si impodobindu-l cu o aura de mister, dar acest Istanbul nu are nimic de-a face cu ceea ce promoveaza ca puncte de atractie ghidurile turistice. 
Este o perspectiva ce-si pierde stilul impersonal de reclama facuta la comanda, in care maiestria cuvintelor si puterea imaginatiei recreeaza o Atlantida pierduta a copilariei. 
Inca de la 5 ani, aceasta capacitate de a fabula il facea pe micul Orhan sa-si atribuie un alter-ego, un alt Orhan ce traieste undeva, in acelasi oras, sporindu-i si mai mult misterul, un dublu ce se lasa uneori intrezarit in cate o fotografie sau la un colt de strada. Si asemenea lui, se pare ca exista si un alt Istanbul, inaccesibil ochiului grabit al turistului sau poate deja pierdut privirilor noastre, ascuns printre ruinele unui imperiu prabusit sau plasmuit de imaginatie si atasament.
Biografie, descriere sau volum de amintiri? Aflam care este originea numelui Pamuk, care in limba turca inseamna "bumbac", data fiind pielea deschisa la culoare a bunicilor, motivul alegerii de catre mama a prenumelui Orhan, despre blocul Pamuk in care traiau membrii familiei, un clan ce se reunea la sarbatori si rivaliza in restul timpului, transmitand spiritul de competitie chiar si servitorilor lor, o biografie recompusa si din fotografiile alese de autor pentru a fixa in eternitate efemerul unor momente, protejandu-le de trecerea timpului. Mai mult decat Istanbulul lui Pamuk, cartea ni-l infatiseaza pe Pamuk in Istanbul, cu anii de scoala, pana la inceputul studentiei, pasiunea sa pentru desen, o viata ce se impleteste cu episoade ale vietii orasului, imortalizate de artistii sai, foiletonisti, poeti, memorialisti, scriitori, calatori straini. Orasul este o reflectare a scriitorului, dupa cum si scriitorul este o reflectare a orasului in care s-a nascut si si-a petrecut cea mai mare parte din viata.
Generatia lui Pamuk - nascut in 1952 - este una care traieste sub semnul melancoliei (huzun) si al nostalgiei Imperiului Otoman care s-a destramat cu putin inainte de nasterea sa, al unei puteri si straluciri ce se mai pastreaza in moschei si palate, dar paleste printre ruinele zidului cetatii, cucerite treptat de buruieni si uitare. O melancolie resimtita in timp si de vizitatorii sai, Nerval, Gautier sau Flaubert. Este o generatie care, inainte de aparitia televiziunii, obisnuia sa-si petreaca timpul numarand vapoarele care strabateau stramtoarea Bosfor sau privind incendiile declansate pe nave, la fel de frecvente ca si cutremurele pentru japonezi, ori explorand frumusetea cartierelor marginase.
Autorul insusi se simte parte a sufletului acestui oras, care l-a format, l-a modelat, l-a transformat in ceea ce a devenit, i-a deschis un interes ce avea sa-l urmareasca mereu, acela legat de tema identitatii si apartenentei, intre Constantinopolul oriental si Istanbulul occidentalizat, intre ieri si azi, intre imaginile concrete si perceptia subiectiva a unui oras asumat, inglobat in propria experienta de om si scriitor.
Frumos povestit, Istanbulul lui Pamuk are insa un neajuns pentru mine: cititorul se simte exclus, lasat in afara acestei legaturi stranse, subliniindu-i-se voalat ca nu o poate intelege daca nu o traieste. Nu e o carte care sa-ti creeze vreo dorinta sa vezi cu ochii tai locurile despre care iti povesteste, fiindca stii ca nu ai cum sa vezi acel oras, fie pentru ca nu mai exista, fie pentru ca privirea ta detasata nu-si poate gasi aceleasi ancore afective pe care le are pentru autor. Asa ca ma multumesc cu aceasta fotografie alb-negru alterata de trecerea timpului si ma intorc la fictiune, la lumile in care poti patrunde oricand si de oriunde.

luni, 17 februarie 2014

Un sistem de operare cu (prea) multa personalitate


Her (2013) 

Imaginati-va ca Windows-ul ar putea sa vorbeasca. Si ca ar avea vocea calda si senzuala a lui Scarlet Johansson, ar putea invata de la voi, evolua, s-ar putea transforma intr-un prieten capabil sa va inteleaga toate gandurile si problemele, v-ar anticipa intentiile si ar fi oricand gata sa va asculte. V-ati putea indragosti de Windows?! Nu va grabiti sa spuneti nu, traim vremuri in care multi, inainte de a cunoaste o persoana, o intalnesc pentru prima data in spatiul virtual. Si se simt atrasi tocmai de aceasta posibilitate de a comunica, dincolo de bariera pe care anumite complexe fizice sau de relationare sociala o ridica, isi gasesc sufletele pereche doar stand in fata unui ecran pe care asteapta cu tot mai multa nerabdare sa se afiseze litere pe care le sorb din ochi. Si dupa o vreme ajung sa se intalneasca, in cazurile fericite sa-si continue povestea, in cele mai putin fericite sa constate ca tot ce aveau de spus s-a spus deja pe mail sau facebook, ca X arata mai bine in poza decat in realitate si nici nu se exprima la fel de frumos cum o facea in scris, fie pentru ca este intimidat si blocat, fie pentru ca pe-acolo il mai ajutau si prietenii Google si Wikipedia sa para mai destept sau mai cult decat este.
Ecranul pune o distanta de siguranta intra eul real si cel afisat, cosmetizat, trecut prin filtrul ideilor gandite, asezate, golite de spontaneitate.... Black Mirror! O lume alienata, in care oamenii care vorbesc sau gesticuleaza singuri pe strada nu mai sunt demult o curiozitate, fie ca observi sau nu casca minuscula din ureche, iti inchipui ca este acolo, comunicarea la distanta in orice moment si loc a devenit parte a vietii de zi cu zi. O lume in care ajungi uneori sa simti mai aproape oameni pe care nu i-ai vazut niciodata decat de cei langa care stai zi de zi. 
Un sistem de operare inteligent contine doar idei, concepte, este ceea ce vrei, un corp eteric lipsit de o ancorare fizica, un spirit, o constiinta. Deschizi calculatorul si e acolo, il inchizi si gata. Un simplu shut down e mai bun decat un exasperant shut up! strigat celui de langa tine. Nu produce crize de isterie sau de panica, nu te deranjeaza in momente nepotrivite... Decat daca evolueaza, caz in care te-ai putea simti si mai fascinat, si mai atras, pana cand constati ca tu stagnezi, pentru ca esti om, esti limitat, si ea, constiinta fara trup, vrea tot mai mult... 
Ar fi putut sa fie un episod bun din serialul sus-mentionat (link in titlu, v-am povestit despre el). Un episod de o ora, dens, cu continut ce merge pe ideea mini-seriei britanice, aceea a efectelor tehnologiei, bate binisor inspre episodul 4, Be Right Back. Dar nu, Spike Jonze, un regizor pe care il apreciez de obicei, a preferat sa ia subiectul si sa-l dilueze in doua ore de sirop emo, sa creeze un personaj, Theodore, parca abia iesit din pubertate, o carpa emotionala. Il storci si ies lacrimi. 
Nu stiu cum as fi privit filmul asta daca n-as fi vazut Black Mirror. Poate mi-ar fi placut, are o anumita poezie a sentimentelor care nu da chiar rau. Dar asa, punctul principal de atractie, toate laudele aduse originalitatii scenariului si modului in care te provoaca, te fac sa te gandesti, sunt déjà-vu, nu m-a impresionat, tot ce mi-a mai ramas de apreciat a fost atmosfera (si este placuta pana la un punct, cand iti dai seama ca e mult prea diluata, ca omul ala nu mai termina sa-si planga de mila dupa ce s-a despartit de nevasta si-si gaseasca drept singura consolare... Windows-ul, ceea ce e cam jalnic daca ma intrebati pe mine), jocul actoricesc (Phoenix e bun, e in rol, nu el este problema mea, ci personajul creat, secundarii sunt prea... secundari ca sa-i mentionez iar Scarlet este doar o voce, imi lipseste limbajul trupului ca sa pot spune ceva despre performanta, nu ma impresioneaza, ca pe Theodore, o voce desprinsa de corp), partea vizuala, cu cadrele deprimante desprinse dintr-un viitor nu prea indepartat in care fiecare traieste in propria lui lume, cablat la realitatea virtuala si oamenii au uitat sa-si exprime dragostea, chiar si cei care traiesc alaturi de zeci de ani, asa ca e nevoie de o agentie specializata in scrisori de dragoste care sa le puna pe hartie pretinsele sentimente. Uitam de muzica, muzica e buna! Mergand pe o singura idee, ar fi fost nevoie de ceva mai mult pentru a-i da substanta... sau de ceva mai putin timp. Si dupa ce ai parte de o idila de vreo ora si jumatate, sfarsitul vine brusc, previzibil si amuzant. 
Morala? Nu va indragostiti de Windows sau de Siri, s-ar putea sa ramaneti fara sistem de operare :).

duminică, 16 februarie 2014

Iti cunosti bine familia?

August: Osage County (2013)

Parafrazand un inceput celebru de roman al lui Tolstoi, inclin sa cred ca toate familiile sunt nefericite, insa fiecare este in felul ei. Fiindca, asa cum spune cu cinism un personaj in filmul de fata, suntem doar o colectie intamplatoare de celule aduse impreuna de ceea ce se numeste "familie". Uneori, ele se armonizeaza si genereaza o alchimie ciudata de simpatii si antipatii, de aversiuni si atasamente, greu de explicat, mai ales atunci cand comunicarea ajunge sa fie doar o fatada, cand distanta ii separa pe cei considerati a fi apropiati pentru a-i aduce impreuna doar in cazul unor evenimente, de obicei neplacute si nedorite. Dincolo de acea fatada, fiecare le are pe ale lui si nu doreste sa le impartaseasca celor cu care singura legatura este una de sange, nu una emotionala, sufleteasca, calda.
Disparitia lui Beverly Weston repune in ecuatie toate raporturile de forta si relatiile, intretinute natural sau artificial intre membrii familiei sale: sotia, Violet (Meryl Streep), dependenta de pastile, cele trei fiice ale lor, Barbara (Julia Roberts), Ivy (Julianne Nicholson) si Karen (Juliette Lewis), soti, copii, matusi, unchi si veri. 
Intelegi de la inceput, chiar si fara sa stii, ca este vorba de o ecranizare a unei piese de teatru, fiindca filmul are ceva din atmosfera statica insa plina de substanta a lui Carnage. Piesa lui Tracy Letts, adaptata ca scenariu de el insusi, pune in valoare jocul actoricesc.  Ar trebui sa amintesc cam toti actorii, fiecare este perfect in rolul sau, dar o mentiune speciala merge catre Julia Roberts, pe care n-am mai vazut-o intr-un rol bun cam de pe la Erin Brockovich si premiul intai cu coronita - cum altfel? - eternei candidate la Oscarul pentru interpretare, ce ar merita o categorie speciala, sa-si poata primi anual "Premiul Meryl Streep". Imi pune serios in balanta optiunea pentru Cate Blanchett, poate ar trebui totusi sa-i dau castig din cauza celei din urma fiindca raportul de statuete este de 3 la 1, si nici ala pentru rol principal... Dar n-am cum, scenariul o ajuta mult prea mult pe Meryl in rolul asta, o trece prin toate starile posibile, o transforma dintr-o frunza in vant intr-o tornada, dintr-o carpa intr-un general de armata gata sa-i puna pe toti la punct. Avem dragoste si ura, revolta si resemnare, cinism si generozitate, rigiditate si compasiune, calm si panica, narcisism si autodistrugere, toate intrupate in aceeasi persoana, in doar doua ore. 120 de minute pe care nici nu le simti, chiar daca nu se intampla nimic propriu-zis, totul e reconstituit din cuvinte, fragmente de vieti puse alaturi intr-un moment din timp pentru a se desparti si a-si continua apoi cursul... Si avem tensiune, dramatism, toata aceasta lupta de imblanzire a scorpiei in care sunt angajate Violet si fiica sa Barbara este o risipa de energie ce creste din ce in ce mai mult temperatura, topindu-i pe cei ce se cred puternici si calindu-i pe cei considerati slabi, parjolind totul in cale.
Toate adevarurile urate, secretele ascunse ale familiei, lucrurile care de obicei nu se spun pentru a se pastra aparentele de armonie si fericire ies la iveala. Unele au un iz telenovelistic, dar totul le scuza: dialogurile bine construite, caustice, taioase, unghiurile de filmare care ofera mult sugerand prin detalii putine, fara sa arate explicit anumite cadre, naturaletea personajelor, la care contribuie si machiajul, parca anume facut pentru a intari cinismul si resemnarea lui Violet legate de inaintarea in varsta a femeilor, de batalia pierduta cu timpul pe care o duc: strident, absent sau accentuand discret ridurile existente pentru a le da mai multa greutate, in functie de temperamentul fiecareia dintre cele trei fiice, contribuie la conturarea personajelor. 
Filmul nu face concesii, nici actorilor, pe care nu-i infrumuseteaza deloc, dar nici spectatorului. Cand speri ca un anume rau e spre bine, ca situatia se va imbunatati, apare un nou factor de destabilizare, o noua cruzime se revarsa asupra eroilor. Si la sfarsit nu stii daca sa te bucuri de interpretarea de care ai avut parte, de faptul ca familia ta nu e chiar asa sau sa te intrebi cat de bine o cunosti de fapt.

sâmbătă, 15 februarie 2014

Un soricel si-un ursulet

 Ernest et Célestine (2012)

Din diverse motive, in principal acela ca nu aveam acces la ele si cand am avut eram cam mare sa le savurez, albumele de benzi desenate pentru copii mi-au cam scapat din vedere la vremea lor. Citeam si eu Pif-uri (asa am invatat franceza), niste Rahan, dar n-as putea spune ca am vreo cultura in domeniu. Asa ca nu e de mirare ca n-am auzit nimic pana la acest film despre Ernest et Célestine, o serie de albume in acuarela ale lui Gabrielle Vincent, publicate intre 1981 si 2000, ce au in centru prietenia considerata imposibila dintre o soricica vesela, vorbareata si cu talent la desen (Célestine) si un urs(uz) muzician (Ernest). Albumele au stat la baza scenariului lui Daniel Pennac, apreciat scriitor francez tradus si in Romania la editura Polirom, si animatia rezultata e o mica bijuterie ce reinventeaza magia de care erau probabil coplesiti cu totii, mari si mici, in perioada primelor productii Disney. 
Este o poveste duioasa, ilustrata in culori pastelate de acuarela. Nu stiu cum suna varianta engleza dublata, la care am vazut pe afis o multime de actori cu prestigiu, dar am senzatia ca nu exista o alta limba care sa se preteze mai bine la aceasta delicata poveste decat franceza. Ernest nu ar putea canta altfel decat cu o voce ragusita de sansonetist interbelic de pe malurile Senei iar glasciorul cristalin al curioasei si nonconformistei Célestine nu si-ar gasi timbrul la fel de placut in alta limba. 
Sunetele se rotunjesc si creeaza imagini ce se sparg si se dilueaza, scurgandu-se usor in alte imagini, construind fragil si tandru un scenariu care te acapareaza, chiar si fara a iesi prea mult din tiparele unei povesti pentru copii, fiindca totul este la locul sau: parfumul unei epoci cand se miza mai mult pe continut si pe ilustratie decat pe tehnici digitale fastuoase care sa fure ochiul lipsind sufletul de emotie, scenariul unei rebeliuni impotriva ordinii statornicite de secole, aceea a unei rivalitati in care ursii, daca prind soareci, ii mananca, iar acestia din urma, daca gasesc un dinte de urs, il iau si-l pretuiesc ca pe un adevarat trofeu, un diamant bine pastrat in lumea lor subterana de unde Célestine isi doreste sa evadeze, sa-si schimbe destinul de soricel orfan ce i-a fost prestabilit de oranduirea rozatoarelor. Este o abordare tandra si delicata a prieteniei, desprinsa parca dintr-o carte de povesti, numai buna de savurat de copii intre 3 si 300 de ani. 
Totul are ritm, muzicalitate si culoare, povestea se tese inteligent, rafinat, cu ceva umor, ceva morala, poezie si o verva seducatoare. N-am sa politicizez frumusetea asta de film si n-am sa va tin discursuri despre morala acceptarii semenilor diferiti sau apartheid, nu vreau sa vad nimic altceva decat o poveste frumoasa, desprinsa parca dintr-un tinut miraculos, unde obiectele prind viata sub tusa delicata a unei pensule pentru a ne bucura privirea si sufletul. Atat!
Uitam: este cu siguranta favoritul meu la Oscarul pentru animatie, o nominalizare care ma surprinde dat fiind ca filmul a aparut in 2012, a castigat César-ul la aceeasi categorie in 2013 si acum... hop si americanii, repede cu dublarea si cu oscarizarea. Numai gandul inconfortabil ca ar putea fi pe aceeasi lista cu Frozen si ar putea pierde in fata lui imi zbarleste parul de indignare si ma transforma in le grand méchant ours! Asa ca aveti grija, soriceii de la premii, cui il dati!!!

vineri, 14 februarie 2014

Sex si moarte

Philip Roth - Teatrul lui Sabbath

Cand ai un nume precum Sabbath (si ma gandesc la sensul ceremoniilor nocturne ale vrajitoarelor), viata nu-ti poate fi decat un lung sir de excese, de desfranare si orgii, parca pentru a uita, prin momentele de descarcare a tensiunilor, moartea ce a pecetluit soarta inca din copilarie. Un frate pierdut in razboi i-a indepartat mama, prima sotie pare sa fi disparut in neant, amanta unei ttinereti sexuale tarzii ce a durat treisprezece ani moare si ea. 
"In materie de excese, necunoscuta e intotdeauna pana unde mergi cu excesul". Sa fie excesiv libidoul lui Sabbath, teatrul sau indecent de pe Broadway, o arta dusa dincolo de limitele morale acceptate (pe care unii le au setate extrem de jos, la un prag apropiat de purismul victorian), fetisismul manifestat pentru obiectele de lenjerie ale adolescentelor, sau este chiar dincolo de exces posibilitatea ca un supermarket sa fie construit deasupra locului unde eroul isi are ingropata familia?! O lume nebuna, ce-si vede linistita de cumparaturi intr-un fost cimitir, gata sa judece si sa se simta ofensata cand prea putin respectabilul cetatean ajuns sa-si impinga excesul pana la cersetorie o socheaza, o indigneaza si o scarbeste, este ca un curent impotriva caruia teribilismul personajului nostru inoata de cand se stie. 
Excesiv este si scrisul lui Roth, care nu-si menajeaza deloc cititorii cu detaliile perversiunilor lui Sabbath. Mi-a fost greu sa asimilez anumite pasaje, au fost pagini care mi-au slabit interesul doar pentru a mi-l starni apoi din nou. Am gasit cam obositoare lungile discursuri despre sex, pozitii, miscari... Poate pentru ca in domeniul asta prefer simbolul descrierilor explicite, si Roth stie sa faca  asta foarte bine, a dovedit-o in alte carti. M-a cucerit insa firul amintirilor si al istoriei de familie, povestea pe care Roth o spune atat de frumos, dar m-am cam plictisit - da, acesta este cuvantul, nu e vorba de pudoare ci mai degraba de incapacitatea mea de a priza sexul explicit in literatura - la lungile scene erotice ce se revarsa pe alocuri intr-un delir mental ce confunda realitatea cu fantezia.
Teatrul lui Mickey Sabath, papusarul falit ce-si manipuleaza apropiatii ca pe marionete, regizand pentru fiecare propriul spectacol, nu are nimic sacru. Dimpotriva, machiavelismul eroului imagineaza scenarii complexe intr-un permanent joc de putere imbibat de erotism, un joc fara invingatori, doar cu invinsi, intr-o revarsare fascinanta de amintiri si momente ale unei vieti privite dinspre partea finala.
Teatrul lui Roth, papusarul diabolic ce-i declanseaza eroului mecanismele interioare, este inca si mai lipsit de prejudecati, de reguli si conditionari sociale. O lume moarta prinde viata sub bagheta magicianului, intregind universului acestui ireverentios personaj care este Sabbath, ce-si refuza maturitatea si traieste intr-o tinerete vesnica, lipsita de resposabilizare, facandu-si o placere din a le produce disconfort celor din jur, oameni conventionali si stersi intr-o lume plina de reguli. 
Cu cat eroul incearca sa fie mai detestat, mai jalnic, cu atat l-am adorat mai mult. Acolo unde altii vad misoginism si egoism, eu am vazut disperare, nevoia enorma de supravietuire prin apropierea fizica pentru a se simti viu, legaturile profunde, mai intai cu fratele mort in razboi, apoi cu Drenka, amanta croata. Odata pierdute aceste legaturi, echilibrul sufletesc este distrus si calea catre exces e libera.
Este o alta carte cruda, trista asa cum Roth ne-a obisnuit, magistral scrisa, unde vocea interioara a personajului se joaca exact vrea ea cu fluxul constiintei si cu corzile narative (nu pot sa-mi scot din minte imaginea unui papusar ce manipuleaza cititorul) pentru a crea un alt personaj memorabil al literaturii: 
"Morris Sabbath "Mickey"
Iubit curvar, seducator, 
sodomist, persecutor al femeilor, 
distrugator de principii morale, corupator de tineri, 
uxoricid, 
sinucigas 
1929 - 1994 "
Cate din cuvintele de mai sus, alese ca epitaf chiar de Sabbath, sunt adevarate, va las sa aflati singuri.
Mi s-a parut o postare potrivita pentru Valentine's Day :). Sa fiti iubiti!

joi, 13 februarie 2014

Spectator al propriei vieti

The Perks of Being a Wallflower (2012)

In primele 5-10 minute ale filmului aveam sentimentul inconfortabil ca tocmai am facut o alegere gresita si am nimerit in fata uneia din acele prostioare cu adolescenti americani. Charlie, un tanar aflat in prima lui zi de liceu, pare sa intruneasca toate conditiile pentru a se inscrie in profilul elevului tocilar pe care nimeni nu-l place: citeste mult si vorbeste putin, este introvertit si nesigur, singura sa forma de comunicare fiind scrisorile lungi pe care i le scrie unui prieten. In secret, are insa aceleasi aspiratii ca orice tanar de varsta lui: isi doreste sa fie acceptat de cei din jur cu ciudateniile sale, pe care ajungem sa le descoperim treptat.
La varsta dilemelor, cand altii fac o tragedie din orice intamplare marunta, Charlie a cunoscut deja adevarata fata a tragediei: trecand deja prin moartea, respectiv sinuciderea unor persoane ce au insemnat mult in viata lui, atacurile de panica sau de isterie nu-i sunt straine. Devenirea, trecerea spre lumea adulta, nu pot avea loc decat cu ajutorul unor prieteni in masura sa-i inteleaga dificultatile de exprimare tocmai fiindca ei insisi se lovesc de propriile bariere, fie ele de natura sociala, cum se intampla cu Patrick (a-ti declara homosexualitatea in anii '80 era un act de curaj) ori psihologica, cum se intampla cu Sam (Emma Watson). Alaturi de ei, eroul isi incepe formarea, iesirea dintr-o cochilie in care-si protejeaza propria fragilitate de invazia traumatizanta a experientelor din trecut, ce ni se vor revela treptat.
Prima petrecere, prima betie, primul sarut, prima prietenie cu o persoana de sex opus, poate nu aceea pe care ti-o doresti, primele confesiuni si declaratii, unele intr-o forma demult uitata... Nu am facut niciodata pentru cineva o compilatie pe caseta audio, dar am rezonat nostalgic la obiectele unei lumi desprinse parca dintr-o alta epoca, aceea care a fost si perioada anilor mei de liceu, sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90. N-am fost chiar "wallflower", la mine izolarea de comunitatea galagioasa a petrecerilor si distractiile anilor de liceu a fost mai degraba o alegere voluntara, o ignorare a ceea ce nu mi se parea esential. N-am regretat niciodata faptul ca, in loc  de taclale nesfarsite si muzica dance a anilor '80 care mi-a displacut intotdeauna visceral preferam sa-mi petrec timpul cu Camus, Eliade, Svevo sau alti baieti destepti si interesanti care-mi vorbeau din paginile cartilor. Aveam si eu prietenii mei imaginari :)
Dar in cultura liceelor americane, unde lumea se imparte in populari si loseri, se pare ca neapartenenta la vreuna din cele doua categorii poate fi considerata o drama chiar mai mare decat aceea de a fi inclus in cea din urma. Exista din pacate o parte  a filmului de neevitat pentru oricine vorbeste despre lumea adolescentilor - eternele petreceri de liceeni - timpi morti in perspectiva mea, insa este si una care-l propulseaza mult deasupra celorlalte productii de gen. Nu va asteptati la aceeasi poveste a adolescentului inadaptat care sfarseste prin a-si gasi locul, nu asta e aspectul cel mai important al filmului. Unii ar putea gasi interesant modul in care alege fiecare sa-si contureze propria coloana sonora a vietii. Altii se vor lasa fascinati de Rocky Horror Picture Show ca de ceva bizar si poate greu digerabil. Poate unii vor retrai melancolii si nostalgii ale propriilor ani de liceu... cand la mate dai de greu si ai nevoie de un meditator. Sau vor intelege ca, oricat de diferita si originala si-ar putea considera viata de atunci, poate tocmai universalitatea unor stari si trairi fac din filmul asta unul care nu te lasa indiferent.
Stephe Chbosky, autorul cartii cu acelasi titlu, a facut o treaba foarte buna cand s-a hotarat sa o transforme intr-un scenariu pe care tot el l-a regizat, pastrand o atmosfera dulce-amaruie extrem de potrivita cu povestea. Acceptam iubirea pe care credem ca o meritam, chiar daca uneori este gresita si pentru unii este atat de greu sa se convinga ca poate merita mai mult si sa primeasca atunci cand li se ofera mai mult decat ceea ce-si inchipuie ca li s-ar cuveni. E ciudat cum, in ciuda melancoliei si a senzatiei maladive pe care o inspira, filmul reuseste sa creeze o stare pozitiva. Poate tocmai pentru ca e vorba despre adolescenta, varsta cand inca toate usile sunt deschise si aripile se deschid spre a zbura oriunde alegi sa mergi, in viata, in dragoste, in cariera...

luni, 10 februarie 2014

Totul e permis

In China They Eat Dogs / I Kina Spiser de Hunde (1999)

Inca un film danez, dar azi nu va mai plimb prin strafundurile Jutlandului, prin paduri si mlastini. Ramanem in capitala. Asta nu inseamna ca nu ne luam portia de intamplari suprarealiste, absurde, impregnate cu un umor extrem de negru, ce au in centru personaje carora le "fileaza o lampa", dupa cum am vazut in Flickering Lights. Daca natia chineza mananca caini, o adevarata oroare pentru europeni, danezii de ce n-ar putea sa-si elibereze constiinta, cu cele mai bune intentii, de exemplu omorand o trupa rock?! Morala si etica se pot dovedi intotdeauna relative. 
Un american intra intr-un bar din Copenhaga, pretinzand ca are intalnire acolo, la ora 12 fix, cu un anume Arvid despre care, chiar daca nu l-a intalnit inca personal, pare sa stie multe... cam totul. Asa ca incepe sa-i povesteasca barmanului si unui alt client ce se alatura conversatiei si jocului de carti pe care il incep despre metamorfoza unui timid si linistit lucrator de banca intr-un criminal cu sange rece. Totul a inceput in momentul cand, prevenind un jaf, devine aproape un erou. Insa nu pentru toata lumea... Asa ca, atunci cand intelege ca actiunea lui poate a distrus sansa altora la fericire, alege sa-si reintalneasca fratele pe care nu-l mai vazuse de mult timp, tocmai pentru ca experienta lui de gangster il poate ajuta sa-si repare greseala. Si cam de aici incepe filmul, dupa ce in prima jumatate de ora nu se intampla mare lucru. Demareaza mai incet, insa dupa ce o face intra la turatie maxima.
Totul este exagerat, incredibil, de la focurile de arma pe sub apa pana la crime involuntare, dar premiza este usor de acceptat tocmai pentru ca nu se ia deloc in serios, pastrand accentele umorului cu iz de Tarantino ilustrand o morala clara, aceea ca nimic nu este imoral sau ilegal daca iti ofera salvare si iti elibereaza constiinta, nimic nu este gresit, inacceptabil sau exgerat. Acesta este chiar principiul dupa care se calauzeste intreg filmul in constructia personajelor si situatiilor. Efectul comic este garantat daca intelegi si accepti absurdul intamplarilor, fara sa-ti pui intrebari asupra corectitudinii actelor personajelor, luandu-le ca atare, cu dorinta lor de a-si controla viata, de a nu lasa nimic sa alunece pe panta hazardului, de a indrepta ceea ce considera ca este stramb, prin mijloace extreme.
Doi frati si doi angajati ai unuia dintre ei, bucatari depasiti de situatiile in care ajung ce nu inceteaza sa-si nege noua conditie de asasini, a caror fisa a postului s-a vazut brusc imbogatita cu atributii neconcepute pana atunci, repetand ca o mantra "we are just the cooks", declanseaza scene ce te duc cu gandul mai degraba la desene animate, intr-atat de ireal este tot ce li se intampla.
Este modul in care scenaristul, autor si al oscarizatului de acum cativa ani In a better world / Haevnen, a stiut sa impacheteze violenta cu fundita roz, sa-i dea caracter de joaca, de farsa, sa-i atenueze impactul pe care unii spectatori l-ar putea resimti in fata scenelor sangeroase de pe ecran. Chiar daca n-am problema asta (mult mai mult ma deranjeaza violenta din viata reala si cea exhibata indecent prin jurnalele de stiri decat aceea iscata de fantezie, ca o supapa de eliberare a instinctelor ancestrale de pradator), intotdeauna ma bucur sa regasesc intr-un film atmosfera de Pulp Fiction sau Kill Bill. Mai ales cand are si un substrat filozofic ce reprezinta de fapt esenta tuturor filmelor pulp: totul este permis pentru a obtine efectul comic, sa razi de violenta ca sa nu devii tu insuti violent.
Cine era americanul care intra in bar? Va las sa aflati singuri :)
Si musai trebuie sa vad continuarea, Old Men in New Cars se numeste. 

sâmbătă, 8 februarie 2014

Joaca de-a mama si de-a tata

Ian McEwan - Gradina de ciment

Despre McEwan v-am mai tot povestit de-a lungul timpului, am o mare slabiciune pentru el. Chiar si atunci cand subiectul socheaza si unora le poate provoca aversiune, eu nu pot gasi nimic revoltator sau dezgustator in scrisul lui, cum este cazul cartii de fata, care se pare ca la data aparitiei, in 1978 a oripilat multi puritani. Gradina de ciment este primul roman publicat, unul de mici dimensiuni, dar intens si dramatic, diferit ca tematica de ceea ce avea sa scrie ulterior. Daca mai tarziu se va concentra in multe carti pe eroziunea si disolutia cuplului, aici un cuplu tocmai se formeaza, si nu este deloc unul traditional.
Julie (16 ani), Jack (15), Sue (13) si Tom (6), patru frati, se vad pusi in situatia de a supravietui ca o familie in urma mortii tatalui si a bolii care le tintuieste mama la pat. Pana la un punct, sunt niste copii aparent normali, marcati de explorarile sexualitatii specifice adolescentei, de curiozitatea si descumpanirea in fata diferentelor fiziologice ale trupurilor mereu in schimbare; isi vad de viata lor, de scoala, urmarind evolutia bolii mamei, unii cu ingrijorare, altii fara sa inteleaga prea bine ce se intampla. Cand inevitabilul se produce si cei patru se trezesc orfani, va fi nevoie sa actioneze impreuna pentru a nu fi preluati de serviciile sociale si despartiti, astfel ca fratii cei mari preiau rolul parintilor absenti. Dupa senzatia initiala de eliberare, de rebeliune impotriva ordinii firesti a treburilor casei, urmeaza lupta de orgolii pentru stabilirea celui ce ar trebui sa preia conducerea si, inevitabil, un final dramatic si tensionat. 
In casa izolata pe care multi ar vrea s-o vada daramata ca sa lase loc noilor constructii, Julie, sora cea mare, hotaraste sa-si asume raspunderea, sa actioneze ca un adult, motiv pentru care se si implica intr-o relatie. Jack se scufunda in propria mizerie, lasandu-se in voia impulsurilor primare necontrolate, Sue se retrage cu gandurile sale in jurnalul intim iar Tom este purtat de capriciile copilaresti intr-o regresie temporala ce-l va transporta la varsta cand totul era sigur si linistit, adoptand si el, mimetic, comportamentul celor din jur, impinsi sa actioneze asa cum asteapta de la ei  ceilalti membri ai familiei sa o faca. O familie divizata este tocmai pretextul reintregirii ei, al transformarii intr-un organism unic, constient ca numai impreuna poate supravietui, intr-o complicitate ce are ceva candid si macabru in acelasi timp. 
Relatia ce se dezvolta intre frati, chiar daca nu este una "normala" in sensul acceptat social, nu are nimic condamnabil. Este o forma de protectie ce contine ceva din primitivismul atavic si lipsit de constrangeri al triburilor neintinate de civilizatie, traind dupa legile naturii si exprimandu-si liber sentimentele, intr-o stare de semi-salbaticie eliberatoare. 
Cimentul sudeaza, pastreaza, ascunde, fereste de descompunere. Cimentul a fost ultimul cadou pe care tatal l-a facut familiei inainte de a o parasi, in primele 2-3 pagini ale cartii, poate cel mai pretios.
Cartea asta nu are cum sa nu te faca sa te gandesti la Imparatul mustelor, la toata gama de complexe freudiene ce ti-au trecut vreodata prin fata ochilor, dar si la nuvelele de debut ale lui McEwan, care exploreaza copilaria in toate aspectele ei. Poate va place, poate nu, poate subiectul va da frisoane, va tulbura si veti arunca cartea dupa primele cateva pagini, un singur lucru va garantez: McEwan nu este niciodata vulgar, scrisul sau nervos, concis, isi gaseste mereu cel mai potrivit ton pentru a ne vorbi cu delicatete si sensibilitate despre o situatie condamnata de societate, cuvinte bine masurate pentru a reda o situatie sau o senzatie. Si avem senzatii din belsug, mai ales olfactive, intr-atat incat parca simti pe alocuri nevoia sa iei o gura mare de aer, sa te convingi ca nu persista nimic in jur din mirosurile fetide ale putrefactiei, din mizeria unui corp nespalat sau ale unei bucatarii in care resturile se descompun nebagate in seama...

miercuri, 5 februarie 2014

Raport despre Valea Prahovei si Poiana Brasov: partii, instalatii si alte cele

Perioada 30 ianuarie -4 februarie 2014 

Cele de mai jos pot fi privite ca o experienta personala, dar veti gasi si cateva informatii de interes general pe care practicantii de schi si de snowboard ar trebui sa le cunoasca. 
Problema principala de care m-am izbit in fiecare zi este ca nimeni din administratia partiilor (si ma refer in special la Valea Prahovei, Poiana sta mai bine la capitolul asta) nu este in stare sa ofere pe internet informatii in timp real sau macar actualizari zilnice privind posibilitatea de acces in varful partiilor, functionarea instalatiilor, tarifele reale (de obicei mai mari decat cele afisate pe vreun site uitat de lume), starea zapezii. Fiindca un strat de 50 de centimetri arata bine pe hartie, dar cand este intrerupt cu portiuni de iarba si pietre nu mai suna la fel de bine. Poate ca ar fi trebuit sa ma astept ca o partie denumita Drumul de vara (Sinaia) sa arate pe unele portiuni aproape ca vara, nu? Sa simti iarba incoltind si pietrele scrasnind sub placa!
Sa le iau insa pe rand: 

Poiana Brasov




 
Ramane in continuare locul meu preferat, pentru lungimea si varietatea partiilor, gradul de civilizatie al turistilor (veti vedea mai jos la ce ma refer), multitudinea instalatiilor de transport si faptul ca, spre deosebire de Valea Prahovei, are ceea ce se numeste un "domeniu schiabil", titlu pe nedrept revendicat si de alte statiuni. Ce inteleg eu prin "domeniu"? Un loc care sa functioneze unitar, unde, indiferent de administratie, sa poti folosi o singura cartela pentru toate instalatiile, ceea ce aici exista, spre deosebire de modul in care actioneaza mafia prahoveana a partiilor despre care voi vorbi in continuare. 
Joi, 30 ianuarie, totul a mers perfect. Sub Teleferic (bucata de sub gondole) continua sa fie cea mai buna partie, poate si pentru ca prea putini se incumetau sa-i batatoreasca zapada, spre deosebire de Sulinar, unde tunurile creeaza denivelari pe laterale si lasa portiuni inghetate sau cu pietricele pe mijloc. Numarul mic de persoane care au venit la schi dupa ninsoarea si viscolul de miercuri a ajutat si a facut ca totul sa fie placut si relaxant.
 In general vremea din Brasov a fost frumoasa, insorita, chiar primavaratica. Cand in Bucuresti era un frig de crapau pietrele, putini si-au inchipuit ca la munte ar fi atat de frumos, ceea ce a fost in favoarea celor aflati deja pe partii, care s-au bucurat de spatii mai ample si acces rapid la partii.
Asta pana vineri, 31 ianuarie, cand ne astepta o surpriza neplacuta. Din motive greu de intuit atunci cand te aflai jos, la baza muntelui, definite ca"vant puternic", telegondolele, instalatia cu cea mai mare capacitate din Poiana, nu functionau. Drept pentru care, telecabina ne-a oferit o minunata coada de aproape 2 ore. Totusi se putea urca, partea mai rea avea sa urmeze in zilele urmatoare, mai ales ca telescaunul Ruia asigura accesul pana sus dupa prima coborare. Vantul, in special in zona deschisa din preajma bazinului de acumulare, era intr-adevar puternic, iti arunca bucati de gheata in ochi si te impingea unde voia el.

O intrebare continua sa persiste: nu ma pricep eu prea mult la instalatiile pe cablu, dar gondolele nu functioneaza pe acelasi principiu ca si telescaunele, care mergeau?! Sa zicem ca nu, dar sunt mult mai noi, se presupune ca tehnologia a mai evoluat de prin anii '70, cand a fost construita telecabina Kantzel. Stalpii sunt mult mai jos, cam la acelasi nivel cu cei ai telescaunului... cu greu pot intelege cum niste instalatii imbatranite isi dovedesc in cazul vantului soliditatea mai bine decat cabinutele noi si confortabile de alaturi. In ziua urmatoare aveau sa cedeze si ele, duminica n-a mai functionat nimic in Poiana si luni au mers cu intermitente... Acesta a fost singurul motiv pentru care am migrat spre alte locuri, mai adapostite si mai solide ca transport, altfel nici nu m-as fi gandit sa iau toata Valea Prahovei la rand.
Am revenit in Poiana ieri, cand cele 7 grade cu plus si soarele caldut scosese pe partii sute de oameni. Pe copii ii inteleg, au vacanta, pe mine, ca freelancer iar ma inteleg, dar chiar nu mai lucreaza nimeni in tara asta "la program" :P?
In rest, toate bune si frumoase in Poiana, singurul lucru pe care-l am de reprosat este incapacitatea de a oferi informatii actualizate care sa nu necesite un telefon la Ana Teleferic, cu care astia mai speriati de contactul direct cu lumea necunoscuta nu vor sa se deranjeze. Daca va uitati pe site, veti vedea ca tabelul cu punctele a ramas afisat cu anul 2013, cam greu sa ai incredere in informatiile pe care le pretind actualizate in timp real... Webcam-urile pot oferi indicii, dar nimic nu garanteaza ca te scutesc de un drum degeaba si ca in cele 30 de minute necesare pentru a ajunge acolo din Brasov, nu spun de mai departe, nu se schimba brusc conditiile meteo si se inchide totul. Ce sugerez?! O aplicatie pentru telefon care, cand o accesezi, sa te informeze in timp real asupra starii de functionare a instalatiilor si a partiilor. Si ca totul sa fie perfect, nu e suficient sa stiu ca pe o partie se schiaza, ar fi minunat sa specifice "drum aglomerat"  sau "cu pietre / bucati de gheata / denivelata". Vrabia malai viseaza, oricum Poiana este cea mai buna lume posibila pentru schi dintre cele aflate la mai putin de 5 ore de Bucuresti. 

Busteni
Partia Kalinderu

Usurica tare, destul de bine intretinuta, cam scumpa insa fata de ce ofera, si anume o urcare de cinci minute pentru o coborare tot de cinci minute, asta daca nu te grabesti prea mult, la preturi comparative cu o urcare pe Postavaru, unde partiile sunt mult mai lungi. Si n-am inteles de ce s-a straduit un ratrac sambata sa descopere cu totul de zapada partea de sub telescaune. Altii nu mai stiu de unde sa puna si aici se scoate zapada?!  
In rest, partia respectiva poate conta ca o zi de pauza, deloc obositoare, cu un peisaj de care nu te mai saturi. Se cunoaste ca s-au facut ceva investitii, telescaunul este modern si confortabil, partia pentru saniute este bine intretinuta, lunguta si nu interfereaza deloc cu traseul schiorilor si al snowboarder-ilor.

Sinaia
Nu cred in conceptul de "miticism", mai ales ca locuiesc in Bucuresti de aproape 20 de ani si am vazut si aici, ca pretutindeni, oameni si oameni, dar nu stiu cum se face ca Sinaia tinde sa fie o "perla" a Vaii Prahovei, in sensul mitocaniei, de la o anumita categorie de turisti pana la detinatorii partiilor, de la cei care se imbulzeau necivilizat in gondole, sarind peste coada, pana la grasa care, in telescaunul de pe Valea Dorului, isi arunca nonsalanta de sus servetelul folosit, de la fufele pantofare care au obligat o telecabina inchisa gata de plecare sa stea sa le astepte doar pentru ca-l cunosteau pe omul de la butoane pana la modul in care administratorii partiilor te obliga sa-ti alegi cu grija traseele, sa nu care cumva sa nimeresti la cabina / telescaunul gresit. Si am sa va spun ce inseamna gresit: pretinsul domeniu schiabil din Sinaia este de fapt doua domenii. Inchipuiti-va ca vine turistul (nu mai zic strain, ca ala ar fi chiar pierdut saracu') si-si cumpara increzator un ski pass de o zi. Incepe omul linistit sa coboare si, cand doreste sa urce din nou, are surpriza sa constate ca poate a gresit traseul si a nimerit pe feuda celuilalt. Si nu pricep cine e acel celalalt, sa fi concesionat primaria Sinaia investitia de 5 milioane de euro cu care se lauda acum cativa ani, telescaunul din Valea Soarelui impreuna cu gondolele pana la Partia Noua?! Ca presupun ca telecabinele vechi de Cote si telescaunul din Valea Dorului erau ale ei de cand se stie, sau nu? Indiferent care ar fi situatia si cine le sunt proprietarii, este o totala lipsa de respect fata de turist sa-l obligi sa-si bata capul pe unde are sau nu voie sa mearga cand isi doreste doar o zi relaxanta de schi si sa-i mai zici "domeniu". Nu ma intereseaza cine cui de ce si cat a dat spaga, ar trebui ca Ministerul Turismului sau Administratia Locala sa faca putina ordine, sa instituie pass-uri unice si n-au decat sa-si imparta "prada" dupa aceea, cum vor! Ca sa nu mai spun ca, daca doriti sa aflati pretul real al instalatiilor de cablu fata de cele afisate (chiar si la fata locului), trebuie sa mai adaugati niste lei.


E pacat ca un loc cu asa priveliste cum este platoul de la Cota  2000 sa fie scindat astfel de interesele locale. Unindu-si fortele, ar putea face impreuna multe lucruri frumoase, dar poate se considera ca telescaunul de pe Valea Dorului, mai mult gol intr-o zi de duminica, nu merita o astfel de investitie, desi faci cu el aproape 10 minute pana in varf (poate exagerez, dar vantul si frigul din el dilata timpul) pentru o coborare de 2 minute, si nici multimea "de fite" ce se perinda la plimbare in cizme cu toc doar ca sa dea check-in, sa bifeze inca o poza de pus pe Facebook in care moaca lor inutila si neinteresanta sa ocupe mai mult de trei sferturi de cadru, sa le arate prietenilor unde au ajuns.
Dar partiile sunt largi, chiar daca-s scurte, au o vedere extraordinara si te fac sa lasi in urma orice regret pe care l-ai putea resimti cand ajungi pe la cota 1000 sau 1400. Gradul de necivilizatie tinde sa se rarefieze odata cu altitudinea, insa tot se gaseste si la 2000 de metri, in special prin randurile celor veniti la plimbare cu telescaunul se pare. Individa cu servetelul de care aminteam mai sus si cateva cutii de bere presarate pe marginea partiei m-au intristat. Insa m-am consolat cu cel mai bun ceai cu rom la cabana Valea Dorului si cu imaginea acelui albastru intens si senin al cerului.

Mai greu a fost cu coborarea, partiile serioase fiind inchise din cauza pericolului de avalanse, asa ca am pornit cuminte pe Drumul de Vara, care s-a dovedit in primul rand un drum (si astea au prostul obicei de a avea curbe de nivel lungi si portiuni de urcare, neindicate pentru placa) si apoi unul de vara, cu smocuri de iarba, bolovani, stanci si tot tacamul, mai ca incepusem sa ma uit dupa floricele. Iar partea finala, renumita Partie Noua, ar putea fi redenumita Partia Oribila: aglomerata, proasta, poate ca singurele locuri unde nu erau gheata si pietre erau cele cu pamant. O experienta pe care nu tin s-o repet nicicum!

Azuga 
Pentru ca in ziua respectiva (duminica) toate instalatiile din Poiana erau nefunctionale, nu numai ocazionalii turisti de week-end, ci si brasovenii s-au indreptat spre Valea Prahovei, risipindu-se printre statiuni. Azuga a fost o alegere buna, locurile cu telegondole sunt intotdeauna cele mai prietenoase cu multimile, urci repede, nu pierzi prea mult timp cu cozile, iar cele doua partii, Cazacu si Sorica, sunt suficient de lungi si late pentru a satisface pofta de alunecat pe ele :) Si se prezinta in conditii destul de bune, chiar daca nu perfecte, mai o bucata de gheata, mai un mic damb, dar nu ma plang, se poate mult mai rau, dupa cum am vazut in Sinaia.

Si aici, ca si acolo, exista partii private, insa cea de langa Sorica, cu teleschi, este facuta cu cap, izolata, fara legatura cu traseul normal al partiilor mari, astfel incat nu incurca pe nimeni. Oricum n-as avea ce sa caut pe ea, dar ideea de "interzis cu placa" ma irita un pic, placa nu e sanie, domnule administrator, poti cel mult sa-i spui ratrac si asta nu e interzis pe partiile de schi :). 
Mi-a placut mai mult pe Cazacu, mai putin aglomerata si cu zapada mai afanata decat Sorica, ca sa nu mai spun de temerara coborare de pe varianta principala, cea neamenajata, pe unde nu se avanta mai nimeni si zapada era cum a dus-o vantul, ceea ce pentru cei doi snowboarderi nu era chiar foarte rau, dar pentru schiorul care-i insotea, si care a venit de altfel cu propunerea, s-a dovedit cam chinuitor.
Am ratat de data aceasta Predealul, de la distanta se vedea bine partia, cu multa zapada si neaglomerata, dar nu am detalii.
Repriza de schi s-a incheiat, va ofer ca bonus 3 imagini din Brasov, Strada Sforii (mai degraba un coridor considerat cea mai ingusta strada din Europa, construit in secolul 17 pentru a inlesni accesul pompierilor), Sinagoga si Poarta Schei.




Si gata cu sportul, trec din nou la stadiul pasiv! Ma duc sa-l vad pe Shaun White luand al treilea titlu olimpic la halfpipe si poate si pe primul la slopestyle. Asta daca nu se intampla vreo nefacuta cu gruparile teroriste care tot ameninta Olimpiada!

luni, 3 februarie 2014

Marturia regelui Albaniei


Andrew Nicoll - Daca citesti asta inseamna ca am murit

Ati auzit vreodata de Otto Witte? Eu nu, pana n-am citit cartea despre care va voi povesti aici. Dar individul, cat se poate de real, se pare ca a fost un tip fascinant: si-a inceput cariera in circ la opt ani, ca dresor de lei, a devenit apoi acrobat si showman, calitate in care ar fi istorisit, oricui binevoia sa-l asculte, o multime de povesti incarcate de magie, pretinse a fi desprinse din propria sa viata. Mitoman, un aventurier fara limite sau un om plin de fantezie, care dorea sa le infrumuseteze celorlalti viata purtandu-i prin lumi nebanuite? Nimeni nu stie. Dintre povestirile sale, s-au pastrat relatari despre cele privind modul cum a devenit seful unui trib african de  pigmei gratie scamatoriilor cu care l-a impresionat, cum ar fi fost aproape sa fuga impreuna cu o printesa a Etiopiei, cum ar fi candidat, in 1925, la presedintia Germaniei si, cea mai celebra, aceea a incoronarii sale pentru cateva zile ca rege al Albaniei, prezentata, printre altele, intr-un ziar din 1959. Titlul de "fost rege al Albaniei" apare si pe mormantul sau din Hamburg (a murit la exact 45 de ani de la pretinsa data a incoronarii, 13 august 1913), dupa ce a fost autorizat sa-l aiba inscris si in cartea de identitate.
Din perspectiva acestui incredibil personaj este scrisa cartea cu titlu atat de intrigant, ca intreaga istorie de altfel. Este razboi, Otto e singur sub ploaia de bombe, in Germania. Isi simte sfarsitul aproape si, ca sa nu-i dispara cu totul amintirea existentei ori poate ca sa-si mai abata gandul de la spaima fiecarui moment in care simte suieratul unui nou obuz in apropiere (niciodata cel fatal, pe acela se pare ca nu-l auzi din cauza traiectoriei, pretinde el, nu stiu cat de adevarat o fi, dupa cum nu stiu cat de adevarat ar fi orice din ceea ce ne povesteste) sau doar fiindca-si aduce aminte de Prizonierul din Zenda, "un film pe cinste", care are de toate, actiune, romantism, suspans, intamplari neprevazute, ne va spune propria sa varianta a filmului, aceea in care acrobatul din Hamburg, aflat la Budapesta, afla ca Albania s-a desprins de Imperiul Otoman si-si cauta rege, candidatul fiind unul dintre nepotii sultanului, printul Halim Eddine. Este suficient ca Otto sa-i vada poza intr-un ziar: aceeasi mustata stufoasa, aceleasi trasaturi cu ale lui. Planul a incoltit deja si, impreuna cu inghititorul de sabii Max (pe care istoria il recunoaste drept partener al lui Otto in aceasta aventura) si alte personaje, ca doar ne-a promis ca vom avea si romantism, porneste spre tara despre care nici macar nu stia unde se afla pe harta. 
Ce urmeaza este o carte plina de haz, care nu se ia deloc in serios, isi lasa subiectul sa zburde liber sub pana plina de talent a acestui jurnalist scotian aflat la cel de-al treilea roman al sau. De la descrierile locurilor pe unde-i poarta pasii pe eroi, la situatii suprarealiste, precum camila care primeste in gara din Budapesta un intreg vagon cu tot confortul, de la finele observatii social-politice ascunse sub stratul de aparenta superficialitate a eroului, o combinatie de Casanova cu Munchausen, totul este hilar, absurd, tonic si imprevizibil. Printre personajele cartii apare deghizata - eu n-am avut nicio banuiala pana cand identitatea nu i-a fost oficial dezvaluita de autor - chiar si Mata Hari. 
Cartea asta, spre deosebire de multe dintre recomandarile mele din ultima vreme este una tonica, plina de viata, de bucuria de a trai fara prea multe regrete, fara mustrari de constiinta, periculos uneori, aventuros dar pastrandu-ti intotdeauna simtul umorului, facand haz de necaz in situatii ce par fara scapare si transformand neverosimilul in poveste. Este o carte placuta, care sub aparenta light ascunde mai multe straturi de reflectii si meditatii, de la cele despre credulitate, traditii, organizare politica pana la o intrebare care ma framanta in continuare: ce-o mai fi facand in zilele noastre Albania? Voi mai stiti ceva despre tara asta? Mai exista? UE nu pare sa fi auzit de ea, vecinii o ignora cu desavarsire, locuitorii care au putut au plecat demult prin Italia... O mai fi ramas vreunul pe acolo?! In afara de cartea de fata care seamana cu un banc bun cu albanezi si cativa sportivi pierduti in anonimat pe la Olimpiade, chiar ca nu mai stiu nimic.

duminică, 2 februarie 2014

Ce poti face cu patru milioane de coroane

Flickering Lights / Blinkende Lygter (2000) 

Si anume cam cinci sute si ceva de mii de euro. In primul rand, poti sa fugi, mai ales daca e vorba despre niste bani furati. Sa speri ca vei ajunge departe, departe, din Danemarca pana la Barcelona, dar sa te zgarcesti la transport si sa cumperi un van ca vai de el care te va lasa in mijlocul pustietatii, inainte sa fi iesit din tara. Apoi sa te gandesti ca poate n-ar fi un lucru rau ca tu, un gangster cu pretentii care n-ai studiat nici macar manualul infractorului incepator,  sa te ascunzi de cei care, la un moment dat, te vor cauta sa-si recupereze banii. Caci banii sunt furati de niste infractori marunti din prada unor baieti care se presupune c-ar fi ceva capi ai mafiei locale. Cei patru, apropiati de profilul white trash-ului american, se refugiaza intr-o cabana abandonata din padure unde, in lipsa de altceva mai bun, incep sa se culturalizeze: care mai citeste o carte, care se uita la serialul preferat a mia oara, care descopera, ca tot danezul, placerea suprema a vietii in mijlocul naturii, vanatoarea. Da, nici aici nu scapam! Arne (Mads Mikkelsen) vaneaza orice, de la pasari si animale mici, pana la... vaci :) Dar e scuzabil, ca-i un nebun care n-are cum sa nu-ti devina simpatic, cu toata psihoza lui de comedie neagra!
Intre timp, leaderul grupului, Torkild (Soren Pilmark) incearca sa-si pastreze prietenii cat mai putin vizibili. Cam greu cand unul e obsedat de vanatoare, celalalt de iubita lui si al treilea, ranit, de droguri. Cum ar putea fi feriti de localnicii curiosi care incep sa dea tarcoale locului?! Construind un alibi pentru prezenta celor patru in casa parasita din padure.
Si acum sa parasim pentru o clipa teritoriul filmului pentru o scurta discutie despre fizica. Nu va fie frica, nu ma pricep nici eu, dar Google stie orice cand il intrebi, asa ca l-am intrebat de ce palpaie luminile si mi-a raspuns prompt. Iar printre multele explicatii, exista cateva care chiar se potrivesc cu filmul de fata: in primul rand, se poate intampla atunci cand o conexiune a unui circuit cedeaza, devenind un punct de rezistenta inalta ce provoaca o supraincalzire. Ori poate un comutator care nu mai raspunde corect comenzilor sau fiindca tensiunea e prea mare sau oscilanta acumulata in aparate. Mai e o explicatie mai poetica a titlului prin film, dar mie imi plac mai mult astea (pseudo)stiintifice fiindca se potrivesc bine cu eroii nostri. Fiecare a trait intr-un moment al copilariei o experienta revelatoare, care i-a schimbat destinul, trimitandu-l pe un drum unde avea sa-i intalneasca pe ceilalti trei. Pentru toti, ceea ce au ajuns a fost consecinta unei rabufniri, a unei acumulari de tensiune, a unor lumini ce palpaiau de mult timp in sufletul lor in formare, ce si-a gasit vindecarea si alinarea in altii asemenea lor. Oricat de diferiti sunt cei patru, oricat ar tinde fiecare spre implinirea propriilor aspiratii, nu pot functiona decat impreuna, pentru a-si compensa supratensiunile unul celuilalt, pentru a se ridica reciproc si a merge mai departe impreuna.
Este interesant si captivant modul cum vireaza filmul de la inceputul tipic productiilor cu gangsteri spre un road movie ce se va sfarsi in padurile Danemarcei, de unde incep thrillerul psihologic si comedia neagra... Nu stiu, e greu spre imposibil de incadrat intr-un gen, dar este excelent scris si jucat, chiar daca de la un punct incepi sa anticipezi finalul, daca nu l-ai perceput deja in primele cadre ale filmului, iar schimburile de replici ale personajelor sunt savuroase.M-am amuzat copios, eu care nu prea rad la filmele care se straduiesc prea tare sa te faca sa razi. Dar cel de fata nu se straduieste deloc, totul este spontan si-i iese de minune.
Violenta este generata intotdeauna de traume adanc inradacinate si imbraca forme greu previzibile. Dar nu prea ai timp sa te gandesti pe parcurs la mesajul serios din spate,o sa ai timp destul sa-l rumegi dupa, fiindca te poarta intr-o lume cu accente de Tarantino unde absurdul situatiilor si scenariul spumos te cuceresc. Nu vreau sa spun mai mult, vedeti-l!
Voiam sa scriu despre o carte, ca s-au adunat cateva, simpatice, interesante sau chiar bune, dar nu ma pot opri din filme daneze. Am deschis cutia Pandorei si tot dau dintr-unul in altul, ca se leaga, fie printr-un actor, fie printr-un regizor, fie printr-un subiect oarecum similar dar altfel povestit!