vineri, 13 octombrie 2017

In loc de bun ramas

Am inceput acest blog acum vreo 6 ani, parca tot toamna era, daca-mi aduc bine aminte, cu seninatatea si sinceritatea cuiva care stie ca isi sopteste singur in propria ureche cuvinte pe care nu le aude altcineva. Am ratacit pe coridoarele prafuite si pustii ale unei blogosfere tot mai plapande, am aflat ca viata este in alta parte, o parte de unde lipsesc si unde nu tanjesc deloc sa fiu. Am deschis din cand in cand cateva usi insirate de-a lungul acestui coridor (pe unele mai des, pe altele mai rar, fara sa simt nevoia sa afisez care ar fi acelea, sa-mi fac ceea ce se numeste un blogroll) si am gasit dincolo de ele cativa pasionati de carti ori care cern lumea in care traiesc prin filtrul literaturii, ingropati, ca si mine, in gandurile lor, in rare cazuri starnind cate o discutie, un schimb de opinii, mai mult cand au zgandarit orgoliul vreunui autor roman care s-a simtit atins in propriul narcisism de impresiile lor de lectura (si cum nu ma feresc de exemple, spun si nume, Lucian Dan Teodorovici mi se pare un astfel de autor si nu tin sa-l mai citesc, desi Matei Brunul mi-a placut intr-o anumita masura, pentru ca reactiile omului la opiniile cititorilor sai tind sa-mi contamineze perceptia scriitorului, mai bine evit). 
Blogul este si el o forma de narcisism si de expunere. Simplul fapt ca vrei sa spui ceva inseamna ca tu consideri ca ai ceva de spus care ar putea sa intereseze si necunoscuti. Faptul ca si spui iti poate aduce, deopotriva, laude si critici, prieteni si dusmani. E un mod de a te valoriza prin perceptia celorlalti. Nu m-am simtit confortabil cu asta, pe masura ce numarul de vizitatori crestea, crestea si impresia mea ca as comite o impostura, ca incerc sa conving oamenii sa priveasca in aceeasi directie ca si mine. Si cine sunt eu? de ce as face asta? Intr-o epoca in care multi sunt ahtiati dupa like-uri si share-uri, pare o prostie sa gandesc asa, insa asta e realitatea mea, una paralela cu a majoritatii. Am ajuns sa am mai multe vizualizari decat as fi gandit sau as fi dorit... Este un lucru intrucatva magulitor, dar vanitatea tine si ea de contradictiile naturii umane, ca sa nu mai vorbesc de cele multe ale naturii mele. Impreuna cu vizibilitatea, au aparut si intrebarile legate de identitatea autorului blogului, impartasita initial doar catorva persoane. De asta ma temeam, asta detest, se pare ca in mediul virtual, unde te gandesti ca poti sa-ti pui o masca, sa fii oricine doresti, intereseaza, mai mult decat ce spui, cine esti, transparenta tinde sa se insinueze chiar mai mult decat in viata reala, incat se ajunge la situatia trista ca prietenii sa afle online ce mai faci si sa se considere suficienta socializarea virtuala... 
Nu imi voi cumpara bilet catre dictatura Facebook, cea care tinde sa contamineze gandirea si sa o transforme in cifre de audienta, asa cum au facut multi care au parasit blogosfera sau oscileaza intre cele doua, dar nici sfera asta, chiar asa intima si oarecum depopulata,  nu mi se mai pare atat de calda si confortabila pentru prezenta mea insignifianta. Am stat si m-am gandit: oare am de spus vreun lucru pe care nu l-au formulat mai bine altii inaintea mea? Oare nu-mi sunt suficiente pentru asta jurnalele si agendele pe care nu obosesc niciodata sa le cumpar desi scriu din ce in ce mai rar si mai putin de mana? Voi continua poate sa-mi fac scurte insemnari (note to self), ca un reminder al cartilor ce ma marcheaza, de obiceiul asta nu pot scapa, insa imi va ramane ceva mai mult timp pentru noua mea pasiune, invatatul limbii nordice, una ce se va dovedi poate utila candva, daca atmosfera de aici va deveni irespirabila (si lucrurile par sa se dea de-a dura tot mai mult spre est), in ciuda reticentei mele de a ma urni definitiv din familiar si comod. Daca nu... raman doar cu visul unei alte vieti si, ceea ce e sigur, voi putea citi mai multa literatura scandinava, un plus in sine, fara nevoia motivatiei suplimentare. 
Pentru mine blogul nu a fost niciodata un mod de a construi relatii, de a cunoaste oameni (o singura persoana, pe care o indragesc mult si o apreciez si mai mult am cunoscut personal in urma deschiderii blogului, dar firava legatura pare sa se fi rupt, probabil pentru ca in realitate sunt o persoana mai stangace si mai inconfortabila decat las sa se vada din spatele monitorului), iar reticenta mea sociala ma face acum sa pun punct unui capitol. Am inceput sa ma simt ca si cum as intra intr-o camera populata cu necunoscuti, chiar daca e camera mea, si as incepe hodoronc-tronc sa le povestesc ce am mai facut prin vacanta, ce carti am mai citit, ce filme am mai vazut. Incepe sa mi se para pinlig, ca sa ma exprim in limbi straine mai putin umblate :).
Si parca e un pic si senzatia ca un lucru pe care-l fac repetitiv, constant, isi pierde din pasiune si devine un al doilea job, unul pro bono. Incep sa nu mai stiu daca scriu pe blog pentru mine sau pentru cei din jur, cunoscuti sau nu, si asta ma cam deruteaza. Asa ca am hotarat sa-mi pastrez strict pentru mine descoperirile, entuziasmele, obsesiile si frustrarile.  
Nu stiu daca va urma un alt capitol, deocamdata sa zicem ca intru intr-o pauza. Dar stiti cum e in relatiile acelea care incep sa devina sufocante si toxice: "Iubi, hai sa luam o pauza!" Poate e temporara, doar o hibernare pe timp de iarna, dar in cele mai multe cazuri tinde sa fie definitiva... Le multumesc cititorilor, intamplatori sau constanti, care au crezut ca am ceva cat de cat interesant de spus. Voi dezactiva si comentariile, ca sa nu-si faca de cap botzii si inchirietorii de masini prin casuta mea parasita. Sa aveti o viata frumoasa, plina de lucrurile care va aduc bucurie, oricare ar fi acelea! Ne auzim la primavara, peste un an, peste un secol sau niciodata! Vineri 13, a intrat pisica neagra pe blog!

joi, 12 octombrie 2017

In exil


Antonio

Imi este si rusine sa va spun ca abia acum, la aproape 10 ani de la publicarea in limba romana, am ajuns si eu sa o citesc. Dar ma bucur ca am facut-o, pentru ca este una din acele carti cu o deschidere vasta in spatiu, in timp, in istorie, de o frumusete stranie si dureroasa. Saptesprezece povestiri ne poarta prin timp si prin Europa, din Sefarad (asa cum numeau evreii Spania in 1492, an care, pe langa semnificatia sa generala in istorie, pentru evrei are si o alta, anul convertirii fortate sau al exilului, al instranarii de casa) pana in lagarele naziste si tinuturile neprimitoare ale Rusiei.
Firul calauzitor al cartii este plecarea, de bunavoie, prin forta ori fugind din calea terorii, dintr-un loc familiar numit "acasa", dintr-un timp intr-altul, in care fiintele cele mai dragi lipsesc, sau din viata, plecari ce poarta in ele o tristete infinita, despartiri de oameni dragi, de locurile copilariei, de ambianta familiara. Fiecare povestire inchide in ea o meditatie asupra conditiei umane si destinului celor ce ajung sa se simta pretutindeni straini, dar si multa violenta, imbinata cu sacrificiul celor striviti sub greutatea vremurilor. Gasim eroi curajosi si onesti, oameni ce-si poarta cu demnitate povara printr-un timp in care apartenenta la o anumita semintie reprezenta o condamnare la moarte ("esti evreu si stii ce inseamna frica").
Jumatate realitate, jumatate fictiune, istoriile personale ale exilatilor intr-o alta tara sau in gropi comune si morminte fara nume se impletesc dureros, calauzite de gandurile si meditatiile autorului, ce-si croiesc spontan un drum caruia asocierile si intalnirile intre personaje ii asigura continuitatea. Nu este doar o alta carte despre persecutia nazista, tangential amintita, mai mult un drum emotional, catre inima cititorului, dar si unul lucid, catre mintea sa, ambele presarate cu secvente ce au ca punct comun durerea, absenta: oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni ce-si amintesc de tinutul natal, iubiri ce se consuma pe fuga, intre doua trenuri, sau care nu ajung sa fie niciodata exprimate, prin gari, aceste simboluri ale provizoratului ori ale intalnirii cu destinul.
Si mai exista un punct comun, Kafka. Motto-ul cu care se deschide cartea este din Procesul, cu al carui autor ne vom intalni, in diverse forme, pe parcursul povestirilor: este mentionata iubirea sa cu Milena Jesenska, una consumata mai mult virtual, prin scrisori, decat in rarele intalniri intre doua trenuri; apoi asteptarea fictionala lui Josef K. este invocata in contextul asteptarii reale a familiei Buber-Neumann a intalnirii cu un mecanism al puterii ce ii va inghiti; in lagarul de la Ravensbruck, Margarete Buber-Neuman va gasi consolare in povestirile lui Kafka, pe care Milena Jesenska avea sa i le depene pentru a o ajuta sa supravietuiasca. Ea a supravietuit, Milena nu. Intalnim din loc in loc fragmente din scrisorile lui Kafka.  Intalniri reale, intalniri literare, se confunda intr-o carte in care, pe langa firul fiecarei istorii in parte, se ascund fire intretaiate, continuate dintr-o povestire in alta, unele in suspensie, plutind prin memoria tot mai subreda, precum aceea a unui fost cizmar, protagonistul unuia dintre episoade.
Sa spui ca sunt 17 povestiri este putin. In primul rand, ele nu urmeaza firul liniar, obisnuit, al unei naratiuni, ci imbina fictiunea cu fapte consemnate istoric, corelatii si conexiuni nu intotdeauna intuibile la prima vedere si reflectii eseistico-filozofice ale autorului, trece brusc dintr-un colt in altul de lume, jongleaza cu persoana si timpul relatarii, cu stilurile si perspectiva, de la cea directa, intima, subiectiva, la cea indepartata, obturata parca de valul istoriei ori de trecerea timpului. Si e fascinant cum, vorbind despre un popor si o istorie, ajunge sa vorbeasca, totusi, atat de mult despre Spania: in povestirile sale deslusim Madridul (Olympia sau Oriunde te-ai duce), coasta insorita a Mediteranei (Berghof), cartierul Alcazar din orasul natal al autorului, Ubeda, fragmente de istorie si imagini ale celui care a fost Garcia Lorca. Recunosc ca, fiind o atat de mare bogatie de informatii si secvente cu incarcatura emotionala, mi-a fost greu sa focusez mai mult de vreo 2-3 fire recurente, sa le urmaresc strecurate printre alte intamplari sau meditatii. Pe Lorca l-am pierdut si l-am regasit, la fel si pe Willi Munzenberg, apropiat al familiei Neumann, in fuga sa prin Franta, pe cati altii poate i-am scapat din vedere... Cartea asta, cu siguranta, nu se poate sa o citesti o singura data si sa crezi ca ai cuprins-o cu totul la prima lectura. Se misca, respira, isi schimba perspectivele in functie de momentul (si poate locul) cand (si unde) o citesti.  Si uneori iti da impresia ca ti se adreseaza direct, ca si cand te-ar cunoaste de o viata:
"Esti oricine si nu esti nimeni, acela pe care il inventezi tu sau ti-l amintesti si pe care il inventeaza si si-l amintesc altii, cei ce te-au cunoscut demult, in alt oras si in alta viata, si carora le-ai ramas in minte ca o imagine incremenita a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ti se par bizare si chiar iti displac cand le revezi din nou dupa niste ani. Esti acela ce-si imagina un viitor iluzoriu care acum ti se pare pueril, si care a iubit atat de mult niste femei de care acum nici nu-ti mai aduci aminte, si cel ce te rusinezi de ce ai fost, cel ce ai fost uneori fara ca nimeni sa stie. Esti ceea ce altii, chiar acum, undeva, vorbesc despre tine, si ceea ce cineva care nu te-a cunoscut povesteste ce i s-a povestit, si ceea ce cineva care te uraste isi imagineaza ca esti."

marți, 10 octombrie 2017

Un om si elanul lui


Erlend Loe - Doppler

Chiar nu este vorba despre mine si despre elanul pe care mi l-am luat ca sa citesc o carte intr-o limba din care inteleg poate mai putin de 50%, adica structura gramaticala si un fond destul de limitat de cuvinte. Dupa ce am esuat lamentabil printre intorsaturile de fraza ale lui Knausgård si printre cuvintele care tind sa cred ca au reprezentat pentru autor provocarea de a folosi intregul lexic norvegian, am zis ca nu este cazul sa ma arunc in slavile limbii, sa incep cu ceva mai usurel. Doppler s-a dovedit alegerea perfecta: propozitii scurte si alerte, juxtapuse in fraze clare, neintercalate, cat sa nu perturbe firul narativ intr-un mod care sa ma descumpaneasca, un subiect deopotriva amuzant, induiosator si care ofera o imagine ironica a societatii norvegiene, dimensiuni prietenoase. Ultimul nu a fost niciodata pana acum un criteriu pentru mine, dar cand citesti pentru prima data o carte intr-o limba nou invatata, conteaza sa stii ca nu te vei rataci printr-o intreaga padure care a fost taiata ca sa fie publicata cartea si iti da o senzatie de progres sa vezi ca, la pagina 40, esti deja la sfertul ei :).
Doppler mi-a fost recomandata in libraria Norli, unde m-am repezit cu o lista mentala alcatuita din autori care s-au tradus la noi, manuale de invatare a limbii pentru straini, dar si cu deschidere catre sugestii. Librarul mi-a spus ca este amuzanta, eu aveam sa descopar ca e si foarte norvegiana, in modul acela care imbina rezerva si retinerea fata de oameni cu deschiderea si compasiunea fata de animale. Ce vreti, si eu iubesc mai mult animalele decat oamenii, poate si pentru ca au un comportament mai previzibil, stiu sa ma adaptez mai usor cerintelor lor! 
Doppler, un barbat casatorit, cu doi copii si al treilea pe drum, constata dupa moartea tatalui sau ca viata printre semeni a devenit sufocanta, asa ca decide sa se mute in padure. Un timp, mai face cate un raid prin magazia unei familii de la baza dealului, dar dupa ce proprietarul pune lacat si sistem de supraveghere, se vede nevoit sa isi asigure altfel traiul. Asa ca incepe sa traiasca asemenea culegatorilor si vanatorilor din vechime. Prima si singura lui victima (episod neplacut ce deschide cartea) este un elan, al carui pui, ramas orfan, incepe acum sa-l urmareasca pe ucigasul mamei sale ca pe inlocuitorul ei. In lipsa altui partener de conversatie, Doppler (un ursuz traznit ce ascunde, dincolo de stratul scortos, resurse bogate de duiosie si afectiune) ii tine lungi discursuri, ii aplica elanului sedinte de psihoterapie, isi justifica faptele si alegerile in fata lui si, prin el, in fata cititorului ce-l descopera treptat. 
Ar fi putut usor sa cada in monotonie, dar nu se intampla asa, pentru ca vocea lui Doppler seamana cu cea a unui actor de stand-up comedy ce-si presara discursul serios cu glume, cu naivitatea, naturaletea si franchetea unui om care nu are nimic de ascuns. De reprosat, isi poate reprosa moartea mamei tanarului sau protejat patruped, insa isi gaseste circumstante atenuante intr-un savuros discurs despre soarta elanilor, in care indreapta sageti impotriva celor ce-si gasesc scuze si motivatii in uciderea animalelor, din care redau un fragment din versiunea engleza, fara de care nu as fi putut sa-i dau de capat cartii, pentru ca nu pot inca sa ma misc independent in limba asta, am nevoie de carje romanesti sau englezesti:
"I explained, in pedagogical manner, that while humans had hunted elk for thousands of years, it wasn't for fun but borne of simple necessity. And if the elk stock had been allowed to multiply uncurbed it would have had catastrophic consequences, I said, without quite knowing what i was talking about, but i thought i had heard or read about this somewhere, so that's why i said it, and i said that when there are too many elk, then they spread diseases, mental as well as physical, and in the end what you get is a really unpleasant atmosphere in the forest. Just imagine it, i told the calf, who by the way ought to have a name, I'll have to find it one, but i told it to imagine the situation: row upon row of plague-ridden, mentally ill elk fighting over food and running around in all directions mooing and bellowing, breaking the laws of the forest and elk etiquette in a most degrading manner. No one wants that. That was why my forefathers hunted elk, and that's why we hunt elk today, I said.
Ceva mai tarziu, elanul va primi si un nume: "Elanul ar trebui sa se numeasca Bongo, dupa tatal meu(...)". Chiar daca pe tata nu-l chema Bongo, elanul trebuie sa se numeasca Bongo dupa el. Uneori e bine sa fii deschis la asemenea asocieri".  Iar eroul va capata multi (si uneori nedoriti) prieteni.
Premisa cartii, epifania lui Doppler in momentul caderii de pe bicicleta, la scurt timp dupa moartea tatalui sau pe care nu l-a cunoscut niciodata cu adevarat si plecarea in padure genereaza o alta forma literara de a negocia cu absurdul existentei, una in care reflectiile negre despre conditia umana iau forma ironiei si a umorului. Iesind din cercul rutinei cotidiene si razvratindu-se impotriva zgomotului de fond care nu doar ii bruiaza viata, ci ajunge sa i-o sufoce (presiunea resimtita in raport cu munca, obligatiile sociale, copiii), vocea lui Doppler ne poarta intr-o societate a consumului, a aparentelor, a oamenilor incapabili sa mai asculte, a nevoii de comunicare ce nu se mai poate satisface decat in compania necuvantatoarelor sau a hobby-urilor solitare. Adica in societatea de azi, nu doar de acolo, ci de pretutindeni. Ne prezinta situatii aparent imposibile (conversatiile cu elanul, venirea protagonistului direct din padure la gradinita fiului si la sedinta cu parintii a fiicei, unde scandalizeaza cu viziunea si conceptiile sale, intalnirea foarte placuta cu un hot care intrase sa-i fure din casa in singura noapte petrecuta la domiciliu de cand a luat hotararea de a se muta si multe altele) cu haz si cu o dezinvoltura ce ne ajuta sa intelegem ca uneori cei care se declara mizantropi sunt mai plini de umanitate decat aceia ce-si afirma sus si tare iubirea pentru semeni (de fapt numai pentru aceia asemenea lor).
O carte light la prima vedere, care in momentul lecturii te face sa razi, dar parca nu e rasul tau... Are o adancime ce ti se dezvaluie ca si cum pojghita fina de umor de la suprafata s-ar rupe si ai cadea in haosul vietii zilelor noastre. Mi-ar placea sa o vad tradusa si in limba romana, sa se bucure cat mai multi cititori de aceasta mica perla literara.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Iubire si impostura


The Handmaiden (Ah-ga-ssi) (2016) 


Spun din nou, in caz ca mai are cineva dubii: The Handmaiden nu este The Handmaid's Tale, serialul inspirat de cartea lui Margaret Atwood. Este un film al lui Park Chan-wook, regizorul coreean din creatia caruia cel mai cunoscut film pe plan mondial ramane, probabil, Oldboy, parte a Trilogiei Razbunarii. 
Va spun sincer, cand am inceput sa-l vizionez nu stiam la ce ma uit, dar auzisem ceva ecouri de la Cannes-ul de anul trecut (prudente, cat sa nu primesc spoilere, detest cand se intampla asta si ocolesc cronicarii in cauza) unde a avut premiera, in plus nu refuz niciodata un thriller coreean. Pe scurt, o tanara sarmana primeste de la un smecheras cu tot soiul de afaceri obscure legate de prostitutie  si inselatorii misiunea de a deveni camerista unei mostenitoare bogate. Rolul ei este de a o face pe aceasta sa se indragosteasca de cel care o plaseaza, pretins "Conte", pentru o suma importanta. Insa intre cele doua femei ajunge sa se creeze o relatie in care minciunile si sentimentele reale (alea care nu duc la o familie traditionala) se amesteca, nuantata si plina de umbre, mister si erotism. Tanara bogata traieste impreuna cu unchiul sau, o prezenta tiranica, un colectionar de carti, ce se va dovedi pasionat de fapt doar de literatura erotica, organizand la resedinta sa lecturi cu public. Este foarte interesanta alternanta  registrului oriental cu cel occidental in domeniu, nu m-am gandit pana acum sa fac o comparatie intre Marchizul de Sade si, de exemplu, O mie si una de nopti, fiindca literatura erotica asiatica nu am citit, dar cea araba este pe-acolo. Cand vezi limbajul simplu, straightforward  cu "cock" si "pussy" alternand cu "poarta de jad" si alte metafore, intelegi de ce occidentalii au o tendinta mai accentuata spre porno iar orientalii spre erotism, de ce masculul occidental are un fetis legat de asiatica misterioasa. 
Desi e o adaptare a unui roman european (Sarah Waters - Din varful degetelor, tradusa la noi la Polirom), are o atmosfera orientala, plina de senzualitate si echivoc. Lui Park Chan-wook, care a contribuit si la scrierea scenariului, ii plac teribil intorsaturile de situatie, cred ca de aceea a si ales romanul plasat in Anglia si l-a transpus in Coreea de Sud, este pe profilul lui. Isi pune spectatorul in fata schimbarii de planuri si perspective, reia evenimentele din punctul de vedere al altui personaj, creand un joc de oglinzi care poate parea pe alocuri redundant, dar ajuta mai bine la intelegerea modului in care se creeaza si se desfac aliantele dintre personaje. Indiscutabil, poetica vizuala este prezenta, nu pot sa fac o comparatie cu cartea, pe care nu am citit-o (am inteles ca plot-ul se desparte radical de carte in momentul cand intram in partea a doua), insa atmosfera aceea exotic-orientala cu lesbiene asiatice care creeaza vise umede publicului european prinde! Plasandu-si actiunea in Coreea anilor '30 ai secolului trecut, in timpul ocupatiei japoneze, arunca si o privire tangentiala asupra raporturilor de puteri si relatiilor dintre cele doua natiuni. 
Nu este un film scurt, in cele vreo doua ore si jumatate poate sa oboseasca pe alocuri, sa para repetitiv, pentru  ca am vazut deja ceva si vedem din nou dupa aceea secventele prin prisma unui alt personaj. Dar are un aer rafinat si intrigant, ce te face sa vrei sa continui, sa aprofundezi relatiile create intre cele patru personaje principale (mostenitoarea, unchiul sau, servitoarea si Contele), trei perspective diferite ce delimiteaza cele trei parti ale filmului. Si mai are o estetica vizuala ce te duce cu gandul la romantismul de secol XIX, cu o fantoma, un castel-inchisoare cu incaperi interzise, decoruri luxuriante, realitati paralele, rasturnari de situatie (in ciuda faptului ca intr-un punct incepi sa ai certitudini, ele se pot dovedi gresite), are nebunie, perversiune (nu atat sexuala, desi contine scene erotice si sado-maso, ci mentala), momente extreme si tensiune, o tensiune erotica ce pluteste tot timpul, dincolo de intrigi si rezolvarile lor.  Less porn, more erotic!

joi, 5 octombrie 2017

Nimic despre dragoste


Javier Marías - Indragostirile

Desi am cumparat cartea de cand a aparut, parca nu mi-a dat inima ghes sa ma apropii de ea, cu toate ca Marías se numara printre scriitorii carora le citesc cam tot ce s-a tradus. Mi-a ramas doar Chipul tau, maine, trilogia din care imi lipseste primul volum, asa ca stau cu celelalte doua asteptand inceputul, s-o reedita vreodata :). De curand, am aflat ca autorul este rege si asta e povestea pe care vreau sa v-o impartasesc, citita intr-o carte a unuia dintre cei pe care i-a numit duci. 
Pe undeva prin Arhipelagul Antilelor exista o insulita nelocuita, pe numele ei Redonda. Are vreo 3 kilometri patrati si Wiki ne-o arata cam asa: 
Adica o stanca iesita din mare, singura si pustie. In 1865, un bancher de pe o insula din vecinatate, Matthew Dowdy Shiell, a cumparat-o si a rugat-o pe regina Victoria sa o declare regat autonom. Nevazand vreun pericol pentru integritatea domeniului colonial britanic, regina a fost de acord si bancherul respectiv s-a incoronat ca regele Matthew, urmat apoi, la moartea sa, de fiul lui, M.P. Shiel, un scriitor cu anumita notorietate - zice-se - in randul celor foarte pasionati de SF, eu nu-l cunosc, care a domnit asupra insulei in pace si prietenie cu pescarusii sau ce supusi va fi avut pana in 1947, dupa ce a fost uns rege in cadrul unei ceremonii de catre episcopul din Antigua. De la moartea sa, insula a mai avut cativa regi, fiind revendicata de diferiti pretendenti. Unii si-au vandut titlul, altii l-au transmis mai departe prin mostenire, iar in 1997 ultimul monarh a abdicat in favoarea lui Marías. Toata povestea asta are o doza de nebunie, insa scriitorul a intrat in joc si a inceput sa numeasca in stanga si in dreapta diferiti duci: ducele de Megalopolis (Francis Ford Coppola), ducele de Trémula (Almodovar), ducesa de Ontario (Alice Munro), ducele insulei din ziua de ieri (Umberto Eco), cel de la care am aflat toata tarasenia (U. Eco - Cronicile unei societati lichide). 
Nu stiu, dar cumva faptul ca am aflat lucrurile astea (alaturi de cateva impresii de lectura nu entuziaste, dar favorabile, ale altor bloggeri) m-au starnit sa citesc cartea careia ii tot dadeam tarcoale cu scepticism, nu ma intrebati de ce, pur si simplu nu emana spre mine o aura pozitiva, desi e un autor caruia nu i-am refuzat pana acum ofertele literare, mi-era frica de o dezamagire. Dar altfel privesti cartea unui rege :)! 
Si spune regele undeva, spre sfarsitul volumului: "Ce ni se povesteste ne ramane incorporat si incepe sa faca parte din constiinta noastra, chiar daca nu credem sau suntem siguri ca nu s-a intamplat niciodata, este doar nascocire, aidoma romanelor sau filmelor..."
Mie mi-a ramas incorporat cel mai mult, dintre romanele sale, Maine in batalie in batalie sa te gandesti la mine. Si tot ce am citit dupa aceea, in afara de Romanul Oxfordului, oarecum diferit, s-a raportat la aceasta carte. Iar Indragostirile are ceva din ea. Porneste de la acelasi punct, momentul cand naratoarea (aici perspectiva este una feminina) afla de moartea unui barbat pe care nu l-a cunoscut de fapt in realitate. Acolo, un barbat era destabilizat/intrigat de moartea unei femei pe care abia o intalnise, in momentul cand se pregateau sa faca dragoste. Aici, o femeie afla despre moartea barbatului din ceea ce ea numea "perechea perfecta", cuplul pe care il admira zilnic de la distanta intr-o cafenea. O cunoaste pe vaduva si apoi intra mai adanc in intimitatea mortii si  a vietii celor ramasi in urma victimei (pentru ca despre o crima este vorba), in hatisurile acestei intamplari, cu stilul sau caracteristic, in care trama e prea putin importanta, mai mult conteaza felul in care o imbraca, adaugand straturi peste straturi de reflectii, monologuri interioare, ipoteze si scenarii, oglinzi multiple in care se reflecta adevarul faptelor, cu acea capacitate de a invalui si de a-si purta cititorii in curgerea sinuoasa a frazelor.
Problema e ca, desi scrisul ramane la fel de placut, digresiunile de aici parca nu mai au aceeasi sclipire. Poate pentru ca ideile au inceput sa se repete, sa nu aduca nimic in plus, sa ne ofere ceea ce autorul ne-a mai oferit deja... In plus, naratoarea mi-a devenit absolut antipatica, mi-a dat senzatia ca isi dispretuieste si isi detesta profund munca la editura, referindu-se la domeniul ei de activitate cu termeni precum "un stupid Targ de carte din strainatate" sau "stupida lume editoriala". Ce cauta femeia asta in meseria ei, in viata ei? Si mi s-a parut putin plauzibil ca, oricat de mult si-ar cocolosi o editura propriii autori si le-ar menaja orgoliile, sa ajunga sa le caute si sa le plateasca zugravul ori sa o faca pe consilierul vestimentar, ironizandu-i. Nu pot sa spun ca lectura mi-a displacut, desi m-a enervat pe alocuri, dar nici nu mi-a mai produs entuziasmul altor carti. Iertare, Your Majesty!

marți, 3 octombrie 2017

Ziua lansarii bombei


Kurt Vonnegut - Leaganul pisicii  

Mult timp am trait cu impresia ca citisem Leaganul pisicii, iar imaginea legata de cartea greu digerata in liceu nu se asocia deloc cu Vonnegut pe care l-am descoperit ulterior. Chiar si pentru standardele mele din adolescenta, ceea ce citisem - din fericire, nu mai tin minte nimic in afara de impresia generala - era de o siroposenie lesinata, total diferita de sclipirea ironica a lui Vonnegut. Cand am vazut-o publicata in seria de autor a editurii Art, m-am apropiat de volum cu precautie, dorindu-mi sa-mi infirm acea imagine, mai ales ca intre timp scriitorul a ajuns sa ocupe un loc prin topul 10 al preferintelor mele. Stupoare si bucurie, n-avea nici o legatura! Nu a fost greu sa aflu ca autorul cartii pe care o stiam cu acest titlu era, de fapt, un anume Maurice Baring.  Si asa se face ca nodurile complicate ale lecturii m-au adus intr-un sfarsit in fata adevaratului leagan al pisicii, cel care conteaza. 
Naratorul, numit John sau Iona, asemenea profetului ce a anuntat in Ninive judecata divina si a scapat viu din burta balenei, scrie o carte despre ziua lansarii bombei atomice asupra Hiroshimei. In munca sa de documentare, dupa ce discuta cu fiul cel mic al inventatorului ei (fictivul Felix Hoenikker, al carui model ar putea fi preluat din realitate) si cativa dintre fostii colegi si colaboratori ai acestuia, se vede pus in fata unei noi inventii cu potential si mai mare de distrugere, gheata-9, la care savantul lucrase in ultimii ani ai vietii. 
De la Illium, centrul stiintei si al tehnologiei, pana pe micuta insula din Caraibe San Lorenzo, a carei singura consolare pare sa fie salvarea iluzorie data de o religie a minciunii (scuzati pleonasmul!) ce poate genera fericire, bokonismul, cartea este o demonstratie a iresponsabilitatii ce imbina viziuni suprarealiste cu umorul negru si cu acel cinism ce-i sta bine lui Vonnegut in orice roman al sau. 
Intamplandu-se sa o cartea la scurt timp dupa Oryx si Crake, conexiunea dintre ele a fost aproape inevitabila, pentru ca ambele ajung sa puna in discutie etica oamenilor de stiinta, sa ridice aceeasi intrebare: cat de progresiste si inofensive sunt inventiile? Sunt doua distopii ce-si imping cititorul, folosind resorturile fantasticului, in mijlocul realitatii, al unor viziuni sumbre privind viitorul rasei umane, atunci cand este confruntat cu propriile-i limite de intelegere ale fortelor pe care le ia in stapanire. Verdictul lui Vonnegut, exprimat prin glasul eroului sau, devenit propovaduitor al bokonismului, este unul transant: 
"Ce sanse poate avea omenirea", mi-am spus, "atata vreme cat exista oameni ca Felix Hoenikker, care le ofera jucarii de felul ghetii-9 unor copii marginiti, asa cum sunt aproape toti oamenii de pe fata pamantului?" Mi-am amintit A paisprezecea carte a lui Bokonon, pe care o citisem in intregime cu o noapte inainte. A paisprezecea carte are titlul "Ce poate spera un intelept in ceea ce priveste omenirea, data fiind experienta milioanelor de ani scursi?"
Cartea a paisprezecea se citeste foarte repde. Consta dintr-un cuvant si un semn de punctuatie. Ea suna astfel: "Nimic."
Nu l-am perceput niciodata pe Vonnegut ca pe un autor SF. Ceea ce proiecteaza el in viitor sau intr-un prezent paralel este o imagine ce se detaseaza de cea actuala doar prin modul in care impinge situatia la extrem, declansandu-i potentialul exploziv. In rest, premisele sunt aici, printre noi, in prostia omeneasca, in mainile celor alesi, in amenintarile lansate de o parte si de alta a Oceanului, pe deasupra capului unei Japonii tot mai speriate, in orgoliul de a institui cu forta o anumita religie, in adevaruri ce pot ucide si minciuni ce pot crea iluzia fericirii de a muri in numele lor. Daca echilibrul fragil in care se afla umanitatea se va rupe si totul va ingheta pe un pamant tacut, nu va mai ramane nimeni sa-l citeasca pe Vonnegut. Si ar fi tare pacat!

duminică, 1 octombrie 2017

Aliati sau dusmani


Allied (2016) 
Cu un film a inceput povestea de dragoste dintre Brad si Angelina, cu alt film s-a sfarsit. Tragand cu coada ochiului la rating-ul IMDb, perceptia generala este ca filmul de final e mai bun decat cel de inceput cu 0,6 puncte. Daca e tradare, macar sa fie de calitate! Pentru mine amandoua-s la fel, si anume mediocre. Bine ca nu m-a manat curiozitatea in focul scandalului divortului si al gossip-ului aferent sa ma duc la cinema si sa studiez la cald chimia dintre Brad si Marillon Cotillard, am asteptat cuminte sa vina pe ecranele HBO-ului, sa-l vad cand credeam ca nu aveam altceva mai bun de facut. Sincer?! Exista multe lucruri mai bune de facut decat sa vezi filmul asta...
Acum, dupa ce toata valva cu Brangelina a trecut, curiozitatea nu se mai lega atat de scandalul iscat, cat de un regizor de la care aveam asteptari (Zemeckis are totusi in palmares un Forest Gump) si actori care, dincolo de barfe si zvonuri, si-au dovedit clasa in cateva filme de-a lungul timpului.
Povestea probabil ca o stiti in mare: incepe cu Brad Pitt parasutat in Maroc in calitate de agent secret britanic (doar ca personajul are de fapt radacini canadiene, din partea britanica, dupa cum nu oboseste sa-i repete partenerei sale) unde trebuie sa colaboreze cu o membra a Rezistentei franceze, deja infiltrata, pentru a-l ucide pe ambasadorul german. Cei doi se pretind sot si sotie si reusesc sa fie atat de convingatori incat se conving si pe ei insisi ca se iubesc cu adevarat si, dupa ce isi termina misiunea, se intorc la Londra, unde se casatoresc si au o fiica. Toate bune si frumoase pana cand o pasarica de la serviciul de informatii ii sopteste locotenent-colonelului de aviatie Max (si anume Pitt) ca nevasta nu e chiar cine se pretinde, incepand un joc al suspiciunilor si cautarii de dovezi. 
Ce nu a functionat deloc la filmul asta e ca nu s-a hotarat in ce liga vrea sa joace: bine, in cea siropoasa este evident. Dar care este fundalul? Unul de-ala cliseistic si auto-ironic gen Tarantino cu secvente fierbinti intr-o furtuna de nisip iscata din senin, cu nastere sub bombardamente si avioane cazute pe gazonul de langa casa sau unul de atmosfera, cu rezonante de Casablanca? A iesit o salata lipsita de arome, fara suspans, artificiala ca si punctul de pornire al relatiei lor. Nici chiar in casnicia reala, de dupa plecarea din Maroc, cei doi nu par sa se comporte altfel decat in rolul pe care si l-au atribuit in timpul misiunii. 
In plus, intreaga actiune a unui film care se vrea totusi de actiune pare sa se concentreze in prima jumatate de ora si restul e doar o tragere de timp si de tema. Nu stiu de ce scenariul a vrut atat de mult, si anume sa concentreze un film de dragoste, unul de razboi, unul de spionaj si poate si un thriller in acelasi buget, fiindca nici una dintre directii nu ajunge sa fie aprofundata, totul este tratat foarte superficial, dar flamboaiant vizual. Nu inteleg nici cum s-ar fi putut gandi cineva la o relatie intre protagonisti in afara ecranului cand nici macar pe ecran nu reusesc sa creeze intre ei o pasiune care sa para altceva decat un joc, roluri, asa cum si le-au trasat personajele din primul moment al intalnirii lor. 
Se zice ca tabloidizarea ar fi facut un deserviciu incasarilor, eu cred ca, din punctul asta de vedere, producatorii ar trebui sa spuna "multumesc", pentru ca fara aura creata de barfa nu cred ca ar fi avut nici atatea incasari cate a avut un film pe care il concepusera ca un mare succes si care, asa cum trebuie, dat fiind rezultatul, se va stinge in anonimat.

vineri, 29 septembrie 2017

Oedip, turcul


Orhan Pamuk - Femeia cu Parul Rosu

Anul acesta, Pamuk a revenit cu un roman usor atipic fata de cele cu care ma incanta atunci cand ma tara nesimtite in nostalgia sa pentru un oras in permanenta schimbare sau, si mai demult, in misterioasa si tenebroasa lume a miniaturistilor Imperiului Otoman, in ceea ce ramane pentru mine, in continuare, cartea sa de referinta. De la Ma numesc Rosu pana la Femeia cu Parul Rosu, nu au ramas foarte multe, persista culoarea pasiunii si a sangelui, un (posibil) cadavru pe fundul unui put,  o meserie aproape disparuta, din categoria celor pentru care autorul pare sa aiba o constanta si explicabila fascinatie, pe care i-o impartasesc, de data asta cea de fantanar. La noi cred ca mai sunt sapatori de puturi, mai vad pe cate un stalp un biletel razlet cu "sap puturi, car moloz...", nu stiu daca in zilele noaste chiar mai sapa pana cand vor da de apa sau doar intretin fantanile deja ridicate acum niste zeci de ani, fiindca tehnologia le-a cam dat deoparte. E posibil sa mai existe insa zone cu acces mai dificil, unde fantanile raman principala sursa de apa.
Cem, personajul principal, din perspectiva caruia pare sa se desfasoare intamplarile cartii, este la inceput un adolescent ce-si relateaza momentele formatoare, atat profesional, ca ucenic al unui mester fantanar, cat si sentimental, prin prisma primei experiente erotice. Relatia dintre ucenic si mester este asemenea celei dintre orice discipol si maestrul sau.
"Potrivit Mesterului Mahmut, taina relatiei dintre mester si ucenic aducea cu cea a relatiei dintre tata si fiu. Fiecare mester avea datoria sa-si iubeasca ucenicul, sa-l protejeze si sa-l educe ca un tata, caci, mai apoi, afacerea urma sa-i ramana ucenicului. In schimb, ucenicul avea sarcina de a invata ce avea de facut mesterul, de a-l asculta si de a i se supune. Daca in relatia dintre maestru si discipol se strecurau neiubirea si razvratirea, amandoi erau pierduti, asa cum se petreceau lucrurile si in relatia dintre tata si fiu, iar lucrarea pe care o aveau de infaptuit acestia ramanea neispravita."
Visand sa devina scriitor, dar insusindu-si tainele meseriei de fantanar, Cem isi incepe drumul in viata intr-un mod ce s-ar putea plasa, simbolic, sub semnul lui Oedip. Dupa ce ucide memoria tatalui sau, care il parasise in copilarie, lasand in loc golul, absenta in momentele de cumpana, are o scurta relatie cu o femeie de varsta mamei sale. Legendele (care unesc lumea araba cu cea europeana, mitologia greaca si legenda persana) ii vor trezi amintiri, douazeci de ani mai tarziu, cand va reveni la locul faptelor, asa cum si eu mi-am amintit ca in copilarie citeam despre vitejiile lui Rustem, intr-o carticica aparuta la editura Ion Creanga, fara sa am habar ca era o adaptare a epopeei nationale iraniene.
Cu parere de rau o spun, modul in care Pamuk alege sa reinterpreteze mitul aduce oarecum cu telenovela turca adaptata, asa cum facea odinioara teatrul ambulant din targul unde Cem a cunoscut-o pe femeia cu parul rosu. Bate prea mult moneda pe o predestinare ce-si face cititorii sa anticipeze cu usurinta incotro se indreapta cartea, reia iar si iar subiectul fiilor care-si ucid tatii si al tatilor care-si ucid fiii, pentru a construi o metafora in jurul abandonului si singuratatii. Referintele literare, istorice si religioase converg in acelasi punct, colorate de detalii politice si economice ce nu au anvergura altor romane ale sale.
Nu pot sa despic mai mult firul, fiindca nu vreau sa dezvalui momentele-cheie sau twistul de final, cu schimbarea punctului de vedere. E totusi Pamuk, dar este mult simplificat, tragand de o poveste scurta si putin verosimila, intr-o increngatura a triunghiurilor amoroase de tati-fii-amanti/mame-amante, al carei fir principal nu are ramificatiile si puterea de invaluire a altor romane si imbibandu-si cartea, asa scurta cum e, cu detalii repetitive, pana intr-atat incat se pierde interesul pentru tema si ramane doar cel pentru referinte si detaliile de atmosfera. Sper din tot sufletul ca Pamuk nu a inceput sa se plictiseasca de arabescurile literare si nu se va limita pe viitor doar la triunghiuri...

miercuri, 27 septembrie 2017

Joc de vacanta


Roberto Bolaño - Al Treilea Reich  

Cartea aceasta face parte din categoria "romane care nu ar fi trebuit sa existe". Am mai vorbit despre sentimentele mele impartite legate de cartile publicate postum. Si nu zic de cele neterminate, in care poate autorul lor credea, isi dorea sa le vada publicate, ci de acelea uitate, neglijate, ramase la latitudinea mostenitorilor. Ani intregi au fost abandonate de autor, filele manuscriselor s-au ingalbenit prin sertare, poate pentru ca nu a avut incredere in valoarea literara ori fiindca a simtit ca nu-i mai reprezinta preocuparile de mai tarziu. Pe de o parte, ca cititor, simt ca i-am incalcat intr-un fel intimitatea, cotrobaind prin cotloanele unei minti incapabile sa se mai justifice, sa aiba controlul, si ma incearca sentimente negative legate de aceia care au decis, gasind un manuscris vechi de 20 de ani, sa il publice, incalcand vointa parintelui sau literar. Pe de alta, in cazul asta ma cam bucur ca au facut-o. Fiindca orice noua intalnire cu Bolaño ajunge sa scuze mijloacele. Si stiu ca multe dintre cartile sale au aparut abia dupa ce n-a mai putut sa accepte publicarea lor ori sa se impotriveasca. 
Daca ar fi sa recomand din opera sa o carte mai "de vacanta", una pentru cei care prefera lectura de divertisment, pe aceasta as alege-o, cu scopul nedeclarat de a-i ademeni pe eventualii cititori si spre cartile acelea care trezesc fiori de fascinatie, mirare si oroare. Si nu doar pentru ca incepe chiar ca un roman de vacanta. Nu doar pentru ca este de interes si pentru cei pasionati de istorie, de detaliile campaniilor celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cu adancimile lor strategice si cu intorsaturile lor de situatie. Nu doar pentru ca in peisaj reapare femeia pentru care, cu 10 ani in urma, eroul simtea, adolescent fiind, primii fiori ai iubirii, dezvoltand si o intriga amoroasa. Nu doar pentru ca el este un gamer pasionat, ceea ce poate atrage si cititori ce-si regasesc in el propriile pasiuni nerezonabile, fara limite, transformate de personajul nostru in profesie. El nu se joaca, ci "lucreaza", imagineaza strategii, scrie articole, citeste cam tot ce s-a publicat in domeniu. 
Vacantele sunt acele momente cand, vrand-nevrand, cuplurile petrec mai mult timp impreuna. Evadand din parametrii constanti ai vietii de zi cu zi, ai discutiilor practice si preocuparilor de rutina, se pot suda, in momente ce scot la lumina interesele si pasiunile comune, ori se destrama, accentuandu-se diferentele.
Pentru un cuplu german ce-si petrece vacanta pe malul marii, in Spania, alcatuit dintr-un geek pasionat de boardgame-ul lui si o mondena cu aplecare spre viata de noapte a cluburilor si experimentarea a ceea ce poate oferi o vacanta la mare (soare, bronzat, crearea de prietenii de-o vara), timpul suspendat al vacantei are ritmuri diferite. Pe masura ce Udo se adanceste in strategiile de razboi, Ingeborg incepe sa se simta tot mai neglijata, sa-si petreaca timpul in compania noilor prieteni, iar raceala se insinueaza intre ei. 
"- Da-mi orice razboi sau campanie si am sa-ti spun cum se poate castiga sau pierde, ce lacune are jocul, unde a nimerit-o si unde a gresit designerul, care sunt erorile de desfasurare, ce scala e cea corecta, care era ordinea de batalie originala", spune strategul care nu stie sa-si administreze propria relatie, pe cale sa-si piarda iubita. 
Ceea ce citim aici este jurnalul sau, tinut timp de doua luni. Imi vine sa zic ca e cel mai non-Bolaño Bolaño pe care l-am citit pana acum. Dar nu stiu daca pot sa spun asta, pentru ca nu mai stiu de fapt cine este cu adevarat acest scriitor ce-si construieste aici, cu o structura liniara, deloc complicat de urmarit (in ciuda faptului ca romanul a fost reconstituit din ciornele ramase, partial pe hartie, partial pe computer) o intriga politista ce poarta in ea presimtirea unei tragedii inevitabile. Insa este si ceva familiar, din celelalte volume, oscilatia intre realitate si taramul oniric, o dimensiune initial ludica ce se transforma pe parcurs intr-o incrancenare de forte, la care se ajunge treptat, prin insinuari si aluzii, prin afirmatii in doi peri facute de personaje si acuzatii din care devine tot mai greu sa distingi amenintarile reale. 
Autorul ne pacaleste din nou si aura solara de la inceput (apropo de recomandarea de vacanta!) capata nuante tot mai intunecate, fascinatia se transforma in diabolic. Ne atrage in jocul sau, un joc de-a supravietuirea, o lupta tot mai fatisa si mai incrancenata. Jocul este centrul romanului, ce se desfasoara in paralel cu viata si moartea din lumea reala, o lume construita din comploturi si obsesii. Este metafora care, continand in miezul sau realitatea, capata dimensiuni tenebroase si grotesti, genereaza un suspans ce-si tine cititorii cu sufletul la gura, evoluand cu forta unui ciclon care te ia pe sus si te transporta in lumea scriitorului, una deloc confortabila, dar stiti deja ca nu prea-mi plac locurile confortabile, nici plajele aglomerate de pe Costa Brava unde corpurile se prajesc la soare unul langa altul, ca micii sfaraind pe gratar, nici previzibilul caldut. Iar Bolaño ramane autorul care-mi satisface cel mai mult nevoia de neprevazut, de la care nu stiu la ce sa ma astept cand incep o carte. A reusit si de data asta sa transforme amaraciunea si oroarea intr-un joc, sa strecoare nelinistea si angoasa in pacea zilelor de vacanta, sa construiasca personaje secundare memorabile, precum Arsul si frau Else, sa transforme intriga principala, cu tenta de thriller, intr-un fundal din care sa rabufneasca in afara senzatii, sentimente, o frumoasa si dureroasa nebunie.

luni, 25 septembrie 2017

Lumea de dupa

Margaret Atwood - Oryx si Crake

In zonele arctice, temperaturile urca tot mai des vara spre 20 de grade si peste. In cele desertice ale Golfului Persic, au inceput sa depaseasca 50 de grade. Se estimeaza ca in scurt timp (cateva zeci de ani) zona va deveni total nelocuibila. Furtunile si uraganele apar unde nici nu te astepti, iar acolo unde ar fi fost unul la cativa ani acum vin 4-5 la rand. Cei care continua sa nege schimbarile climatice si incalzirea globala traiesc intr-o bula in care sper sa mai poata respira... Cand este vorba de prevedere, prea des adoptam, ca si in cazul bolilor, principiul "nu mi s-o intampla tocmai mie" si ne vedem de viata noastra ca si cum totul este in regula, fara sa incercam sa protejam in vreun fel o natura tot mai bolnava. Se fac proteze smart, experimente genetice, unele in scopuri nobile, pentru a salva vieti, altele pentru a suplini nevoile alimentare (carne sintetica, produsa in laborator, organe pentru transplanturi), se cauta moduri de a implanta tehnologia direct in corpul uman. Nevoia de evolutie ne impinge tot mai departe si nu stim pana unde se va ajuge. Poate e bine, poate e rau, dar asta este situatia in prezent, asta este lumea pe care o cunoastem. Margaret Atwood merge mai departe si imagineaza lumea de dupa, una post-apocaliptica, cu un singur supravietuitor uman, numit Snowman, si mai multe entitati artificiale, al caror protector este. 
Penduland intre prezentul lui Snowman, intr-un cadru dezolant, populat cu creaturi mutante fioroase si amenintari la tot pasul, si flashback-uri de pe vremea cand se numea Jimmy, descoperim treptat detaliile unui cadru familiar ce se degradeaza treptat, pana la catastrofa. Viitorul imaginat aici este unul in care se traieste intr-o stare de semi-salbaticie, sub permanenta amenintare a rezultatelor experimentelor scapate de sub control: porcani (porcii modificati initial pentru prelevare de organe), lupicani, raconcsi. Incep sa se desluseasca resorturile ce au impins omenirea pe aceasta panta. Cu o mana sigura, autoarea isi construieste romanul lasand mult timp sa pluteasca in incertitudine izbucnirea catastrofei, punctand degradarea treptata a civilizatiei, aviditatea crescanda a omenirii pentru sange si violenta, de la jocurile pe calculator la executii si sinucideri filmate, pentru exhibitionismul site-urilor porno, creeaza un tablou social amplu, un context. Pastreaza curiozitatea cititorilor, intrigand, dozand admirabil detaliile. Vrei sa stii de ce se intampla ceea ce ti se arata (pentru ca este una din acele carti al carei film il "vezi" derulandu-se in minte) si cum a ajuns prietenul din copilarie al lui Jimmy sa fie divinizat, prelungeste suspansul, alternand prezentul post-apocaliptic cu drumul spre el.
Volumul este prima parte a unei trilogii din care abia astept sa se traduca si celelalte volume. Este cartea lui Atwood care m-a prins cel mai mult pana acum. Si tema, una de dureroasa actualitate, care da motive de ingrijorare, si expunerea ei, ce dovedeste intelegerea faptului ca stiinta pura, lipsita de latura umanista, de disciplinele care modeleaza omul in directia comunicarii, altruismului, empatiei si compasiunii in cadrul speciei, poate fi periculoasa. Mi s-a parut mai nuantata aici decat in Povestea slujitoarei, mai inventiva, mai creativa, ramificandu-si in mai multe directii implicatiile si consecintele universului literar construit. 
Desi a scris in multe genuri, si ma conving tot mai mult ca primele mele alegeri dintre titlurile ei nu au fost cele mai fericite, autoarea canadiana mi se pare ca straluceste in imaginarea unor distopii pornite de la premise actuale. Stilistic, genul ii vine ca o manusa, are aciditatea necesara, imaginatie, umor negru, "zvac" in condei, simt ascutit de observatie si un ritm sustinut ce-si gaseste tempoul in tensiunea necesara romanului SF. Ca si in Povestea slujitoarei, alterneaza prezentul si trecutul, ofera o imagine precisa a cauzelor si efectelor, ridica intrebari pornind de la un potential scenariu de autodistrugere a rasei umane. Strecoara si referinte biblice, nu intamplator laboratorul unde este creata noua rasa se numeste Paradice. 
Si apropo de nume, am apreciat traducerea, neinvaziva, care nu incearca sa gaseasca cu orice pret echivalente ce ar putea fi straine de sensul original, ci explica jocurile de cuvinte in note de subsol si pastreaza numele personajului, intr-o nota de discretie in concordanta cu aceea adoptata de autoare. Intrebarile pe care le ridica textul nu sunt adresate direct, isi lasa cititorii sa reflecteze asupra lor, sa le gaseasca singuri, sa se gandeasca unde ar fi limita intre inventia benefica si punctul in care ea se poate intoarce impotriva noastra, daca putem crea un om perfect ori nu se va transforma si el candva dupa chipul si asemanarea noastra, ce se intampla atunci cand disciplinele stiintifice urmeaza o cale ce nu se mai intersecteaza cu cele umaniste si multe alte puncte de pornire intr-o discutie ce se ramifica in directii variate, precum bioetica, ecologie, limitele morale si derapajele stiintei. Alterneaza discursul serios, in nota grava, cu cel in cheie ironica, satirica, accelereaza evolutia faptelor pentru a sublinia haosul in care aluneca omenirea spre final si nu ofera un sfarsit rotund, clar, ceea ce ma face sa astept cu nerabdare volumul II, pentru ca presimt ca Apocalipsa propriu-zisa abia de-acum se dezlantuie.

vineri, 22 septembrie 2017

Adevarul personal


Jonathan Safran Foer - Iata-ma

Fiecare familie are nevoie de ritualuri, de acele mici complicitati si gesturi repetate impreuna care-i asigura soliditatea si durabilitatea. De la un punct, cand relatia se uzeaza si ele incep sa dispara, in centrul familiei se instaleaza un gol pe care fiecare incearca sa-l umple in felul sau, dupa cum se intampla si incazul familiei formate dintr-un cuplu de evrei din New York, Julia si Jacob, si cei trei copii ai lor.
Cea mai recenta carte a lui Jonathan Safran Foer este o radiografie foarte detaliata a modului in care actioneaza uzura asupra sentimentelor, transformand oamenii, fiind inspirata probabil si de destramarea relatiei sale cu scriitoarea Nicole Krauss. Cei care se iubeau candva devin treptat doi straini. In doar o luna si 600 si ceva de pagini, autorul investigheaza un intreg scenariu de viata cu valente universale. Atunci cand in existenta unui cuplu apar copiii, cel mai adesea se intampla ca o parte din intimitate sa se piarda, atentia sa se orienteze spre noul venit iar viata interioara comuna sa se desparta in doua fire, fiecare dintre adulti incepand sa se detaseze involuntar de celalalt. Apar gesturile reprimate, tacerile si conversatiile in gand, nerostite, pastrate sub control. Si apoi intervine conflictul, in momentul cand Julia descopera pe telefonul lui Jacob mesajele erotice adresate unei colege. Dezagregarea cuplului ia forma unui razboi civil si cartea ajunge sa capete ramificatii sociale si politice, sa urmareasca in paralel razboiul unei casnicii si pe cel din Israel.
Presarata cu o multime de referinte ale culturii populare americane, devine un camp de lupta unde se desfasoara confruntari in care nimic nu este prea mult. Cu totii, inclusiv adorabilii copii, au ceva de argumentat si de obiectat, in schimburi de replici intretaiate, cu totii au sentimentul de a se simti prizonieri in propria viata. Unul dintre fiii cuplului, Sam, de exemplu, traieste mai mult in Second Life decat in lumea reala, pentru ca acolo poate sa fie mai putin moral si mai curajos.
Cartea lui Safran Foer este despre curajul de a fi real, de a-ti asuma dorintele si propria identitate, de a nu te pretinde altcineva decat esti. Prizonieratul in propria viata este rodul unor asteptari, recomandari, porunci, este incapacitatea de a le dezvalui si celorlalti adevarul personal, nu cel de fatada, ci acela de dincolo de paravanul social, de a opri haosul ce se rostogoleste asupra fiecaruia, de a nu ceda in fata constrangerilor si a depasi incercarile, testele vietii.
Intr-o epoca ce-si modeleaza traitorii pentru aspiratia spre perfectiune, presiune adesea generatoare de nevroze, Iata-ma este un strigat al imperfectiunii, lansat cu candoarea celui care isi doreste sa fie complet onest. Poate ca, daca autorul nu ar fi evreu, unii s-ar repezi sa spuna ca este un roman anti-evreiesc. Fiindca dorinta de onestitate a lui Foer nu ocoleste nici subiectele sentibile ale identitatii, rostind genul acela de consideratii neplacute pe care doar la Roth l-am mai vazut exprimat atat de fatis. De exemplu:
"Unele religii pun pret pe pacea interioara, altele pe evitarea pacatului, altele pe slava. Iudaismul pune pret pe inteligenta - textual, ritualic si cultural. Totul este invatare, totul este pregatire, o perpetua imbogatire a trusei de instrumente mentale, pana cand vom fi gata pentru orice situatie (iar ea va fi mult prea greu de carat). Evreii reprezinta 0,2% din populatia lumii, dar au castigat 22 de Premii Nobel - 24%, daca nu includem si Premiul pentru Pace. Si cum nu exista un Nobel pentru Persoane Exterminate, a fost un deceniu in care evreii n-au avut cine stie ce sanse, asa ca, practic, procentul e mai mare. De ce? Nu fiindca evreii ar fi mai destepti decat altii; ci fiindca evreii pun pret pe genul de lucruri pe care le recompenseaza comitetul de la Stockholm. Evreii se antreneaza pentru Nobeluri de mii de ani. Dar daca ar exista Nobeluri pentru Multumire, pentru A-te-simti-in-siguranta sau pentru Capacitatea-de-a-renunta, cei 22% - 24%, fara Pace - ar avea nevoie de o parasuta."
Pana si penisul lui Spielberg ajunge sa fie invocat intr-o discutie despre identitate.
Iata-ma este o carte subversiva, plina de aluzii, in care aproape fiecare fraza ajunge sa bata catre altceva, subtila si inteligenta (sa vizeze Nobelul:)?), este cartea lui Foer care mi-a placut cel mai mult din cele trei romane publicate pana acum, scrisa cu umor si tensiune, cu un acut spirit de observatie si un curaj pe care numai apartenenta la cultura ebraica o poate justifica moral in raport cu evreii. Este un volum care se sustine prin el insusi, fara piedestalul emotional implicit al subiectului, cum se intampla mai demult cu Extrem de tare.... Este acel gen de carte care, transformand particularul in universal, isi pastreaza si puternica amprenta culturala locala, dezvoltata pe mai multe planuri (al familiei, al identitatii individului si natiunii, al societatii) ce converg intr-o opera completa, cu un ritm tot mai accelerat, cu spirit ascutit de observatie si ironie fina, o delicatesa literara complexa, pe care mi-e imposibil sa o cuprind in cateva randuri.

marți, 19 septembrie 2017

Cu sange rece


Graeme Macrae Burnet - Un proiect sangeros 

Nu rare sunt in istoria omenirii cazurile de crime multiple. Privite cu detasarea spatio-temporala, ele trezesc sentimente confuze uneori, un fel de oroare amestecata cu fascinatie. Asa apar filme si carti ancorate intr-o realitate mai apropiata sau mai indepartata care, printr-un proces de cosmetizare si accentuare a unor aspecte, le dau surselor, relatarilor aride (ziare, documente din arhive, inregistrari) impact literar sau cinematografic. Scriitorul (scenaristul, regizorul) este cel care, din amalgamul de informatii, alege sa indrepte reflectorul asupra unor detalii ramase in umbra faptului sec, sa puna in intamplare, alaturi de "cine, cum, cand", "de ce"-ul, sa sondeze mecanismele mai adanci ale faptelor.  
Dintr-o intamplare reala s-a inspirat si autorul scotian cand a inceput sa-si scrie cartea: un taran francez din secolul XIX si-a ucis trei membri ai familiei si apoi a oferit o relatare clara, coerenta, a faptelor sale. Ceea ce a simtit Graeme Macrae Burnet aici a fost contradictia, nu doar intre violenta bruta si eleganta exprimarii, ci si intre conditia sociala a autorului crimelor si ceea ce a scris, intre contextul epocii (analfabetismul oamenilor simpli) si o expunere ce depasea nivelul intelectual asteptat de la cineva de conditia criminalului. 
Ceea ce a rezultat, acest roman, nu este o carte politista, stim faptasul de la inceput. Este o investigatie sociala si psihologica invaluita intr-un ambalaj de thriller, o explorare a resorturilor umane ce imping, sub presiunea mediului, la asemenea gesturi. Barbarie? Farsa? Dovada nedreptatii sociale?  Victima a sistemului sau ucigas fara scrupule? Sunt intrebari ce ni se formeaza in minte inca din prefata in care autorul se pretinde culegatorul si depozitarul documentelor, cel ce ne infatiseaza marturia scrisa a personajului sau si actele oficiale ale cazului.  Ne invita sa reflectam, sa tragem propriile concluzii, sa ne gasim raspunsurile dupa ce vom citi cartea. 
Si iata ca intram in istoria sa, petrecuta intr-un tinut din Scotia secolului XIX, un colt uitat de lume, lipsit de perspective, unde oamenii fac ceea ce le este menit iar continuarea educatiei este de neconceput, pentru ca munca la camp e mai importanta. Aici s-a nascut Roderick Macrae, intr-o familie nevoiasa, moartea mamei lasand in urma cinci copii, din care patru, adolescentii si gemenii de doi ani, au ramas in grija tatalui, un barbat aspru si taciturn. Conflictul cu o familie mai instarita din sat este bine cunoscut, continuat din generatie in generatie, reconfirmat si improspatat de intamplarile cotidiene. In timpul vietii lui Roderick, ea incepe cu un zmeu pierdut de un copil ce se juca intr-un lan, continua cu o oaie ratacita, gasita prea tarziu pentru a fi salvata si cu o idila adolescentina. Intre timp, se aduna multa suferinta si se cimenteaza convingerea posibilitatii unei mantuiri. 
Cum ajunge sa devina un criminal cel care salva pasarile cazute din cuib si indrepta pusca vanatorului in alta directie pentru a ocroti cerbul?! Totul este in carte, reflectat minutios, adunandu-se ca un bulgare de zapada ce starneste o avalansa: este in marturia ucigasului, in autopsiile victimelor, in desfasurarea procesului. Semintele crimei au fost plantate demult, au corupt si au asprit sufletul unui copil ce-si dorea mai mult decat ii permitea mediul de provenienta. Le vedem in fiecare pagina, in atitudinea si justificarile personajelor, in rigiditatea unui sistem sufocant, unde orice rabufnire este aspru sanctionata. De exemplu: 
"Motivul pentru care nu puteti "vedea" legile este ca nu exista nicio lege, cel putin nu in sensul in care pareti sa credeti dumneavoastra. Ati putea la fel de bine sa cereti sa vedeti aerul pe care il respiram. Desigur, exista legi, dar nu le puteti vedea. Legile exista pentru ca acceptam cu totii ca exista, iar fara ele ne-am afla intr-o stare de anarhie. Este de datoria ofiterului satului sa interpreteze aceste legi si sa le aplice neconditionat." Aceasta e lumea in care traieste Roddy.
Desi avem in fata un roman social plasat in secolul XIX (adica nici suficient de departe in timp cat sa fabulezi in voie, nici in timpurile moderne apropiate, familiare si prin cunoastere literara, si direct), de unde te astepti in general sa tasneasca volume adaptate la o anumita curgere a orelor specifica epocii,  cartea lui Burnet recurge la tehnicile literare actuale, aducand istoria la ritmul cititorului din secolul XXI, ritmul acesta (oarecum) dezordonat si grabit, impus de epoca internetului. Imbina tehnicile, aduce in roman reportajul si ancheta, cu decupaje si secvente inserate ca intr-un dosar care, abia cand l-ai terminat de citit, capata consistenta si un aspect de thriller contemporan. Aduce personaje reale in fictiunea ancorata adanc in solul neprietenos al Scotiei victoriene, in cutumele si traditiile unei epoci ce-i poate debusola si destabiliza pe idealistii fragili, reconstruieste detaliat o atmosfera sufocanta pentru erou, dar vie pentru  cititor, pe fundalul careia actiunea se desfasoara alert. 
Meritul principal al scriitorului este ca ne poarta intr-o lume dincolo de bine si de rau, unitara si solida, oferind nu numai o marturie a unei epoci, ci si intrupand un personaj in aparenta condamnabil, in orice epoca, pentru a sublinia discrepantele sociale, diluand nebunia si violenta intr-o forma de compasiune si intelegere a ansamblului conditiilor timpului. Este o carte musai, ce ne ajuta sa intelegem, dincolo de epoci si cutume, resorturile naturii umane. Sau invers, sa suprapuna natura umana peste o epoca, delimitata de obiceiurile sale si de un anumit sistem de valori, bazat pe pozitia sociala.

vineri, 15 septembrie 2017

Godine prolaze...


Radu Pavel Gheo - Disco Titanic

Cu Disco Titanic, Radu Pavel Gheo continua reteta cu care m-a incantat in Noapte buna, copii!, ce presupune o dezvoltare ampla in spatiu si timp a personajelor, in paralel cu o radiografie a societatii in continua schimbare, intr-un ton care balanseaza minunat amaraciunea si umorul, duiosia si observarea atenta a lumii in care traiesc eroii, alternand satira, un dram de tristete vesela si nostalgia amintirilor.
In centrul cartii se afla Vlad, un tanar din Timisoara, politehnist devenit director de editura, cu aventurile unei vieti din care, pe langa preocuparile si modul de petrecere a timpului, normale pentru un adolescent de la sfarsitul anilor '80, nu lipseste nici spectaculosul. O intamplare petrecuta intr-o vacanta cu parintii la Split avea sa-i marcheze intreaga existenta, dupa cum avea sa o faca si un moment de inadecvare la epoca in care traia, de imprudenta. Cu o luna inainte de Revolutie, este interceptat de Securitate pentru a deveni informator. Ulterior, in anii de dupa, viata sa va pendula intre cel ce a devenit si partea aceea din sine pierduta, odata cu o unii dintre prietenii din copilarie si cu revenirea in actualitate a secretului pe care credea ca l-a lasat in urma. 
Purtandu-si eroul din Banat pana pe coasta dalmata, cartea aceasta reinvie o atmosfera familiara pentru mine, apasa puternic pe corzile nostalgice ale timpului si ale background-ului comun. Imi amintesc de haosul postdecembrist, de Caritas, de micile invarteli si "donatii" ce au ajuns punct de plecare in crearea unor afaceri, efemere sau de succes. Si atunci cand sunt redate convingator, cu adecvare la registrele limbii (de la cel colocvial pana la cel oficial si argou), cand surprinde esenta stereotipurilor generate de orgoliile regionale (banateni versus olteni sau moldoveni), cand autorul isi urmareste prezentele episodice si dincolo de cadrul temporal al romanului, este deja suficient ca sa ma cucereasca. 
Dar cartea face mult mai mult. Imi trezeste nostalgia unei muzici pe care nu o mai ascultasem de ceva vreme (asa ca acum, cand scriu, ma insotesc cantecele lui Bijelo Dugme) si a amintirilor legate de ea. Din pacate nu stiu sarbeste, sau sarbo-croata cum s-ar numi oficial, si am descoperit rockul iugoslav destul de tarziu, prin facultate, in anii '90, gratie colegilor mai din vestul tarii. Insa o parte din referintele muzicale, din piesele si trupele mentionate in carte imi este familiara. Stiu ce a facut razboiul din membrii Bijelo Dugme, al carei singur supravietuitor pe scena muzicala a ramas - parca simbolic - bosniacul Goran Bregovic, nascut din tata croat si mama sarboaica. Stiu cum acelasi razboi a lasat rani adanci in mentalitatea unei natiuni la care ne uitam cu jind de dupa gardul de sarma ghimpata al comunismului ceausist. A accentuat nationalismele, a destramat prietenii, a aruncat o pata neagra, mediatizata prin viziunea americana, asupra sarbilor, in conditiile in care atrocitati au fost comise de toate partile implicate, dupa cum vedem si in carte. Si imi aduc aminte de un Revelion multinational de acum cativa ani din Austria cand prietenia cu cei vreo doi-trei sarbi s-a legat instantaneu, in momentul cand am pronuntat Bijelo Dugme si ne-am petrecut toata noaptea alaturi de ei, cantand, noi, romanii, mai fredonand, ei rostind clar versurile. 
De ce am amintit de toate astea? Am vrut sa spun ca muzica uneste, este un factor de comunicare spontan ce il pune pe cel din fata brusc intr-o lumina favorabila, este si limbajul comun al cartii, cel care aduce impreuna oameni ce-si vor lega temporar sau definitiv destinele. Uneste chiar si eroul principal cu autorul, coborat in propria-i carte in calitate de personaj, la o lansare literara, moment cei-i prilejuieste cateva pagini in care se prezinta amuzant si autoironic, vorbind despre emigrarea ratata transformata in succes literar, despre prima impresie pe care o produce asupra oamenilor si, evident, despre muzica, legatura cu Vlad, cu care are prea putine altele in comun. 
Mai mult, intreaga carte poate fi citita asa cum ai asculta o caseta (pentru cei mai tineri: suportul de inregistrare de dinaintea cd-ului, nu cutie, nu incerc sa patronize, doar ca am auzit intrebarea "ce e aia o caseta audio?") redescoperita prin cine stie ce sertar, cu muzica pe care o indrageai odinioara. In cazul de fata, rockul sarbesc, o compilatie ce trezeste fiori de nostalgie: Nasturele alb, Ciorba de peste, Paine si sare...  Toate titlurile capitolelor, ce-si gasesc corespondenta in text, in desfasurarea narativa, poarta numele trupelor din fosta Iugoslavie, alcatuind impreuna o opera rock ce strabate timpul, in ritmul istoriei, cu pasajele calme si romantice ale unui solo de chitara ca o iubire de-o vara, cu un urlet inuman de moarte, cu basul istoriei in fundal, cu clapele mangaiate de trecerea timpului, cu descarcarea sarjelor de artilerie sau a salvelor de tun ale tobelor ce marcheaza o revolutie la Timisoara, un razboi la Split. 
Cu Disco Titanic, descoperim o imagine nuantata a unei epoci, cu presiunile si bucuriile ei, cu santaj si acte de inconstienta adolescentina, o frenezie si un entuziasm ce se vor topi iintr-un scrasnet de dinti in fata tavalugului istoriei. Poate unii vor descoperi si o muzica pe placul lor, rockul balcanic, vor intelege cum a aparut la noi o trupa precum Cargo si cand au fost scrise piesele din a caror glorie Bregovic a continuat sa se hraneasca zeci (da, sunt vreo 20-30) de ani dupa aceea. Si titlul postarii sa nu va poarte cu gandul la Bajaga, asa numeam eu A i ti me iznevieri, una din piesele mele preferate Bijelo Dugme, cu regretul ca pana in epoca internetului habar n-aveam ce zice pe-acolo.
 Anii trec, oamenii sunt modelati ca niste bucati de lut de experientele ce-i transforma, de istoria care-i tradeaza,  de alegerile pe care le fac... cred ca, in final, cam despre asta este cartea.Chiar daca nu sunteti familiari cu muzica din ea isi pastreaza impactul, dar daca sunteti - cu atat mai mult!

miercuri, 13 septembrie 2017

Operatiunea Dynamo


Dunkirk (2017)

De cand a fost anuntat, Dunkirk (caruia eu prefer sa-i spun Dunkerque pentru ca nu-mi place cum poceste limba engleza toate denumirile straine si nu inteleg de ce noi, care pastram de obicei denumirile originale ale localitatilor si traducem in mod penibil titlurile filmelor, nu l-am modificat) a parut o alegere surprinzatoare pentru cei care-i apreciaza lui Christopher Nolan talentul de a crea situatii alambicate, de a-si provoca spectatorul la tot felul de jocuri ale mintii, cum a facut, de exemplu, in Inception si Memento, ori de a transforma niste benzi desenate care, prin natura lor, au o desfasurare simpla si accesibila tuturor varstelor, precum seria Batman, intr-o suita de filme cu atmosfera intunecata, cu un personaj principal ce nuanteaza popularul supererou, ii ofera adancime, cu un antagonist la fel de interesant. De ce si-ar fi centrat acum interesul pe faptul istoric bine cunoscut, unde nu prea este loc de intorsaturi de situatie si de improvizatii tensionate?! Vazand filmul, am inteles de ce si mi-am dat seama ca lui Nolan i-a iesit si de data asta, cu un material de pornire nu atat de ofertant precum cel ancorat in fantastic. 
Faptele simple, aride, golite de orice continut emotional, sunt urmatoarele: in 1940, o parte din fortele Aliatilor, francezi si britanici, a fost separata de trupele principale din cauza inaintarii rapide a nemtilor (care nici nu sunt numiti ca atare in film, li se spune doar "dusmanul"/ "inamicul"). Operatiunea de la Dunkerque, cunoscuta sub numele de cod Dynamo, a constat in evacuarea resturilor armatei britanice de pe plaja, in conditiile in care erau permanent amenintate de tirul avioanelor. Numele operatiunii a fost pus dupa camera generatorului de curent continuu din Dover, de alimentare a cartierului genenal ce planuia readucerea soldatilor in tara, peste Canalul Manecii. 
Pornind de la faptul istoric, Nolan imagineaza trei povesti convergente, ce se desfasoara pe uscat - pe plaja de la Dunkerque, in aer - in carlinga avioanelor britanice ce incercau sa preintampine distrugerea vaselor cu care armata se intorcea acasa si pe mare - pe un mic vas de agrement ce a raspuns, alaturi de multe altele, apelului de a trece canalul pentru a participa la imbarcarea soldatilor britanici. Astfel se creeaza trei puncte de vedere, trei perspective asupra aceluiasi eveniment, trei moduri diferite de implicare ce se desfasoara pe un fond sonor obsedant, apasator, opera genialului compozitor de muzica de film Hans Zimmer, cu care Nolan a mai colaborat in trecut, pentru Inception, Interstellar si The Dark Knight.  
Alcatuit ca un cor pe mai multe voci, filmul reda mai mult decat un episod din istorie, ceea ce-l face sa depaseasca granitele unui film "de razboi". Este povestea unei lungi asteptari si a disperarii celor ce nu gasesc o cale de iesire din Infern, incarcata de tensiune, dinamica, ce gaseste tonul potrivit pentru a asigura participarea spectatorilor. Este o poveste de supravietuire, curaj si solidaritate, dar nu una emfatica si eroica, ci presarata cu slabiciuni umane, acel curaj dat de frica situatiilor-limita. Incercand sa ma mai eliberez putin de tensiunea vizionarii, ma gandeam la sfarsit cum ar arata un astfel de film din perspectiva franceza: "noi ne chinuiam sa-i tinem departe pe nemti, ridicam baricade prin oras, in timp ce englezii cei lasi nu stiau cum s-o stearga mai repede acasa". Pentru ca este, pana la urma, povestea unei infrangeri, transformata cumva intr-o victorie. 
Pe langa imaginea impecabila si actori din categoria de elita (Mark Rylance, Tom Hardy, Cillian Murphy) alaturi de cateva nume proaspat descoperite (printre care Fionn Whitehead si Barry Keoghan), ingrediente ce-i dau filmului filmului forta retetei de blockbuster, filmul are o viziune subtila ce depaseste resorturile imediate de intelegere ale celor ce prefera sa li se spuna negru pe alb "razboiul este rau, hai sa-l condamnam", cum am vazut intr-o cronica ce-l acuza pe Nolan ca ar avea o perspectiva anti-umanista si pro-razboi, facandu-l sa apara cool. Sa poti sa crezi asa ceva inseamna sa ratezi total intalnirea cu emotia filmului, sa treceti unul pe langa celalalt, tu-spectatorul si ea-emotia, in directii opuse...
O saptamana pe plaja, o zi pe mare, o ora in cer. Aici se intoarce Nolan la ceea ce-i este atat de specific, jocul cu timpul, ce pune chiar si istoria in parametrii propriei sale viziuni, dandu-i exprimarii vizuale un ritm particular, diferit de cronologia liniara a filmelor de razboi. Timpul se dilata sau se contracta, in functie de scena asupra careia cade lumina la un moment dat, pentru a sonda fatetele unui cosmar care in scenele terestre ale groazei si disperarii par sa nu aiba sfarsit, ca si cum mareea ar scuipa iar si iar inapoi tot ce este viu si mort deopotriva. Uneori, in haosul creat de razboaie, singurul lucru pe care il poate face omul este sa supravietuiasca, iar aceasta lupta pentru viata pe care Nolan o dilata si o contracta mai ceva decat timpul din Interstellar si o modeleaza osciland perspectivele pana a le concentra intr-un singur punct, punctul final, imbinand-o cu ritmul acela industrial, greu al coloanei sonore creeaza o senzatie de sufocare care te face sa simti prin toti porii razboiul. Razboiul nu este frumos, dar filmul lui Nolan este, in toata aceasta poetica a ororii pe care o adopta vizual si narativ, in toata umanitatea lui.

joi, 7 septembrie 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XVIII

Cheile si drumul spre casa

Ce cautam noi la Garmisch Partekirchen, unde trambulina, in treacat fie spus, mi s-a parut prea joasa pentru a merita o plimbare cu tiroliana? 
Cautam niste chei. Nu le pierdusem, doar le cautam. Asa ca ne-am impiedicat, fara vreo intentie, de trambulina si de baza olimpica. Am gasit si cheile. Inainte de a intra in ele era un panou mare, nu stiu ce spunea, ca scria in germana, rusa si araba, limbi una mai pasareasca decat alta pentru mine. Ultima  dintre ele aveam sa inteleg de ce. Traseul prin Partnachklamm, unul usurel si racoros in ceea ce a fost probabil cea mai calduroasa zi a vacantei (adica singura cu peste 30 de grade) era plin de familii de arabi cu cate 3-5 copii. Exista ceva mai rau decat pitipoancele care urca pe Jepi pe tocuri, mai nou, probabil, in papuci cu blana. Femeia-sac. Nu stiu ce or purta ele pe dedesubt, dar cand le vedeam cu poalele falfaind si mergand tacute, fantome negre in spatele cocosului tantos, ma apuca o stare de revolta. O sa-mi spuneti ca traditia, cultura, respectul diversitatii, etc... Scuze, dar nu imi place diversitatea care presupune chin. Pentru ca imposibilitatea de a lua o gura de apa in public la 35 de grade fara sa faci niste contorsiuni printre falduri e un chin... Si apoi, when in Rome... when in Germany, when la munte... Le cam aruncam priviri piezise si nu-mi prea place persoana intoleranta in care incep de la o vreme sa ma transform.
Dar sa privim spre partea frumoasa: natura! 
Paraul Partnach are numai vreo 16 kilometri, suficienti pentru a-si sapa prin piatra muntelui un drum ingust si foarte pitoresc.
 
Daca atunci am zis wow, a doua intalnire cu cheile avea sa fie triplu wow. Mai lungi, mai spectaculoase, mai dificil de ajuns si, prin urmare, mai putin aglomerate decat plimbarea de familie din ziua precedenta, Höllentalklamm, adica Cheile Vaii Iadului sunt partea de inceput a unuia dintre traseele catre varful Zugspitze, anuntat ca fiind de vreo 8-9 ore (doar urcarea). Doar ce pornim pe el si inteleg care este faza cu iadul: urcus prin padure, din acela continuu si obositor, chiar daca dureaza mai putin de o ora. Si e doar inceputul.  
Imi imaginez cum e mai sus, cand dai de stancile fierbinti, lipsite de vegetatie, in bataia soarelui. Dar oboseala dispare brusc in momentul cand intram in chei
 si gasim poduri, tuneluri, cascade si pesteri sapate in stanca.
 
 De la iesirea din chei, drumul continua sa urce, tot mai abrupt si mai plesuv, catre varf.
Am ramas cu neimplinirea de a ajunge pe Zugspitze prin forte proprii asa ca, de ne-or mai tine pe noi picioarele si pe Urs rotile, sper sa mai ajungem prin locurile astea intr-un alt circuit. Ce nu prea mi-a placut mie in Germania (cheile nu erau in renovare!) este taxa pe natura. In Norvegia ai natura la discretie, de nu mai stii unde sa privesti mai intai, gratis. Pentru a vizita cheile, se platesc 4 euro de persoana. Partial inteleg, sunt amenajari care trebuie intretinute, nu e peisaj salbatic, nealterat, desi presupun ca nici potecile norvegiene nu se marcheaza singure. Dar nu ar fi mai firesc (si acum ma gandesc si la parcurile noastre nationale cu plata unde, in afara de marcarea traseelor, nu exista cine stie ce amenajari - si e foarte bine ca-i asa ) ca banii sa vina din taxele varsate in fondul Ministerului Turismului? Probabil ca - la noi, cel putin - prioritatea turistica este reprezentata de manastiri si biserici, la care nu cotizeaza doar oitele Domnului, ci noi toti, vrand-nevrand...
Dar sa iesim din chei si de pe terenul alunecos al modului in care se cheltuiesc banii publici autohtoni si, dupa cum va amenintam, mai vine o trambulina de schi, mai de la distanta, in fundal, nu ne-am mai apropiat sa-i contemplam inaltimea: 
Innsbruck e un oras vechi, aflat pe malul raului Inn, inconjurat din toate partile de privelistea pitoreasca a Alpilor. 
 
I-am admirat cladirile baroce, gotice, romantice si de jos, si de sus. 
 
Turnul orasului, in care mult timp a functionat inchisoarea, era locul unde un gardian anunta pana in anii '60 ai secolului trecut, dupa numarul de batai de clopot, zona unde avea loc un eveniment (incendiu, jaf, etc.), iar mai inainte, in secolul XV cand a fost construit, din el se striga ora exacta.
Orasul are aerul placut al unui burg germanic, aflandu-se la mai putin de 2 ore de condus de Munchen, cu case incarcate de istorie, fiecare avand inscriptionata propria-i poveste pe cate o placuta (locul unde Mozart a concertat la 13 ani, cladirea cu acoperis auriu comandat de imparatul Maximilian I pentru a-si celebra nunta cu Bianca Maria Sforza, cladirea din secolul XV cu basoreliefuri ce reprezinta scene de turnir, muzicieni si actori, pentru a aminti de functia pietei orasului). 
 
 
Casele acestea pictate, pe care le-am intalnit pretutindeni in Bavaria si Tirol, mi-au adus de fiecare data un zambet de buna dispozitie. Am observat ca bisericile au scene religioase, hotelurile imagini montane sau sportive, pensiunile reprezentari idilico-pastorale iar berariile (si-s multe, vesele, deschise mai tot timpul, spre deosebire de sobrietatea nordului, unde nu exista decat baruri si rare terase, linistite) infatiseaza.. ce altceva? imagini de carciuma, cu halbe si veselie. 
Faimoasele costume populare tiroleze si bavareze nu prea le-am vazut decat in magazine si pe domnitele care serveau la berarii, un singur domn se hazarda la 25-30 de grade sa umble pe strada cu pantaloni scurti si ciorapi grosi de lana, parte obligatorie a "uniformei". Ca sa intru si mai mult in spiritul zonei, am cumparat un CD cu muzica tiroleza de voie buna, cu care ne-am amuzat pe drum si, ulterior, ne-am stresat prietenii. Imi pare rau ca nu stiu suficienta germana cat sa inteleg ce cauta tractorul cu vaca pe autostrada, dar am constatat cu surprindere ca Supercalifragilistic este, de fapt, inspirata dintr-o melodie din Tirol, Hintermoser Kathi.
Cam pe aici se termina plimbarea noastra si a norilor de ploaie ce ne-au urmarit amenintatori, ne-au mai si ajuns din cand in cand. Am fugit de ei prin toate cotloanele Europei, de la sud spre nord si invers, prin 11 tari. Am adus ploaia si in Tirol,
si la Balaton, unde ne-am petrecut ultima noapte. Am ajuns pe soare, apoi s-a dezlantuit furtuna, ca tot ezitam sa ma arunc in apele laptoase ale lacului. Intre noi fie vorba, nu or fi ei ungurii nordici, dar stau mult mai bine la capitolul civilizatie in camping. Desi gradul de curatenie al facilitatilor scadea pe masura ce coboram spre sud, odata cu cresterea nivelului de zgomot, la Balaton a fost suportabil. Nu am mai fost de multi ani intr-un camping din Romania, poate vorbesc prostii si nu-i asa cum imi inchipui eu, cu manele si chiuituri langa cortul vecinului. Sau poate nu, daca are cineva detalii as vrea sa ma contrazica, sa ma surprinda placut.
Ne-am felicitat ca am facut turul in sensul invers acelor de ceasornic vazand cat de aglomerate erau punctele de frontiera (acolo unde sunt, nu ne-am intalnit cu ele la trecerile prin munti, doar pe autostrada) la intrarea in Germania si mai ales Austria, dinspre Ungaria. Nu cred ca niste kilometri de coada ii impiedica pe cei foarte hotarati sa intre: "am vrut sa emigrez, dar era coada la intrarea in Austria, asa ca m-am intors acasa"! Poate doar pe turisti, pe cei care nu vor sa-si petreaca o zi intreaga de vacanta la coada... Este mai degraba stilul meu, daca as fi ajuns acolo la dus, probabil as fi schimbat cumva directia, conform obiceiului de a nu sta la cozi.
Am intrat cu ploaia torentiala in tara, pe la Sibiu ne-am delectat cu vreo 3-4 curcubeie, ne-a udat pe toata Valea Oltului, strabatuta cu frica de a nu se surpa vreo bucata de munte taman cand trecem pe sub ea si, cand am ajuns in Bucuresti, a inceput din nou sa ploua. Deci eu nu cred povestile pe care le auzeam la telefon despre canicula :)!
Si vreau sa le multumesc celor care au introdus tariful unic european la telefonie/internet de la 1 iulie, cu 4 zile inainte sa plecam. Google ne-a fost de mare ajutor prin ratacirile noastre neplanificate, am reusit sa nu trecem asa, ca gastele prin ploaie, prin locuri pe care cine stie daca mai avem ocazia sa le mai vedem... Mai ales dupa ce am iesit din Norvegia, cand nu mai gasesti, la fiecare spatiu de parcare, panouri si pliante gratuite ce te invita sa aprofundezi atractiile locale.
Si gata, mi-am descarcat sacul cu povestea vacantei. Acum, dupa ce m-am intors, imi dau seama tot mai mult ca numai calatoriile imi pot da starea aceea constanta de fericire, de exaltare minunata, cand nu mai exista nici griji, nu ma doare nimic (pana si taieturile, juliturile sau vanataile le primeam cu bucurie, ca pe un suvenir din locurile ce-mi insemnau pe corp trecerea prin ele), vad doar frumusetea, natura de care nu incetez sa ma minunez. Gata cu visatul frumos, acum ma ascund iar de viata reala printre carti si filme. Si, ridicandu-mi ocazional moralul prin mici evadari de cateva ore sau zile, astept ca o noua mare evadare sa-mi dea iarasi senzatia de "viu", sa ma trezeasca din letargie, sa pornesc spre necunoscut sau spre locurile unde mi-a ramas o parte din suflet.