miercuri, 25 aprilie 2012

Justitia in Anglia inceputului de secol XX


Julian Barnes - Arthur & George

Pe Arthur il cunoaste toata lumea, este Arthur Conan Doyle, provenit dintr-o familie numeroasa, plin de imaginatie, care inca din copilarie "voia sa vada", sa exploreze, sa cunoasca, sa se faca remarcat pentru calitatile sale si nu pentru ceea ce avea sa devina in fata posteritatii, creatorul personajului Sherlock Holmes. Mai putin cunoscut este George Edalji, cel mai mare dintre cei trei copii ai unui pars nascut in Bombay, lipsit de orice dram de imaginatie, singuratic si fixat in tabieturile sale. Tocmai el, cel atat de linistit, ajunge sa fie in centrul unor intamplari ciudate, sa faca obiectul unui proces nedrept, generat de rasism si xenofobie. Aversiunea fata de familia lui se manifesta la inceput prin scrisori anonime, mesaje insultatoare, o cheie aparuta in mod misterior pe treptele vicariatului tatalui sau, acuzatii, denunturi ca faptas al unor mutilari de animale, culminand cu eroarea judiciara careia ii va cadea victima. Urmeaza un proces la fel de absurd ca si cel al lui Josef K., inchisoarea, eliberarea conditionata.
Am gasit aici un Barnes usor diferit de cel cu care ma obisnuisem, in care efervescenta creatoare lasa loc documentarii si faptelor istorice, detaliilor privind mecanismele justitiei de la inceputul secolului XX, cand lipsa de flexibilitate, rigiditatea si rigoarea epocii victoriene, de curand incheiata, inca se rasfrangeau asupra institutiilor. Aceeasi rigoare o gasim de data asta si in stilul prezentarii faptelor, un stil sobru, lipsit de parti-pris-uri, semanand mai degraba cu o dare de seama, cu o marturie documentara, decat cu un roman. Este nu doar o marturie asupra unui sistem de judecata stramb, in care detaliile cazului ajung sa fie interpretate conform unei logici proprii, straina de cea comuna, ci si asupra unui mod de a privi diversitatea, strainul, asupra suspiciunii care se poate amplifica doar pentru ca cel vizat are origini diferite. Apararea lui Edalji de catre Conan Doyle avea sa revolutioneze justitia Angliei la inceputul secolului.
Daca pana la un punct destinele lui Arthur si George urmeaza drumuri paralele, primul construindu-si o cariera, cel de-al doilea, devenit avocat, primindu-si cu modestie si demnitate sentinta, ele se vor intersecta in momentul in care Arthur va afla despre caz si va incepe o munca demna de personajul sau, bazata pe intuitie si metode detectivistice, in incercarea de a-l reabilita pe nevinovatul George. Exista ceva tragic in modul in care acesta din urma isi accepta soarta, cu resemnarea si credinta ca justitia are intotdeauna dreptate, in nevoia lui de a fi considerat englez, de a se integra intr-o societate care-l respinge.
Arthur este centrul triunghiului feminin care-l inconjoara, format din mama sa, confidenta cea mai apropiata, Touie, sotia bolnava, al carei sfarsit pare iminent, si Jean, iubita ce-i va deveni a doua sotie. Cazul lui George ii ajunge la cunostinta intr-un moment in care framantarile privind posteritatea, modul cum va fi perceput in eternintate, sentimentul predestinarii unei misiuni nobile ii bulverseaza viata. Nici razboiul cu burii nu avea sa-i reveleze acest sens. Interesul pentru cazul lui George ii este desteptat de scrisoarea pe care acesta i-o trimite, una din multe altele, fiindca "din clipa cand Sherlock Holmes a rezolvat primul caz, din toate cele patru vanturi au venit cereri si rugaminti. Daca dispar in conditii misterioase persoane sau bunuri, daca politia e mai derutata ca de obicei, daca justitia greseste, se pare ca omenirea apeleaza din reflex la Sherlock Holmes si la creatorul sau". Ceva din demnitatea acestui om, din resemnarea mandra cu care-si accepta destinul ii trezesc lui Arthur dorinta de a lupta, de a-si insusi cauza lui, ceea ce-i ofera lui Barnes ocazia de a demonta o realitate construita din fapte, pareri, emotii, prejudecati si de a o repune in ordinea ei fireasca.
Tot acest demers, din care nu lipsesc diversiunile si parantezele, salturile de la un personaj la altul, nu este deloc lipsit de coerenta si rigoare, urmand viata reala si transformand cartea intr-o mostra de realism social, cu adevarate pagini de eseistica. Cumva atipica fata de subtilitatea ironica a altor scrieri ale lui Barnes, Arthur & George  nu este mai putin lipsita de interes sau mai putin placuta pe ansamblu, chiar daca pe alocuri mi s-a parut ca treneaza sau se pierde uneori in detalii nerelevante din punct de vedere literar sau pentru caz in sine, dar utile in context istoric, in  conturarea epocii regelui Edward. 

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Vampiri fara colti, Joker the Ripper, coarde si monotonie

Concert Theatres des Vampires, JTR Sickert, Tiarra, Lunocode la Bucuresti (19 aprilie 2012)
 
Se dau 5 trupe, dintre care una total desprinsa din peisaj, care se elimina din fericire in ziua concertului, Euphobia, intentionam oricum sa o pierd asa ca nu ma plang. Se face o promovare destul de modesta a evenimentului (macar un reminder in ziua concertului ar fi fost bine-venit pentru uituci care ar vrea sa ajunga  dar nu tin socoteala datelor) si iata cum, in momentul inceperii concertului avem in sala vreo 30 de persoane (incluzand membrii primei trupe, baietii de la bar, cei de la standurile de merch, organizatorii si presa). Pana la sfarsit se vor aduna spre 100, dar clubul arata dezolant la prima trupa, ceea ce nu i-a impiedicat pe italienii de la Lunocode, care au deschis concertul, sa se manifeste ca si cum ar fi cantat in fata a 2000 de oameni, nelasand sa se vada dezamagirea unei prezente atat de slabe a publicului. 
Prezentati drept o trupa de power-progressive care - zicea lumea - ar avea radacini in muzica unor trupe ca Jethro Tull sau Genesis, nu mi s-au parut nici atat de power si nici atat de progresivi, i-am vazut mai degraba orientati spre genul de metal modern pe care il practica trupele cu voci feminine, ca sa ramanem in tara de unde provin ii vad ca pe niste "Lacuna Coil wanna be". Cel mai trist e atunci cand o trupa, daca nu-ti place, nu reuseste nici macar sa te enerveze, si da, prestatia lor mi-a fost total indiferenta, un mod de a mai trage de timp cu speranta ca se va mai aduna publicul. Au instrumentisti buni, vocea nu e senzationala dar isi face treaba, insa ideile cam lipsesc.
Pe site-ul lor se auto-intituleaza  cu multa modestie (mi-ar placea sa cred ca e vorba despre auto-ironie) "best italian progressive metal band", daca ei sunt cei mai buni nu vreau sa stiu cum suna restul...

Contrar ordinii afisate, a urmat Tiarra. Cunosc trupa cam de la infiintare, de pe vremea cand Anda avea un look de Marina Florea, daca nu ma insel primul lor concert a fost in Preoteasa (sau era Club A?). Oricum, de-a lungul timpului, si-au tot schimbat componenta, au experimentat diferite formule de imbinare a instrumentelor clasice cu cele electrice, nerenuntand niciodata la specificul lor, si anume imbinarea agresivitatii specifice metalului cu sunetele suave ale viorilor, violelor, violoncelului, evoluand spre o complexitate din ce in ce mai accentuata a sunetului, spre inglobarea a cat mai multe influente din zona gothic-black-symphonic... pe scurt eclectic metal :)
Avantajul este crearea unui sunet bogat si complex, dezavantajul este acela ca un astfel de sunet este destul de dificil de sonorizat si in plus, numarul mare de membri ai trupei, 8 in prezent, face extrem de dificila prezenta pe o scena mai mica. Dar poate ca si pretentiile si aspiratiile lor se orienteaza doar spre scene mari. M-am convins din nou, dupa ce vazusem la Primordial, ca "Wings" este un loc potrivit pentru concerte, unde am putut sa disting destul de bine  chitara, bass, clape, tobe, 2 voci, vioara si, pe alocuri, chiar si violoncelul, pe care l-as fi dorit ceva mai prezent, dar pot spune si asa ca s-a facut aproape imposibilul. E un risc asumat, de data asta au castigat, dar as paria ca in 7 din 10 concerte nu va fi asa si muzica, asa cum doresc sa o prezinte publicului, nu va ajunge la spectatori. Poate ar fi o idee sa aiba o formula stabila mai redusa pentru concerte si restul sa ramana doar pe albume, dar alegerea e a lor. 
In ceea ce priveste muzica, au fost piese care mi-au placut, cel mai mult (culmea!) fiind cea in care fetele (vocea si corzile) au parasit scena si am avut ceva mai agresiv, poate si din cauza dispozitiei mele, dupa "monotoncozi" simteam nevoia unui metal cinstit, mai brutal, dar asta nu inseamna ca n-au fost parti cand le-am agreat prezenta sonora, a viorii in special, dar si a violoncelului, cand se auzea. Ultima piesa putea lipsi din punctul meu de vedere, aia anuntanta drept "o sa va placa mult", o lalaiala "la sentiment" care mi-a amintit de ce nu-mi mai place Anathema de vreo 7-8 ani incoace. 

Au urmat JTR Sickert, o trupa al carei concept marturisesc ca ma confuzeaza. Se presupune ca pictorul Sickert nu doar a pictat panze inspirate din crimele lui Jack Spintecatorul, dar a si locuit in camera acestuia, mergandu-se cu supozitiile pana la a-l considera una si aceeasi persoana cu misteriosul asasin.
Ca si picturile lui, intunecate, cu multe detalii lasate in umbra, ca o prezenta amenintatoare dar nerevelata, muzica trupei are ceva dark, taios, aspru, cu accente industrial. N-am gasit cine stie ce informatii despre trupa, stiu doar ca au un album aparut in 2009, "You Deserve Panic", iar titlurile pieselor sugereaza aceeasi legatura cu misterul creat in jurul lui Sickert si al adevaratei sale identitati. Ce n-am inteles eu din aparitia lor scenica este ce are de-a face Joker (Batman) sau Heath Ledger pe care il portretiza vocalul cu cavalerul intunecat al mortii din secolul XIX. E drept ca ambii sunt niste criminali psihopati, dar parca sunt din povesti diferite. Dintr-o poveste oarecum diferita a fost si prezenta trupei in contextul acestui concert, insa in mod pozitiv din punctul meu de vedere, pot spune ca mi-au placut chiar mai mult decat headlinerii ca prezenta si manifestare scenica: dinamism, explozie, un gothic industrial care imbina placut melodicitatea cu sunetul strident, metalic, ca un cutit ce taia ranile din care urmau apoi sa soarba sangele vampirii. Pacat doar ca de la un punct incolo piesele incepusera sa sune cam la fel.

Am zis vampiri? Poate in viziunea romanelor contemporane pentru adolescenti, pentru ca showul atat de laudat al celor de la Theatres des Vampires mi s-a parut cam kitsch-os si oarecum de prost gust. Dupa prima piesa, in care au aparut purtand masti, cu vampireasa sefa invaluita intr-o lunga trena neagra, ea a renuntat la procesul de seducere treptata a publicului, a sarit pasii scenariului, unduindu-si de-a lungul intregului concert formele pe langa colegii de scena si prin fata spectatorilor din primele randuri. Era o vreme cand imi placea trupa, cand Lord Vampyr compunea o muzica in care accentele gotice si simfonice erau mai apropiate de conceptul dorit, ca si vocea lui invaluitoare, ca soaptele unui vampir ce-si hipnotizeaza victima. Vremea aceea a apus prin 2004, dar cu nostalgia ei m-am dus sa vad ce ofera acum trupa intr-o prestatie live. Citisem si despre prezenta lor de anul trecut, cand se pare ca la nivel vizual spectacolul a fost mai intens (nu neaparat de o mai buna calitate, dar mai bine dozat), asa ca aveam oarecare sperante. Nu a fost cat sa plang dupa bani, macar fiindca am auzit pe-acolo si niste piese vechi, ca Lilith Mater Inferorum sau La Danse Macabre du Vampire, care sunau dupa umila mea parere mult mai bine cu Lord Vampyr, dar era nevoie sa vad ca sa pot sa recunosc ca in prezent TdV este o trupa care nu-mi mai spune nimic.
Pentru cei interesati, iata si setlistul concertului. 
Acestea fiind spuse, va multumesc pentru atentie si ne auzim data viitoare!

vineri, 20 aprilie 2012

Nascuti in epoca Showa

 

Ryu Murakami - Hituri celebre din epoca Showa

Am sa incep prin a va pezenta (aproximativ) coloana sonora a cartii, gratie domnului YouTube:
Anotimpul iubirii
Pulberi de stele cazatoare (nu am gasit piesa, doar interpreta, pentru a va face o idee)
Chan-chiki Okesa
Sa ne intalnim in Uramachi (de fapt in Yurakuchou...)
Dealul de pe care se vede portul (alta piesa a lui Aiko Hirano, n-am gasit Minato ga Mieru Oka)
Cutitul ruginit interpretat la pian si trompeta + o piesa cantata de Yujiro Ishihara
Cand se opreste ploaia petalelor de acacia intr-o alta interpretare decat originalul lui Nishida Sachiko
Iubeste-ma pana la os
As visa oricand
Pana in ziua cand ne vom intalni din nou intr-o versiune remixata

Acestea sunt titlurile unor hituri (hituri celebre, formula din titlul cartii, este o exprimare pleonastica) din epoca Showa, perioada a istoriei contemporane a Japoniei cuprinsa intre anii 1926 si 1989. Majoritatea sunt piese din anii 1950-'60, mai potrivite sa ilustreze o coloana sonora calma, melancolica, usor naiva si sentimentala decat capitolele unei carti pline de violenta. In contrast cu melodia din fundal, se desfasoara un conflict care capata proportiile unui razboi ca arsenal si energie investita: un grup de 6 prieteni, tineri de 20-25 de ani si un grup de femei avand acelasi prenume, Midori, in jur de 35 de ani, ajung sa se confrunte pe viata si pe moarte. Paradoxal este ca, desi isi reneaga orice afinitati, divergentele dintre ei sunt mai putine decat punctele comune: "matusicile" pe care baietii le privesc cu atat dispret uitand ca nu ii despart mai mult de 10-15 ani sunt la fel de pasionate de karaoke, un fenomen al Japoniei pe care cu greu il pot intelege, de dornice sa-si aline singuratatea gasindu-si compania in care sa-si petreaca timpul, sa se bucure de pasiunile comune, indiferent cat de superficiale ar fi acestea si cat de redusa ar fi comunicarea reala dintre ele, la fel de izolate in cercul lor inchis de sase persoane. Diferentele tin de sex, de felul in care inteleg distractia si petrecerea timpului liber, de modul de exprimare a unor tineri cu accese sexuale pubertare si al unor femei trecute prin viata, divortate, dezamagite si nevoite sa se inconjoare de persoane cu preocupari si experiente similare, o similaritate cautata, in cazul lor, chiar pornind de la nume. 
Cand normalitatea inceteaza sa mai fie o stare a vietii lor, cand un membru al unui grup este ucis de unul al grupului rival, cei ramasi descopera solidaritatea, incep sa se asculte intre ei, sa aiba cu adevarat acelasi scop si ideal, sa functioneze ca un mecanism rece, transformandu-se in niste asasini ce aplica legea junglei in oras, fara nicio urma de compasiune sau intelegere pentru ceilalti. Poate o reactie precum cea de mai jos as avea-o si eu, e fireasca in fata stranietatii grotesti pe care o au unele jocuri ale japonezilor: ""Oare pentru asta s-a chinuit Japonia in toata istoria ei de dupa razboi?" se intreba Midori Takeuchi. "Barbati in toata firea, trecuti de douazeci de ani, imbracati ca niste depravati, sarind si zbierand ca niste cretini, cantand karaoke in mijlocul pustietatii?" La acest simplu gand ii veni rau. "In locul asta uitat de lume, care pute a canalizare, a ulei varsat si a peste stricat, purtand haine pe care nici cel mai ieftin comedian din provincie nu le-ar purta... Mai ales slabanogul ala mic din mijloc, ce naiba face cu fusta aia mini de piele pe el? Si ala cu ochelari si kimono cu paiete, care bea bere direct din butoiasul de doi litri si urla la luna..." Dar cu siguranta nu as simti nevoia sa-i atac cu un lansator de rachete... 
Absurdul, extremul, grotescul sunt moduri de hiperbolizare a unor conflicte care, la scara mult micsorata, exista in fiecare dintre noi. Insa aici sunt atat de amplificate incat capata aspectul unor caricaturi sau al unor  figuri manga dintr-un album colorat strident, plin de dinamism si actiune. Poate tocmai modul derizoriu in care ne este infatisata aici violenta o estompeaza, ne face sa nu putem lua cartea in serios, ii dilueaza mesajul pana la a-l face deloc credibil. Este doar relaxare, o satira cu trasaturi atat de ingrosate incat abia mai vezi obiectul ironiei. Personajele ii raman cititorului indiferente, dar poate asta a si fost intentia, nu poti sa te afiliezi uneia dintre parti si parca la final le-ai vrea pe toate inecate intr-o baie de sange. Nu este deloc cel mai bun Murakami, ii lipsesc sclipirea, ironia, detaliul dar cum nu-mi refuz cate o portie de violenta literara gratuita la mine a mers foarte usor si rapid, mai ales ca venea dupa o oarecare doza de dulcegarii, aveam nevoie de putine reparatii. Bonus, am ascultat si niste cantece japoneze de acum 50-60 de ani :)

miercuri, 18 aprilie 2012

Miros de flori si moarte

Katherine Mansfield - Garden party 

Jurnalul trist scris in ultimii ani ai scurtei sale vieti mi-a incitat curiozitatea de a ma apropia de opera acestei scriitoare neozeelandeze care si-a petrecut o mare parte a existentei in Anglia, din mai multe motive: unul a fost dragostea sa obsesiva pentru scris, o pasiune care trecea dincolo de boala, de durere, dandu-i puterea de a se lupta cu fiecare clipa, pentru a mai castiga putin timp ca sa continue sa scrie. Al doilea ar fi fragmentele si ideile de povestiri presarate in jurnal, al caror sens deplin imi scapa, necunoscand opera propriu-zisa. Pe alocuri m-a enervat, pentru dispretul afisat fata de naturalismul francez, considerat obscen, l-am perceput ca pe un atac la unul dintre scriitorii mei preferati din secolul XIX, Zola, desi altcineva era tinta propriu-zisa a insemnarilor ei. Si m-a intrigat admiratia Virginiei Woolf, care-si marturisea cu diferite ocazii afinitatea cu aceasta tanara scriitoare pe partea de observatie, descriere minutioasa si detaliu, dar nu si in ceea ce priveste portretizarea sentimentelor si senzatiilor, dupa cum marturisea in Jurnalul sau (n-am gasit pasajul in romana, asa ca apelez la o versiune in engleza): "... she can't put thoughts, or feelings, or subtleties of any kind into her characters, without at once becoming, where she's serious, hard, and where she's sympathetic, sentimental.
Nu stiu daca dupa aceea si-a reconsiderat pozitia, nici nu ma mai intereseaza, fiindca nu puteam sa verbalizez mai bine sentimentele generate de acest Garden Party. 
Paradoxal, mi s-a parut ca punctele cele mai reusite ale povestirilor sunt chiar cele de influenta naturalista, pe care o respinge in jurnal, filonul sadic, exploatat in secvente precum decapitarea unei rate sau salvarea unei muste dintr-o calimara cu cerneala pentru a fi apoi din nou inecata. Avem si pasaje obositor de dragalase si dulcege, un miros de flori de toate soiurile ce invaluie intr-un cadru subtil fiecare povestire, trandafiri, aloe, verbina, lalele, crini, garofite, violete, levantica in care se insinueaza brusc si fara avertisment mirosul mortii, al degradarii si decrepitudinii, contrastand violent cu aerul romantic si euforic al tinerelor portretizate in povestiri. 
Katherine Mansfield reuseste sa surprinda foarte bine si trecerea clipei, momente singulare din scurgerea timpului, intensitatea si oscilatia sentimentelor (bucurie, iubire, mila, gelozie, frustrare, generozitate), puterea gesturilor, firul subtire al relatiilor umane, ce poate fi rupt intr-un moment in aparenta nesemnificativ din cauza unei remarci nepotrivite sau a unui gest negandit. Fiindca universul sau este unul feminin, sensibilitatea si sentimentalismul sunt inevitabile la un anumit punct. Din fericire, sunt compensate de scriitura ce oscileaza intre minimalism si baroc, intre descrieri reci si seci si o revarsare de detalii, o abundenta de culori, gesturi si mirosuri, de modul cum surprinde pulsul clipei. Pastreaza stereotipurile identitatii feminine, privindu-si personajele cu fireasca intelegere si empatie. Ce-i drept, avem si aici o doamna cu conceptii inaintate care face exceptie - si nu trageti in doamna Ralian (traducatoarea cartii) pentru cacofonie, se mai intampla, pe ansamblu face o treaba foarte buna dintr-un text care-mi dau seama ca nu era prea usor de tradus; dar am aruncat un ochi pe net sa vad daca numai pe mine ma deranja cucofonia si este o formula acceptata, nu, nu este! Sa revin insa, putinii barbati ce apar in prim-planul povestirilor sunt fie ridicoli, precum domnul Reginald Peacock, fie sadici (batranul din Musca) ori tirani (tatal absent din Fiicele raposatului colonel) sau paranoici (Stanley din La Golf). Am tinut sa fac aceasta mica trecere in revista a personajelor masculine si pentru ca in interesanta prefata la carte doamna Antoaneta Ralian prezinta pe scurt galeria "sortimentelor feminine", am vrut sa compensez si sa ofer o perspectiva narativa inversa, cam cum face autoarea cand schimba punctele de vedere.
Dincolo de tiparele feminine si feministe,  K. Mansfield se remarca prin inovatii ale formei, in care fuzioneaza mai multe genuri de arta. Pare ca picteaza prin cuvinte, pentru a crea un tablou, pentru a surprinde un moment, pentru a pastra in eternitate o secventa. Scenele sale au impact vizual, au culoare, au miros... dar uneori culorile sunt prea pastelate pentru ochiul meu si sunetele picura prea chopin-ian in urechea avida de heavy metal :) 
Acum ma duc sa citesc niste Ryu sa-mi spal dulceata de trandafiri de pe creier!

marți, 17 aprilie 2012

Somoni in Yemen?


Salmon Fishing in the Yemen (2011) 

Daca aveti chef de o comedie romantica, recomand, pentru varietate, in locul eternelor si previzibilelor filme americane unde umorul se bazeaza de cele mai multe ori pe grotesc si vulgaritate, filmul englez al regizorului Lasse Hallstrom, autor al unor minunatii ca Gilbert Grape sau Chocolat, dupa un scenariu de Simon Beaufroy (The Full Monty, Slumdog Millionaire si viitorul film din seria Hunger Games, nu si precedentul, din fericire). Nu am mentionat numele lor doar pentru palmares, ci pentru ca regia si scenariul (adaptat dupa cartea cu acelasi titlu a scriitorului englez Paul Torday) dau farmec acestei comedii, amintind prin accentele sale satirice de spiritul lui P.G. Wodehouse. De remarcat sunt si modul in care Emily Blunt, Ewan McGregor si in special savuroasa Kristen Scott Thomas isi interpreteaza personajele. 
Povestea se construieste in jurul paradoxului din titlu: un seic din Yemen este dispus sa deschida larg punga pentru a-si implini un vis considerat mai intai nebunesc si irealizabil, apoi vizionar si posibil, pe masura ce presiunile guvernamentale asupra celor insarcinati cu punerea lui in aplicare devin din ce in ce mai puternice.
Este drept ca avem o abordare uneori simplista, de genul "este suficient sa crezi intr-un vis pentru ca el sa se infaptuiasca", ca dificultatile insurmontabile ale proiectului par usor de depasit in desfasurarea de numai 100 de minute a actiunii, insa punctele centrale de interes, care dau greutate si savoare filmului, starnind hohote de ras nu constau in aplicarea planului de a transporta si creste somoni in Yemen pentru a face posibil pescuitul lor in desert, nici in relatia care se infiripa intre protagonisti (din punctul meu de vedere romantismul putea lipsi cu totul, ar fi iesit o comedie sociala mult mai spumoasa) sau in firavul plot terorist, doar un pretext pentru a complica si mai mult situatia, ci in reflectarea birocratiei, prin schimbul de e-mailuri si telefoane intre reprezentatii diferitelor autoritati britanice si prin prezenta vulcanica a personajului lui Kristen Scott Thomas, ofiter de presa al primului ministru, care are rolul de a deturna atentia opiniei publice de la evenimentele grave din Afganistan, de a-i oferi un subiect pozitiv, de evolutie a relatiilor cu Orientul Mijlociu. Discutiile cu primul ministru pe Messenger, modul in care se intrezareste, apoi se valorifica oportunitatea transformarii unei intreprinderi private in capital politic au fost pentru mine atuurile scenariului. 
Ironia, aciditatea, dialogurile taioase, sclipitoare dau ritm unui film care altfel ar fi ramas doar un sirop caldut despre puterea credintei intr-un vis, speranta, prietenie si (com)pasiune, empatie transformata cu pasi mici in dragoste intr-un mediu de lucru stresant, sub presiune. Evolutia actiunii e de obicei previzibila, nu intotdeauna credibila, dar se incadreaza in cliseele obisnuite ale comediilor romantice. Stim de la inceput ca un eventual esec al planului ar reprezenta o drama la nivel diplomatic, si nu asta vrea sa ne ofere povestea. Intelegem ca reprezentarea lumii arabe este de fapt una a perceptiei civilizatiei occidentale asupra sa, dar nu ne deranjeaza. Avem cadre atent studiate, peisaje frumoase din Scotia si "Yemen", filmate de fapt in Maroc, dialoguri inteligente, care imi ofera exact ceea ce doream si speram de la film, o mostra de umor britanic, personaje placute. Pe ansamblu, media pe care o obtine filmul pe IMDb, 7, imi reflecta destul de bine parerea, desi am observat prin comentarii ca oamenii gasesc cu totul alte plusuri si minusuri filmului, percep personajele si rolul lor in mod diferit, se lasa entuziasmati de chimia personajelor implicate in povestea de dragoste, de credinta seicului in puterea visului sau sau de linistea si seninatatea pe care le ofera pescuitul... se pare ca exista cate ceva interesant pentru fiecare, asa ca vizionare placuta!

joi, 12 aprilie 2012

Calatoria elefantului


Diana Adamek - Dulcea poveste a tristului elefant 

In aceeasi zi in care elefantul a carui calatorie ne este atat de frumos povestita de Saramago isi incepea lungul drum spre curtea austriaca, undeva, in Transilvania, fiica cea mai mica a unui cneaz avea sa porneasca si ea pe un drum necunoscut. 
Daca ar fi fost vorba de o piesa muzicala, ar fi fost un cover, daca era o pictura, era o copie a Iernii lui Arcimboldo, dar fiindca este un roman, pot spune ca e un tribut, un omagiu adus unui scriitor drag mie. Diana Adamek nu are un stil (cel putin in cartea asta, fiindca nu am citit altceva de ea) ci imprumuta cameleonic condeiul unuia dintre maestrii literaturii. Imi aduce aminte de mine cand incercam sa pictez cu gandul ca vreau sa fiu Dali si daca nu reusesc sa surprind acea fluiditate minutioasa a formelor, mai bine ma las... ceea ce am cam si facut, mai mazgalesc din cand in cand, fara sa am ambitia sau pretentia de a-mi exhiba "creatiile". Intre a imprumuta identitatea artistica a unui idol si a nu avea una proprie sau a descoperi ca aceea care ti s-ar potrivi nu iti place unii, cum este cazul autoarei de fata, aleg prima varianta. Riscul e ca isi ridica prea sus stacheta. Dar cum se stie ca atunci cand evalueaza literatura romana critica tinde sa foloseasca o alta masura decat cea cu care o  cantareste pe cea universala, s-ar putea sa nu fie o miscare neinspirata, mai ales ca nu este deloc o carte rea. Doar e putin suparator sa vad cum cineva scrie o side story la povestea lui Saramago incercand sa-i copieze cat mai mult stilul, de la frazare si punctuatie pana la ritmul in care curge povestirea, trecand prin elementele de intruziune a fantasticului in cotidianul banal si vocile polifonice care se confunda in alcatuirea frazelor. Pe de alta parte, este ceva familiar, ca atunci cand ti se pare ca vezi un prieten drag (din pacate, in cazul nostru, unul plecat dintre noi, a carui voce mai poate fi doar imitata, nu auzita), insa atunci cand te apropii constati ca nu e chiar el... 
Destinul lui Roro, ultimul descendent al unei familii nobile din Transilvania, este strans legat de cel al elefantului Solomon. Magia incepe inca din momentul conceperii sale, cand elefantul isi pune trompa pe burta mamei, continua cu venirea lui pe lume in Bretania, jumatate om, jumatate elefant, se imbina apoi cu vraja ivita din arome si combinatii de aluaturi si mirodenii ce-i vor duce faima de patiser pana la curtea lui Maximilian, regele Austriei, unde va deveni confidentul si prietenul celor doi printi, Rudolf si Anna si se incheie cu drumul facut in sens invers, dinspre Viena in Portugalia.
Traiectoria sinuoasa a lui Roro in viata, intreaga sa calatorie, este una deja predestinata, pe care eroul o cunoaste, din visele ce-i povestesc istorii ale stramosilor sau intamplarile ce-l asteapta. Povestea lui e dulce, fiindca ne face papilele sa tresalte la descrierea aromelor delicateselor preparate, dar tristul elefant imi aminteste si de personajul lui John Hurt din filmul lui Lynch, The Elephant Man, care pune in scena aceeasi poveste a alteritatii, a modului in care aspectul fizic determina perceptia celorlalti, activeaza cruzimea dar si spaima sau fascinatia, precum si o atractie interzisa ce se infiripa intre el si principesa Austriei.
Personajul nostru isi intersecteaza caile cu cele ale unor protagonisti la fel de misteriosi si neintelesi ai istoriei, precum mama viitorului astronom Kepler, pictorul Arcimboldo, caruia ii inspira prin trasaturile sale ciclul Anotimpurilor, alchimistul Christian Rosenkreutz, eroi vizionari si stranii, ce-si depasesc conditia si epoca.
Povestea m-a furat, curge frumos si lin cu toate floricelele ei baroce create parca din pudra de zahar, nu neg placerea lecturii, dar ramane in zona gri a unei inspiratii mult prea evidente, a unui omagiu in care amprenta identitatii proprii este prea putin vizibila. Este asemenea acelui desen de pe peretele hanului pe care il sterg Roro si pitica Richardis pentru a dezvalui altceva, printre randurile "Dulcii povesti..." citim admiratia si dorinta de identificare cu pana lui Saramago.

luni, 9 aprilie 2012

Constanta la inceput de aprilie - frumusete si decadere

Nu vazusem niciodata pana acum marea in perioada octombrie - 1 mai. Neimpanzit de turisti derutati zburatacind in toate directiile cu sau fara scop, orasul pare unul linistit, in care sirenele (nu cele din mare, nici alea care se plimba pe faleza in plin sezon incercand sa fure ochii si portofelul turistilor generosi) si clacsoanele nu zgarie atmosfera tihnita de dupa-amiaza de primavara. 
De pe soclul sau din fata Muzeului de Istorie si Arheologie, Ovidiu ne priveste, nu nepasator si rece, cum ar trebui sa fie in fata vesniciei, ci oarecum ingandurat: 


Briza luneca usor prin faldurile steagului de pe faleza: 


Pe malul marii, viata isi continua cursul: 


O cioara griva imi aminteste de mine vara, cand scormonesc prin minunatiile de pe mal adunand cele mai frumoase cochilii si fragmente, pietricele si bucati de sticla slefuita aduse de valuri. Probabil cu totul altceva cauta ea pe-acolo :)
Cazinoul se contureaza frumos in lumina asfintitului: 


De la distanta cel putin, cand te apropii observi geamurile sparte, aerul de ruina si bannerul de la intrare: 

Construit in stilul Art Nouveau si inaugurat in 1910, a fost o figura emblematica a orasului de-a lungul timpului. Intr-o vreme cand la fiecare parter de bloc se deschid daca nu cazino-uri macar bodegi cu slot machines cu pretentia de "sala de jocuri", unul dintre cele mai vechi si frumoase cazinouri din tara, amplasat intr-un loc unde oamenii sunt de obicei mai predispusi sa-si deschida punga, unde turistii doritori de cat mai multe optiuni de petrecere a timpului liber ajung, in cautare de experiente noi sau dintr-o mai veche obisnuinta ori macar din curiozitate... ajung si fac cale intoarsa, ori se opresc putin la Acvariul din vecinatate si cam atat cu punctele de atractie ale orasului! Nu chiar, ar mai fi cateva muzee, biserici, moscheea, farul genovez, dar nimic nu are notorietatea si valoarea de simbol a Cazino-ului.. Am citit ca ar fi in renovare si termenul de finalizare este 2013, apoi ca abia acum se organizeaza o licitatie pentru atribuirea lucrarilor. Nu am vazut vreo schela sau vreo miscare in jur, ori vreun panou care sa anunte ca se pregateste ceva. Totul avea un aer de uitare si nepasare, doar stabilopozii din apropiere ne-ar fi putut povesti de stralucirea din trecut daca ar fi capatat glas ...



Pietrele insa tac, statuile la fel. Lupoaica priveste undeva in departare, poate spre Roma: 


 Un locuitor patruped al orasului ma intampina cu prietenie: 

Spre deosebire de dumnealui, care a tinut sa puna lucrurile la punct si sa-mi dovedeasca cine este masculul alfa: 

In rest, stradutele centrale arata ca Lipscani-ul bucurestean inainte de renovare, cladiri vechi in paragina, ruine prin care cresc ierburi si gunoaie, cersetori mici si mari, masini in care nimic nu este in siguranta, un peisaj post-apocaliptic care cu greu mai pastreaza sufletul unei straluciri apuse, cand Constanta era un punct de confluenta al civilizatiei orientale cu cea occidentala: 
Veni, vedi... valea!

duminică, 8 aprilie 2012

Unde e magia?

Hugo (2012)

La intrebarea din titlu, raspunsul scurt ar fi: in trailer.
Am asteptam mult sa vad filmul, cinematografele anuntau ca va veni "in curand", trailerul incepuse sa ruleze din decembrie, starnindu-mi curiozitatea si asteptari mari. "Curand"-ul a devenit martie, apoi aprilie, pentru ca intr-un tarziu sa aflu ca nu va mai fi difuzat de retelele romanesti de distributie... bun marketing! Asa ca a trebuit sa apelez la retelele "informale" pentru a reusi in cele din urma sa-l vad, fara 3d care sa-mi fure ochii si sa-mi ameteasca simturile. Eu am avut toata bunavointa, dar daca nu s-a putut... aloo, ACTA, se aude, da? Am vrut din tot sufletul sa-l vad la cinematograf, dar cinematograful nu si nu, n-a vrut sa-mi ia banii pentru el!
 Ca si The Artist, Hugo este un omagiu adus inceputurilor cinematografiei, lui Méliès, cel care a transformat iluzia prestidigitatiei si magiei in mirajul marelui ecran, folosind pentru prima data pe pelicula trucajele. Actiunea cade pe planul doi, incercand sa puna in lumina nu atat o poveste propriu-zisa, cat fascinatia imaginii, in forma ei pura, asa cum era la inceputuri, readucandu-ne aminte de ce iubim aceasta arta. Poate de aici dezamagirea mea: vazand trailerul, stiam ca la nivel vizual filmul va fi bun, insa ma asteptam sa fie insotit si de o trama pe masura, dupa cum reiesea din putinele imagini. Nimic spectaculos pe partea asta, Hugo Cabret este un orfan care traieste intr-o gara in Parisul anilor '30. Singura amintire ramasa de la tatal sau este un automaton, o papusa mecanica, a carei cheie se straduieste sa o gaseasca fiind convins ca, in momentul cand va functiona, ea ii va transmite ceva important, un mesaj de la tatal disparut.
Diferenta intre cele doua filme este ca acolo unde The Artist castiga in simbolistica, Hugo pierde prin lipsa de subtilitate, prin faptul ca totul este pe fata, o dragoste declarata raspicat de Scorsese in public pentru unul dintre pionierii peliculei. Chiar daca pune suflet si pasiune in a-l evoca, chiar daca imaginile si efectele vizuale sunt capabile sa ne ofere mirajul pe care doar un iluzionist al ecranului il poate genera, chiar daca personajele sunt frumos conturate pana la un punct cand, orbit de tributul pe care trebuie sa-l creeze scenariul incepe sa le cam neglijeze, iar distributia e una cu mai mult potential decat cel exploatat, castelul de carti pe care il formeaza se surpa din cauza unei lipse de sustinere a povestii, ce ramane una simpla si inutila, lipsita de ritm sau fantezie, refuzandu-ne aventura la care ne invita sa participam la inceput.
Vizual, filmul este spectaculos, dar este oare suficient pentru a-l considera un film bun?! Putea sa fie, in schimb a ramas doar un ambalaj frumos inauntrul caruia gasesti o prajitura cam insipida...

miercuri, 4 aprilie 2012

Papusareasa sau marioneta?

Catalin Dorian Florescu - Zaira 

La aparitia primei editii, in 2010, cartea a avut parte de cateva cronici, nu prea multe, cred ca promovarea ar fi fost mult mai intensa daca autorul ar fi trait in tara (si ar fi avut relatiile si cunostintele necesare) si nu ar fi plecat la varsta de 15 ani in Elvetia, unde traieste si scrie, in limba germana. Oricum, asta nu pare sa-l deranjeze prea tare, deoarece a ajuns un autor apreciat si premiat in Elvetia si Germania. Il descopar abia acum, cu Zaira (2008), ultima din cele 4 carti traduse in limba romana si, din cate am inteles, singura in care autorul adopta o perspectiva feminina pentru a relata povestea. Desi scrie in germana si traieste acolo, C.D. Florescu pastreaza in suflet experienta comunismului romanesc, pe care o reinterpreteaza in romanele sale din perspectiva exilatului, al celui nevoit sa plece pentru a supravietui si sa se intoarca urmandu-si chemarea inimii.
Pornind de la titlu, gandul m-a dus imediat spre Voltaire, ma asteptam sa gasesc ascunsa intre pagini o interpretare a povestii sale in cadrul autohton, nicidecum nu banuiam ca voi gasi in ea suspect de multe asemanari cu Matei Brunul. De fapt lucrurile stau invers, dat fiind ca Polirom-ul a tradus Zaira in 2010 iar Brunul lui Teodorovici, care mi s-a parut la momentul citirii ceva proaspat in peisajul literaturii romane, in 2011. Daca as fi citit mai intai Zaira poate ca nu m-as fi entuziasmat atat de usor de Brunul autohton. 
Zaira noastra este o... ati ghicit, papusareasa, insa pana a ajunge acolo este o nepoata rasfatata ce-si traieste copilaria la conacul bunicii apoi, odata cu venirea comunistilor la putere, fiica unei familii persecutate de regim, iubita barbatilor ce vor trece prin viata ei, mama unui copil cu care n-a putut sa comunice niciodata, bucatareasa si administratoarea unui restaurant american. In primul rand insa, Zaira este marioneta manevrata de mana ascunsa a destinului. Ironia face ca ea, cea considerata intr-o vreme cea mai buna papusareasa din Timisoara, poate chiar din tara, sa nu fie dintr-un anumit punct de vedere deloc mai presus decat papusile pe care le manevreaza, sa nu-si dea seama de manipularile si ajustarile destinului ce-i sunt permanent puse in cale, izvorate dintr-o ura veche. 
Dincolo de a fi cartea Zairei, a unei femei nascute in Romania interbelica, fugind in America din Romania comunista si revenita acolo de unde a plecat in cea post-decembrista, Zaira este cartea unui secol in care evolutia personala poate fi dirijata prin simpla actionare a unor resorturi dincolo de puterea de intelegere si previziune a celui manipulat, o epoca intunecata, cand nimeni nu-si putea controla destinul. Insa la aceasta concluzie ajungi abia dupa ce ai citit cartea, cand constati ca ai fost martorul unei iluzii, al unei magii care te-a tinut cu sufletul la gura atatea pagini, cand credeai tot timpul ca o femeie curajoasa, puternica, este in stare sa tina in maini itele incurcate ale propriei sorti, sa-si puna singura ordine in viata. 
Zaira este o calatorie frumoasa, alerta, surprinzatoare in istoria secolului 20, alaturi de un personaj  puternic si placut, poate nu la fel ca ludicul var Zizi, plecat prea devreme din viata ei, dar care, in drumul sau prin lume, isi cladeste lupta, speranta, curajul, iubirea, melancolia, temerile, fragilitatea pe mirosurile divine ale mancarurilor Zsuzsei... ca un abur se vor risipi cu toate in vant, intr-o permanenta descoperire de sine. 
Nu vreau sa divulg prea multe din poveste, ea exista, se intinde pe vreo 70 de ani, este inevitabil cand ai in fata o carte de o asemenea densitate epica sa-ti fi dorit in in anumite momente ca punctul de interes al cititorului sa nu coincida cu cel al autorului,  sa fie mai dezvoltata o scena sau sa se renunte la altceva, dar pe ansamblu se citeste ca un roman de aventuri care emotioneaza si starneste imaginatia, cu intorsaturi uneori surprinzatoare. Autorul trece testul si cand vine vorba de una din cele mai mari provocari, aceea de a spune o poveste din perspectiva feminina, personajul pe care il creeaza imi este mult mai aproape decat femeile create de autoare femei care tind sa se melancolizeze sau sa se isterizeze prea mult. Stilul este alert, cu fraze scurte, care ajung uneori sa capete un alt sens citite retrospectiv, anticiparile trezesc curiozitatea dar nu te lasa sa intrevezi intorsatura pe care o va lua actunea. O carte placuta, care reconstituie o epoca dureroasa de care este bine din cand in cand sa ne aducem aminte.

duminică, 1 aprilie 2012

Joaca de-a micii gladiatori


The Hunger Games (2012) 

De cand am auzit prima data de filmul/cartea Jocurile foamei, numele acesta a fost vehiculat in companii mai mult sau mai putin selecte, precum Lord of the Rings, Game of Thrones (nu uitati, azi incepe sezonul 2, si nu este o pacaleala!), Harry Potter sau Twilight. Dupa ce am vazut filmul, pot sa va spun cu certitudine ca nu are nimic in comun cu nici unul dintre ele, nici ca realizare cinematografica (poate cu ultimul, o serie proasta chiar si pentru standardele adolescentilor), nici ca tematica. N-am inteles deloc de ce este plasat in vecinatatea unor filme fantasy, cu care nu are nici o (greseala ortografica absolut constienta si intentionata) legatura. Este o pura distopie fara prea multe elemente SF, mai bine, fiindca atunci cand apar sunt discontinue si ilogice. Faptul ca actiunea este plasata intr-un viitor cu accente arhitecturale si sociale naziste, nici extrem de tehnologizata nici cu diferente fundamentale fata de societatea actuala, nu-i da deloc tusa de stiinta sau fantezie pe care o asteptam cand ni se aduce in fata o creatie de gen. Am vazut de curand un film mai mult decat decent pe stilul action adventure fantasy, John Carter, mai bun decat dadea de inteles proasta promovare de care a avut parte. Intre timp, aceasta anostitate care nu face decat sa repete luptele gladiatorilor in arena a obtinut deja incasari record in State si se pregateste probabil sa faca acelasi lucru si la noi. Mi-e rusine sa-mi recunosc contributia la asta... 
Nu am citit cartea, dar am inteles din diverse comentarii ca ar fi mult mai buna. Insa faptul de a fi vazut filmul ma face sa nu simt imboldul de a vrea sa am toate datele necesare unei comparatii. Nu voi insista prea mult asupra plotului fiindca doar daca ati trait sub pamant in ultimele 2-3 luni se poate sa nu va fi trecut pe la ureche povestea tributelor (cate doi tineri, un baiat si o fata din fiecare district) extrase din urna anual pentru a se bate pe viata si pe moarte pentru ca, vorba Highlander-ului, in the end, there can be only one. 
Ce-i reprosez filmului? Multe, foarte multe, incepand de la dezvoltarea personajelor, aproape inexistenta in afara celor doi protagonisti ai districtului 12, fara sa creeze deloc empatie sau dorinta de a le pastra, continuand cu premisa unei lumi in care este suficient sa desenezi ceva pentru ca acel ceva sa apara acolo unde iti doresti si totusi se trimit balonase cu medicamente, cu ideea de sponsori, nedezvoltata deloc (in carte o fi la fel?!), li s-a amintit la un moment dat prezenta, dupa care conexiunea mentala intre lumea in care se misca tinerii prizonieri si cea de afara, care-i urmareste chipurile cu sufletul la gura, este aproape inexistenta, ca si orice relatie inauntru sau in afara scenei de lupta. Sa nu mai vorbesc de faptul ca totul pare lipsit de credibilitate, de la foamea care se presupune ca mistuie districtele pana la adunarea de super-eroi care in cateva zile de pregatire ajung cu totii sa-si dezvolte o anumita tehnica de supravietuire bazata pe arme sau cunostinte, mai ceva ca Bear Grylls, pentru a cadea apoi ca secerati din cele mai stupide motive ca, de exemplu, indigestie cauzata de mancatul de boabe nepotrivite (chiar si eu stiu sa nu ma apropii in padure de fructe necunoscute) sau tabara asezata sub copacul in care si-au facut cuib viespile ucigase, dar si eroina noastra cea curajoasa si invulnerabila. Sa mai zic si ca in afara de o imagine recurenta in amntirile lui Peeta si Katniss lumea din film nu prea pare sa sufere de foame? Cred ca am mai spus, ce n-am spus este ca, desi interactiunea dintre personaje e total neconvingatoare, scenariul plictisitor, dialogurile lipsite de orice fel de subtilitate sau inteligenta, filmul asta si-a facut deja mii de fani care se isterizeaza in cor de cat de minunat este. V-am facut curiosi? Vedeti-l daca vreti, dar sa nu spuneti ca nu v-am avertizat!
De ce de fiecare data cand exista un triunghi adolescentin lumea tinde sa strige imediat Twilight? Nu a fost nici primul, nici ultimul, nici cel mai reusit film in care apare, intriga amoroasa implica de cand lumea si cinematografia  trei persoane, iar dezvoltarea conflictului dintre ele cere ca doua sa fie masculine, altfel ar fi mult mai simplu, n-ar fi nevoie de o alegere daca obiectul disputei ar fi barbatul :). Pentru o satira a televiziunii si reality-show-urilor, recomand Truman Show, pentru lupte in arena, recomand seria Spartacus, pentru Jennifer Lawrence, protagonista filmului, recomand Winter's Bone, fiindca mi-a dat senzatia ca, pe undeva, joaca acelasi rol, iar pentru un film bun, recomand altceva, orice, dar nu Hunger Games.