Monday, 1 March 2021

Noaptea Valpurgiei

Martin Amis - Zona de interes

 Pare o zi normala dintr-un oras normal. Un grup de tineri ofiteri, dar si fete in rochii dantelate, se intorc intr-o dupa-amiaza de vara din Centrul Vechi. Barfe, flirt, poate un inceput de idila ce se prefigureaza. Asa incepe o carte ciudata prin felul in care ne infatiseaza atrocitatile celui mai temut lagar de concentrare nazist. Numele nu ii este niciodata pronuntat, facandu-se referire la el ca fiind Kat Zet (prescurtare pentru "lagar de concentrare"), asa cum si Hitler ramane nenumit, fiind Seful, Reichsfuhrer-ul sau Salvatorul. 
Este prima carte a acestui autor pe care o citesc si m-a frapat chiar de la inceput prin felul in care reuseste sa condenseze intr-o enumerare de cateva epitete sau secvente o imagine cuprinzatoare. De exemplu, momentul indragostirii la prima vedere: "Fulger, tunet, rupere de nori, soare, curcubeu - meteorologia primei vederi." Sau o prietenie ce dateaza din copilarie: "Boris, prietenul meu de-o viata - emfatic, tenace, chipes, ca un mic Cezar. Gradinita, copilarie, adolescenta, vacantele cu bicicleta prin Franta si Anglia si Scotia si Irlanda, calatoria noastra de trei luni de la Munchen la Reggio si de acolo mai departe pana in Sicilia."  Si apoi a continuat sa ma surprinda prin modul in care isi alcatuieste intreaga carte, o marturie a ororii naziste ce mi-a amintit cumva de Hrabal, printr-o usoara adiere de umor negru detasat, bizar, generat de absurdul unor situatii improbabile, dar in acelasi timp plauzibile, pentru a crea  o banalitate a macelului ce are loc zilnic in lagar de o simplitate si un realism dureros. 
Trei personaje ce isi intersecteaza destinele alcatuiesc impreuna tabloul general, de pe pozitii oarecum opuse: comandantul, Paul Doll, figura caricaturala si deliranta, intruchiparea puterii, afemeiatul ofiter Golo Thomsen, nepotul lui Martin Bormann, secretarul lui Hitler, si Szmul, comandantul brigazii evreiesti de evacuare a cadavrelor si curatare a crematoriului, martor tacut si neputincios al crimelor, ce-si conduce confratii spre moarte. Cei trei eroi fictivi isi impletesc insa pasii si cu monstri reali ce au ramas in istorie ca criminali de razboi, precum Bormann si Ilse Grese, "frumoasa bestie" de la Auschwitz. 
Intrand in viziunea celor trei, patrundem in absurditatea celui mai mare asasinat in masa din istoria omenirii, alternand scenele din lagar cu acelea din linistitul orasel din apropiere unde traiesc ofiterii germani. In spatele fiecarei scene, oricat de idilica ar parea, se ascund altele, de teroare, pe care personajele le expediaza cu concizie si raceala, cu cinism si o lipsa de compasiune ce da si mai multa adancime cruzimii. De exemplu, un ofiter german, intrebat daca e de acord ca mai rau de atat nu ar putea sa-i trateze pe evrei, raspunde: "- Haide, zau asa. Nu-i mancam." Despre programul de exterminare se vorbeste ca fiind "programul national de igiena aplicata", scopul principal urmarit fiind cresterea profitului si minimizarea costurilor, ca in orice linie de productie, chiar daca aceasta linie produce doar moarte...
Unii au vazut in carte - si este prezentata astfel si pe coperta a patra - o poveste de dragoste. Mie mi se pare ca e orice altceva in afara de asta, poate un surogat de dragoste, reprezentat de  cautarea unui reper pentru ratiune intr-o lume irationala din partea unuia dintre protagonistii ei, poate o imposibilitate de a-si retine dorinta de flirt, de cucerire, din partea celuilalt, poate o incercare de a mai simti ceva atunci cand simturile sunt anihilate, insa nu, nu este loc de dragoste pe marginea abisului. Gelozie, dispret, moarte, da. Poate mai multa dragoste are Szmul pentru sotia lui, pentru protectia careia este dispus sa indure multe, decat cei vazuti ca protagonistii unei iubiri, ale caror suflete sunt prea deformate de prezenta mistuitoare a raului din jur. "In timpul national-socialismului, te uitai in oglinda si-ti vedeai sufletul (...). Cu totii am descoperit, sau nu ne-am putut impiedica sa dezvaluim, cine anume eram. Cine era cu adevarat un om. Asta era zona de interes."
Din tot ce am zis pe aici, sa nu intelegeti ca Amis a scris inca o carte-marturie, de recuperare a memoriei ororii. Si nu ca nu ar fi nevoie intotdeauna, dar este altceva. Citind-o, veti vedea ca se apropie mai mult de un studiu al sufletului omenesc. Nu il intereaza sa starneasca vreun dram de compasiune, ci sa sape pana in strafundul fiintei umane pentru a gasi locul unde se poate cuibari si creste Raul. De aici si limbajul lipsit de ornamente estetice, dar bogat in detalii macabre relatate cu detasarea si deculpabilizarea perspective naziste asupra ororii.
In Noaptea Valpurgiei, lumea vazuta si cea nevazuta se intersecteaza, granita dintre viata si moarte dispare. Vrajitoarele si demonii se dezlantuie pe pamant. Anii 40-45 (ba chiar incepand din 33 daca tinem cont si de lagarele timpurii) ai secolului trecut au fost o lunga Noapte a Valpurgiei, in care cu totii au avut de indurat teroarea monstrilor, reprezentati de ceilalti sau interiori, in functie de partea gardului de sarma ghimpata de care se aflau.  

Wednesday, 24 February 2021

Nu se va termina pana cand nu vor sta de vorba

 

Colum McCann - Apeirogon
 
 Apeirogon: un poligon cu un numar infinit de laturi. Numindu-si cartea astfel, autorul irlandez isi stabileste un scop foarte greu de atins, acela de a transpune intr-o forma literara, in doar cateva sute de pagini, numeroasele aspecte ale unui conflict care, atunci cand nu izbucneste violent, arde mocnit de la jumatatea secolului trecut incoace, prea adanc inradacinat in constiinta si in viata de zi cu zi ale celor doua natiuni implicate, Israel si Palestina, pentru a se putea gasi o cale de mediere. Singura speranta, acolo unde guvernele si comisiile pentru pace au esuat, ar putea veni de la oamenii simpli, fara capacitate mare de decizie, precum Sami si Bassam, doi barbati reali, doi tati ramasi fara fiicele lor, aflati la inceput in tabere opuse, dar uniti de pierdere. 
Pornind de la istoria lor, de la o prietenie improbabila dar reala, autorul construieste o carte-hibrid, in care fictiunea se intersecteaza cu realitatea pana la a deveni imposibil de separat. Este o carte densa, plina si de umanitate, dar si de informatii, de incursiuni in istoria descoperirilor omenirii, tot mai adanc, tot mai departe, de la prima prastie la praful de pusca si srapnel. Forma pe care o alege  este si ea insolita: fragmente (nu cred ca se pot numi capitole) numerotate de la 1 la 500, apoi de la 500 la 1 si la mijloc suma celor doua plus numarul fragmentului respectiv, 1001, ca in 1001 de nopti, ca intr-un punct central in care se intalnesc destinele, acolo unde doua lumi se reunesc pentru a spera ca, asa cum o reconciliere individuala este posibila, poate si cea colectiva ar putea deveni. Nu ar fi deloc o problema sa incepeti cartea de la inceput spre mijloc si de la sfarsit spre mijloc sau invers, sau in orice ordine doriti sa aranjati capitolele de la 1 la 500 in ambele jumatati. (Eu, ca un cititor disciplinat, am mers in ordinea traditionala, cap-coada, cum am facut si cu Sotronul, pe care mi-am tot propus sa-l sar candva in ordinea indicata, cu salturi elegante, dar n-a venit inca timpul, pentru ca viata e prea scurta si cartile prea multe pentru recitiri....)
Cand incepi cartea, poti fi usor descumpanit. Mintea cauta repere, are nevoie de o aranjare familiara a lucrurilor. Nu te simti chiar la fel de ratacit in admiratie ca in Biblioteca lui Babel, mai ales daca observi firul conducator, uneori unul foarte subtire, ca in jocul acela "cum sa ajungi in 7 pasi de la orice notiune la orice alta notiune": de la pasari ajungem la prastii, de la prastii la batalii, de la batalii la gastronomie, care ne duce inapoi la pasari, care ne duc la gloante, apoi la fiica lui Bassam... si tot asa, laturi invizibile unesc secvente, concepte, informatii, totul cu rezonanta unei batai de aripa a unui fluture intr-un colt al lumii ce poate starni un tsunami in altul. La Singapore, la sfarsitul secolului XIX, se inventau gloantele de cauciuc. In secolul XXI, unul dintre ele avea sa o ucida pe fiica lui Bassam. 
Reportaj, roman, poem in proza pe alocuri, cartea aceasta combina registrele intr-un mod unitar, capata forta tocmai din felul in care ele se intretaie pentru a ne vorbi despre prietenie, razboi, moarte, reconciliere si armonizarea diferentelor. 
O ura perpetuata din generatie in generatie, alimentata de un regim de ocupatie, transmisa de la familia unei victime la cea a urmatoarei: "De varsta voastra, nu mai mare. Exact ca voi. Haideti sa fim sinceri, oameni buni. Pe voi vestea asta v-ar fi incantat. Ati fi sarbatorit. Ati fi chiuit de bucurie. Si eu candva, as fi chiuit auzind o asemenea veste despre vreunul dintre ai vostri. Si despre tatal vostru. Ascultati-ma. Recunosc. Nu ma ascund dupa deget. Odata, demult. Ce credeti despre asta? In ce lume traim? Ridicati privirea. Ne urmareste, ne urmareste pe noi toti."
Imagini tangentiale, secvente ce se insinueaza, cu o legatura mai mica sau mai mare, in aceasta lume divizata de conflict, apar in intreaga carte: o vizita a lui Borges la Ierusalim, ultima masa a lui Mitterand, informatii din cele mai diverse domenii, de la tehnica militara la ornitologie sau oftalmologie, de la numerele prietene din matematica pana la acrobatul pe sarma Philippe Petit sau la manuscrisele de la Marea Moarta. Distrag atentia de la firul principal, asemenea unui porumbel venit sa se aseze pe bara de echilibru a unui acrobat, dar il  si completeaza in acelasi timp, intr-o contemplare nesfarsita a unui apeirogon pentru a-i capta miezul, pentru a atinge sensul cel mai profund al unui conflict tot mai absurd pe masura ce timpul trece si orice incercare de a i se pune definitiv capat esueaza, impotmolindu-se in resentimentele ambelor parti. Dar toate aceste povesti colaterale au sens intr-o carte ce pare sa-si faca un credo din afirmatia lui Borges ca povestile au fost mai intai individuale si apoi, adunate impreuna, au constituit o totalitate extinsa multidirectional. Cartea asta a fost deja scrisa. E parte a memoriei a doua natii. Si mi-ar placea sa cred ca ar putea schimba ceva in mentalul colectiv, ca cele 1001 de fragmente in care explodeaza coplesitor isi vor gasi cat mai multi cititori, poate si acolo, in tensionatul Orient Mijlociu.
Dincolo de conflict, dincolo de analiza lui din ambele directii, persista in jurul cartii o aura de generozitate, un altruism creat de nevoia de a te gandi cand ai pierdut tot ce aveai mai de pret in lume cum sa faci ca altii sa nu treaca prin asta, sa nu mai existe parinti care sa isi piarda copiii in lupta de orgolii si putere ce le macina natiunile... Uneori, pentru a se face un mare pas inainte, e nevoie doar ca fiecare sa faca un pas inapoi.

Sunday, 21 February 2021

Stapan si servitor

The White Tiger (2021)
 
 Daca in alte tari inegalitatea sociala provine dintr-o diferenta de mijloace de trai si fiecare, oricat de modesta i-ar fi originea, poate avea sansa de a scapa de predestinarea comunitatii in mijlocul careia s-a nascut, in India sistemul castelor, inradacinat de mii de ani, face ca totul sa fie mult mai transant. Daca te nasti in casta potrivita, poti face studii in strainatate si deveni un om de afaceri prosper, poti fi stapanul unui sat, cu drept de viata si de moarte asupra locuitorilor sai. Daca nu, vei ramane probabil pentru totdeauna inchis intr-o cusca asemanatoare cu aceea in care se tin pasarile in piata, de unde singura scapare ramane cutitul ce va reteza capul, mai devreme sau mai tarziu. Desi discriminarea pe baza de casta a fost interzisa inca din 1948, in anumite parti din India continua sa fie practicata, in virtutea unei traditii ce dateaza de peste 3000 de ani. 
Balram (Adarsh Gourav), un tip cu origini umile, intelege de mic ca traieste intr-o astfel de cusca in care viata ii este deja trasata. Intelege si ca Slumdog Millionaire nu este real, ca filmul este o aspiratie, un ideal greu de atins pentru un om sarac dintr-un sat prapadit din fundul Indiei: “Don’t believe for a second there’s a million-rupee game show you can win to get out of it” . Si nu referinta la el m-a facut sa vad acest film ca pe un fel de replica, ci mai ales atmosfera, acea Indie "profunda", a contrastelor acute dintre saracie si prosperitate obtinuta nu intotdeauna prin mijloace cinstite. Cele doua filme sunt desprinse din acelasi peisaj, si tot ambitia personala, curajul si spiritul intreprinzator sunt cele care pot aduce salvarea. Pentru ca Balram mai stie si ca, o data intr-o generatie, se naste un tigru alb, acela care, diferit fiind, mai puternic si mai agresiv decat confratii sai, are sanse de supravietuire mai bune. Si astfel incepe sa-si construiasca treptat, caramida cu caramida, drumul spre ascensiunea sociala. In acelasi timp insa, pe masura ce ajunge sa traiasca in preajma celor bogati, devotamentul si recunostinta initiala ajung sa se metamorfozeze in resentimente si ura.
 Ecranizare a romanului de debut al lui Aravind Adiga, castigator al Man Booker Prize in 2008, filmul, in regia lui Ramin Bahrani, a fost mai bun decat parea la prima vedere. Este si un lucru care nu mi-a placut, frame-ul, modul in care scenariul (nu stiu daca si romanul, nu l-am citit) intelege sa-si incadreze povestea, conceputa ca un lung e-mail pe care Balram, devenit un tanar antreprenor, il trimite prim-ministrului Chinei, aflat in vizita in India pentru a intra in contact cu mediul de afaceri. Asta a fost o parte gratuita si parca nu din acelasi film. In schimb, restul s-a asezat frumos, la locul potrivit, poate fi si meritul exotismului indian, un colt de lume ce continua sa ma fascineze, cu toate notele lui stridente, frizand kitsch-ul, cu toate discrepantele intre imaginile societatii sale, cu tot amestecul de cruzime si umanitate, lipsa de igiena si opulenta, praf si noroi pe de o parte, strazi luminate, stralucire, cladiri moderne pe de alta. Linia aceea de demarcatie ce separa oamenii desparte si peisajul, in India moderna si India profunda, in tehnologia viitorului, orientata spre Occident si progres si incremenirea in dogma instituita de mii de ani sau - ca sa raman pe teritoriul cinematografic - intre imaginea promovata de Bollywood si cea adusa de Danny Boyle, de exemplu. Si de Ramin Bahrani, care ii urmeaza indeaproape viziunea. 
Pe actori nu-i cunosteam, dar mi s-au parut potriviti si naturali in rolurile lor. Combinatia de candoare, empatie, generozitate si cruzime, calcul rece, oportunism din care este alcatuit Balram functioneaza, ca si tonul adoptat in construirea conflictului. Desi avem de-a face cu o drama, este una iluminata de accente de comedie, ce dilueaza realitatile grave intr-o atmosfera light, de care te poti bucura intr-un moment cand iti doresti ceva amuzant, placut, care sa nu te incarce negativ. Nu am stat sa ma intreb daca aceasta abordare are sau nu succes in transmiterea mesajului, mai ales ca el are in centru o realitate larg cunoscuta, insa m-am bucurat de doua ore de relaxare in compania unui film placut  ce m-a dus cu gandul si mai departe in timp, intr-un intr-un anume fel pe care nu-l voi dezvalui, pana la Print si cersetor

Friday, 19 February 2021

Incurcatele cai ale sinapselor

  

Eric R. Kandel - Mintea tulburata. Ce ne spun ciudateniile creierului despre noi insine 
 
Pusa sub semnul unui motto semnat de Freud, ce ne spune un lucru de-acum stiut de multa vreme (Mintea e asemenea unui aisberg, doar o septime din masa se afla deasupra apei), cartea lui Eric Kandel, specialist in neurostiinte recompensat cu premiul Nobel, ne vorbeste despre acea parte nevazuta a aisbergului, imposibil de descifrat inca in intregime. Este un domeniu in care s-au facut pasi importanti si, chiar daca unele conexiuni neuronale alterate nu pot fi niciodata refacute, acum putem macar sa intelegem de ce sunt astfel, cum se manifesta diferentele si cum sa reactionam in fata lor pentru a le atenua, pentru a ne putea apropia de o astfel de minte sau, in cazul tulburarilor care nu afecteaza profund capacitatile cognitive, cum ne putem canaliza propriile capacitati si comportamente pentru a ne ajuta sau a-i ajuta pe cei in cauza.
Apropierea de o carte a unui specialist intr-un domeniu in care nu esti tu insuti implicat profesional poate fi intimidanta. Dar cartea aceasta nu incearca sa epateze prin cunostinte, ci vrea sa ti le transmita, sa-si apropie cititorii interesati de mecanismele creierului, chiar daca nu detin notiuni aprofundate de fiziologie si anatomie, pliindu-se bine pe nevoia mea de a-mi intelege propria minte care ma ia uneori prin surprindere, nu neaparat in mod pozitiv... 
Pornind de la creiere mai putin complexe decat cel uman, cu care impartasesc totusi emotii comune, precum teama ori tristetea, neurologia a ajuns treptat la deslusirea complicatelor increngaturi ale celulelor din creier. Ii urmam pasii si progresele de-a lungul cartii, cu exemple, planse, desene, chiar si lucrari de arta, completand informatia si facand explicatiile si mai accesibile. Lectura e interesanta atat ca demers de autocunoastere, cat si ca mod de intelegere, de apropiere de cei prizonieri intr-o lume inchisa intre propriile sinapse, unde cu greu mai poate avea acces cineva din exterior, precum cei afectati de autism, Alzheimer, dementa. 
Imi plac cartile care imi deschid porti noi catre un domeniu care ma preocupa ca outsider. Iar creierul e cel mai complex si misterios organ din corp, tocmai pentru ca descifrarea functionarii sale nu tine de o singura disciplina, ci asociaza factori genetici, de mediu, endocrinologici si multi altii pentru a urma propriile cai de raportare la realitate. Si imi plac cartile care imi spun lucruri noi, iar aici am aflat o multime, genul acela de informatii care te ajuta sa te mai apropii putin de intelegerea mintii umane si sa nu dai neputincios din umeri, sa vezi poate din timp riscurile si consecintele unor comportamente. De exemplu, nu stiam despre sindromul Williams, opusul autismului, care face copiii extrem de sociabili. Sau despre mutatiile genetice de novo, ce se produc spontan in sperma barbatilor adulti si pot fi transmise de tata viitorilor copii fara ca vreunul dintre parinti sa fi avut gena respectiva. Ele ar putea justifica incidenta autismului, mai ales ca oamenii tind sa aiba copii la varste mai inaintate decat in trecut, cand deja celulele din sperma au suferit un numar mai mare de mutatii. Am aflat despre moduri in care pot fi perturbate circuitele, manifestari la care duc, tratamente, intr-o trecere in revista neexhaustiva si neincarcata de prea multa informatie, exact cum trebuie pentru o carte de popularizare a neurostiintelor. 
Continutul este variat si atinge mai multe zone de interes. Nu este doar despre tulburari, ci si despre cum judecatile noastre morale sunt modelate inconstient de emotii (Capitolul destinat creativitatii stimulate de anumite tulburari si artei psihotice s-a intersectat cel mai mult cu interesele mele). Nu stiu ce spune despre mine, de exemplu, testul cu vagonul scapat pe sine care poate fi deviat ucigand unul sau cinci oameni, dar mintea mea ar fi complet incapabila sa ia o decizie instinctiva pe criterii morale unanim acceptate, intre a salva un om sau cinci, pana nu ar avea mai multe date. Daca omor un medic ce poate salva alte vieti si ajut o banda care tocmai fura fierul din calea ferata ducand apoi la alte accidente? Fara aceste date suplimentare despre cine sunt potentialele victime, as lasa hazardul sa-si faca treaba caci nu, chiar n-as sti cum sa reactionez. Sa fie tendinta mea de a despica firul in patru, faptul ca incerc sa nu-mi vad semenii ca pe numere, pentru ca atunci cand o fac ma loveste o criza acuta de mizantropie, o lipsa de empatie totala si as trimite vagonul peste toti 6 sau ceva mai profund? Who knows!? Cert e ca a nu lua nici o decizie, care pentru mine e in multe situatii de viata cea mai buna decizie, nu face parte din interpretarea testului :(.
Cum vede Eric Kandel viitorul neurostiintelor? Progresele facute in genetica, imagistica si urmarirea modelelor animale conduc, dupa parerea sa, la alcatuirea unei noi stiinte biologice care sa contopeasca neurologia si psihiatria intr-o disciplina comuna, sa asigure personalizarea actului medical, reducerea riscurilor de a face o anumita boala, prevenirea schimbarilor ce au loc la o varsta inaintata in cazul schizofreniei, depresiei, sclerozei multiple, anticiparea unor reactii individuale la medicamente. Suna bine, mereu mi-am inchipuit ca medicina este mult mai interdisciplinara decat o face practica actului medical chiar si in secolul XXI, ca prea adesea medicii recomanda anumite tratamente punandu-si ochelarii de cal ai propriei discipline fara sa tina cont de modul in care ele interactioneaza cu starea preexistenta a pacientului, doar in aparenta fara legatura, si asa ajunge doctoru' sa-ti repare piciorul distrugand ficatul... in sfarsit!
Noi, oamenii, suntem atat de asemanatori si totusi atat de diferiti, iar diferenta este data si de conexiunile din creierele noastre. Cartea asta este un alt pas in a le vedea, intelege, una care nu doar prezinta sau compileaza fapte, cum fac prea multe, devenind neinteresante pentru mine, ci emite teorii, le interpreteaza, pentru ca autorul este cu adevarat pasionat de domeniul sau, curios si vrea sa impinga macar un pic mai departe limitele cunoasterii.

Monday, 15 February 2021

Frica fara inceput si fara sfarsit

 

Samar Yazbek - Fata care nu se putea opri din mers 
 
"Am sfarsit prin a intelege ca nu voi putea sa ma opresc din mers. Nu mi-a fost insa clar de la inceput. Nu-mi amintesc cand am deslusit culorile sau cand mi-am dat seama ca am nasul mic si niste buze ca boabele de fistic, cum spunea mama. Nici cand am fost legata prima data nu mai stiu. Cand ieseam cu mama sa facem drumurile noastre obisnuite, imi lega strans o mana de a ei cu o carpa sau o sfoara. Insa cand mergea la lucru, folosea o franghie. Ma lega si plangea. A continuat sa o faca si sa planga pana intr-o zi cand a disparut."
Rima Salim al-Mahmudi, al carei nume apare o singura data in toata cartea, in trecere, ca o semnatura fugara pe un posibil desen al ei, traieste in Damascul transformat in ruine de razboiul civil si isi asterne povestile pe hartie, pentru ca glasul i-a amutit si oricum nu a mai ramas nimeni in jur sa o asculte. Toti cei pe care i-a cunoscut au disparut. Intr-un oras in care uniformele militare, punctele de control, huruitul tancurilor si suieratul bombelor, zgomotul amenintator al avioanelor, armele si teroarea devin o prezenta constanta a fiecarei zile, ea asteapta legata de mana intr-un subsol un deznodamant, o dezlegare de oroarea luptelor nesfarsite. 
Acest personaj ne povesteste in salturi, in cercuri concentrice de idei, cu reveniri si completari, cu o voce monotona ce accentueaza senzatia de izolare, de imposibilitate de strapungere a zidurilor create de cuvinte si teroare, experienta unui razboi ce inghite deopotriva combatanti si inocenti. Nu numai pentru  nevoia sa compulsiva de a merge, o nevoie metaforica de evadare din peisajul incarcat de durere si incertitudini,  cei din jur o considera nebuna. Nebuna nu este, dupa cum dovedesc randurile sale de o luciditate greu de suportat, alternata uneori cu naivitatea unui copil, insa mintea ei pare sa fi refuzat sa-si asume varsta adulta, sa se fi retras intr-un timp cand viata era normala, linistita. Daca ritmul si tonul au o cadenta uniforma, apasatoare, relatarea sa e una bazata pe contraste intre candoarea privirii si brutalitatea imaginii privite, intre realitatea cruda si fantezia de care Rima se agata cu fiecare ocazie. 
Se simte autoarea in cuvintele atribuite personajului, insa e ca un fel de pact cu cititorii, in care ei intuiesc ca vocea eroinei, pretins naiva, lasa multe puncte de suspensie, intr-o intelegere subtila a realitatii din spatele disparitiilor celor apropiati de ea. Drama sa o contureaza pe cea a unei intregi natii plecate in pribegie, pentru a scapa de dezlantuirea razboiului. 
Uneori prea copil intr-un trup crescut de-acum, aproape de femeie, Rima nu vrea sau nu poate sa creasca. Asa cum a refuzat sa vorbeasca si sa se opreasca din mers, refuza si sa devina adult, preferand refugiul intr-o lume cu accente imaginare, dorindu-si cumva sa evadeze, poate printr-o oglinda fermecata, intr-o realitate pasnica. Deseneaza si isi aminteste de lecturile sale (Alice, Micul Print, Gulliver, Kalila si Dimna), isi inventeza un limbaj simbolic, alcatuit dintr-un alfabet propriu si din desene ce dau forma senzatiilor, definind lumea in propriii sai termeni si in reprezentari vizuale inedite. Astfel, crampele pot deveni o padure de linii frante, ce creeaza unghiuri ascutite, iubirea - o multime de planete mici care danseaza si isi impletesc vartejul de lumina.  Pretentia de a-si structura intamplarile la care ne face martori se poticneste mai mereu de ganduri fulgurante ce o iau inainte, imaginile si senzatiile intiparite in minte fiind imposibil de reprimat. Este explicabil, intelegand unde si in ce conditii se presupune ca scrie aceste randuri.
Modul sau de a vorbi despre foame, singuratate, incertitudine, ce stau toate la baza unei senzatii continue de spaima, imbinand oroarea cu micile bucurii naive, face lectura suportabila, chiar daca simti textul ca pe un strigat inabusit de groaza. E un amestec de curiozitate copilareasca si descoperire a ororii ce nu are nici o legatura cu facila reteta cinematica de bestseller de razboi. Poate si pentru ca atunci cand ai trait in miezul lui il vezi un pic altfel, eroismul bombastic e inlocuit de senzatii reale, de un eroism marunt, de rezistenta si supravietuire, fara salvari miraculoase si intalniri providentiale.
E o carte dura, o marturie necesara, bogata in scene crude si detalii senzoriale. Aproape ca simti mirosul sangelui, al carnii in descompunere, aproape ca vezi cum culoarea violet poate ucide oameni. Stiu ca nu e bine sa condamni credintele si traditiile altora, ca a-i condamna pentru ele e un act la fel de fanatic ca si alahakbarismele lor, dar ceva mi se pare complet gresit intr-o realitate in care femeile au mai putine sanse de supravietuire decat barbatii in cazul unui atac chimic pentru ca religia interzice sa fie dezbracate in fata lor, chiar daca ar fi singura manevra salvatoare... 
Rima ne ajuta sa intelegem ca realitatea poate fi atat de cumplita incat cuvintele amutesc in fata ei, ca singurul mod prin care poate fi infruntata este evadarea din sine, din propria viata, in imaginatie. Cand ideile devin mai importante  si mai puternice decat oamenii, ei nu se mai pot face auziti decat transformandu-se in idei. Rima este o personificare a Fricii, una care poate contine si speranta, si refugiu, si neputinta, si iesire din sine in acelasi timp. 
Din pacate, cartea nu este doar o fictiune, chiar daca are si scene suprarealiste sau horror. Autoarea a asimilat ceea ce a vazut pe vremea cand nu fusese inca alungata din Siria, a ascultat marturiile altor exilati care, ca si ea, nu s-au mai putut opri din mers pana cand nu au ajuns la mii de kilometri departare de teroarea razboiului, pe care il poarta insa imprimat in minte si in priviri oriunde s-ar afla.