Tuesday, 13 April 2021

Chick-lit din Coreea

  

Bae Suah - M-am saturat de tine

Yukyeong, eroina acestui roman, este o femeie dezgustata de oameni. Cei din jur cred ca barbatii sunt sursa dispretului sau, dar ea priveste cu aceeasi lipsa de empatie si consideratie si femeile, ideea de familie, toate slabiciunile umane, recunoscandu-se ca o persoana egoista si egocentrica. Naratiunea la persoana I, cu o lipsa totala de compasiune fata de semeni, este insa una alerta si reda tonul unei femei artagoase si suparate pe viata, ce isi doreste (dar de fapt nu) sa fie lasata in pace de toata lumea. 
Bae Suah este o autoare curajoasa, care nu ezita sa-si aleaga ca protagonista o anti-eroina, lucru riscant de obicei, ce poate indeparta cititorii (cititoarele in acest caz, cartea pare sa fi fost scrisa avand in minte un public tinta, bine, fie, si cititorii curiosi sa vada cum gandesc unele femei) avizi de empatie cu personajele cartilor. Mie imi plac protagonistii vii, nuantati, indiferent de alegerile si optiunile lor, iar Yukyeong are zvac, cum s-ar spune, si mai are si un strop (insa prea pierdut intr-un ocean de banalitati, dupa cum voi arata in continuare) din exotismul acelei lumi asiatice ce mi se pare atat de diferita de a noastra si pe care o privesc cu un soi de curiozitate amestecat cu  fascinatie. 
La prima vedere, pare destul de atractiv. Insa descoperim repede un personaj limitat, pus in circumstante ce tin de o anumita traditie a literaturii chick lit americane, a femeii de cariera ce se intalneste la masa cu prietenele sale pentru a-si plange una alteia pe umar ca nu-si gasesc barbatul ideal, ce pare sa-si asume singuratatea clamata mai mult de nevoie decat de bunavoie. Si abia asteapta ca una dintre asa-zisele prietene (nu am inteles niciodata o prietenie bazata pe concurenta si minimizarea celuilalt) sa se ridice pentru a merge la baie sau a vorbi la telefon pentru a-i diseca viata. La 33 de ani, Yukyeong viseaza sa devina medic veterinar (mai are doi ani de studiu) si sa plece sa ingrijeasca animalele salbatice in Africa sau sa mearga in expeditii pe banchiza, lucreaza intr-o corporatie si asta-i ocupa tot timpul, intr-atat incat abia are timp sa ajunga la nunta surorii sale, are relatii sporadice, no strings attached, vorba unui film. 
Cartea graviteaza in jurul institutiei casatoriei si a relatiilor dintre femei si barbati. Nu mi-a placut deloc faptul ca personajele, femei si barbati de 30+, au superficialitatea gandirii unor adolescenti ce isi reduc potentialii parteneri la sabloane si standarde, in cautarea barbatului sau femeii perfecte, punand mare pret pe aparente, pe produsele "de firma", pe realizarile masurate in puterea financiara. Nici faptul ca, atunci cand caracterizeaza prietenele eroinei, autoarea reia de vreo cateva ori pe parcursul cartii cam aceleasi epitete, fara sa nuanteze mai nimic. Nici exprimari pline de truisme precum "Femeile gandesc ca femeile, barbatii - ca barbatii!" Sarcasmul mi-a placut pana la un punct, dar nu functioneaza faptul ca din tonul light, de comedie romantica, lipseste exact partea de comedie... Sunt cateva detalii interesante legate de rolul femeii in societatea coreeana, dar  prea putin pentru a imprima o anumita atmosfera cartii, aproape ca poti sa iei personajele si sa le situezi in orice context din Europa sau din America. Culoarea locala ar fi putut fi un punct forte, din pacate unul destul de ignorat de autoare. 
Cred ca mesajul are ceva legatura cu feminismul, cu scuturarea de sub jugul patriarhal printr-o alegere de viata care respinge inscrierea pe traiectoria prestabilita a casniciei, insa senzatia ca personajul nu-si aceepta chiar cu inima deschisa propriile alegeri  si ca tot macho man pare tiparul sau masculin preferat spulbera orice incercare de inscriere pe vreo orbita ideologica. Ramane doar un divertisment usor, poate femeile de cariera care, dupa vreo 30 si ceva de ore de munca din cele  48 pe care ar trebui sa le aiba ziua lor de lucru, vor gasi in carte o lectura relaxanta pentru a-si limpezi putin mintea inainte de culcare si o vor aprecia mai mult decat mine, surprinzand pe-acolo ceva din existenta si valorile lor. Habar n-am!

Saturday, 10 April 2021

Mod de viata american

Cele doua filme despre care vorbesc mai jos au cateva puncte comune: ambele au primit nominalizari la Oscar, cel dintai pentru cea mai buna actrita in rol secundar (Glenn Close) si machiaj, al doilea cam pentru tot ce conteaza, incepand cu cel mai bun film/regie/actrita in rol principal... Ambele au un ton poetic, elegiac, contemplativ, care intr-un caz functioneaza, in celalalt mai putin si voi povesti mai jos de ce. Ambele surprind o atmosfera a ceea ce s-ar numi America profunda, cea a oamenilor care traiesc departe de marile metropole, la periferia "visului american" de implinire si succes.

 

Hillbilly Elegy (2020)

Acum 20 de ani, Ron Howard dadea lovitura cu A Beautiful Mind, filmul recompensat cu 4 premii Oscar. Desi este un regizor prolific, nimic de dinainte sau de dupa nu s-a ridicat la acelasi nivel. Si nici filmul de fata nu o face. Scenariul sau porneste de la volumul de memorii al lui J.D. Vince ce poarta subtitlul A Memoir of  a Family and Culture in Crisis. Si exact asta este, povestea a trei generatii ce o reflecta pe aceea a Americii albe sarace in care este posibil ca multi americani sa se regaseasca. Dar nu este un film care poate transcende granite, care poate impresiona sau sensibiliza intr-un fel spectatorul neimplicat direct, in mintea caruia peste acea categorie sociala s-a cam suprapus in ultimii ani, inevitabil, eticheta de "trumpisti". Insa nu asta e problema, ci tonul amortit pe care il adopta filmul: nu amuza, nu intristeaza, nu starneste nici un fel de participare afectiva, cumva soarta personajelor, lupta lor interioara mi-a ramas straina si incepusem sa ma uit tot mai des la ceas sa vad cand se termina plictiseala asta pe care am urmarit-o pana la capat sperand ca va interveni ceva care sa rastoarne perspectiva, sa aduca un detaliu pentru care sa fi meritat vizionarea. Am avut rabdare, dar rabdarea nu mi-a fost rasplatita. O mama care se lupta cu depresia si dependenta de droguri, o bunica ce devine mama pentru nepot asa cum nu a stiut sa fie pentru fiica ei, un lant al dezmembrarii familiei ce propaga ideea tatalui absent sau violent, un fiu/nepot ce reuseste sa rupa acest lant... Ok, si? Unde sunt ingredientele ce transforma un scenariu banal intr-unul sclipitor? Unde e umorul? unde e amaraciunea? unde e un strop de dinamism? fara dinamism, uitasem, e o elegie... unde e stratul acela care, dincolo de actiunea propriu-zisa, poate face spectatorul sa-i pese de ea la un alt nivel decat acela al eventualei regasiri in personajele de pe ecran? Nu aici, nu in filmul asta. Are actori buni, dar ei nu sunt suficienti pentru a imprima forta unui film lipsit de vlaga, de acele accente (sociale, psihologice sau de orice alt fel) care sa-l transforme intr-un film remarcabil. Ramane un Oscar bait al implinirii personale, al evadarii dintr-un mediu ce predispune la esec...

 
 Nomadland (2020)
 
Cam asa se face, domnule Howard, atunci cand vrei ca filmul sa aiba si poezie, si adancime, si sa atinga pe cineva din afara cercului celor implicati in productia sa!  Chloé Zhao a pornit in adaptarea sa tot de la o carte, cea a Jessicai Bruder, o jurnalista care, pentru a se documenta asupra subculturii pe care o studia, a petrecut mai multe luni colindand America si traind in camper... Adica implinind visul meu migrator, intotdeauna mi-am dorit sa pot petrece vreo 6-8 luni pe an intr-un camper (nu mai mult, ca vine frigul si vreau in barlog!), sa ma stabilesc unde imi place mai mult,  sa traiesc si sa lucrez in mijlocul naturii... Insa in film nu este vorba despre un vis, ci despre o nevoie, uneori o constrangere. Si, pastrand acel ton de elegie care a picat prost in Hillbilly..., reuseste sa-si puna in valoare subiectul, sa se apropie de el cu empatie, interes, delicatete. 
De la primele cadre, fara sa stiu nimic dinainte, pentru ca am evitat orice spoiler, sa nu-mi influenteze vizionarea, am avut senzatia ca privesc un documentar. Si totusi, Frances McDormand e actrita, o stiu prea bine, nu poate fi chiar atat de real pe cat pare... Ulterior aveam sa aflu ca nici cei mai multi dintre protagonistii filmului nu au stiut ca sunt parte dintr-un film artistic, crezand tot timpul ca participa la filmarea unui documentar despre stilul lor de viata si ca Fern (Frances McDormand), Dave (David Strathairn - mai cunoscut de mine ca Ashford din The Expanse) si care or mai fi fost actori reali sunt cu adevarat ceea ce pretind a fi, parte din cultura mobile living
Filmul reuseste foarte bine acest mix dintre realitatea unui mod de viata si fictiunea unui personaj ce se integreaza perfect in decor. Sa urmeze al treilea Oscar al lui Frances McDormand care, vorba cuiva din apropiere, e suficient sa iasa din casa pentru a primi o nominalizare :)? Nu stiu, dar cu siguranta stie sa aleaga rolurile si filmele care sa o puna in valoare. In cazul de fata, o interpreteaza pe Fern, o femeie pentru care stilul de viata nomad este, in acelasi timp, o constrangere materiala si spirituala. Asa cum este, de altfel, pentru multi dintre acesti americani cu care se intalneste de-a lungul drumului sau. 
Nu pot si nici nu vreau sa incerc sa povestesc prea multe despre film, pentru ca este bazat mai mult pe sentimente, experiente de viata individuale legate de pierderi, economice sau fizice, pe o anumita melancolie ce spune mai mult decat cuvintele. Toate aceste trairi au forta de a iesi din ecran si a-si coplesi privitorul, insotite de o poezie a imaginilor si a coloanei sonore ce le amplifica. Se arata mult (cum traiesc concret acesti oameni, cum isi castiga existenta, cum migreaza), dar se sugereaza si mai mult, camera reusind sa patrunda pana in sufletele lor, cu discretie, fara sa emfatizeze drama, si, prin aceasta, facand experienta vizionarii una memorabila.

Wednesday, 7 April 2021

Noi, maimutele

  

Frans de Waal - Mama.Ultima imbratisare
 
Stiam de la inceput cam ce imi va spune cartea, fiindca e un domeniu pe care l-am mai vizitat de-a lungul timpului. Cred ca eram prin clasa a sasea - a saptea cand am citit In umbra omului a lui Jane Goodall, editia publicata la editura Meridiane, si de atunci am avut revelatia ca intre noi si verii nostri, maimutele antropoide, diferentele nu sunt atat de mari, oricat ar vrea aroganta umana sa sustina opusul si sa-si clameze neta superioritate. Cand spui "maimuta" te gandesti la ceva nostim, pe la gradinile zoologice sunt sursa de amuzament, cam asa cum erau acum vreo 100 de ani si chiar mai recent africanii din gradinile zoologice umane, adusi spre deliciul societatii occidentale. Ultima dintre ele s-a inchis in 1958, in Belgia, si nu pentru ca ar fi intervenit vreo organizatie pentru drepturile omului, ci pentru ca dezvoltarea cinematografului si a televiziunii le scazuse succesul... Pe de alta parte, in limba romana este mai putin clara diferenta intre monkeys si apes. Le putem numi primate sau antropoide, insa cum cuvantul consacrat si raspandit este "maimuta", le voi spune astfel, pentru simplificare, fara ca asta sa insemne vreo desconsiderare a speciilor pe care le reprezinta. 
Dupa ce face de la inceput distinctia intre emotii si senzatii, autorul, biolog cu multa experienta, isi expune in aceasta carte rodul unor observatii de decenii, constatand ca emotiile animale sunt asemanatoare cu cele umane. Fiecare dintre capitole se concentreaza asupra unor categorii de emotii sau concepte, alcatuind impreuna o lectie de umilinta, prin prisma dovezilor ce ne arata ca noi, oamenii, nu suntem atat de indepartati de cele mai evoluate si inteligente maimute, capabile de empatie si sacrificiu de sine, de trairile esentiale pe care le experimentam si noi in viata de zi cu zi. Sau, ca un punct de reflectie, ca o intrebare de pornire, as cita titlul unui alt volum al autorului: Are We Smart Enough to Know How Smart Animals Are? 
In interpretarea corecta a trairilor animale, exista si unele capcane, pe care autorul nu se sfieste sa ni le arate, facand deosebirea intre comportamentele reale si proiectiile umane. Oricine are un animal de companie stie cat de usor ne este sa-i atribuim acestuia trasaturi si ganduri umane, chiar  cand e vorba, de fapt, de unele manifestari instinctive, ce nu tin de o gandire coerenta. Primatele, in schimb, ne-au creat intotdeauna un sentiment de disconfort cand le privim, dat de asemanarea prea mare; regasind in ele trasaturi de-ale noastre, inclusiv fizice, tindem sa le consideram caricaturale, si nu cute, cum ne apar la animalele de pe langa casa omului.  Ba chiar, pentru a ne detasa de ele si a ne aseza pe o treapta superioara, folosim limbajul ca mijloc de separare: noi facem sex, ele "se imperecheaza"; noi avem prieteni, ele au "parteneri favoriti", etc.
Prin concluziile sale obiective, dar prezentate cu empatie, de Waal nu incearca nici sa minimizeze comportamentele umane, nici sa le ridice  pe cele ale primatelor la rang de intelegere umana, ci sa creeze o punte de legatura intre specii cu un fond genetic comun, chiar daca unii sustin in continuare ca el nu exista si ca noi am fi plamaditi din lut insufletit de respiratia divina. Pornind de la cazuri concrete, ale animalelor pe care le-a studiat in captivitate (multe dintre ele tinute si pentru ca s-au nascut acolo si nu au instinctul supravietuirii in salbaticie), ne ajuta sa vedem cat de apropiate sunt manifestarile lor de ale noastre. 
Cazul ce da titlul cartii si primul prezentat, este poate cel mai impresionant (ezit intre el si acela al unei alte femele, ce a invatat sa hraneasca puiul adoptiv cu biberonul). Mama, o femela cimpanzeu batrana si muribunda, are o ultima intalnire cu un biolog pe care il cunoate de peste 40 de ani:
"Cand Mama s-a trezit, in cele din urma, din letargia ei, i-a trebuit o secunda ca sa-si dea seama ce se intampla. Dar apoi a manifestat o bucurie imensa vazandu-l pe Jan atat de aproape in carne si oase. Pe fata ei a aparut un zambet extatic, unul mult mai larg decat se intalneste de obicei la cimpanzei. Buzele cimpanzeilor sunt incredibil de flexibile, astfel incat putem vedea nu numai dintii si gingiile Mamei, dar si interiorul buzelor rasfrante. Jumatate din fata Mamei este toata un zambet larg, in timp ce scanceste - sunete slabe, inalte, caracteristice unei emotii intense. In acest caz, emotia este in mod clar pozitiva, deoarece ea intinde mana catre capul lui Jan cand acesta il apleaca spre ea. Ii mangaie usor parul, apoi isi pune unul dintre bratele sale lungi in jurul gatului lui, pentru a-l trage mai aproape. In cursul acestei imbratisari, degetale sale bat in mod ritmic ceafa lui Jan, intr-un gest de tandrete pe care cimpanzeii il folosesc pentru a-si linisti puii care scancesc."
Daca Mama induioseaza, sunt insa si capitole (precum cel despre ras, dezgust si vinovatie, crime si razboi, corectitudine si liber arbitru) care ne imbogatesc cognitiv, ne ajuta sa ne intelegem pe noi insine mai bine. Da, oamenii sunt complicati si au si alte resorturi pentru a actiona intr-un anumit mod, dar pornind de la o manifestare simplificata a reactiilor umane primare neatinse de poleiala pretentiilor de civilizatie precum cea a primatelor, gasim o cale mai usoara de a ne apropia de propriii nostri semeni. Asa cum femela umana intelege puterea de manipulare emotionala a decolteului, femela cimpanzeu intelege puterea tumefierii posterioare. Pana la urma, "a maimutari" nu este intotdeauna o forma de imitatie, ci o manifestare comuna a unor sentimente si reactii.
Mi s-a parut o carte interesanta si importanta pentru a ne intelege pe noi insine ca specie, prin dezvaluirea reactiilor primatelor provocate de sentimente. Cazurile expuse ne ajuta sa constientizam mai usor rangurile sociale, rolul de mediator, modalitatile de rezolvare a conflictelor, ritualurile de doliu, expresiile faciale, razbunarea, iertarea, dezgustul, crizele de isterie pe care le face orice copil de 4-5 ani cand nu primeste ceea ce doreste, frecvente si la primatele tinere. Vrem sa fim departe de punctul de pornire, sa consideram ca secole de civilizatie ne-au ridicat pe o treapta superioara, totusi suntem inca atat de aproape de origini! Insa nu consider deloc asta un lucru jignitor, ci doar firesc...

Sunday, 4 April 2021

Viata nu-i in alcool

  

Amy Liptrot - Luminile Nordului 
 
Ca sa nu va inchipuiti ca fac apologia alcoolului dupa ce am scris in postul trecut despre Druk, sa vorbim un pic si despre reversul monedei. Mai ales ca in perioada asta de frustrari si constrangeri ne vine tuturor sa ne urcam putin pe pereti si, ca sa ne pastram echilibrul, ne cautam tot felul de cai de evadare, de la binging compulsiv la alcool, de la indopat in nestire la invatatul unei limbi straine. Si, judecand dupa zgomotele din jur, cel putin la mine in bloc, pasiunea pe care multi si-au (re)descoperit-o anul asta pare sa fie manuirea cu talent a bormasinii, care probabil le aduce satisfactii nebanuite dar adauga inca un strat de stres pe psihicul faramitat al vecinilor nevinovati. Cat imi doresc sa fiu departe de toate astea, sa ma teleportez in acele locuri cu intinderi vaste si pustii pe care le iubesc atat de mult! Daca nu o pot face fizic, macar literar incerc sa ajung cat de des pot in atmosfera lor. 
Cu cartea asta nu am ajuns chiar in Norvegia, dar pe-aproape, la vreo cateva sute de kilometri, pe partea cealalta a Marii Nordului, in arhipelagul Orkney din nordul Scotiei. O zona cu clima aspra, cu ferme rasfirate, cu spatii largi si putin populate, cu vibratii ale pamantului, cu suierat de vanturi sarate si valuri amenintatoare,  cu colonii fascinante de pasari, cu spiridusi si creaturi malefice traind in imaginatia localnicilor. Uneori nu spiridusii, ci demonii mintii sunt cei care ajung sa-i ia in stapanire, sa ii scufunde in intuneric, asa cum marea agitata mai face uneori cu navele de pescuit, esuate printre stancile de pe coasta.  
Asa arata insula unde s-a nascut Amy Liptrot, autoarea unui volum de memorii ce poate fi citit si ca un roman, impletind istoria luptei cu o dependenta cu documentarul in stilul David Attenborough, o reteta ce mie mi-a mers la suflet. Maretia naturii, cu spatii deschise sfichiuite nemilos de rafale de vant, cu valuri izbindu-se zgomotos de stanci si pasuni intinse in jurul fermelor, aceasta bucata de pamant delimitata de nesfarsirea oceanului este decorul copilariei autoarei, ce reda imaginea unei imensitati resimtite ca o inchisoare. 
"Imi gasesc locul preferat: o bucata de lespede balansandu-se precar pe varful unei stanci. In adolescenta veneam aici, cu castile pe urechi, imbracata frumos si frustrata, privind orizontul, dorindu-mi sa evadez. De aici priveam valurile imense spargandu-se de stanci, pescarusii si avioanele de lupta zburand peste mare."
Vremea aspra, cu manifestari extreme, modeleaza si mintea localnicilor, care ajung ei insisi sa aiba astfel de manifestari, poate si ca un mijloc de adaptare la mediu, de pierdere in decor. Amy Liptrot nu se sfieste sa ne povesteasca despre familia sa: o mama ultrareligioasa, un tata cu tulburare bipolara, o fiica alcoolica, si anume ea... Pentru ca in iuresul vietii de noapte a capitalei, dezradacinata si pierduta, traind intre slujbe temporare, dezamagiri inecate in sticle de vin, nopti petrecute intr-o stare de semiamorteala, ajunge sa se piarda pe sine, sa se transforme intr-o epava ce-si cara iluziile stralucirii si succesului londonez. Ceea ce citim in cartea asta este o marturie sincera, uneori brutala, o confesiune a decaderii si a ridicarii, a salvarii prin regasirea radacinilor. Betia cauzata de alcool e inlocuita cu alta, aceea a naturii, atunci cand, dupa ce a pierdut tot, ajunsa intr-un punct critic al degradarii si al pierderii sperantei, se hotaraste sa se intoarca acasa, pe insula, dar si intr-un "acasa" sufletesc, al mediului familiar. 
Tonul alterneaza intre confesiune si reportaj, intre lupta personala si partea de istorie si civilizatie a arhipelagului Orkney. Mi s-au parut foarte interesante detaliile despre fauna, flora, indeletniciri, obiceiuri, condimentate cu genul de amanunte care m-au fascinat mereu: ce aduce marea, ce poarta cu ele vanturile... Si eu colind plajele pustii si scotocesc cu pasiune printre "ofrandele" depuse de ape pe tarmuri: bucati de sticla slefuita, scoici, maruntisuri stralucitoare... Cel mai valoros lucru pe care l-am gasit vreodata a fost un inel de argint, pe care apoi l-am pierdut. "Lucrurile pe care le aruncam in mare se intorc la noi." Poate inelul a plecat sa-si caute proprietarul de drept... Amy Liptrot are parte de descoperiri mult mai captivante, traind intr-o zona unde esueaza nave, unele aflate pe fundul marii de sute de ani. 
Titlul sub care a aparut versiunea in limba romana, desi se indeparteaza de cel original, mi se pare unul potrivit. M-a dus tot timpul cu gandul la  Aurora Boreala, straturi peste straturi de lumini si umbre, cam asa cum adauga si cartea. O singura mica nemultumire am avut, legata de numarul destul de maricel de typos din traducere, dar, vorba zicalei,  "numai cine nu munceste nu greseste"...

Friday, 2 April 2021

Alcoolul e viata?

  

Druk (Another Round) (2020)

Nu pot sa vorbesc despre acest film fara a aminti destinul Idei, care si-a gasit sfarsitul atunci cand viata abia incepea. Pentru ca soarta si viziunea filmului sunt strans legate de ea. Ida Vinterberg, fiica regizorului Thomas Vinterberg, careia ii este dedicat Druk, a fost cea care a insistat ca piesa de teatru scrisa de tatal ei cu ceva timp in urma sa capete forma unui scenariu de lung metraj. Urma sa joace rolul fiicei lui Martin (personajul interpretat de Mads Mikkelsen), care ar fi fost debutul ei ca actrita. La patru zile de la inceputul filmarilor, viata i-a fost curmata intr-un accident de circulatie. Avea 19 ani. Initial, Vinterberg a vrut sa renunte la proiect, dar a continuat ca un omagiu, stiind ca fiica lui si l-a dorit atat de mult, ca a crezut in el. Ca parte a acestui omagiu, clasa in care preda Martin in film este chiar clasa in care a invatat Ida iar elevii sunt colegii ei reali.
Un film ce era mai mult despre criza varstei de mijloc, pe care personajele o infrunta cu ajutorul alcoolului, conform teoriei unui filozof ca omul s-ar naste cu 0,5 la mie mai putin alcool in sange decat ar fi necesar si trebuie readus constant procentul la valoarea optima, si-a schimbat un pic viziunea, devenind unul despre sarbatorirea vietii, despre o forma de trezire din letargie si reparare atunci cand totul devine apasator si inutil. Poate multi dintre noi am trecut prin faze de-astea, Ida l-a ajutat pe tatal sau in scrierea scenariului povestindu-i despre jocurile cu alcool din timpul petrecerilor tinerilor, introducandu-l intr-o lume in care gradele fac parte din realitatea aceea pe care adultii se fac ca nu o vad cand li se intoarce acasa copilul cam pe doua carari, pentru ca nu prea stiu cum sa abordeze subiectul excesului fara sa devina ei insisi excesivi in rolul de parinti de adolescenti. Motivele pentru care beau/bem sunt diferite: pentru dezinhibare, pentru a deveni mai amuzant, mai stralucitor in conversatie, pentru a obtine o viziune care uneori, cu mintea limpede, refuza sa se arate, pentru a ineca - macar un timp - o stare: tristete, ratare, inutilitate. Nu intamplator artistii sunt considerati mari betivani, atunci ii viziteaza muza, atrasa de aburii ametelii :).
Daca ar fi sa ii reprosez ceva filmului, ar fi poate ca pune consumul de alcool intr-o aura cam idilica. Dar nu o fac, cu totii avem nevoie de supape. Puteti inlocui alcoolul cu orice altceva, mai mult sau mai putin sanatos: sport, droguri, pescuit, meditatie, pana la urma cu totii avem nevoie de momente de restartare a unui sistem cateodata prea uzat de rutina sau intamplari ce se pravalesc asupra noastra si fiecare este/ar trebui sa fie liber sa isi asume cu buna stiinta ceea ce simte ca functioneaza in cazul lor. 
Patru prieteni, profesori la un liceu, unul de filozofie, altul de istorie, al treilea de muzica si al patrulea de sport (sau doar fotbal?), se hotarasc intr-o zi sa iasa din rutina, sa-si regaseasca sclipirea si entuziasmul prin consumul de alcool, sa-si amplifice competentele sociale si profesionale. Experimentul lor are reguli, cei patru isi impartasesc rezultatele, se vad progrese, dar apar - inevitabil - si situatii nedorite... Expresiile faciale ale lui Mads Mikkelsen (de ce? de ce a fost uitat la nominalizarile Oscar?) fac mai mult decat o mie de cuvinte, redand angoasa si pierderea de sine. Dar asta nu-i pune in umbra nici pe ceilalti trei protagonisti, fiecare are personalitate distincta si creeaza punti de empatie cu spectatorul atunci cand ii vezi desfasurandu-se in activitatea scolara ce a redevenit pasiunea lor, animati de un nou entuziasm. Acum, ca o paranteza, nu vreau sa-mi inchipui ce scandal ar fi la noi in scoli si cata rigiditate morala daca ar afla parintii ca profu' de (introduceti materia), oricat de iubit  si de apreciat ar fi de elevi, vine la ore beat... Din partea mea, sa vina! Daca asta face materia mai atractiva pentru elevi si nu se petrece nimic necuviincios in clasa, why not
(Si da, am verificat, nu este o gaselnita de scenariu, filozoful norvegian Finn Skårderud chiar exista, este profesor la Universitatea din Oslo si intr-adevar a sugerat ca oamenii se nasc cu 0,05% mai putin alcool in sange decat ar fi necesar pentru a fi perfect functionali.)
Imaginea are o anumita poezie ce creeaza atmosfera, in special secventele de final, care reprezinta adevarata dezlantuire si sarbatoare. Intreg filmul gaseste echilibrul acela care-mi place mie dintre gust amar si comedie. Si, daca ma gandesc mai bine, desi am scris cam mult pe aici despre alcool,  in film el nu este personajul principal, ci doar un pretext declansator al mecanismelor prin care un om ajuns la capatul puterilor si al entuziasmului reuseste sa revina pe linia de plutire. Ceea ce e e atat de uman si de real si e punctul care da forta si seriozitate filmului. Vizionare placuta si (ridicand paharul) va urez noroc!