Dupa unsprezece ani si jumatate...

 

... Pamela a plecat de langa noi. Cei care au cunoscut-o stiu ce catel bun si cuminte a fost, cum ne-am intalnit intr-un miez de iarna in 2009 pe un varf de munte, cand numai codita acelui schelet pierdut in viscol parea sa mai fie vie, agitandu-se frenetic ca si cum ar fi spus: "Vreti sa fiti oamenii mei?" Si am fost. Si ea a devenit cainele cel mai bun (stiu ca nu e frumos sa faci comparatii intre "copiii" tai dar nu ma pot impiedica sa nu o compar cu alti caini cu care mi-am intersectat existenta), care de indata ce a ajuns in casa a stiut, fara sa o invete nimeni, sa ceara afara dand cu labuta la usa, sa nu latre in casa, desi cand ajungea intr-o curte era leu, sa aiba exact acea proportie potrivita pentru noi intre cumintenie si zapaceala caineasca. Este singurul caine pe care l-am vazut torcand (nu sforaitul din timpul somnului, ci tors cu ochii deschisi cand era mangaiata). Si am facut impreuna plimbari frumoase, in Apuseni, pe cel mai inalt varf din Retezat, la mare, in turul Bulgariei cu vanul, nu conta ca era vara sau iarna, mare sau munte,

ca dormeam intr-o masina sau intr-un cort, oriunde erau oamenii ei Pamela se simtea acasa. Pana si la film a fost, la cinematograf, unde l-a cunoscut pe Cristi Mungiu.

 Au fost ani frumosi, in care ne-am plimbat, am citit si ne-am uitat la filme impreuna. La inceput, cand am luat-o de pe munte, ni s-a spus ca ar avea 7-8 ani... probabil ca dantura era prea tocita de atata rontait scoarta de copac sau ce-o fi gasit ea pe-acolo, dar pe atunci ne gandeam ca mai mult de 5-6 ani nu va sta cu noi, in cel mai fericit caz... Am avut timp impreuna dublu si tot nu a fost de ajuns, asa cum nici daca am mai fi avut inca 10 ani nu ar fi fost de ajuns.

Cand am aflat ca mai are de trait zile/saptamani, am preferat sa adopt atitudinea pe care as vrea sa o am si pentru mine, daca va fi vreodata cazul: am incetat orice tratament si, in loc sa o chinuim si sa o transformam intr-un caine apatic si indopat cu medicamente pentru a mai obtine poate cateva saptamani in plus, daca nu i-ar fi grabit sfarsitul, am vrut sa ne bucuram de putinul timp ramas. Am avut doua week-end-uri frumoase, ne-am  despartit impreuna de mare, de paduri, de parauri, de natura in care era mereu atat de fericita... 

Cu o saptamana si jumatate inainte de sfarsit...

si cu doua zile: 

 

Iar sfarsitul? A venit asa cum a trait, parca vrand sa nu faca prea mult deranj sau murdarie in casa... A iesit afara inclusiv in dimineata zilei fatidice, desi respiratia ii era grea si simtea nevoia sa se aseze dupa fiecare pas, a fost alerta si atenta pana in ultimul moment, urmarindu-ne tot timpul cu privirea, ca si cum ar fi zis (sau asa mi se parea mie, ca toti prietenii animalelor - urasc cuvantul "stapan" in contextul asta - tind sa le atribuie gandire umana) ca oamenii sunt mari, puternici, au protejat-o mereu si o pot ajuta sa nu sufere, ceea ce imi sporea senzatia de neputinta... Cu cateva minute inainte de ultima respiratie, s-a ridicat cu greu de unde statea si s-a apropiat de scaunul meu, la calculator, s-a asezat langa mine si, ceva mai tarziu, sufletul ei bun de catel a zburat in timp ce era tinuta in brate si mangaiata. 

Cei care au avut vreodata caine sau au cunoscut-o pe Pam stiu despre ce/cine vorbesc si inteleg ce pot sa simt acum. Pentru ceilalti, care eventual ar zice "e un caine, nu un om", pot doar sa spun ca e cea mai apropiata fiinta de conceptul de "copil" pe care am avut-o vreodata... Poate ca va mai fi candva un alt catel, poate nu... Acum zic nu, dar nu stiu daca voi rezista in fata unei perechi de ochi necajiti ce-si doresc sa fie adoptati daca ma vor gasi in momentul potrivit pentru a mi se strecura in suflet... Insa Pam a fost si va ramane pentru mine o minune canina irepetabila... Somn usor, cutu bun!

Romania in fundul gol

  

Babardeala cu bucluc sau porno balamuc (2021) 

Inteleg de ce filmul asta a fost atat de apreciat si s-a intors de la Berlin cu Ursul de Aur. Pune in fata strainatatii o privire asupra Romaniei contrastelor, care noua, ca traitori ale lor ce tindem sa le consideram normalitatea noastra, nu ni se par atat de frapante: un loc unde cladiri istorice in paragina se invecineaza cu tot felul de cosmelii stridente si malluri, unde problemele reale sunt maturate frumos sub pres si viata sexuala a unei profesoare poate deveni un mare subiect fierbinte national. Si nu spun doar de modul in care cazul este reflectat in film, ci de situatia reala care l-a inspirat probabil, petrecuta in Romania acum cativa ani, care a inflamat spiritele si a starnit discutii aprinse in media avida de scandal. Peste deja batatoritul neorealism romanesc, Radu Jude, regizorul si scenaristul peliculei, aplica insa in straturi surprinzatoare ingrediente in combinatii noi, rezultand un film cu accente comice, grotesti si suprarealiste, mai ales printr-una din cele trei solutii de final propuse. 

Ceea ce incepe ca niste secvente inregistrate de amatori ce surprind jocurile sexuale din cadrul cuplului pe care il formeaza, ajunse apoi pe internet, continua cu o imagine colorata a Bucurestiului, unde cadrele lungi si fruste, ce-si urmaresc personajul in drumurile sale, pe masura ce afla despre descoperirea filmarii, dau impresia unei spontaneitati necautate, a unui natural al unui oras ce-si regaseste ritmul in vremurile pandemiei pre-electorale. La final, sedinta cu parintii chemati sa se pronunte asupra vinovatiei profesoarei copiilor lor, pune capacul pe o oala in fierbere si aduce nota de irealitate strecurata in inima cotidianului, nu doar prin solutiile propuse, dar si prin tipologiile clare, bine definite, pe care le reprezinta parintii ce capata trasaturi de personaje caragialesti: avem un domn Otopeanu, care nu intamplator este pilot de avion, celebritati ce-si joaca propriile roluri de parinti, un domn Rostogan, un militar de cariera, un popa, doamna cu gura mare care, chiar la inceputul sedintei isi deschide laptopul si pune filmarea, "ca sa stim despre ce vorbim". 

Intre aceste doua parti, filmul se transforma intr-un flaubertian "Dictionar de idei primite de-a gata", unde termenii ordonati alfabetic sunt adaptati la realitatile si istoria Romaniei, mai veche sau mai recenta. O parte dintre ei vor fi inglobati sub o forma sau alta in partea finala, subintitulata "sitcom", o satira ce are in vedere personaje si concepte tot mai vizibile in societatea de azi, cand au devenit chiar promovate si vehiculate de o formatiune politica parlamentara... 

Este un film ce sanctioneaza prostia, ipocrizia, incercand sa se pastreze echidistant fata de toate personajele, sa-si lase spectatorul sa ajunga la propriile concluzii, dupa ce toate argumentele in favoarea si impotriva profesoarei incriminate sunt aduse in discutie. Evident, eu sunt de partea ei, considerand ca argumentul opus principal, acela al expunerii copiilor la pornografie, tine si de responsabilitatea parintilor in a le controla / dirija accesul catre subiecte mai de interes pentru ei si ca, atunci cand un copil ajunge sa vada filmari de pe Pornhub se poate sa nu o faca pentru prima oara...  Si, in fond, asa cum subliniaza si producatoarea filmului, Ada Solomon, nuditatea mi se pare mult mai putin generatoare de traume decat violenta, la care sunt mult mai des expusi, uneori chiar in cadrul familiei. Dar, cum spuneam, fiecare este liber sa-si gaseasca propriile motivatii, scuze sau acuze, pentru ca e un film provocator, care incita la polemici, fie ca va place sau nu tehnica voit neglijenta de filmare si modul in care scenariul a inteles sa-si fragmenteze punctele de vedere. Dincolo de tema principala, suntem indemnati sa ne intrebam unde se afla adevaratele orori, cat de mare este "crima" comisa de aceasta profesoara interpretata de Katia Pascariu.

Spuneam la inceput ca se adreseaza in principal strainilor ca atmosfera si cadru de ansamblu fiindca in ochii nostri, obisnuiti cu mediul in care traim, detaliile poate ca nu au acelasi impact cum il au pentru privirea nefamiliarizata cu ele. Insa exista si referinte pe care doar cunoscand intamplari mai recente sau mai vechi de pe la noi le poti intelege. 

Indiferent daca filmul va va placea sau nu (am si eu cateva retineri, nu pot sa spun ca este preferatul meu din filmografia lui Jude, printre ele ar fi ca imi da senzatia ca se straduieste prea mult sa socheze privitorul mediu, adica pe cel cu vederi mai putin liberale decat mine si ca uneori devine prea auto-explicativ, tine sa detalieze prea mult lucruri care mi se par ca nu au nevoie de atatea explicatii, verbale sau vizuale), consider ca este un film important prin ideile pe care le vehiculeaza, prin perspectivele pe care le pune fata in fata. De vazut, preferabil nu in prezenta copiilor! Sau poate da, in functie de educatia sexuala pe care considera fiecare parinte ca trebuie sau nu sa le-o faca...

O carte despre Iad. Iadul Creatorului

 

Radu Gavan - Isus din intuneric 

 

Dupa Diavoli fragili, asteptam cu nerabdare noul roman al lui Radu Gavan. Pentru ca este autorul roman care se apropie poate cel mai mult de acel imaginar literar al damnarii cu origini in romantism, dar reluat si modernizat de cativa autori ai secolului XX de sorginte hispanica, genul de literatura unde autorul devine in acelasi timp creator si personaj al propriei lumi, unde scriitorii pot deveni criminali ce-si ucid cititorii (cum se intampla intr-o carte a lui Vila-Matas) sau pornesc in cautarea unor confrati disparuti, de care ii leaga sau nu ceva mai mult decat admiratia (precum la Bolaño). Aici am intrezarit in plus (poate m-a influentat si cadrul plasarii actiunii) o apropiere de  zona literara germanica, un joc cu margelele de sticla ce descompune inspiratia in elementele ei, exterioare sau interioare. Luate impreuna, combina fascinatia ororii si misterul condus cu mana sigura cu o doza de lirism, imbratisand mai multe stiluri si tipuri de fictiune, cu ramificatii mistice, psihologice, ontologice. 

Cartea asta a functionat pentru mine ca o o evadare in spatiu (actiunea fiind plasata pe alte meleaguri, in principal Germania, dar ne plimbam si prin Italia sau America),  dar si in obsesiile si infernul personajelor pentru a scapa, macar pentru o vreme, de propriile obsesii, de propriul Infern. Pentru asta nu pot decat sa-i multumesc autorului, chiar daca (sau tocmai pentru ca) este atat de crud si nemilos cu destinele personajelor sale.  Mi-a luat ceva timp sa o termin, nu este o lectura usor de dus, incarca emotional, simteam nevoia sa iau pauze, ma apasa, ma atingea la un nivel mult prea personal pentru a o trata ca pe o simpla fantezie a mintii unui scriitor.

In cautarea acelui adevar aflat in intunericul cel mai adanc, un scriitor si un clarvazator ajung la locuinta unui pictor pentru a intelege ca sunt cu totii bantuiti de aceleasi viziuni sumbre, de aceleasi obsesii. Dar nu doar ei, ci toti protagonistii sunt conectati prin fire ce se deslusesc treptat. Cum spune un personaj, fiecare poveste trebuie spusa la timpul potrivit, in ritmul ei. Iar acest roman este alcatuit dintr-o multime de povesti, cu intoarceri in trecut si imagini recurente in care realitatea unui personaj devine visul altuia, conturand un drum abrupt al Artistului, cu suisuri si coborasuri, descris cu pasiune si intensitate, in care furia, tristetea, obsesia deschid calea spre singuratate, intuneric, nebunie.  Contine o multime de personaje ce se se succed pe rand in prim-plan purtandu-si dualitatea de a fi victima si creatorul propriei opere. Unele dintre ele m-au dus cu gandul la alte experiente si personaje literare, cum ar fi povestea chinezeasca a pictorului ce dispare in propriul tablou sau misteriosul Benno von Archimboldi (sau Joseph Knecht, daca vreti), ce capata biografie si propria-i opera,  asa cum se intampla si aici cu Admistadt, a carui creatie este prezentata sintetic in timp ce este citita de muzicianul Amadeo, pornit pe urmele sale dintr-un interes foarte personal. Si sunt multe istorii ale unor personaje secundare, precum poetul/prozator Carmin sau chitaristul Jon Wiskar nu mai putin interesante decat firul principal, indreptandu-se inexorabil spre acelasi punct, cel al intalnirii cu propriul intuneric interior, un intuneric care (in alte forme) poate fi vestit uneori de un misterior circ ambulant.

 Radu Gavan are placerea de a crea istorii cu latura fantastica pronuntat lugrubra, fiind printre putinii autori romani cu un stil propriu, bine definit, cu motive si teme recurente (omul cu dinti negri, cainele alb, singur sau conducator al unei haite, copilul ucis cu pietre pe marginea raului, artistul bantuit de propriile obsesii sau cosmarul strecurat in mijlocul realitatii); acest lucru indica o personalitate literara matura, o viuziune clara a ceea ce doreste sa transmita prin scrisul sau, transformand romanul de fata intr-o carte fascinanta si intriganta. Nu ar fi usor de dus atata intuneric, dar - cum spune un alt personaj, literatura este un refugiu din calea intunericului, chiar si atunci cand il contine in ea insasi. Dar tot din ea pot tasni spaime si obsesii ale trecutului, ca un pitic Cinabru pe care si eu l-am citit in anii copilariei dar nu a iesit din raftul amintirilor literare sa-mi bantuie apoi somnul. 

Isus din intuneric este ca o panza neagra pe care, privind-o cu atentie, incep sa se contureze umbre, lumini, imagini, istorisiri ce se dezvolta circular, unele in jurul altora, ramificandu-le sensurile pana la a crea un labirint al oglinzilor ce distorsioneaza imaginea sinelui reflectat inapoi fiecarui personaj ce se priveste in ele.

Dannati all'inferno se numeste fresca din care a fost extras detaliul ce ilustreaza volumul, opera pictorului renascentist Luca Signorelli, o alegere cat se poate de potrivita. Pare ca toate personajele lui Radu Gavan sunt condamnate la infern, pentru ca toate, artisti fiind (pictori, muzicieni, scriitori), au parte in drumul lor prin viata de viziuni infricosatoare, delir, obsesii sau halucinatii. De la primele randuri romanul intriga printr-o viziune a inspiratiei venite din acea parte intunecata a constiintei, dintr-o proiectie a ororii pe care poate cei fara un simt artistic acutizat pot sa o ignore: "Toti scriitorii adevarati au cosmaruri". Sunt viziuni ce se succed la granita dintre vis si starea de veghe, de unde fantasticul intunecat poate imbratisa realul si-l poate strivi sub puterea sa, sub plasmuirile propriei minti. 

Aceasta intriganta tesatura de destine tragice, condimentata cu reflectii despre conditia creatorului mistuit de propria creatie se imbina intr-un roman cu puternic impact vizual si emotional, pe care va invit cu toata caldura sa-l cititi. E cu totul altceva decat ce se scrie in literatura de pe la noi. Asta nu s-a vrut o remarca rautacioasa, doar incerc sa-i conving si pe cei care spun - si sunt destui - "eu nu citesc autori romani pentru ca traiesc deja realitatile despre care scriu ei". Nu, nu este neorealism post-revolutionar autoreferential - desi nu ma indoiesc ca intr-un fel subtil sunt transpuse in viziunea personajelor multe din indoielile si gandurile negre ale autorului insusi - ci vrajitorie intr-un sens frumos.

Crez artistic

"Si totusi, pentru cine scrii?", m-ar putea intreba un tanar autor, dornic sa gaseasca un punct de reper ceva mai solid. Nu poti scrie doar pentru tine, nu? De ce ai mai publica atunci? Nu poate fi doar o forma mai mult sau mai putin subtila a vanitatii pe care orice scriitor o poseda, oricat de modest ar dori sa para in ochii lumii. Ar fi trist, nu-i asa? Sau macar caraghios si vulgar. Apoi, tanarul ar tacea si in privirea lui s-ar deslusi o rugaminte muta, o palida raza de speranta, iar eu, inchizandu-mi ochii, pentru a nu-l lasa sa-mi citeasca in privire cuvintele ramase in urma celor ce-mi parasesc buzele, i-as spune ca nu poti scrie doar pentru tine, nu tot timpul, poate la inceput de drum, da, primii pasi ii faci intotdeauna intr-o solitudine demna, dar mai apoi, pe masura ce iti gasesti calea, intelegi ca, desi tu vei fi intotdeauna singur, cei care iti citesc marturiile te vor avea drept companion. Nu este datoria ta sa le aduci mangaiere, totusi o vei face. Nu este datoria ta sa ii ajuti, cu toate acestea o vei face. Nu este datoria ta sa faci nimic pentru ei, insa le vei oferi o semnificativa parte din tine. Uneori vei primi multumiri, alteori huiduieli, de cele mai multe ori nu vei primi nimic, dar vei continua sa scrii. Orice ar fi, nu te vei mai putea opri. Crezi ca scriitorul este un om egoist cand spune ca scrie pentru el, pentru linistea lui? Inca mai crezi asta. Pentru cine scriu? ma intrebi din nou. Ei bine, afla ca scriu pentru cel singur si inadaptat, pentru cel care plange in noapte, gandindu-se la dimineata de dupa, pentru cel care cauta neincetat raspunsuri intr-o lume lipsita de sens, pentru cel care strabate intunericul, tanjind dupa o raza de lumina, cat de palida. Scriu pentru mine. Si pentru tine."  

 

"Exista un moment in care artistul deschide ochii si realizeaza ca se afla in iad. Acel moment marcheaza nasterea artistului. Poate avea cinci sau cincizeci de ani, e totuna. Din acea clipa si pana la sfarsitul zilelor, tot ce va face va fi sa umble prin iad, cautandu-i sensul. Arta sa, fie ca e vorba despre scris, pictura, dans sau orice altceva, ii va fi torta. Artistul nu va descrie niciodata flacarile tortei, ci doar formele vagi pe care lumina ei le reveleaza in intunericul din jurul sau. Singur, pasind pe un drum necunoscut, neinteles si uneori blamat, de cele mai multe ori ignorat si, intr-un final, ultat, artistul va cauta o lumina pe care nu o va gasi niciodata, pentru ca daca ar gasi-o, torta lui s-ar stinge, umbrele ar disparea si arta sa ar muri si, odata cu ea, artistul ar inchide ochii, iar acel moment ar marca moartea artistului si, cu toate ca nu ar fi vorba de o moarte fizica, ar avea un caracter definitiv si cu mult mai trist. 

Cateodata ma simt ca si cand as fi un cuvant, poate o fraza sau, in cel mai bun caz, un paragraf dintr-un roman, incremenit intr-un punct mort, ori - acelasi lucru - o sculptura de mici dimensiuni, un copil care pare ca urineaza vesnic sau o silueta trasata vag pe o panza galbuie, subtire, un univers in alt univers, fara vreo insemnatate in ochii unui observator indiferent si, Doamne, toti sunt indiferenti in zilele noastre, indiferenti si reci, si lipsiti de culoare, pete cenusii si crapaturi minuscule pe un perete alb-murdar. As ramane nemiscat in mijlocul unei camere, pana cand peretii s-ar narui si in jur s-ar intinde o campie nemarginita, si apoi campia s-ar adanci si s-ar umple cu apa, iar eu as fi in continuare inert, o statuie pe fundul oceanului, strain de tot ce se petrece in afara mea, privind doar in propriul abis, o forma intunecata in afara vietii. Oare atunci as fi liber?"

Inainte de a scrie despre urmatoarea carte, am simtit nevoia sa lansez un teaser, sa o prefatez cu un fragment. Apoi mi-am zis de ce nu doua?! Apoi ma gandeam sa mai pun vreo 3-4, eventual si ceva mai relevant pentru actiunea romanului, sa nu aveti impresia ca este un lung eseu despre conditia artistului. Este si asta, dar este si un roman complex, plin de magie dark, in care artistul damnat se reflecta la infinit in oglinzi ce-i deformeaza si ii recompun trasaturile. Atat deocamdata, va mai spun doar ca autorul este din Romania!

Doua familii, noua destine

 

Fernando Aramburu - Patria 

  

Oriunde exista terorism, vor exista victime inocente. Oriunde teroristii si victimele lor convietuiesc in acelasi spatiu si sunt parte din aceeasi natie, chiar daca se va fi stins conflictul, vor ramane intr-o parte resentimente, intrebari fara raspuns, nevoia de a intelege, de a afla, de a rascoli trecutul in cautarea adevarului sau in cealalta de a-si vindeca ranile prin cautarea de scuze si motive puternice care sustin actiuni ilegale si imorale, dorinta de a le trece sub tacere sau a le face uitate, considerand ca au servit unei cauze drepte. In Europa ultimului secol, cele mai vizibile astfel de organizatii teroriste au fost ETA si IRA, ambele grupari nationaliste si separatiste ce nu au ezitat sa recurga la atentate pentru a-si face auzit punctul de vedere. 

Romanul lui Fernando Aramburu ne poarta in Tara Bascilor, intr-o perioada cand conflictul propriu-zis s-a stins, dar cenusa lui inca mocneste. Bittori (am banuiala ca este un nume basc echivalent cu Victoria si nu este singurul motiv pentru care caracterul personajului mi-a amintit de protagonista Baltagului), al carei sot a fost ucis intr-un atentat, revine in satul natal, unde locuieste prietena sa din tinerete, Miren, devenita mama unui terorist ETA. Doua familii dezbinate de o crima isi unesc vietile pe parcursul cartii si deruleaza un fir al amintirilor insirat de-a lungul a peste 20 de ani. Uneori, pentru a rememora anumite episoade, este suficient un mic obiect sau o secventa, o madlena declansatoare: o janta stralucitoare de bicicleta, o panza de paianjen, o bratara de plastic... Alteori, ele vin natural, sirul gandurilor este preluat de un alt personaj si impreuna construiesc un roman cinematic, cu capitole scurte, usor de vizualizat. De altfel, el a si fost ecranizat intr-un serial HBO, despre care nu va pot spune nimic, nu l-am vazut... 

Secventele se deruleaza intr-un du-te vino prin timp, aducand in prim-plan, pe rand, pe fiecare dintre membrii familiei lui Bitori (fiica si fiul sau) si a lui Miren (sotul, fiica si cei doi fii). Cartea se orienteaza mai mult spre trairile personajelor, fundalul social este unul destul de diluat, nu incearca sa sondeze divizarea produsa, chiar si printre basci, intre adeptii masurilor radicale si cei pacifisti, ci impactul uman, individual, instrainarea si neincrederea ce se produc in cadrul unei comunitati restranse, durerea imposibil de alinat si remuscarile. 

Schimbarile de perspectiva se produc uneori in cadrul aceleiasi fraze, trecand de la persoana a III-a la vocea interioara a personajelor, punand adesea in lumina discordanta dintre fatada, imaginea afisata, si lumea lor interioara: zambete false, ura reprimata, teama ca mod de a fi complice la crima, prin indepartarea de victime, de familia celui ucis, ca sa nu  aiba aceeasi soarta. Pe langa aceste schimbari de perspectiva, intervine din cand in cand o voce omniscienta ("nimeni nu stia asta, numai eu") ce completeaza tabloul de ansamblu. 

Spuneam ca miscarea de eliberare a Tarii Bascilor este un fundal, dar pe el se tes maruntele miscari de eliberare personala ale personajelor: de sub influenta parintilor, de necunoasterea adevarului, dintr-un mediu cu care nu impartasesc aceleasi aspiratii. Fiecare traieste in propria inchisoare, fie ca ea este una concreta, fizica, ori a conventiilor sociale, una a obsesiilor sau a propriului trup.  

 Si, pentru a scapa din ea, pentru a-si linisti constiinta de complici la crime si acte de terorism, fiecare incearca sa creada ca rolul sau intr-un atentat nu a fost unul important: "Unul un pic, altul un pic si, dupa ce se intampla nenorocirea provocata de toti, nici unul nu se simte responsabil, pentru ca, nu-i asa, eu doar am scris pe ziduri, eu doar le-am spus unde locuieste, eu doar i-am zis cateva, nu zic ca nu l-am jignit, dar, stati putin, au fost doar vorbe, zgomote trecatoare in aer."

Cartea evita patosul, tonul sentimental, romanul nu se transforma intr-unul al macinarilor mistuitoare, nici intr-un vehicul al ideilor politice, pastrandu-se echidistanta intre cele doua perspective opuse.

Trecand la aspectele negative, sper sa nu fie considerata o remarca homofoba, dar prea fiecare carte aspiranta la statutul de bestseller din ultimii ani trebuie sa aiba macar un personaj gay, agenda incluziunii si diversitatii devine un cliseu nu doar cinematografic (recentul scandal al Globurilor de Aur, unde se pare ca nu meritocratia ar trebui sa primeze, ci diversitatea!). Apoi intervine din nou problema mea cu vocile interioare. Toate aceste personaje - si sunt 9! - indiferent de statutul lor social si de gradul de cultura, au o singura voce, aceea a autorului... Structura aceasta usurica, a capitolelor scurte, alerte, dau o senzatie de lejeritate si superficialitate ce contrasteaza cu seriozitatea si miza temei. Abordarea mi s-a parut pe ansamblu cam telenovelistica iar unele episoade oarecum in plus, de genul o scena relatata din doua perspective fara a aduce nimic nou... Si aceasta evocare a terorii este, oricum, foarte departe de cea din alte carti, mi-a umblat prin minte o comparatie cu Sarbatoarea Tapului, de exemplu, dar nici nu as sti de unde s-o incep, diferenta e ca de la cer la pamant.

Nu este o carte neplacuta, nu am simtit ca m-am luptat sa ajung la capatul celor 700 de pagini dar, privind retrospectiv, nici nu simt ca m-ar fi imbogatit. Poate si pentru ca am citit-o prea aproape de Apeirogon, ca tot vorbeam despre terorism din perspectiva a doua familii aflate in tabere opuse. 

Intuneric, haos, moarte...

Lords of Chaos (2018) 

  

Sper sa reusesc sa vorbesc despre filmul asta fara sa dau prea multa apa la moara celor care le aplica metalistilor eticheta de infractori satanisti. Pentru ca este un film ce are la baza povestea reala a nasterii black metalului norvegian, un gen muzical marcat, la momentul aparitiei, de extremism, violenta, incendieri de biserici si cateva crime. Ceea ce a pornit ca un statement muzical, ca o dorinta de a crea haos si a impinge lupta anti-sistem pe teritorii nemaintalnite pana atunci, s-a amplificat ca un bulgare in rostogolire ce a adunat orgolii si frustrari individuale, degenerand intr-o competitie de genul "cine poate duce mai departe limita gesturilor extreme". 

La inceput a fost Euronymous, cu viziunea lui, ce avea sa creeze un subgen muzical mult mai rapid, mai violent, cu pretentia onestitatii convingerilor extreme, ca un strigat de revolta al unui adolescent impotriva unei societati prea cuminti, prea disciplinate, prea ancorate in reguli. Daca a vrut cu adevarat sa le arunce in aer sau doar si-a creat o astfel de imagine de scena ca o incercare reusita de a manipula piata muzicala, pentru a crea soc si, implicit, atentie, nimeni nu poate sti cu siguranta. Important este ca i-a iesit si, cu cat isi sustinea mai tare mizantropia, ura si instiga la distrugere si moarte, cu atat capata mai multi fani, mai multa atentie, mai multa popularitate, devenind un leader al sub-culturii Black Metal. 

In momentul cand a fost in masura sa-si deschida propria casa de discuri si propriul magazin de muzica, a intemeiat si un Black Circle, un fel de cult anti-crestin al apropiatilor, ce-si dorea sa imprastie teroarea. Trupa sa, Mayhem, a inceput sa adune adepti iar sinuciderea lui Dead, vocalul suedez cu tendinte depresive si morbide accentuate, a dus modurile de promovare a trupei pe culmi noi. Fotografia pe care a facut-o Euronymous atunci cand l-a gasit reprezinta coperta albumului Dawn of the Black Hearts (1995), considerata cea mai controversata coperta a unui album de pe piata muzicala.  Dupa ce si Euronymouys va fi ucis, membrii ramasi ai trupei vor scoate albumul considerat acum un clasic al genului, De Mysteriis Dom Sathanas, singurul album ce reuneste muzica interpretata de un criminal si de victima sa. In mod intentionat nu vreau sa amintesc numele criminalului, chiar daca s-au gasit destui care sa aplece urechea si la versiunea sa, aceea ca ar fi fost provocat si in legitima aparare. Dupa 15 ani petrecuti la parnaie si inca niste albume, din 2013 s-a mutat in Franta, unde traieste impreuna cu sotia sa, cetatean francez, careia i-a preluat numele (acum este domnul Stampila) si, probabil prin intermediul celor sase copii ai lor vrea sa imprastie mai departe nazismul si rasismul...

Filmul imbratiseaza perspectiva lui Euronymous si reda frenezia unor ani ce au marcat, cu bune si cu rele, intregul black metalul care s-a scris de atunci. Detaliile care au inconjurat viata si moartea lui Euronymous sunt multe si controversate si filmul incearca sa le capteze nuantele. Nu stiu cum s-au petrecut lucrurile in realitate, ce transformari au avut loc de-a lungul anilor in mintea si sufletul lui vazand ce a putut sa declanseze, ce monstri a putut sa conceapa, daca au fost remuscari, daca intr-adevar a urmat un drum de la ura la dragoste si, intr-un gest simbolic de maturizare, si-a taiat parul cu putin timp inainte de a fi ucis, daca figura criminalului nu a fost, la randul sau, inchisa in tiparul evolutiei de la nerd (aspect pe care fotografii reale il confirma) la eroul malefic lipsit de orice alt sentiment in afara de orgoliul nemarginit. Insa filmul reuseste sa redea bine o atmosfera, un curent aparut ca o revolta impotriva conformismului si o confuzie si fragilitate a spiritului, de multe ori regizorul Jonas Akerlund alegand sa reconstituie punctual imaginile ramase in fotografiile pastrate. De altfel el insusi a facut parte din aceasta lume, fiind in anii '80 baterist al trupei Bathory, una din referintele importante pentru Mayhem la inceputul carierei lor, deci isi cunoaste foarte bine subiectul. Ulterior, Akerlund a regizat videoclipuri pentru trupe precum Candlemass, Rammstein, Metallica, Prodigy.

Toti acei tineri, ale caror convingeri si credinte ajung sa se bata cap in cap, starnind nu de putine ori momente hilare (cam cum se intampla si cu true black metalul zilelor noastre), incapabili sa faca distinctia intre realitate si versurile pieselor nu sunt tipici doar unui curent muzical, ei au existat si exista in diverse forme in intreaga lume, sunt cei care ajung sa se sinucida pentru ca asa le-a spus un cantec, sunt cei care ajung sa se arunce in aer pentru a lua cu ei cat mai multi din cei de o alta credinta, sunt cei care intra cu pustile in liceele americane si incep sa traga la intamplare. Oriunde exista oameni, va exista si ura ce poate degenera in orice moment. Filmul acesta, prin care regizorul si-a dorit sa atraga un public mai larg decat cei apropiati de lumea metalului, functioneaza ca un studiu de caz si trebuie luat ca atare, fara a aplica etichete unei anumite minoritati muzicale.  Asa cum avertizeaza inca de la inceput, contine adevaruri si minciuni, perspective ce ar putea sa supere fanii vreunuia din cei implicati, nu de putine ori ironizati de viziunea scenariului. De altfel, cel care traieste in Franta nu a ezitat sa catalogheze filmul drept a lot of made-up crap, slanderous garbage si sa-si faca din nou cunoscute opiniile anti-semite la adresa lui Emory Cohen, actorul care il portretizeaza. Nu bag mana in foc ca distribuirea lui in rol nu a continut intentionat o alta ironie la adresa tampitului... Si da, imi place Burzum - Filosofem, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ridic in slavi puscariasul ca pe un geniu neinteles cand ideile lui de om matur au ramas la nivelul unui adolescent tulburat si confuz. 

Mi-ar fi placut, pentru si mai multa veridicitate si atmosfera, ca filmul sa fie vorbit in norvegiana dar alegerea a fost engleza, poate si din aceeasi dorinta a regizorului de a ii da o amprenta mai generala, de a-i facilita vizibilitatea si vizionarea. Chiar si asa, am apreciat dinamismul dat de alternarea tonurilor (de la furie dezlantuita la melancolie, de la amuzament la tensiunea confruntarii), delicatetea cu care filmul s-a apropiat de memoria celor disparuti, cateva cameo (aparitia de cateva minute a lui Jon Oigarden, unul dintre cei mai cunoscuti actori norvegieni, doar pentru a fi injunghiat si a fiului real al lui Csihar in rolul tatalui sau intr-o secventa din studio), interpretarea. Uneori uitam ca este un film, aveam impresia ca asist cu adevarat la nasterea in chinuri, sange si foc a black metalului.

Drumul spre Paris trece pe la Moscova

  

Ismail Kadare - Dimineti la Café Rostand

 

Atunci cand, licean fiind, Kadare a scris o poezie despre Paris, i s-a pus in vedere ca, pentru a putea fi publicata, va trebui sa scrie una si despre Moscova. Aceste doua orase vor deveni strans legate in biografia autorului, creand o punte simbolica intre totalitarism si libertate, cele doua lumi intre care a pendulat de-a lungul intregii sale vieti. Alaturi de ele, cafenelele jaloneaza parcursul acestei carti, in jurul lor polarizandu-se amintiri, de la aceea din orasul natal unde tanarul autor isi invita prietenii la un coniac din primii bani facuti din scris fara sa stie ca acolo vor da nas in nas cu tatii lor, trecand pe la cele din Tirana, cu o simpatica incursiune pe la cea dedicata strainilor, de la parterul unui hotel, apoi din Moscova, unde la cafenea se servea doar ceai si apoi din Paris, locul unde isi afla inspiratia si se intalneste cu alti scriitori. 

Daca Moscova i-a marcat tineretea, autorul studiind pentru o vreme la prestigiosul, pe atunci, Institut Gorki, cu Parisul avea sa dezvolte in timp o relatie profunda, ale carei inceputuri au fost destul de tumultuoase, din momentul cand aterizeaza pentru prima data in Orasul Luminilor ca invitat fara invitatie la un eveniment, venit din subteran, dintr-o tara izolata social si politic, inconjurata de singuratate: "Sosirea, in oricare fel, era socanta. O jivina salbatica, un nebun ori un mort n-avea sa fie mai speriat la vederea luminilor de pe aeroportul Orly decat scriitorul realismului socialist care calca pentru prima data intr-un univers despre care nu stia daca-i apartine sau nu." Este la prima impresie o lume straina, in care traditia din Albania (si nu numai) a "cadourilor" ce insotesc o cerere nu exista, o lume pe care va invata cu timpul sa o cunoasca si sa o iubeasca. 

Volumul acesta de memorii, amintiri, secvente din viata lui Kadare, chiar daca nu trezeste acelasi interes ca romanele sale, are multe puncte de atractie. In primul rand, varietatea lui. Inainte sa apara in lumea mea Kadare, literatura albaneza insemna pentru mine doar Sabri Godo, cu romanul sau istoric Skanderbeg. Unele fragmente din cartea de fata imi largesc mult orizonturile in domeniu, chiar daca imaginea este una de suprafata, conturata mai mult subiectiv, a unor oameni pe care i-a cunoscut, mai putin a operei lor. Impresioneaza, de exemplu, imaginea poetului Frederik Rreshpja: "Se stie cat de rapida si inevitabila era in Albania prabusirea unei stele aflate in dizgratie. Versurile si poemele lui minunate au fost scoase din librarii si biblioteci. El insusi, o fire insingurata si trista, a devenit mult mai insingurat si mai trist. Inainte de a fi parasit de oameni, s-a indepartat el insusi de ei, pentru a nu le pricinui necazuri, cum spune in insemnarile lui. Dar asta nu i-a micsorat suferinta. Iar lucrul acesta il descriu cel mai bine versurile lui. Totul se ofilea in viata lui, se stingea si murea, doar poeziile lui erau tot mai frumoase. Ceea ce arata ca un nou echilibru se stabilise in viata lui. Ucis de o primavara inutila,/ Abandonat de lumea-ntreaga."

Evocarile lumii literare nu se opresc aici. Poate ca multi dintre autorii de la noi care au scris si publicat inainte de '90 regasesc experiente comune cu cele amintite de Kadare, de la dansul pe sarma in fata cenzurii comuniste la eschivele si nesiguranta iesirilor in Occident, insotite de conflicte, de propaganda realismului socialist impotriva Occidentului decadent. Exista si un capitol dedicat imaginii femeii in literatura si societatea albaneza si scriitoarelor provenite din aceasta tara, multe traind acum in alte colturi ale Europei, mai prietenoase cu literatura, dar si un omagiu adus Helenei, sotia sa, care ii sta alaturi de aproape 60 de ani. 

Nu ocoleste nici subiectul premiului Nobel, devenit o afacere nationala albaneza, un lucru pe care probabil ca si-l doresc mai mult ceilalti decat cel in cauza, pentru a face mai vizibila o literatura de la periferia Europei. Suna familiar? Si, tot despre Nobel, interesant cum el poate dezlega prietenii, intr-un episod ce-i are ca protagonisti pe Le Clézio si Modiano. Am amintit putin, foarte putin din varietatea de teme a acestei carti. As mai putea mentiona portretul unui filoalbanez cu care Kadare face o calatorie la Roma, paralela dintre Macbeth si Mama lui Gorki si mai sunt pe-acolo lucruri interesante pe care va las sa le descoperiti singuri. 

Chiar daca pe alocuri (rar, in scurtele texte de final) am avut senzatia unor rafuieli personale,  de polemica fara relevanta pentru publicul larg si este o carte pe care probabil ca nu as recomanda-o cuiva care nu a citit pana acum nimic de autorul albanez, cred ca cei care ii apreciaza romanele ar putea fi interesati si de aceasta completare a lor, ca o nota marginala, ca o potrivita precizare de context si ca un alt mod de apropiere de un scriitor ce a parcurs - cu sau fara Nobel - drumul de la literatura marunta la cea care ramane, drum ce a marcat un stil construit la intersectia dintre Moscova din anii studentiei si Parisul maturitatii.

Cand angoasele sunt dezgropate...

  

The Dig (2021) 

 

 Citeam constant rubrica lui Catalin Pavel din Dilema Veche si imi pare rau ca i-a pus punct final... Pentru mine a functionat ca o introducere in arheologie, o doza saptamanala de noutati interesante aflate (chiar daca obiectul lor este vechi de mii de ani!), de consumat cate putin; articolele imi povestea despre satisfactiile si greutatile vietii pe santier, metodele de lucru, interpretarea descoperirilor, entuziasmul si impostura pe care le genereaza, puntea peste timp creata uneori de un singur obiect si cum el ajunge sa fie manipulat pentru a genera concluziile dorite. Dar nu imi amintesc sa fi atins si aspectul transformarilor pe care scoaterea la lumina a unor lucruri ingropate de peste o mie de ani le produc asupra psihicului uman. Poate o fi scris in trecere, dar nu cred sa fi insistat. 

The Dig este un film care doar pare previzibil. O femeie intrigata de prezenta unor movile pe terenul ei, pe care le banuieste a fi structuri funerare din perioada vikinga, cheama un arheolog autodidact (sau, cum se defineste el cu modestie, un sapator), pentru a dezveli ceea ce se ascunde sub ele. Al Doilea Razboi Mondial sta sa izbucneasca. Cu cateva zeci de ani inainte fusesera descoperite deja cateva nave vikinge, unele pastrate aproape integral. Le-am vazut expuse la muzeul din Oslo si m-a mirat starea lor de conservare, favorizata de solul argilos in care au stat ingropate. Cu acceptul si sub supravegherea proprietarei terenului din Suffolk, Edith Pretty (Carrey Mulligan), arheologul Basil Brown (Ralph Fiennes) incepe sa sape, cu atentie la detaliile de pozitionare a movilelor, la orientarea si aspectul lor. Pe masura ce cursul sapaturilor ce vor duce la o descoperire foarte importanta pentru istoria Angliei inainteaza, se dezvolta si relatiile dintre personaje. Dar, mai mult, pentru Edith, o femeie care se stie condamnata, afland ca nu mai are mult de trait, incepe un alt fel de excavare, a propriilor ganduri si emotii, o calatorie interioara ce devine o meditatie asupra existentei umane, asupra a ceea ce ramane in urma fiecaruia. Poate sa fie un mic artefact, vreo moneda ruginita intr-un buzunar devenit inexistent pe care sa-l scoata la iveala, peste mii de ani, cei ce vor sapa printre ramasitele noastre incercand sa-si recupereze istoria...

Toata aceasta meditatie delicata, tesuta pe marginea a ceea ce multi au vazut ca ar fi in principal reconstituirea unei descoperiri arheologice, a reprezentat pentru mine punctul de rezistenta al filmului, dandu-i o aura poetica, melancolica, accentuata de imagine, prin decoruri si lumini calde, in culori de toamna blanda. Pentru noi, care stim la ce rascruce a istoriei se afla personajele, povestea capata un aer dramatic, accentuand fragilitatea destinului uman si dand o alta conotatie intrebarilor despre viata si moarte, prezent si trecut.

Nu este doar un film pentru cei interesati de arheologie, cum ar parea la prima vedere. Dar daca cele mai multe dintre aceste productii ce pornesc de la o descoperire o transforma intr-un pretext pentru senzationalism, in filme de actiune de duzina, eventual cu tenta horror, invocand ceva blesteme vechi, si obtin marele si efemerul succes de public, aici vom gasit ceva total opus si veridic. 

In primul rand, avand la baza o descoperire reala, tot ceea ce nu este conform cu realitatea in film (varstele protagonistilor, existenta unui frate al eroinei, presupusul conflict intre Basil Brown si arheologul de la British Museum, conflictul din cadrul familiei de arheologi...) este macar plauzibil, reprezinta alegeri de scenariu care nu deranjeaza, aduc un pic de dramatism si tes un strat nou al intrigii unui film care altfel ar fi ramas doar istoria unei descoperiri. Apoi, aducand partea de reflectie asupra conditiei umane, capata accente lente si melancolice, investeste arheologia cu conotatii metaforice de reinterpretare a conditiei umane, de revenire la viata dupa moarte intr-o lume a concretului, din care zeitatea lipseste cu desavarsire. Devine astfel  usor imprevizibil si iese din tiparul unui film dedicat doar unei descoperiri arheologice importante. Despre ce ce a reprezentat ea in istoria Angliei, cum a modificat perceptia asupra unei perioade despre care se cunostea mult prea putin nu voi vorbi, pentru a lasa sa planeze un pic de mister si a va invita sa-i insotiti pe eroii acestui film de pe Netflix in drumul excavatiilor lor, de la tumul la British Museum.