Din Bucovina calduroasa pana la Cre(a)tura din miez de noapte

Metalhead Meeting (24-25 iunie, Arenele Romane)

Ziua 1

Am sarbatorit implinirea unei varste venerabile printr-o intalnire de metalhezi intinsa pe doua zile: doua zile cu muzici placute urechii mele, intalniri cu lumea si baie de bere pentru racorirea sufletului, ca pe-aia cu apa, cu furtunul imblanzitor de canicula nu am prins-o, nici nu mi-as fi dorit-o. Arenele Romane au fost intotdeauna un loc unde-mi place sa vad concerte, un spatiu suficient de mare, dar destul de intim cat sa te gasesti om cu om, in mijlocul orasului dar oarecum retras, cu o sonorizare de obicei buna, cu parcul alaturi unde sa pot evada atunci cand vreo trupa nu ma intereseaza ca sa-mi clatesc auzul cu ciripit de pasarele, pauza necesara si binemeritata dintre doua reprize de blast beat. 

Am auzit prieteni care spuneau ca boicoteaza concertele Metalhead, pe motiv de lacomie organizatorica. Au si ei dreptatea lor... nu e prea placut, la un festival metal, in conditiile in care un jeton costa 7 lei, sa bei un pahar de apa ori de bere diluata cu 7 lei sau sa vezi ca portia de nachos sau popcorns este mai scumpa decat la cinematografele din Mall... Insa e take or leave it, unii aleg sa nu, eu am ales sa da, pentru trupe in primul rand. Trupe care mi-au produs surprize mai placute sau mai putin placute, o sa va spun pe rand ce si cum am vazut. 

Am ajuns la Arene chiar inainte sa urce pe scena primul meu centru de interes, Bucovina. In cercul de prieteni, faptul ca-mi place atat de mult trupa asta ma face sa ii percep ca pe o placere vinovata :). Insa de fiecare data cand ii vad, ma antreneaza in povestea lor, imi dau o senzatie de bine, de bucurie. Si asta este suficient sa-i consider la orice festival pe unde ii prind un cap al afisului personal, de vazut si revazut, fara sa ma plictiseasca niciodata, chiar daca le-am ascultat piesele de zeci de ori. Pe scena de la Metalhead Meeting au urcat cu aceeasi energie pozitiva, in ciuda caldurii coplesitoare (si era aproape ora 7 seara cand si-au inceput recitalul), cu acelasi chef de a canta, de a impartasi cu publicul bucuria de a participa la aceasta adunare. Exista o reteta castigatoare, ce o fac una din cele mai iubite trupe din Romania: piese catchy, cu versuri in limba romana, un puternic filon folcloric autohton suprapus peste cel viking metal, o prezenta scenica antrenanta, cuceritoare si molipsitoare de fiecare data prin energia si bucuria cu care-si impartasesc trairile cu publicul. Ca mai mereu, prezenta lor pe scena mi s-a parut scurta. Au venit, ne-au cantat Carari in suflet, Straja, Luna, Spune tu, vant, Sub Piatra Doamnei, Da-mi mana, toamna, Asteapta-ma dincolo de moarte... si cred ca am uitat vreo doua piese, apoi au plecat. 

Am plecat si eu sa dau o tura prin imprejurimi, Agnostic Front nu ma interesa (prea putin hardcore, prea mult punk pentru gustul meu) mai ales ca din afara zidurilor Arenelor ii auzeam chiar mai mult decat mi-as fi dorit. Insa ceva din spiritul lor revoltat si justitiar trebuie sa ma fi cuprins, pentru ca doar ce-am ajuns la malul lacului, trecand pe langa panoul cu "Pescuitul interzis!" si am zarit un pescar vazandu-si linistit de ale lui. Cum a prins primul peste si am vazut ca-l pune in punga, m-am dus peste el: "Stiti ca este interzis pescuitul aici?" "Da." "Pai si ce faceti?" "Prind si eu un peste-doi, sa am diseara la masa". Nu parea chiar genul de om care traieste doar cu ce prinde. "Pai nu-i voie, ma duc sa va reclam". Zis si facut, ajung la un paznic al parcului si-i spun. "Stati asa, ca rezolvam imediat". Scoate omul telefonul si-si suna un coleg: "Auzi, ai pe cineva la pescuit pe lac?" (Remarcati formularea, da? "Ai" nu poate sa insemne, in mintea mea, decat ori ca e lege, dar nu si pentru prieteni, ori ca, daca nu-i prieten, e loc de tocmeala, cu beneficii de ambele parti). L-am si intrebat pe om, dupa ce a terminat conversatia, "stati linistiti, se rezolva imediat, se duce acum colegu'",  daca practica este cea pe care o intuiam. "Nuuu", ca doar nu era prost sa spuna da... Oricum, resursele mele razboinice cam secasera si toata povestea ma cam scarbise, pentru ca legile sunt doar pentru unii, pentru ca totul este negociabil, pentru ca printipuri si morala... ca doar are balta peste, dar atunci scoateti dracului semnele alea cu pescuitul interzis din parcul Carol, daca tot nu vreti sa le respectati! Am obosit, hai mai bine inapoi la niste muzica. 

Si m-am bucurat din plin de dracii impielitati de la Behemoth. Chiar daca sonorizarea nu a fost ideala, am primit ceea ce mi-am dorit, si anume albumul meu preferat. Dupa ce au inceput cu "Blow your Trumpets, Gabriel", ma gandeam ce poate urma mai mult?! Tot albumul The Satanist! Cantat cap-coada! Plus inca alte vreo trei-patru piese, totul cu o descatusare de energie ce m-a facut sa uit de oboseala si de nervii adunati inainte, cand vazusem o reprezentare (e drept, la scara mica, dar se poate extinde in orice domeniu) a luptei cu morile de vant. De fapt, s-a suprapus perfect peste stare, a fost asa, ca o exorcizare a demonilor de care aveam nevoie! Nu au fost o surpriza, ii mai vazusem, stiam la ce sa me astept si muzical, si ca punere in scena, dar m-am bucurat sa-i revad si mai vreau. 

Si pe Ross the Boss il asteptam cu nerabdare, pentru ca Manowar, pentru ca imi puneam mari sperante intr-un setlist ce avea sa cuprinda doar piese din perioada de pana la Kings of Metal, in care Ross a fost chitaristul si unul dintre compozitorii trupei. Acum s-a dovedit a fi doar un "os de ros", si anume o trupa care mulge din gloria numelui de care se leaga. Problema principala e ca nu am putut sa inghit deloc vocalistul, pur si simplu mi-a stat in gat! Nu ma asteptam la Eric Adams, evident, ascultasem vreo cateva piese acasa, ii stiam timbrul, insa speram ca, intr-un fel, sa surprinda ceva din feelingul pieselor sau sa se compenseze instrumental. Incepe Blood of the Kings... proasta alegere ca piesa de deschidere. Originalul are asa, un fior epic, inaltator. Tipul asta, pe numele lui Marc Lopes, are un singur registru vocal, screaming. Si se screme acolo sus fara sa nuanteze, fara sa prinda nimic din atmosfera bombastica a pieselor originale. Unde mai pun ca erau si interpretate intr-un tempo mai rapid... asta nu mai e power, e speed metal! Am mai rezistat cateva cantece si la Kill with Power am pornit incet spre casa, completand cu: Die, die! 

Ziua 2 

As fi vrut sa vad Myrkur, dar un prieten cu Facebook (cel cu linku') mi-a spus de modificarea de ultim moment din program, si anume ca nu vor mai canta, asa ca am ajuns numai bine cat sa prind ultima piesa din Dying Gorgeous Lies, mai mult nici nu voiam, pentru ca in ciuda aparitiei spectaculoase a vocalistei (si prezenta fizica si timbrul vocal), nu-mi place genul abordat.  

Sepultura a fost mult mai bine decat ma asteptam, chiar daca si ei mizeaza pe sindromul "os de ros" (au fost trei nume in tot festivalul, in ritmul asta Metalhead-ul risca sa se umple de cover band-uri :P).  Dar nici asteptarile nu erau setate prea sus, pentru ca ultima oara ii vazusem tot aici, la Arenele Romane, acum cativa ani, nu am inteles nimic din concertul ala. Eu tot zic (si ma acuza lumea de nodinpapurism cateodata) ca sunetul e important, ca poate sa ridice sau sa coboare perceptia asupra unui concert, sa faca pentru el mai mult chiar decat face trupa in sine pe scena. De data asta, avand un sunet care i-a ajutat, am putut sa gust din plin piesele care-mi placeau candva. Se stie, dupa plecarea fratilor, nici Sepultura, nici Soulfly, nici Cavalera Conspiracy nu si-au mai atins potentialul creativ din acea vreme. Asa ca, dintre cele enumerate, eu tind sa prefer in continuare trupa care-mi da ocazia sa ascult cantecele ALEA: Refuse / Resist, Desperate Cry, Territory, Arise, Ratamahatta, Roots Bloody Roots... Si au fost! Le-au si dozat bine intr-un playlist ce a mers in crescendo, astfel incat la sfarsit sa ramana senzatia aia de concert de care m-am bucurat. 

Ii asteptam cu nerabdare pe Cradle of Filth. Se pare ca nu mi-am dat seama ca, in timpul care a trecut, ori nu s-au schimbat ei deloc, ori mi-am mai schimbat eu gusturile muzicale, ori i-am vazut de prea multe ori si am atins un prag de saturatie. Am intalnit persoane care i-au vazut acum prima data live si au fost incantate. Pentru mine a fost... doar un alt concert Cradle. Am observat ca au acum oferta speciala, doua la pret de una, claparita-soprana, insa parca mi-a lipsit timbrul lui Sarah Jezebel Deva, tipa asta (nu fac efortul sa caut cum o cheama, la cat de dese schimbari de personal face Dani Filth in jur) mi s-a parut cam stridenta pe alocuri. Am observat ca unele lucruri raman la fel ca acum 10 ani, ca show-ul si look-ul Cradle stagneaza, ca sunt putine piese pe care intr-adevar vreau sa le ascult mai cu atentie, pierdute intr-o mare de black simfonic generic. De la un punct m-au plictisit, chiar daca si-au pastrat, normal, piesele de rezistenta pentru final. 

Desi nu am prea multe afinitati cu hard rock-ul marca Scorpions, am ramas sa-l vad pe Uli Jon Roth si bine am facut. Speram sa-mi cante Yellow Raven, am vazut ca-l are inclus prin playlist-urile mai elaborate (adica de mai mult de o ora), insa n-a fost sa fie. N-am auzit Yellow Raven, in schimb am descoperit, cam tarziu ce-i drept, o perioada din istoria trupei (Uli a fost chitarist in Scorpions pana in 1978) ce are mai mari tangente cu prog-ul acela flower power decat cu ce avea sa devina trupa mai tarziu. Iar lucrul asta m-a bucurat mult si l-a adus pe Uli in topul personal 3 al festivalului, dupa Behemoth si Bucovina, dar inainte de Sepultura, pentru ca aici a fost si factorul surpriza. Omul este clar un maniac al chitarii, are o pasiune ce devine contagioasa si pentru public, nu are cum sa nu te hipnotizeze, daca-l urmaresti cateva minute, cu felul in care i se plimba degetele pe coardele si tastele alea. Pare genul care, daca ar trebui sa-si salveze dintr-un incendiu copilul sau chitara, clar ar alege-o pe Sky prima, mai vedem dupa aceea daca mai e timp de copil. Sky este chitara, un model custom cu intervale suplimentare, pentru a putea emula notele inalte ale viorii, el fiind si unul dintre pionierii aranjamentelor orchestrale ale operelor clasice. Nu cunosc prea multe piese din discografia Scorpions, insa pe langa coverul Dylan All Along the Watchtower pot sa va spun ca a mai cantat The Sails of Charon, We'll Burn the Sky, Fly to the Rainbow... si, dupa cum va asteptati, mult show off pe chitara :D. Iar Uli i-a aratat lui Ross ca poti, chiar si in absenta lui Meine, sa gasesti un vocal care sa pastreze tonul pieselor, ba chiar mi s-a parut, data fiind orientarea lor, mai potrivit pentru ele. 

Cand am vazut clipul asta in explorarile mele pe net pregatitoare intr-ale festivalului (obisnuiesc sa caut numele necunoscute de pe afis sa vad "cu ce se mananca"), m-am hotarat ca, oricat de mare ar fi oboseala de la ora 1 jumate, sa stau sa ascult si Cretura. Nu stiam atunci de ce regim sonor se bucura trupele de inchidere, si anume de regimul "hai, plecati acasa ca deranjati". Sunetul de pe fata fusese taiat, se auzeau de pe scena si nu erau chiar conditii ideale. Drept pentru care, cu mila in suflet pentru copiii astia care au batut atata drum din Norvegia sa arate ce stiu in fata a vreo 50 de oameni ramasi, din care cam jumatate pluteau deja in lumea lor (am vazut unul simpatic care, inainte de a intra ei pe scena, in tacerea changeover-ului dansa pe o melodie doar de el auzita in minte), m-am conformat indemnului si am plecat acasa dupa vreo doua piese. 

Ca observatii generale, organizarea a fost pe ansamblu buna, s-au respectat timpii de scena, ne-am bucurat de confortul asteptat in ceea ce priveste accesul, standuri, etc... insa se poate mereu mai bine. Lucrurile ce m-au deranjat, si pe care nu cred ca organizatorii le aud pentru prima oara, se invartesc mai mult in jurul banului, ochiul lui Satana: da, preturile sunt cam nesimtite, pe principiul nu te obliga nimeni sa cumperi daca nu-ti convine. Insa cand este atat de cald, sa dai 7 lei pe un pahar cu apa tot e o magarie. Si, tot legat de preturi, blamatul Golden Circle, un lucru pe care nu il vedem mai deloc pe afara, ca doar spre acolo se aspira ca standarde. As intelege, poate, daca ai un festival cu zeci de mii de oameni, sa asiguri facilitatea asta (dai un ban si stai in fata) celor care intr-adevar prefera sa plateasca mai mult ca sa-si vada trupa preferata, sa nu stea la 100 de metri de scena. Dar cand intreaga arena are mai putin de 100 de metri lungime si oricum eu, din spatele gardului ce imprejmuieste zona Golden, vad la fel de bine ca si cel de dincolo de gard, sa pretinzi 50 de lei in plus pentru a fi de cealalta parte a lui mi se pare cam deplasat. De altfel, dupa ora 12 se dadea drumul in fata scenei, ca ar fi fost trist rau sa lasi 10 oameni acolo si inca vreo 100 pe afara... Cu bune, cu rele, s-a terminat si editia asta Metalhead Meeting. Cam atat, fara poze, gasiti destule pe Facebook sau pe Metalhead, sunt si niste inregistrari pe YouTube. Ne vedem la Gojira, pe 4 iulie, sa sarbatorim Ziua Americii cu Vive la France!

... la Alba Iulia

Dark Bombastic Evening 7

Nu prea-s ele metale, abrazive mai deloc, desi folosesc de obicei aceleasi instrumente muzicale (chitara electrica, tobe, clape), dar pentru ca trupele  prezente la acest festival reprezinta un gen muzical inrudit si deviat din metal, nu am simtit nevoia unei categorii muzicale separate. Mai ales ca vreo cateva dintre ele provin din scoala black metal, virand apoi intr-o directie muzicala mai experimentala si atmosferica. Muzica prezenta in cadrul festivalului indeplineste trei conditii: este dark si incarcata de melancolie, este bombastica, dar intr-un fel ce alunga conotatiile negative ale cuvantului, pentru ca ornamentele sale o imbogatesc, nu o sufoca, si contine in descriere sufixe si prefixe precum post, neo sau gaze: post-black, post-rock, blackgaze, shoegaze, neofolk, reprezentand pe ansamblu avangarda unei directii muzicale conturate relativ recent, desprinsa din metalul traditional. In plus, cam fiecare trupa a prezentat pe scena de la Alba Iulia cel putin o piesa in prima auditie.

Am ajuns la festival pentru prima oara si mi-a placut mult totul: de la locatia micuta, intima si placuta (intre zidurile cetatii, la Poarta 7), la atmosfera generala, trupe si spectatori. 

Ma intrebam inainte de  a incepe festivalul care ar fi publicul caruia i se adreseaza. Este in mare parte comun cu cel de Rockstadt, insa acea parte a publicului mai matura, mai deschisa spre experimente muzicale, mai doritoare de directii noi, mai linistita. Nu am vazut pogo si crowdsurfing, desi au fost si trupe care ar fi predispus la asa ceva, in schimb am vazut, la In the Woods cred, un baiat balansandu-se domol langa scena pe un calut de lemn. Sau, ca sa n-o mai dau cotita, e un festival dedicat celor ce au imbatranit intr-ale metalului si au nevoie de stimuli noi, cauta combinatii de sunete putin altfel decat cele tot rasascultate. Merita sa amintesc si interesantele expozitii gazduite de spatiul festivalului, cea a lui Miluta Flueras, de fotografie, cu portrete interesante create de jocurile de lumini si umbre ale proiectiilor, si cea a lui Costin Chioreanu, de grafica in care, in ciuda faptului ca si-a dorit sa ne transporte in copilarie, loc al povestilor, al refugiului si paradisului, se simte acelasi stil sumbru ce-l caracterizeaza, ca o amenintare a pierderii inocentei. 

Desi Bathushka a fost trupa care m-a determinat sa ajung la Dark Bombastic (spunea lumea, si acum m-am convins ca asa este, ca la DBE vii pentru o trupa sau alta, dar ajungi sa ramai si sa te atasezi de acest festival pentru atmosfera lui, pentru senzatia de caldura si intimitate, pentru oamenii pe care ii reintalnesti sau ii cunosti acolo), din prima zi mi-au placut cel mai mult feroezii de la Hamferð.

Cu o aparitie corporatista, la costum, inedita pentru genul muzical abordat (doom metal), trupa, al carei nume desemneaza imaginile marinarilor ce apar in fata celor dragi, a propus o muzica atmosferica, in care singuratatea matelotului, ce-i tortureaza sufletul pe vastele mari agitate il impinge catre depresie si visare, in mijlocul naturii ce-si dezlantuie furia. Bine, recunosc, am bagat din top, va dati seama ca habar n-am despre ce canta baietii astia, versurile sunt in feroeza dar, pornind de la numele trupei (semnificatia lui e reala) am incercat sa brodez si eu niste floricele, ca sincer nu stiu prea multe despre ei, acum ii vad si ii aud prima oara. Am citit ca unul dintre membri face parte si din trupa finlandeza de progressive metal Barren Earth, care cantase ceva mai devreme, fara sa ma impresioneze in mod special. Nu stiu cum sa va spun, au fost cateva trupe care mi s-au lipit de suflet si despre care o sa va povestesc aici, dar si celelalte, pe care poate nu le-as cauta si nu le-as asculta acasa, in contextul DBE ofereau placute pauze de socializare pe un fond muzical foarte potrivit. 

Batushka este o trupa intriganta din Polonia, cu versuri in limba rusa, ce combina riffurile black metal cu imnurile bisericesti ortodoxe, fapt ce are ca rezultat o muzica misterioasa, oculta, de sorginte doom-black metal. Interzisi in Belarus si Rusia (dar cine nu este acolo? si observ ca si popii nostri au inceput sa vocifereze in privinta unor concerte in acest stat laic in care se presupune ca am trai si sa vina cu propunerea aberante ca orice concert metal sa fie avizat de biserica...), Bathushka s-au prezentat la DBE cu obisnuita lor tinuta, ce adauga si mai mult mister muzicii, pe langa faptul ca se stie ca membrii trupei ar fi muzicieni cunoscuti ai scenei metal din Polonia care nu doresc sa-si dezvaluie identitatea (acum ce ziar se va repezi, ca in cazul Carla's Dream sa ne spuna cine sunt ei?).

De la amvonul improvizat pe scena din Alba Iulia, si-au declamat impecabil, in ordinea de pe singurul lor album, Litourgiya, piesele care il compun. Ma dusesem in fata, langa scena, dar cand a aparut cadelnita cu tamaie pe scena am fugit de ea ca Aghiuta si a trebuit sa urmaresc show-ul de la o distanta suficienta cat sa pot sa ma bucur de el doar cu doua simturi, auzul si (mai putin) vazul, dar nu si mirosul. 

*

Ziua a doua a inceput cu ai nostri Fjord, o trupa de post rock instrumental al carei singur defect este, cred eu, absenta unei voci. Nu stiu altii cum ii percep, dar mie mi se pare ca au idei interesante, au si capacitatea de a le prezenta pe scena, insa in absenta unei voci parca e doar o muzica de... ambianta, da bine pe fundal, dar nu te captiveaza. Poate altii apreciaza mai mult muzica strict instrumentala, nu stiu, dar imi dau seama ca alegerea unei voci ar cantari mult in perceptia trupei, facand-o sa sa fie catalogata in directii total diferite, de la doom si progressive la post rock atmosferic sau psihedelic. Adica o voce angelica, de tipa, ar inclina cu totul altfel balanta decat un growling viguros. 

Cu asa muzici, parca facute sa cheme ploaia, nu este de mirare ca in timpul recitalului Spurv ea s-a dezlantuit. Si a facut-o intr-un hal ce a constrans organizatorii sa intrerupa concertul si sa dea peste cap programul zilei, scurtand recitalul urmatoarelor trupe. Adica asa, si nu va ganditi ca tocmai a varsat cineva niscaiva svaroavske prin iarba :).

Dupa vreo doua ore de intrerupere, showul a continuat cu King Dude, un american ce ne-a prezentat un recital dark folk, oarecum in stilul Nick Cave, dar cu mult whisky si niste country. Placut de ascultat, usor apasator, simpatic dialogul cu publicul, si mai placut de privit, mai ales pentru a vedea modul in care se pot utiliza instrumente muzicale mai putin cunoscute, precum coarnele de cerb: 

Pe italienii de la Spiritual Front i-as incadra la capitolul "asa nu". Imi doream sa-i vad, le asteptam show-ul cu nerabdare, insa a fost singura mea dezamagire din festival, asta si pentru ca multe trupe prezente imi erau necunoscute, asa ca nu aveam amagiri legate de ele. 

Am spus-o si cu alte ocazii, o trupa, indiferent de cum percepe sunetul de pe scena, nu are voie sa se opreasca in timpul piesei. Pentru mine asta e o dovada de lipsa de profesionalism, mai ales ca eu, spectatorul, pot sa observ sau nu desincronizari sau probleme, insa tu, artistul, nu trebuie sa imi confirmi ca ele exista... Ei au facut asta si a fost o mare bila neagra. Apoi, proiectia derulata pe intreg parcursul recitalului lor a lui Raging Bull, filmul lui Scorsese cu de Niro pe care nu-l vazusem, fara sa-mi induca o legatura intre muzica lor si secventele care se succedau pe ecran, le-a cam furat rolul de primadona din propriul show. Care show... un cablu a bazait vreo trei-patru piese, un clapar se agita disperat ca nu-si auzea backing track-urile, o piesa a fost intrerupta si reluata, mi-au dat o senzatie de amatorism total.

Pe Death in Rome si Crippled Black Phoenix i-am ascultat mai de la distanta, ca mai are si omul nevoie de o pauza de hidratare si alimentare din cand in cand. 

Mai ales ca urma ceva ce-mi doream mult sa vad, o trupa care s-a dovedit a fi pentru mine headliner-ul nu doar al serii, ci al intregului festival. Un rus, pe numele sau Fiodor Svoloch, s-a gandit cand si-a format trupa sa-si traduca numele in engleza. Asa a aparut Theodore Bastard, trupa care mi-a lasat o impresie de neuitat. Timbrul puternic, placut, cu inflexiuni minunate al solistei, ce-mi aminteste de Lisa Gerard, de la care a imprumutat glosolalia pentru unele piese, melodiile cu puternice accente etno, mai apropiate de un world music festival decat de unul atmosferic, cum este DBE, nebunia frumoasa a lui Fiodor, care a pupat si imbratisat pe toata lumea, incepand cu vocalista, continuand cu organizatorul, apoi cu cei 10 oameni chemati pe scena din public sa danseze pe una dintre piese si apoi pe toti care voiau, cand a coborat la sfarsitul show-ului in multime pentru un urias group hug, mimica sa expresiva in timpul pieselor, cu bucuria contagioasa de a fi acolo, in fata noastra, ce ne-a lipit la final un zambet larg pe chip, virtuozitatea percutionistilor, au facut din din show-ul Theodore Bastard cel mai misto recital al festivalului. Si ce-au putut sa faca pe Oikoumene...! Cineva care ii mai vazuse de (poate prea) multe ori mi-a spus ca nu prea au capacitatea de a se reinventa, ca sunt mereu la fel. Asta nu stiu, dar chiar mi-as dori sa-i mai vad cel putin de vreo 2-3 ori la fel, fara sa schimbe nimic :). Iar proiectiile au fost un exemplu pozitiv, erau acolo sa sustina muzica, nu sa distraga atentia de la ea si sa fure prim-planul scenei, cum se intamplase ceva mai inainte. 

 Nu stiu daca proiectia filmului  documentar despre o trupa de black metal norvegian (Blackhearts) programata in seara respectiva a mai avut loc, pe la ora 2 cand m-am retras inca se mai strangeau sculele pe scena, fiindca ploaia cu grindina a cam dat peste cap tot programul zilei. 

* 

Sylvaine a deschis cea de-a treia zi, cu un recital asteptat de cei care ascultau pe vremuri trupa de black metal franceza Alcest, care a evoluat si ea intre timp intr-o directie mai post/shoegaze. Avand in componenta doi francezi (Neige, frontman-ul de la Alcest la tobe, si chitaristul) si doi norvegieni (printre care si blonda diafana cu voce eterica),  trupa a oferit un recital melancolic si angelic, numai bun pentru ora matinala (4 dupa-amiaza) la care a fost programata. 

Urmatorii pe afis au fost blackerii americani Ghost Bath, din America. Si accentuez asta pentru ca pana acum vreun an, se dadeau chinezi, au descoperit intre timp ca-s din Dakota de Nord, insa pastreaza nostalgia ochilor de panda. 

Muzical, cumva mi-au placut, cumva nu. Adica au prezenta scenica, au ceva de spus, dar parca au si ceva care scartaie in compozitie, in trecerile de la pasajele calme la cele rapide, punti cam subrede, unde se cam pierde interesul. 

In the Woods... nu mai sunt pentru mine ce erau acum vreo 20 de ani, cand trupa a fost fondata ca un side-project al membrilor Green Carnation.  M-am retras mai la distanta, nu inainte de a-i face o poza baiatului cu calutul de lemn (sau poate era la Virus, o trupa asteptata de cativa prieteni, de care n-am putut sa ma atasez, al carei chitarist a cantat si/sau canta si cu Satyricon, Dødheimsgard, Aura Noir si alte trupe norvegiene). 

Pe locul doi al preferintelor mele din cadrul festivalului s-a situat Dødheimsgard, o trupa de la care ascultasem cateva piese inainte, dar nu ma gandeam ca live vor avea un impact atat de puternic asupra mea. Acordurile lor doom mi-au produs o combinatie ciudata de confort si disconfort, impingand limitele genului intr-o directie avangardista, cu elemente progressive si industrial. Muzica lor este imprevizibila, pe alocuri ciudata, dark si incarcata de emotie. Si cum imi plac trupele care imi ofera mai multe senzatii, fara sa pastreze o singura linie, monotona, am gasit la ei ceea ce imi place in muzica.

Dupa concert bassistul si vocalul au venit la masa la care stateam (nu m-am prins atunci, abia dupa ce au plecat) si mi-am exersat cu bassistul cunostintele de norvegiana. Din fericire, imi raspundea in engleza, ca altfel nu stiu daca as fi inteles, sunt la stadiul in care ciripesc ceva mai mult, dar inteleg destul de putin limba vorbita de nativi, arunca prea repede cuvintele, inainte ca creierul meu sa aiba timp sa le desparta unele de celelalte si sa le proceseze sensul :)).

Cum ei au inchis festivalul, am ramas cu bucurie in suflet si cu speranta de a spune "prezent" si la urmatoarea editie. 

Pentru cei care vor sa mai mult despre DBE, va invit sa urmariti documentarul pe care l-am descoperit pe YouTube cu secvente din concerte, interviuri cu artisti si spectatori - simpatic Coro cel ragusit :) -, ce va poate da o imagine mai detaliata a editiei a 7a a festivalului.

De la Rasnov... (si sfarsitul)

Rockstadt Extreme Fest (11-14 august 2016) 

Am rugat norii sa-si schimbe directia, pentru ca si-au gresit destinatia, suntem la Rasnov, nu la HidroElectric Castle, asa ca a treia zi de festival, si anume a doua, daca numaram si ziua 0, a inceput cu soare, parca vrand sa confirme vorba aia din povesti care zice ca a treia oara e cu noroc.

Ziua 2

Concertul celor de la NeXuS a avut o mare incarcatura emotionala. Este una din trupele in care a cantat Adi Rugina, una din trupele in care a cantat Alex Pascu, trupa al carei clapar se afla intr-o lunga recuperare fizica. Ceilalti membri, impreuna cu cei care i-au ajutat pentru acest concert, au dorit sa transmita, mai mult decat muzica lor, gandul ca sunt cu totii aici, printre noi, si cei plecati si cei prezenti, ca unitatea dintre cei legati de scena de gen se consolideaza si prin ceea ce ramane dupa ce ireparabilul s-a produs... Rise Up, piesa dedicata celor mistuiti de flacari, mi-a produs fiori.
In rest, am mai bagat cate o ureche, fara prea mult interes, la Morgoth, dar mai mult m-a interesat joaca publicului cu vacuta roz gonflabila decat muzica, si la Tankard, acelasi "muzica de bere" pe care o practica de vreo 30 de ani, ce ma binedispune pe moment, mai ales daca am si consumat din susmentionatul lichid, si apoi o uit repede. Efervescenta prietenilor RTMC-isti m-a facut sa le dau o sansa sarbilor de la Infest, care si-au sustinut reprezentatia la scena din cort. Au o baza solida de fani in Romania, fani care au facut atmosfera tot timpul concertului, dar dupa vreo doua piese am preeferat sa ma intorc la scena mare si sa-l ascult pe Vortex facand vocalize la soundcheck, cantand we are here on stage before you cu infloriturile de rigoare. Vortex si Vintersorg se numara printre solistii din topul 10 personal din aria metalului si sa-i vad pe amandoi pe aceeasi scena era o dorinta de-a mea mai veche. Nu a fost sa fie nici acum, pentru ca Vintersorg nu a putut sa ia parte la turneul trupei din aceasta vara, dar si asa Borknagar s-a situat pe locul 2 in preferintele mele din aceasta editie a Rockstadt-ului. Cei 20 de ani de activitate pe care trupa ii aniverseaza anul asta ne-au dat ocazia sa ascultam piese mai vechi si mai noi, incluzand favoritele mele, Ad Noctum si Colossus, recitalul incheindu-se cu piesa de titlu a celui mai nou album, Winter Thrice. Poate tine si de faptul ca am fost in fata, unde energia emisa de pe scena isi prinde mai usor publicul in plasa, poate o fi si din cauza atmosferei degajate de muzica propriu-zisa, cert e ca m-am imbarcat alaturi de ei in calatoria cu drakkarul pe apele mai domoale sau mai inspumate ale acordurilor lor blacko-folkish cu elemente de avangarda si mi-a placut atat de mult ca nici nu m-a mai interesat mayhem-ul dezlantuit dupa aceea. Mi-am impachetat frumos urechile si le-am dus la culcare, ca sa pastreze cat mai mult caldura, emotia, energia, melodia pieselor Borknagar.

Ziua 3 
Nu credeam ca pe locul 3 in topul personal sa ajung sa pun o trupa de grindcore, mai ales una care se numeste Excrementory Grindfuckers. Si totusi... pentru mine au fost headlinerii ultimei zile, chiar daca au cantat destul de devreme, pe la ora 3 dupa-masa. Muzica lor imbina elemente de pop, dance, heavy metal cu brutalitatea si viteza death-ului, facand sa para totul o joaca, un pretext de ironie la la adresa oricarui gen muzical si a lor insisi, prezentand piesele intr-o combinatie foarte vie, in care oricine recunoaste bucati  preferate sau gaseste motive de dans. Daca i-as lua ca etalon pe ei si inca vreo 2 trupe de gen care-mi plac, grinderii sunt niste oameni foarte veseli, pozitivi si cu simtul umorului!
Cam asa a fost la concertul lor:

Publicul nu a asteptat prea multe invitatii ca sa intre cu totul in joaca propusa de grinderii germani. Zburau prin aer mingi, suluri de hartie igienica, paie, jucarii gonflabile, chiar si un dildo, soarele incepuse din nou sa incalzeasca si si-au facut aparitia si furtunurile racoritoare, fiecare dansa in legea lui, intr-un amestec de ritmuri si tonuri ce facea totul sa para extrem de usor de cantat. Parca asta si incercau sa ne spuna: "uite, ce face el, pot si eu, poti chiar si tu", ne exemplifica vocalul in timp ce-si trecea haotic degetele pe clape, fara ca show-ul sa aiba de suferit.

Cele mai de succes piese ale recitalului lor au fost, evident, prelucrarile unor arhicunoscute piese pop si pop-rock, in care peste linia melodica catchy se suprapun riffurile executate in mare viteza, dar cu senzatia unei farse, a unei sotii. Am ascultat, printre altele, cu mai multa placere decat in cazul originalelor, piese precum  The Final Grinddown, Grindcore Joe, Mexicore si altele, parca si ceva de la Madonna...

Ceva elemente de grind inglobeaza in muzica lor si Cattle Decapitation, pe un fond de brutal death, insa ei au o abordare mai serioasa a muzicii. Atat de serioasa incat la primele piese toba reusea sa acopere cu brio celelalte instrumente si rezultatul era o bataie monotona ce m-a facut sa ma retrag spre locuri mai racoroase, nu ca umbrelele de la terasa ar fi asigurat cine stie ce racoare.
A, mi-am adus aminte, mai voiam sa zic ceva: urasc umbrelele alea! Cand e cald, se face efect de sera, cand e ploaie, se transforma in piscine pe care intotdeauna se vor gasi oameni saritori care sa le goleasca, eventual pe cei care stau la mesele alaturate...
De la foaarte mare distanta am auzit niste Destruction, de care nu stiu pe unde sa ma ascund cand dau de ei la vreun festival, in limbajul meu este ceea ce se numeste thrash foarte obosit, etalonul cand e sa ma cert cu prietenii pe tematici retemeciste :P.
Cam asa s-a terminat editia de anul asta a festivalului de la Rasnov, dar eu inca nu am terminat cu impresiile de festival, ca mai am doua ale caror amintiri zburatacesc prin minte asteptand sa le arunc pe taste. Anul trecut, inainte de final, se anuntasera deja primele doua nume prezente acum pe scena. Cu totii asteptam sa se intample la fel, sa ni se dea un teaser al Rockstadt 2017, dar nu s-a intamplat. Cred ca ar fi un obicei bun, dar probabil organizatorii s-au bazat pe faptul ca multi oricum isi rezerva inca de la terminarea editiei bilete / cazari pentru anul urmator.

De la Rasnov... (inceputul)

Rockstadt Extreme Fest (11-14 august 2016) 

De vreo patru ani incoace, si anume de cand exista festivalul de la Rasnov, vacanta incepe sau se termina cu el. Nu am lipsit de la nici o editie (da, stiu, "nicio", uite ca nu, ca nu vreau!) si l-am vazut crescand de la an la an. Au fost cateva zile de ezitari meteorologice, de la momente de vara pana la un crivat taios (nu am inceput inca sa vorbesc despre Bucovina!), dar busola festului pare sa se fi orientat in cele din urma spre ploaie si, la final, spre o zi cu soare. Spre deosebire de anul trecut, cand organizatorii au avut simpatica (si buna) idee de a ne racori cu furtunul, acum nu prea a mai fost nevoie, am avut racorire naturala, poate un pic cam prea multa. Dar imi dau seama ca nu despre starea meteo a Rasnovului de acum vreo luna vreti sa cititi, ci despre festival. Pai sa va spun, cu mentiunea ca modul meu de receptare tine strict de gusturile muzicale personale, asa ca sa nu va asteptati sa va povestesc despre Soilwork sau Parkway Drive, ca m-am tinut cat de departe am putut de ei.
Dar mai intai, as vrea sa felicit organizatorii, care si-au facut si anul asta foarte bine lectiile! Nu am nimic de reprosat, totul a fost fara cusur, de la mancarea buna oferita de firmele de catering pana la toaletele curatate in fiecare zi, de la oamenii din echipa de securitate care ajutau publicul mai saltaret sa faca crowd surfing in conditii de siguranta, lucru apreciat si anul trecut de trupele invitate, ce-si vedeau spectatorii manifestandu-se fericiti si liberi, fara incidente, pana la personalul mereu gata sa ajute, sa raspunda intrebarilor si nelamuririlor, totul a fost, din punctul meu de vedere, foarte bine pus la punct si sejurul la baza de tratament Rockstadt, ca dupa atata namol nu-i pot spune altfel, a fost perfect. Nu stiu ce s-a mai intamplat prin camping, ca nu l-am mai frecventat dupa ce mi-a ramas in minte refrenul de anul trecut al celor care, in orice moment al noptii, intonau veseli "cine doarme este bulangiu". Masina s-a dovedit o solutie mai curata, mai uscata, mai intima decat cortul :). 

Despre muzica acum... numai de bine, ca au fost prea multe trupe misto de vazut si suficienta bere care sa faca prezenta numelor de pe afis care nu-mi spun nimic mai suportabila ;). Apropo de care, ar fi fun ca organizatorii sa se gandeasca pe viitor si la niste activitati extramuzicale, ideea asta mi-a venit la un alt festival, de care o sa scriu ceva mai incolo. 

Si acum, sa dam drumul la muzica, sa va zic ce mi-a placut, m-a intrigat sa m-a interesat intr-un fel sau altul. 

Ziua 1, de fapt Ziua 0: 

Ura de dupa usa este o simpatie mai veche de-a mea, chiar daca nu ascult in mod obisnuit punk/hardcore, de prin anii '90 cand le ascultam la nesfarsit caseta audio cu Sticluta, Omule de la TV, Ete-te la tine si celelalte piese. Intre timp s-au despartit, s-au regasit, au scos piese noi, dar si-au pastrat filonul lor muzical sincer, straight in your face, fara pretentii de subtilitate a textelor, dar si fara denaturari pretentioase ale stilului sau incercari de adaptare la mode trecatoare. Singurul core pe care il accepta este cel hard, cu versuri in limba romana, de impact imediat, care ajung repede si direct in urechea publicului. Iar prezenta scenica e la fel de lipsita de complexe si inhibitii, de sincera. Cred ca e prima data cand vad la un concert metal un vocal cantand in slip si, in ciuda dimensiunilor nu tocmai ideale, actul scenic nu a aratat nici fals sex simbolic, nici grotesc, nici ciudat in context. Era doar un om care intr-o zi ploioasa ne invita sa ne manifestam, sa facem o baie muzicala in actualitatea sociala si, din pacate, nici versurile nu erau desuete, ceea ce era actual acum 20 de ani este in continuare... Nefiind o schimbare stilistica majora, setlistul prezentat a fost unul unitar, in care cantecele vechi au avut continuitate cu cele mai noi, asa ca Ura de dupa usa sau Sticluta isi gasesc contrapunctul firesc in You saved my life, Patima alcoolului si Nevinovat.

Surpriza mea a fost Hypno5e, o trupa din Franta ce-si defineste muzica drept cinematographic metal.  Ascultand-o in premiera si nestiind la ce sa ma astept, a fost unul din rarele momente cand la prima auditie simt ca ma indragostesc de o trupa. S-a dovedit ca "cinematografic" nu inseamna pentru ei nici proiectii, nici alte artificii vizuale, totul sta in muzica, in insiruirea de sunete surprinzatoare, cu radacini in progressive si black metal, la fel de imprevizibila ca un scenariu bun pe care il urmaresti cu sufletul la gura pentru ca nu te lasa sa intuiesti ce urmeaza. Baietii astia nu pot sa stea trei secunde pe aceeasi nota, se plictisesc, asa ca rezulta o muzica cu accente psihedelice in care te trec prin stari diferite, de la emotie la calm si apoi la dezlantuire violenta, fara sa dea senzatia de sincopare, cu o fluiditate naturala si o tehnica ireprosabila. 

Ziua 1: 

Hteththemeth - despre ei am scris mai mult la lansarea de album de acum cateva luni, ma bucur sa vad ca, spre deosebire de data trecuta la Rasnov, cand au cantat cam pe la aceeasi ora, acum au avut parte de un public mai numeros. Trupa asta creste, si creste frumos. De data asta a fost mai putin show regizat, desi Lao e in sine un show, cand ii privesti mimica si manifestarile scenice. Am reascultat si acum cu placere piesele de pe albumul Best Worst Case Scenario. 

 Pe Carach Angren ii mai vazusem acum cativa ani la Rockstadt si se pare ca unele lucruri nu se schimba, pentru ca si atunci tot de ploaie au avut parte. De data asta au venit cu un show special, mai teatral, ce a beneficiat de prezenta unei dansatoare de dans contemporan. Marturisesc ca, in conditiile astea, era mai greu sa te concentrezi asupa muzicii, pentru ca fata dansa minunat! 

Am gasit o filmare de la show-ul lor de la Rasnov aici (si mai mult in continuare), cu mentiunea ca sunetul filmuletului este departe de ce s-a auzit live, doar asa, ca idee. 

Hocico, o trupa formata din doi baieti din Mexic, ne-a propus un soi de discoteca, mai bine zis agroteca, dat fiind ca trupa canta un soi de agrotech, adica un metal cu orchestratie ce bate spre electro si rave, nu ma intrebati care, ca nu ma pricep la ele. Cei doi muzicieni, vocal si clapar, castiga din partea mea titlul de ciudatii festivalului ca look, inspirat, ca si versurile, din tematica lor predilecta, traditia si folclorul mexican, stiti voi, cu Catrina, Dia de Muertos, chestii de-astea. 

Bucovina au avut inspiratia - sau lipsa de - de a-si filma showul de la Rasnov pentru DVD. O sa fie... diluvian! Mi s-a parut putin deplasata ideea cu fata de toba, dar fiecare intelege sa aduca omagiul in felul sau, pe o scena ce poarta de anul asta numele unui om care ar mai fi avut multe de spus si de facut inainte sa devina numele unei scene... dar sa nu intru in astfel de detalii, desi ele raman cu noi undeva, intr-un colt de suflet, intotdeauna. Muzical vorbind, misto, ca de obicei. In ciuda ploii torentiale, publicul a ramas pe baricade, pentru a se bucura de piesele lor, la care intotdeauna se lasa cu dans, antren si voie buna. 

Teoretic, Moonsorrow se afla in zona mea de interes muzical si ar fi trebuit sa-mi placa. Practic, incepeau o piesa si apoi vreo 6-7 minute o lalaiau pe un singur riff, ceea ce o facea sa devina foarte plictisitoare. 

Pe My Dying Bride ii vad poate a opta sau a noua oara, am si pierdut sirul concertelor la care i-am vanat, mai intai pe afara, apoi, cand au inceput sa vina si in Romania, cam peste tot pe unde au cantat. Insa ii vad pentru prima data in formula care-l include pe Calvin Robertshaw, chitaristul din componenta initiala a trupei. Venirea lui a fost de bun augur pentru nostalgicii ca mine, readucand in setlistul de concert piese vechi, precum Erotic Literature. Nu credeam ca ma mai pot surprinde dupa atatia ani insa, ajutati de o sonorizare cristal, cum rareori am auzit, cu siguranta cea mai buna a unui concert de-al lor pe care l-am vazut, ce a facut sa se auda fiecare soapta, fiecare tanguire, fiecare inflexiune a vocii unice a lui Aaron, am intrat in acea stare de gratie in care am savurat sensibilitatea vocii, bucuria de a canta a instrumentistilor, precizia interpretarii si alternanta de sentimente transmisa de muzica MDB, de la disperare si agonie pana la extazul de a primi darul lor muzical. Pentru mine, au fost headlinerii festivalului si am plecat la culcare cu muzica lor picurandu-mi in urechi ca un dulce cantec de leagan. De la A la Z, adica de la Your River pana la She is the Dark, trecand si prin cele trei piese de pe ultimul album care acum, dupa concert, imi place mai mult decat inainte, m-am bucurat intens de fiecare piesa. 

Vad ca m-am intins cam mult, ce-ar fi sa las pentru data viitoare zilele 2 si 3? Revin.

In cel mai rau caz, cel mai bun scenariu de concert

Hteththemeth - Best Worst Case Scenario - 1 aprilie 2016

A fost nevoie de cativa ani buni si de Colectiv pentru a-mi incalca o promisiune facuta intru protejarea nervilor si a mai ajunge la un concert organizat de Maximum Rock. Si de o trupa la a carei lansare de album chiar voiam sa particip... 

Si pentru ca am amintit cuvantul fatidic, devenit simbol al dorintei unei purificari sociale inabusite la fel ca valvataile ce au ars tot in cateva minute, le spun si celor pentru care ce s-a intamplat pe 30 octombrie 2015 a fost un simplu fapt divers, o emotie de o saptamana, ca tot ce s-a schimbat de atunci incoace, toate restrictiile impuse cluburilor in care se tineau concerte underground nu au facut decat sa scufunde si mai adanc scena metalica din Bucuresti. Au mai ramas doar vreo patru locuri de concerte functionale, Arenele Romane si vreo trei cluburi. Exceptand cortul  de la Arene si, acum, ca se mai incalzeste, amfiteatrul, singurul unde poti asista la un concert in conditii de sonorizare decente este Fabrica (am fost la un concert in Quantic si mi-a adus aminte de vechiul Le Noir). Nici inainte nu erau foarte multe care sa ne accepte cu muzicile noastre "demonice", cum le considera cei ce nu catadicsesc sa arunce o privire pe versuri, pe mesajele trupelor, inainte de a emite sentinte in necunostinta de cauza, dar masurile luate post factum nu au facut decat sa demonstreze ca singurii sanctionati sunt victimele... si cele reale, care se zbat sa faca rost de materialele rare si scumpe necesare pentru ca viata lor sa revina la normal, si cele colaterale. Nu este locul sa intru in discutii politice, dar trebuie sa remarc cata nesimtire poate sa zaca intr-un om ca Piedone...
Revenind la concertul din Fabrica (da, din fericire a fost in Fabrica), mica pacaleala pe care au tinut sa ne-o ofere organizatorii asa, ca de 1 aprilie, a fost ora de incepere. Tipic! Cercul vicios ramane un cerc, publicul nu vine la ora anuntata fiindca stie ca se va intarzia iar organizatorul, vazand ca nu prea este public, amana cu vreo doua ore inceperea evenimentului. Asa ca, ghinion, vrand-nevrand, cum obisnuiesc sa ajung cu punctualitate (o punctualitate care, recunosc, depinde si de ceea ce vreau sa nu vad cateodata), am prins si Aeon Black, trupa pe care imi propusesem sa o sar. Genul asta alternativ oarecum atmosferic nu-mi inspira nimic, asa ca n-are rost sa vorbesc despre prestatia unei trupe cu care din start nu am nimic in comun.

A urmat Tiarra, la primul concert in noua formula, dupa schimbarea tobosarului si a vocalului.

Am spus-o si cu alte ocazii, este probabil poate trupa cea mai defavorizata de sunetisti din metalul romanesc. Dar este inevitabil, avand in vedere ca pe scena canta in acelasi timp 2 voci, clapa, chitara, violoncel, vioara, bas si tobe. Complexitatea lor muzicala ramane de multe ori live neimplinita si cele mai napastuite ies din toata povestea asta instrumentele cu coarde. Ba nu auzi vioara, ba nu auzi violoncelul, ba le acopera clapa... cred ca doar de doua ori am ascultat live Tiarra in conditii perfecte, in ambele ocazii la Arenele Romane. Inevitabil, piesa care a sunat cel mai bine in concertul din Fabrica a fost Burn. Cei care o cunosc stiu de ce!
Muzical, nu ma numar printre fanii Tiarra, desi as fi in target cu gothicul simfonic. Am avut mereu impresia ca sunt prea prolicsi, ca vor prea multe, ca incarca piesele intr-un mod care uneori nu le favorizeaza. Insa recunosc ca au o baza de fani ce fac atmosfera placuta la fiecare cantare a lor, iar cooptarea lui Mihu (Abigail) ca vocal mi s-a parut o miscare foarte reusita. S-a incadrat perfect in atmosfera trupei, si ca prezenta scenica, si ca timbru, a dus-o intr-o zona un pic mai agresiva, mai pe gustul meu, asa ca mi-ar placea sa-i vad si pe o scena mare, sa inteleg mai bine ce mai canta ei pe-acolo, mai ales ca nu ascultasem inainte albumul lansat anul trecut.

Vedeta serii, cum era si cazul la concertul lansarii albumului lor, pe nume Best Worst Case Scenario, a fost Hteththemeth, o trupa ce-si imbraca muzica in show, intr-o aparitie distincta si unica in peisajul de gen de la noi.  Ii vad cei mai in masura sa puna in scena primul musical metalic romanesc, spre care albumul, structurat in trei parti, Sentimente bune, Sentimente defectuoase si Sentimente rele, pare sa fie un mare pas.
Ca la o piesa de teatru ce se respecta, cu totii am primit la intrare pliantul cu distributia si o scurta prezentare a universului hteththemetic oglindit pe album, acela in care un personaj doreste sa schimbe lumea, esueaza, incheie pactul faustic si se transforma... sau, de fapt, se regaseste. Acestui personaj ii da viata "vocea primordiala", Lao Kreegan, acompaniat de colegii sai, Robert, Mihai, Lucian, Vlad, Codrut si, in rolul dragostei sale iluzorii, Flavia.
Pe parcursul concertului, ingerasul bonom de la inceput se va metamorfoza, va trece prin toate starile, de la speranta la malitiozitate, de la amuzament la trufie si ura, pe masura ce povestea sa, aceea a unei creaturi duale, jumatate inger, jumatate demon, va fi derulata muzical in fata spectatorilor. Lao este un adevarat personaj, unul care stie sa-si magnetizeze publicul, sa-l transpuna in starile exprimate, sa-l calauzeasca muzical in cele mai intunecate colturi din mintea sa, acolo unde traieste personajul albumului, sfasiat de indoieli si cautari, in aspiratia spre lumina ce-l conduce catre tenebre. Schimbarea este evidenta, de la o piesa la alta, expresia chipului si gesturile hipnotice, asa ca nu ma puteam opri din fotografiat. Atasez cateva din zecile de poze facute :).

Dincolo de reprezentatia teatrala,  daca ma intrebati ce canta propriu-zis trupa n-as sti exact sa spun. Este o muzica eclectica, ce imbina elemente de metal atmosferic cu black metal teatralo-vampiric, jazz si blues (in special in piesa Olga's Little Secret), bossa nova, ambiental, toate combinandu-se firesc, cursiv, fara sa faca nota discordanta intre ele. Aceeasi diversitate o regasim si in registrul vocal, care merge de la o voce curata la growling si timbrul acela special ce-mi aminteste de Arcturus si Opeth, punctand piesele cu hohote de ras malefice si momente in care muzica lasa loc poeziei. Am o slabiciune speciala pentru Light Lies, Happy to be Sad, I'm in Hate si The Romantic Side of Perish, dar intreg playlist-ul concertului m-a tinut in priza, alternand placut  momentele atmosferice cu cele ritmate, de dezlantuire a energiei.
Este nevoie nu doar de talent, ci si de curaj pentru conceptul muzical pe care-l propune Hteththemeth, unul in care expunerea scenica poate usor sa cada in derizoriu si penibil, de aceea performanta oferita este cu atat mai de admirat.
Chiar daca pe scena Lao este cel care straluceste...

trebuie sa remarc si modul in care colegii de trupa (Robert in special, cel care pune pe muzica cea mai mare parte din viziunile transpuse in cuvinte de Lao) stiu sa-l acompanieze, cu discretie dar profesionism, in aceasta aventura fantastica pe care o aduc in fata publicului.

 Iar daca ceea ce am spus vi s-a parut prea elogios, ei bine, e din cauza banilor. Impresiile de fata sunt influentate de obtinerea a trei dolari hteththemethieni! Now i'm rich!

 

Acum fara gluma, in urma acestui concert chiar m-am mai imbogatit cu o frantura de lume, aceea contradictorie, schizofrenica, sarcastica, melancolica, reflexiva, acida, dezlantuita, de un romantism frumos temperat cu (auto)ironie, care face obiectul albumului Best Worst Case Scenario.

Abbath la Brasov

Abbath, 28 ianuarie 2016, Brasov, Rockstadt

Dupa cateva luni in care s-a pus la punct cu noile norme de protectie si prevenire a incendiilor, Clubul Rockstadt din Brasov s-a redeschis. Mai spatios, mai sigur, situat la cateva sute de metri de vechea amplasare. Si s-a gandit sa-si serbeze revenirea cu concertul unui personaj legendar al scenei black metal care, ca si clubul, incearca sa se reinventeze. Dupa ce anul trecut si-a abandonat trupa in care a activat peste 25 de ani, a pornit pe un drum solo si in mai putin de un an a reusit sa ruleze deja o componenta si sa scoata un album. 

Pana sa ajung la concert, sa va mai povestesc cate ceva despre noul Rockstadt. Spuneam ca e mai spatios, partial etajat. De la etaj ai o imagine mai buna a celor ce se intampla pe scena, insa balustrada pare sa fie un element pur decorativ, din moment ce singura misiune a unui bodyguard era sa patruleze pe sus si sa-i atentioneze pe naivii care isi inchipuiau, firesc, ca este un element de constructie solid, ca nu se pot sprijini de ea. Este un loc unde incap lejer cateva sute de oameni, dupa cum s-a vazut si la concert, unde am revazut multe chipuri familiare, estimez ca o treime din public venise din Bucuresti, unde cu greu mai poti gasi un spatiu pentru concerte de dimensiuni medii (200-500 de oameni) si cea mai buna varianta pare sa fie in ultima vreme cortul amplasat la Arenele Romane. Pentru ca asa se procedeaza la noi, din extrema neglijentei se cade in extrema precautiei, ceea ce s-a dovedit si in cazul povestii cu panselutele. Nuu, nu sunt trasi la raspundere cei care au cumparat panselutele cu 300 de lei firul, ci rezolvam problema mult mai simplu, nu mai lasam primariile sa planteze nimic altceva decat plante perene... De parca nu pot sa cumpere linistite brazi cu 5000 de lei bucata... cativa si se scot panselutele pe cativa ani. Sau cladirile cu risc seismic. Este mai usor sa se inchida teatre decat sa se consolideze o structura de rezistenta, evident... Dar sa ma intorc la Brasov. 

In deschidere, avem parte de un recital Harakiri for the Sky, o trupa austriaca de post... stuff, post-black probabil, un gen care se vrea atmosferic, dar mie nu-mi sugereaza decat dezlanare, monotonie si plictiseala. Ii ascultasem si acasa, singura piesa care mi-a placut este My Bones to the Sea, iar live nu au adus nimic in plus.

Am ramas la balcon (se vede in partea de jos a pozei si balustrada cu pricina) si am savurat niste bere, alta, nu cea din reclama de deasupra scenei, care zice ca "Berea se bea pentru ca face conversatia mai amuzanta gust", una care se bea pentru a mai anima recitalul Harakiri for the Sky. Dar da, doar gustul conteaza si marturisesc ca problema mea principala cu trupa asta a fost nu atat cum cantau, ci ce cantau. Poate altora le-a placut. Timpul alocat lor a trecut mai repede si berea chiar a facut a facut conversatia mai amuzanta :). 

Si a urcat pe scena Abbath, cu look-ul pe care si-l pastreaza de la inceputul anilor '90. Anii au trecut, conformatia s-a mai schimbat, s-a mai implinit si omul, dar machiajul-clepsidra si platosa de metal continua sa-l identifice pe cel care ar fi greu de recunoscut fara ele, in viata lui de zi cu zi, aia in care-l cheama Olve Eikemo.

Pentru ocazionalii vizitatori ai blogului care n-au legatura cu nisa asta muzicala, simt nevoia sa spun ca Abbath face parte din nucleul de nebuni care pe la inceputul anilor '90 puneau bazele black metalului, baietii aia din Bergen despre care va mai povesteam si cu alte ocazii. Unii se luau atat de in serios incat au ajuns sa se omoare intre ei, altii dadeau foc la biserici iar Abbath... doar compunea si canta. Dezamagitor, nu? Detractorii genului, aia care se grabesc sa catalogheze metalul drept unealta diavolului, vor fi dezamagiti sa nu gaseasca aici nici o picanterie, nici o idee satanista in versuri! Insa un dram din concentratia de nebunie stransa acolo a preluat-o si el, nu ma pot hotari daca aparitia scenica este un kitsch asumat sau inconstient, o imagine pe care doreste sa o proiecteze asupra publicului sau o convingere de metalist trv black, mai ales ca in ultimii ani a inceput chiar sa creeze o muzica tot mai digerabila, in care nu mai conteaza doar viteza si blast beat-ul, ci si melodia, ritmul, creand astfel un echilibru al compozitiilor ce-mi lipsea in vremurile de inceput Immortal. Iar vizual imi inspira un tank din MMORPG-uri, paladin sau warrior, nu puteam scapa de senzatia de World of Warcraft, Guild Wars... zona asta. Eventual orc!

Dupa Immortal nu m-am dat in vant niciodata, insa mi-a placut proiectul I, mai inclinat spre heavy metal decat spre black. Atat de mult incat am crezut ca-i apartinea lui Ihsahn... Din fericire, promisiunea a fost respectata si in concertul de la Brasov ne-a oferit un setlist care a inclus piese Abbath, Immortal si I. Am ascultat The Storm I Ride, Warriors, Cursed We Are... si cred ca inca una (Battalions?) de pe albumul Between Two Worlds, creat sub numele I. In rest, nu stiu sa va spun titluri, insa pe ansamblu au mers bine ca setlist, piesele Immortal alternate cu cele I care-mi placeau si cu cele Abbath pe care nu prea le ascultasem, de pe albumul scos in ianuarie (Winterbane a fost sigur), dar...

A existat un "dar". Venit la doar o luna dupa schimbarea de componenta (pe la jumatatea lui decembrie Per Valla si Kevin Foley-Creature si-au anuntat despartirea de leader), mi-a dat senzatia ca pe scena ca nu vedeam o trupa, ci Abbath + niste unii. Nu conta ca "unii" respectivi sunt muzicieni cu ani multi de experienta, pareau ca sunt adusi pe scena cumva impotriva vointei lor, doar ca sa-si faca lectia si atat. Am vazut secvente din alte concerte, acolo nu stateau la fel lucrurile, era mai multa animatie pe scena, mai multa interactiune intre trupeti. La noi, numai omul din mijloc conta. Dar publicul a reactionat bine, s-a bucurat de o seara placuta, pretext pentru multi bucuresteni sa faca o plimbare pana la Brasov, sa respire niste aer ceva mai curat, de munte si sa schimbe putin peisajul.

 Imi pare bine ca am ajuns la concert, ca uite asa l-am legat cu cateva zile pe partie, il includ la categoria "bifat", nu as repeta experienta doar pentru Abbath, dar nu m-ar deranja sa mai dau din cand in cand de el printr-un festival, dupa ce se mai stabilizeaza componenta trupei si incep si ceilalti membri sa cante cu placere si convingere.

Trauma metalica

Metalhead (2013)

In mitologia nordica, Baldur este zeul luminii, al bucuriei si puritatii. Este numele pe care il poarta in film un baiat dintr-un satuc din fundul Islandei, intamplator fan al heavy metal-ului. O fi ascultat si altele, dar Judas Priest era trupa lui preferata, nu apucam sa aflam prea multe despre background-ul muzical pentru ca moare in primele cinci minute ale filmului. In ziua cand isi gaseste sfarsitul intr-un stupid accident de tractor sub privirile surorii mai mici, Hera, ea isi pierde nu doar un frate, ci toata inocenta varstei. Isi arunca pe foc rochitele pastelate si incepe sa poarte tricourile lui negre cu logo-uri ale trupelor, sa asculte muzica lui, sa invete sa cante la chitara lui, sa-i preia pasiunile si interesele. Este felul prin care intelege sa-l pastreze viu, sa duca mai departe amintirea fratelui mai mare. 

Ca fan al genului si culturii metal, de cand a aparut filmul, de acu' 2 ani, il aveam pe lista "musai". Si era un film cu care imi doream sa empatizez, mai ales ca tot citisem ca e de neratat pentru cei care se invartesc prin underground-ul de gen. De empatizat, n-am reusit pana la urma sa o fac decat cu coloana sonora si, retrospectiv privind, chiar nu cred ca era nevoie de un film ca sa ascult niste Savatage, Megadeth, Judas Priest sau Sólstafir.

Hera, elementul central al filmului, este doar o adolescenta derutata si confuza care preia latura teribilista, de show off a fenomenului. Uraste tot si pe toti, recurge la acte de violenta pentru a atrage atentia asupra sa, portretizeaza ca la carte viziunea exterioara a metalistului rebel, sociopat si periculos, care descinde in discoteca doar pentru a face pogo printre tineri cuminti cu figuri de tocilari si pensionari iesiti la dans si mai da si foc la cate o biserica, pentru ca asa a vazut la televizor ca faceau altii in Norvegia, se vopseste pe fata din acelasi motiv, ca era la mode corpse paint-ul in Norvegia. Casetele audio nu erau un indiciu suficient pentru a plasa cu exactitate in timp actiunea, insa asa m-am lamurit ca avem de-a face cu anii '90-'95, cand descreieratii din Bergen, Varg Vikernes si baietii de la Mayhem, inainte sa se omoare intre ei, scriau nu doar istoria black metal-ului ci isi faceau si de cap de cap creand asocierea dintre metal si satanism pe care nimic nu o mai spala in mintea unora. 

Si ma intorc din nou la Hera si la clisee: trimite o caseta audio cu inregistrarile proprii unei case de discuri din Norvegia si - surprize, surprize - niste baieti se infiinteaza la usa ei din catunul izolat, dati pe spate de calitatile sale muzicale sau poate de atmosfera creata in "studioul" unde si-a inregistrat piesele, grajdul familiei, avand ca fundal sonor mugetele vacilor. Nu ma intrebati cum reusesc in cateva zile sa o puna si de-un concert impreuna, in fata acelorasi pensionari locali printre care artista facea pogo cu ceva timp in urma.

Dand deoparte insiruirea de stereotipii, ramanem cu un personaj traumatizat care incearca orice pentru a ramane pe linia de plutire: se face ca fuge de acasa, incearca sa se apropie de credinta prin intermediul popii fan Venom, insa atunci cand el ii respinge avansurile erotice da foc bisericii, parca s-ar face o sotie casnica, dar nici asta nu-i iese, nu-i destul de hotarata nici sa se sinucida, nici sa traiasca. Sa zicem ca ar fi un film despre doliu, izolare, singuratate, si cadrele sunt in ton cu asta: din toata frumusetea Islandei, noi nu vedem decat campii vaste si pustii si ferma izolata a familiei, un peisaj la fel de dezolant ca si tonul apatic si inghetat al intregului film. Care, in sine, nu ar fi ceva rau daca personajul nu ar fi la fel de monocolor ca intregul decor si daca intreaga poveste nu ar ramane la fel de fixata in propria-i inertie ca si Hera, incapabila sa-si vada parintii, la fel de afectati ca si ea de pierderea fiului. Prin prisma tuturor intamplarilor, deznodamantul se contureaza usor penibil si derizoriu. Atat?! Este nevoie ca Hera sa fie bagata in seama de trei blecotaci norvegieni pentru a-si regasi pofta de viata si a-si transforma parintii in fani Megadeth intr-o dezlantuire a frustrarilor deloc convingatoare?! 

Stiu ca reactiile produse de durere sunt imprevizibile, greu de sondat si imposibil de blamat, dar nu pe ele le condamn, ci filmul in sine, pentru platitudinea scenariului, pentru a incerca sa se vanda ca un film despre metalheads cand, de fapt, are in centru recuperarea dupa doliu, intr-o forma simplista, lipsita de idei si inovatii. E un film la fel de derutat ca si personajul. Si ma tem ca unii ar putea intelege din film ca black metalul este o forma de suferinta de care cei afectati trebuie sa fie "vindecati", ceea ce ar fi o alta prostie... Meh!

Armaghedonul scos din bocancii Mosului

 

Celelalte Cuvinte - Armaghedon 20 de ani, Fabrica, 6 decembrie 2014

Nu puteam lipsi de la intalnirea cu propria-mi tinerete propusa de acest concert Celelalte Cuvinte. Si pentru trupa dublul eveniment a fost o calatorie in timp, din trecutul cand aveam cam varsta de acum a albumului reeditat pe CD si ascultam caseta pana am tocit-o bine, in prezentul mai soft, soldat cu lansarea albumului live acustic si a DVD-ului Trup si suflet, o seara mai tarziu, la Hard Rock Cafe. Cum eu traiesc in trecutul Cuvintelor, nu pentru ca prezentul nu m-ar interesa, ci pentru ca trupa nu mai are capacitatea sa-mi transmita nimic muzical, schimbandu-si stilul si publicul-tinta dupa cum bate vantul hipsterismelor moderne, ce am vazut si ascultat sambata seara in Fabrica a fost ca o reintalnire dupa mult timp cu o iubire veche din tinerete. Subiectele comune au ramas acolo, in amintiri pe care ne bucuram sa le putem depana, dar apoi fiecare a luat-o pe o alta cale si despre prezent nu prea avem ce sa ne spunem. Au incercat sa-mi povesteasca vreo cateva intamplari din discografia lor mai noua, dar ma cam plictiseau, veneau dintr-un alt mediu, cu care nu am tangenta si nici rabdarea de a le mai da o sansa dupa Ispita ce a pus punct relatiei noastre.

Sa nu se inteleaga ca regret intalnirea, dimpotriva, prima jumatate a concertului a fost exact ceea ce imi doream sa aud de la ei, chiar daca a sunat mai degraba ca versiunea de pe caseta, aia pe care o stiam, nu prea curata, mult diferita calitativ ca sunet de ceea ce se aude acum pe cd-ul reinregistrat. Dar ce mai conta?! Erau acolo, imi cantau albumul preferat, constatam ca-mi aduc aminte cam toate versurile si cantam si eu, asa ca tot n-as fi auzit micile inexactitati, ca pe-aia mare, de pe la final, numai surzii o puteau rata. Chiar daca imi plac mult si albumele dinainte, pe Armaghedon simt eu ca au atins doza perfecta de melodicitate si agresivitate, de feeling transmis printr-un buchet de floricele prog brodat pe riffuri directe, incisive, combinatia de violenta si blandete, de stari contradictorii, intocmai ca efectul Judecatii de Apoi a lui Bosch, pictura din care un detaliu este reprezentat pe coperta albumului. 

 

Asa ca m-am bucurat sa aud din nou piese pe care nu le-au mai cantat de mult timp. Daca Armaghedon, Lupii sau Balanta mai apar ocazional prin concertele lor, sa cante cap-coada albumul pe scena, cu tot cu Corul de copii recitat de pe banda de Florian Pittis, a fost o experienta pe care n-am mai trait-o cam de vreo 20 de ani. S-a fredonat, tipat, urlat in cor, fiecare dupa puteri, haita de fani a punctat cum se cuvenea momentul "auuu" al lupilor,  s-a facut crowd surfing pe deasupra publicului ce a umplut cu entuziasm clubul pentru a se bucura de ocazia unica de a asculta in 2014 albumul din 1994. Acum ca inceputul a fost facut, sa speram ca vreodata Se lasa rau :)? Sau ca Celelalte Cuvinte I si II ar putea sa aiba o soarta asemanatoare?

A urmat o mica pauza, apoi partea a doua a concertului a debutat ca si cum trupa uitase in fata carui public canta si se gandea ca a venit deja seara urmatoare: vreo trei-patru piese lesinate, dintre care Zmeie mi se pare cea mai ascultabila, cu izul ei de Ispita, ultimul album unde pentru mine Celelalte Cuvinte mai insemnau componistic ceva. Ei mereu au experimentat, de la rock progresiv la thrash, de la metal pana la exasperantul rock alternativ. Probabil de aceea sunt o trupa iubita, fiecare amator de subgenuri ale rockului gaseste cate ceva pe placul lui, dar nu cred sa creeze fanatisme de care numai trupele lineare sunt capabile, bine fixate intr-un gen, de la care fanul stie mereu la ce sa se astepte.
Din fericire, a venit si recompensa pentru rabdarea de a inghita primele piese ale celei de-a doua parti si - in sfarsit! - s-a lasat rau la ceas tarziu cu toate piesele vechi si foarte vechi de rezistenta, atmosfera s-a incins si finalul ne-a prins cantand cu totii Iarba prin par si Un sfarsit e un inceput. 

Spunea Calin Pop la un moment dat pe scena ca "nu va vom dezamagi niciodata". Problema e ca fac asta, de vreo 15 ani incoace, cu fiecare nou album. Cum sa va spun eu?! E ca si cum un scriitor care imi place, sa zic Lars Saabye Christensen, ca el ma obsedeaza in ultima vreme (mai ales ca am inceput sa-i urmaresc ecranizarile), s-ar apuca brusc sa urmeze curentul scandinav de thrillere. Cartile alea eu nu i le-as mai citi. Asa si cu Cuvintele, cand mai aud ocazional cate o piesa noua, ascult cu speranta ca voi regasi directia muzicala la care sa vibrez, vad ca nu se intampla, asa ca-i las sa fie trup si suflet cu noii fani, adepti ai unor genuri muzicale pe care nu le gust. Dar live, in concertul din Fabrica, pot sa le multumesc ca nu m-au dezamagit, mi-au dat exact ceea ce asteptam de la ei si sper ca raspunsul publicului sa fi fost in masura sa-i determine sa mai incerce din cand in cand astfel de experimente prin care sa-i multumeasca si pe cei care le-au indragit candva acea muzica spre care nu par sa mai aiba tragere de inima sa se intoarca. Macar de dragul amintirii si pentru hatarul fanilor de atunci!