luni, 29 septembrie 2014

Un vis construit din zapada

Eowyn Ivey - Copila de zapada 

O scriitoare aflata la romanul de debut, fosta cursanta de creative writing, fie el si non fiction, este pentru mine in cele mai multe cazuri o reteta sigura a esecului. Sau poate-s eu mai de moda veche si-mi mai inchipui cu naivitate ca scrisul tine mai mult de talent, inspiratie, cultura si munca de slefuire si cizelare a cuvintelor, cand de fapt totul se invata, trebuie sa ai, ca si pentru gatit, reteta potrivita si sa o urmezi pas cu pas pentru a produce in serie carti de succes. In sfarsit, sa nu deviem, mai ales ca aceasta doamna cu prenume de personaj desprins din Lord of the Rings mi-a infirmat in buna masura prejudecata.
Poate ca raceala iernilor Alaskai tinde sa aspreasca si sa dilueze pana la inghet doza de dragalasenii intalnite in general intr-o astfel de carte, ce-si propune sa transporte cititorii intr-o poveste pentru oameni mari, ori poate reminiscentele sufletului de copil ce se infrupta cu bucurie din basmele deprimante ale lui Andersen mi-au inabusit criticul morocanos care tindea sa-mi susure cat de simplut e alcatuita si m-au purtat in lumea cartii, pe care tare mi-ar fi placut sa o citesc intr-un loc cu vantul suierand dusmanos pe afara si lemnele trosnind in soba. 
Mabel si Jack sunt unii din primii imblanzitori ai tinuturilor salbatice nord-americane. Daca altii au ales sa se mute in Alaska atrasi de promisiunea unei vieti noi, ei hotarasc, la cincizeci de ani, sa plece cat mai departe de familie, de privirile compatimitoare, de vinovatia si ranile cauzate de pierderea unui copil la nastere. Speranta de a avea un altul s-a stins, asa ca fuga de propriile esecuri ii poarta in lumea aspra si inghetata a nordului, unde au parte de mai multe minuni: gasesc o prietenie durabila, solidaritate, omenie, unitate in fata naturii vitrege si, mai ales, de Faina, fata ce poarta in nume culoarea zapezii din lumina asfintitului. Ea vine odata cu iarna, starnind in jur vartej de fulgi de zapada si pleaca la inceputul anotimpului "destramarii", cand gheata se topeste si namolul acopera campurile, retragandu-se ca o craiasa a zapezii in tinuturile vesnic reci. 
Cartea ar fi putut cu usurinta sa cada in monotonie si sentimentalisme, insa pastreaza o frumusete tandra si rece, ca si oamenii nordului, pentru care nu e niciodata timp de duiosii pufoase, ocupati fiind cu supravietuirea. Si rece nu inseamna aici fara suflet. Ca si fata creata parca dintr-un om de zapada insufletit, cartea are delicatetea unui fulg de nea. Are si poezie, si metafore, dar balansate si echilibrate de salbaticia locurilor si asprimea aparenta a oamenilor, invatati sa-si inabuse sentimentele dar gata oricand sa-i ajute pe cei din jur. Are bucurie si durere, are si momente de-alea din seria "mananc si plang" nerecomandate minorilor fiindca ii pot traumatiza pe viata, dar si magie.
In visul de fericire se intra, se iese, se intra iar si tot asa, niciodata nu stii daca eroii sunt sortiti sa ramana acolo sau ceva le va zdruncina din nou siguranta. Si e bine ca se mentine incertitudinea. Partea asta compenseaza linearitatea tiparului conventional al oricarei povesti pentru copii, fara complicatii si ramificatii. Sunt si aspecte care mi-au placut mai putin, cea cu printul, un rau necesar al povestilor (fie ele si pentru oameni mari), ce indreapta spre un deznodamant la fel de previzibil ca si cel cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti" si redundanta, nevoia de a anticipa la fiecare pas (reteta de creative writing, fir-ar ea sa fie de reteta!), prin povestea Snegurocikai, pe aceea a Fainei. Cand intr-un basm incepi sa intuiesti cum se va termina, risti sa pierzi ceva din fascinatie, cam ca atunci cand, in copilarie, am incetat la un moment dat sa mai citesc povesti nemuritoare, pentru ca devenisera previzibile. Cu alte cuvinte, mi s-a parut inegala cartea. Imi place cum scrie autoarea, dar intr-un basm conteaza la fel de mult si "ce" se intampla, aici mi s-a parut mai putin inspirata si repetitiva. Dar Eowyn Ivey stie sa creeze emotie, sa spuna povesti, sa descrie frumos natura, animalele, oamenii, sa pastreze atentia. In ciuda faptului ca as eticheta-o, ca stil, in categoria young adult, pentru care nu am prea multa atractie, cred ca apelul la nostalgiile copilariei si-a facut efectul si asupra mea,  asa ca am citit-o cu aceeasi bucurie cu care studiez iarna formele fulgilor de zapada si apoi am incheiat-o fara regret ca s-a terminat, intotdeauna dupa ce se topeste un fulg va cadea altul mai frumos, cu dantelarii mai ingenioase.
Daca vreti sa acompaniati si muzical lectura ascultand o alta intepretare a povestii Snegurocikai, aveti aici versiunea lui Rimski - Korsakov.  

vineri, 26 septembrie 2014

Sosiri, plecari...


V. S. Naipaul - Enigmatica sosire

Tabloul lui De Chirico cu acest titlu, dat de Apollinaire, reprezinta "O dana; in departare, dincolo de ziduri si de portaluri (ca niste decupaje de carton), se vede varful catargului unei ambarcatiuni de moda veche; in prim-plan, pe o strada altminteri pustie, sunt doua figuri umane, ambele neclare, una fiind, poate, persoana care tocmai a sosit, cealalta, posibil, un bastinas, din port. Scena inspira dezolare si mister; vorbeste despre misterul sosirii. Mie de asta imi vorbea, ca si lui Apollinaire".
Pornind de la misterul intrezarit la capatul drumurilor sale, cu sperantele si asteptarile tanarului emigrat din Trinidad, Naipaul ne impartaseste propria-i calatorie prin viata, o metaforica explorare a tarmurilor unde a fost purtat.
Intr-un sat din Anglia din apropiere de Stonehenge, observa ciclul vietii si al mortii cu aceeasi fascinatie cu care turistii se inghesuie in apropiere pe langa faimoasele pietre. Vietile se desfasoara in ochii tuturor, in schimb mortile si plecarile se petrec discret, departe de privirea iscoditoare a lumii. Este o comunitate ce traieste dupa ritmul primordial ale naturii, un spatiu agrar populat cu tarani ce-si duc existenta urmand ciclul anotimpurilor, zgarciti la vorba, aspri si cruzi uneori. Un fost cal de curse sau un ponei castrat isi sfarsesc viata nestiuti de nimeni, familiile vin si pleaca parca peste noapte, mortile se transforma in disparitii ce lasa in urma doar paragina asternuta peste casele nelocuite, pentru a fi apoi demolate de noii proprietari, oameni veniti de la oras, cu alte preocupari si interese, pentru care agricultura, horticultura si cresterea animalelor nu mai inseamna nimic. E un loc cu drumuri intunecate, casute risipite printre dealuri, tablouri vaste din care disparitia unui detaliu nesemnificativ precum o viata, de om sau de animal, nu altereaza cu nimic plenitudinea imaginii generale.
Citim apoi despre o alta sosire, a tanarului bursier plin de speranta ajuns in Anglia, trecand prin America, inzestrat cu un bloc-notes ieftin si un creion chimic, dar si cu vise mari de a deveni scriitor. Sunt multe asteptari si dezamagiri ale proaspatului venit intr-o lume atat de diferita de cea familiara, in Anglia ce poarta insemnele razboiului terminat de curand. Plecarea se petrece ritualic si desprinderea de familia extinsa de acasa devine un eveniment local. Avea sa se intoarca pentru prima data abia dupa sase ani.
Calatoria scriitorului, definit prin descoperirile sale, prin felul de a vedea mai degraba decat prin intamplarile personale, este una diferita de cea a omului, cei doi se despart si se reintalnesc tarziu, inainte de sfarsitul drumului, cand Naipaul intelege ca experientele scriitorului sunt moduri de confruntare cu viata reala, ca scriind despre Jack, taranul din valea Wiltshire, scrie de fapt despre sora sa din Trinidad, despre moarte si modul in care o abordezi, ca experienta literara este asumata, interiorizata, ajungand in acel adanc unde se inglobeaza experientei personale.
Am vazut aici un Naipaul nelinistit, framantat de propriile angoase, ce a cunoscut de-a lungul timpului si dezradacinarea, si disperarea omului avid sa scrie fara a reusi, macinat de ganduri si complexe, de incapacitatea de a crea, de identitatea sa culturala, ratacind intre doua lumi si incepand sa vada la orizont o alta destinatie, aceea fara intoarcere, murind cate putin cu fiecare plecare a celor dragi, de care este departe. Fictiunea si realitatea se imbina permanent, memorii si fragmente de jurnal se intercaleaza pe nesimtite inlocuind firul narativ, pierdut undeva in fundal pana la disparitie, ca un parau ce serpuieste prin vaste peisaje de tara si printre amintirile autorului, pentru a ne vorbi despre relatia dintre scriitor si om, dintre scriitor si lume, dintre om si lume, pe un ton contemplativ si melancolic, ce imbina anxietatea cu nostalgia. Atipica pentru scrisul lui Naipaul, probabil n-as considera-o potrivita pentru un prim contact cu opera lui, chiar daca tematica alienarii cauzate de exil apare si in romane. Ar fi ca si cum ai incepe sa citesti Rushdie cu Joseph Anton. Aici totul ia o turnura subiectiva, mult mai incarcata de dramatism si modul in care ii voi recepta urmatoarele carti va fi cu siguranta impregnat de amprenta acestor confesiuni, frumoase si dureroase.

joi, 25 septembrie 2014

Adolescenta la masculin si feminin


F. Scott Fitzgerald - Povestiri cu Basil si Josephine

Oricat de diferiti am fi, oricate secole de civilizatie sau cunoastere ne-ar desparti, suntem cu totii organisme biologice functionand dupa aceleasi reguli. Si vine pentru fiecare o varsta la care hormonii o iau razna si nevoia de a epata sau de a placea ajunge sa ne conditioneze comportamentul, sa ne determine alegerile si evolutia viitoare. Varsta aceasta e adolescenta. Cum isi satisfaceau nevoia de popularitate tinerii inceputului de secol XX, intr-o epoca in care nu puteau sa adune like-uri si sa-si etaleze colectia de selfie-uri, pozele cu ultima cucerire sau cu cea mai noua rochie de bal?! Mai ales ca e vorba despre anii imediat urmatori perioadei victoriene, cand constrangerile si rigorile unui cod al bunelor maniere ajung sa fie inlocuite de excesele si revolta unei generatii menite "sa scape de sub control".
Despre generatia adolescentilor de azi vocea natiunii spune ca nu-s interesati de nimic in afara petrecerilor, socializarii - merge si irl, dar se prefera virtual ca e mai simplu cand pot sa-si cosmetizeze imaginea -, intr-un vertiginos carpe diem, preferand sa traiasca frenetic "aici si acum", fiindca nu se stie ce va fi maine. La partea asta chiar le dau dreptate, desi experienta personala m-a invatat mai degraba carpe mortem, si anume speranta ca am ereditate buna si nici nu stiu cand va veni daca nu se grabeste vreo boala urata s-o ia inainte... Sa nu divaghez insa, ca vreau sa va vorbesc despre o carte tonica, una care celebreaza viata, un gen pe care rar mi se intampla sa-l apreciez.
 Oricat de surprinzator ar parea,  pustimea adolescenta a anilor 1910-1920, desi e despartita de cea de azi de un secol si de muulte gadget-uri tehnologice, avea si ea partea ei de tineri introvertiti, calauziti de pasiunile lor, privind de sus societatea dar sperand sa primeasca si aplauze pentru asta, si tineri pentru care a face impresie asupra anturajului pare sa fie singurul scop in viata, frivoli sau dedicati unor vise si planuri de viitor, inadaptati la codurile societatii sau integrati atat de bine incat isi inchipuiau ca toti ceilalti le stau la picioare.
Epoca damnatilor si nelinistitilor este aceea a tineretii lui Scott Fitzgerald insusi, de care-si aduce aminte cu nostalgie in perioada cand scria Blandetea noptii. Cele paisprezece povestiri din volum, noua dedicate lui Basil si cinci lui Josephine, surprind parcursul formarii a doi tineri ce nu se intalnesc niciodata, de la "varstele mirarii continue", 10-11 ani, pana spre 17-18 ani, prin episoade sugestive pentru dezvoltarea emotionala viitoare. Baietii traverseaza anii jocurilor mai putin ingenue cand descopera apropierea corpului feminin, trec de la pantalonii scurti la cei lungi dorindu-si sa creasca mai repede pentru ca, simtindu-se maturi, sa ajunga la ezitarile si nesigurantele semnalelor transmise de sexul opus, cand prea mult efort depus din dorinta de a placea poate trece in ochii celorlalti ca infatuare si ego exacerbat. La 16 ani, Basil regizeaza prima lui piesa de teatru, viseaza sa devina un leader al comunitatii, sa primeasca aplauzele tuturor. La aceeasi varsta, Josephine are aspiratii de actrita si obsesia popularitatii si a cuceririlor, nu din pasiune, ci doar pentru a-si dovedi ca poate, pentru a-si testa farmecele. 
 Dincolo de slabiciunea mea pentru Scott Fitzgerald, de fascinatia pentru acel segment de timp stralucitor si fara griji al adolescentei Americii ce avea sa fie urmat de marea criza, povestirile din carte sunt nu doar o evocare nostalgica a propriei tinereti a autorului, ci un punct de pornire in intelegerea dezvoltarii ulterioare a personajelor vulnerabile si fragile ce-i populeaza romanele. Cunoscand-o pe Josephine, poti sa intelegi mai bine evolutia tuturor personajelor feminine, cu aerul lor superficial-nevrotic, de la Nicole la Daisy sau Gloria, in timp ce Basil, cand va creste, va deveni un alt Dick Diver sau poate un Jay Gatsby. Cu totii au fost adolescenti carora viata parea sa le surada, inchipuindu-si ca vor deveni faimosi si lumea le va sta la picioare pentru a le omagia stralucirea, inteligenta si frumusetea. Cu totii au fost infranti, au cazut prada propriilor asteptari si sperante neimplinite, in opozitie cu eroii faulknerieni de exemplu, care pot sa piarda razboaie reale si sa ramana tot neinvinsi. Basil si Josephine sunt copiii unor mame crescute in spiritul victorian rigid, ce au simtit - prin contrast - nevoia sa-si traiasca viata entuziast, in luminile rampei si in aplauzele celorlalti, dar vor cadea in cea mai adanca depresie atunci cand se vor maturiza si isi vor pierde iluziile si capacitatea de a visa. Un flirt refuzat, episoadele de orgolii ranite, eclipsarea de catre un rival se vor transforma mai tarziu in marile infrangeri ale unei vieti ce le va refuza statutul de vedeta pe care au invatat ca au dreptul sa si-l revendice. Dar astea fac parte dintr-o alta carte, pentru care povestirile de fata sunt un excelent punct de pornire.

miercuri, 24 septembrie 2014

Vampirii hipsteri



Only Lovers Left Alive (2013)

Imi spunea mie ceva instinctul cand nu m-am repezit anul trecut la cinematograf sa vad filmul de fata, desi imaginile din trailer si actorii imi cam faceau cu ochiu', bine ca am asteptat cuminte sa vina la HBO, ca sa nu plang dupa bani. Pentru ca aici este un intreg film exact ca eroii de care va povesteam in Den Brysomme Mannen data trecuta: curat, cu grija pentru detaliile de imagine, pieptanat si cu ridurile bine ascunse sub straturi intregi de cultura muzicala (Adam, eroul interpretat de Loki din Thor, pe numele lui Tom Hiddleston, este pasionat de instrumente, chitari in special, de la origini pana in prezent) sau literara (ni se plimba prin cadru multe carti, ca niste amante seduse si abandonate, doar rasfoite de infinita sete de cultura a nemuritorilor si ni se arunca in fata o ipoteza des rontaita de cinematografia hollywoodiana,  cam de fiecare data cand vine vorba de Shakespeare, aceea ca Marlowe i-ar fi scris operele), dar plat, tern, de o goliciune sufleteasca asemanatoare racelii sangelui vampirilor.
Vampirismul lui Adam si al Evei, cei doi protagonisti ce strabat timpul impreuna, e doar un pretext pentru ca scenariul sa ne vorbeasca despre lucrurile cu adevarat nemuritoare in viata: sa fie iubirea unul dintre ele? Cei doi eroi nu m-au convins in directia asta, chimia lor pare sa lancezeasca intr-o tensiune a contrastelor dintre o femeie rece, calculata, mereu la curent cu ultimele gadgeturi tehnologice si un barbat ramas parca in epoca poetilor romantici sau macar in cea hippie, cu episoade depresive ciclice, pasionat de muzica atmosferica de influenta orientala. Traiesc la mii de kilometri distanta unul de altul si, paradoxal, fiecare si-a amenajat resedinta intr-un loc mai potrivit cu temperamentul celuilalt, ea in Maroc, el la Detroit, orasul aproape parasit in urma falimentului industrial, unde se profileaza pe fundal ruinele halelor si cladirilor abandonate, numai bune pentru o tragere la tema unei atmosfere apasatoare. Sa fie muzica elementul nemuritor? Este posibil dar, cu certitudine, ceea ce nu moare niciodata e instinctul, acel impuls ancestral al supravietuirii ce-si cere drepturile cand fiinta, fie ea si eterna, se simte amenintata.
Vampirismul este doar un punct de vedere superior si detasat asupra epocilor si evolutiei umane, a ceea ce Jim Jarmusch, regizorul-scenarist, considera  decadenta si alterarea speciei noastre. N-am putut sa-i imbratisez punctul de vedere, dimpotriva. Pentru ca acei "zombi", cum sunt numiti muritorii,  au sentimente, sunt nesiguri sau nelinistiti, tematori sau ingroziti, in timp ce protagonistii, care ar fi putut sa adune toate trairile lumii in secolele lor de viata, apar inerti si inexpresivi, ca niste papusi de portelan cu aceeasi expresie blazata incremenita pe chip. Am inteles ideea cu melancolia si contemplarea, dar constructia (lipsa a) personajelor m-a exasperat. Ma gandesc acum la Melancholia lui von Trier, unde sentimentul era prezent, m-a apasat cateva zile dupa vizionare; aici, in afara unei estetici vizuale ireprosabile, senzatia transmisa de pe ecran era aceea de plictiseala in doi. Doar sora Evei (Mia Wasikovska) ce a mai inviorat pentru cateva minute pelicula, cu prezenta ei entuziasta si exploziva, insa totul a revenit repede la normalitatea banala a unui cuplu ce pare sa reziste doar pentru ca n-are de ales, ca oricum lumea e prea mica pentru a nu se mai intalni si calea pana la planeta-diamant e atat de lunga incat la ea  nici un vampir n-a reusit s-ajunga.
Sau poate tot ce am spus aici sunt doar gandurile unui zombi, incapabil sa contemple in extaz umorul suprarealist, ironia de care vorbesc unii (am zambit vag la cateva replici) si lirismul acestui minunat regizor pe care-l consider supralicitat. Recomandabil amatorilor de artsy fartsy  si hipsterilor, pe care ii vor unge pe suflet atitudinea "eu am descoperit chestia asta cu 200 de ani inainte sa fie la moda" :).
Si iar imi vine sa urlu la desteptii care traduc numele filmelor in romana: voi chiar va uitati la un film inainte sa-i stabiliti titlul? Indragostitii mor ultimii??? Chiar asa? Unde? Cand? Ne-am uitat la acelasi film? Sau, daca n-ati avut rabdare sa-l vedeti, puteati macar sa intelegeti ca titlul original este despre viata, nu despre moarte.

luni, 22 septembrie 2014

Bizar, grotesc, absurd, uman


Clemens J. Setz - Dragostea in vremea Copilului din Mahlstadt

Cine a mai trecut pe aici imi va fi observat probabil o anumita slabiciune pentru ceea ce Matei Calinescu numea doua dintre fetele modernitatii, decadenta si kitch-ul, pentru o estetica ce forteaza limitele maladivului si morbiditatii. Cam pe aceasta fascinatie se pliaza bine cartea de fata, o surpriza din partea unui scriitor austriac ce construieste o lume ireala pacalindu-si cititorul ca-l duce intr-un basm, pentru a-l imbranci in mijlocul unui cosmar, intr-un hau intunecat, bantuit parca de monstrii si demonii lui Goya.
Uneori, apar mecanisme ce declanseaza intrarea in irealitate: un simplu obiect ivit brusc in peisaj, de exemplu un cantar sau o statuie, o inexplicabila boala contagioasa a cartilor de vizita alterate de umflaturi si basici, acel moment cand o fata descopera ca-i cresc aripi, cand un barbat gaseste un cadavru in propria-i casa sau cand un cuplu simte ca trebuie sa-si revigoreze viata sexuala. Alteori, distopia este acolo si ne trezim aruncati in plina strada, unde mamele fac trotuarul pentru a-si gasi clienti, fii adoptivi de-o noapte, sau in piata unde (un sculptor) "dintr-un amestec de lut si un schelet flexibil, format din mici tevi care pastrau umezeala, a modelat un copil mare, stand jos, cu capul plecat, ca si cum tocmai l-ar fi clatinat neincrezator la auzul cine stie carei absurditati. O mica gaura in adapostul cranian permitea introducerea apei in schelet, pastrand astfel materialul moale si maleabil. Il insotea o tablita, acoperita cu un scris elegant, continand un fel de instructiuni de utilizare, in care se spunea ca artistul nu trebuie sa-si rezerve niciodata monopolul asupra desavarsirii operei sale si ca orice persoana interesata de arta este chemata sa-i modeleze fizionomia prin batai, lovituri cu picioarele, ajutat de unelte sau, daca e necesar, chiar de arme, dandu-i ceea ce se considera in general forma desavarsita a unui copil."
Nimic din ceea ce este alienant nu ramane in afara acestor povestiri, de la ipohondrie la paranoia, de la comportamente sexuale deviante la violenta gratuita. Plasandu-le in tablouri fantastice cu tenta absurda si cu tuse ingrosate, Setz ne vorbeste de fapt despre lumea reala, acea lume a tensiunilor, perversiunilor si brutalitatii, dar si a singuratatii, a senzatiei de anihilare a individului, a incapacitatii de comunicare si de exorcizare a pornirilor negative, ce raman sa macine sufletul pana la disperare, atunci cand nu exista un recipient de revarsare a furiei sau frustrarii.
E drept ca are idei mai bune decat realizarea, ca bizareriile cu aer grotesc nu-si gasesc intotdeauna cea mai fericita forma de exprimare, cu personaje prea schematice pentru a-ti da timp sa le intelegi motivatiile si actiunile, ca ii lipseste acea fascinatie generata de maestrii realismului magic nu doar prin asocieri surprinzatoare de imagini, dar si de cuvinte, insa Setz este un autor tanar, aflat la varsta cand risti sa te entuziasmezi prea usor de propriile idei si gaselnite pentru a le cizela cu rabdare, vrei sa spui totul, aici si acum. Merita citit de fanii genului, dar si pe altii s-ar putea sa-i prinda, sa-i acapareze ca intr-un cosmar din care vrei sa iesi construindu-ti propriul scenariu intr-o stare de semitrezie, cu speranta unei intorsaturi de situatie care sa readuca ordinea in universul distorsionat. Ori poate preferati cheia basmului horror si  veti dori sa aflati cum le-au decis parintii  soarta lui Hansel si Gretel.
Cat despre "forma desavarsita a unui copil", acel copil care este pentru fiecare scriitor cartea lui, mereu urmatoarea, cea care se naste si creste inainte de a-si lua zborul spre lume, nu este nevoie doar de un autor pentru a fi gasita, dupa cum ne indica povestirea ce da titlul volumului. Setz, ca scriitor, ofera materia bruta. Restul e de-acum in seama cititorului, ce ii vei putea modela sensurile dupa propriul gust si dupa interpretarea pe care o va crede potrivita.

duminică, 21 septembrie 2014

In Rai, in Iad sau doar in Norvegia


Den Brysomme Mannen / The Bothersome Man (2006)

Filmul asta mi-a amintit de o petrecere multinationala la care am fost acum vreo luna si ceva. Erau vreo douazeci de romani, patru italieni si sase nordic, de toate soiurile: din Norvegia, Suedia si Islanda. Ni se spusese ca e ceva casual, intre prieteni, si evident ca m-am simtit ca o Bridget Jones deghizata in iepuras Playboy cand am ajuns acolo in blugi si am vazut ca lumea venise aranjata la patru ace. Culmea elegantei o reprezentau scandinavii, cu totii  la costum / rochii de seara. Insa cateva sticle de bere si compania efervescenta a italienilor m-au ajutat sa trec peste senzatia de inadecvare initiala. Tanjesc dupa spiritul nordic, neintruziv in viata celui de alaturi, cu spatiul personal bine delimitat, dar am de fapt mai multe afinitati temperamentale cu cel latin, impulsiv, capabil sa se entuziasmeze si sa-si traiasca mai intens si nemultumirile, si bucuriile, si dezamagirile, si succesul, sa-si exprime fatis simpatiile si ostilitatile. Raceala nordica imperturbabila ca un iceberg ma descumpaneste, nu reusesc sa-mi dau seama cand un om te place sau il agasezi dar este prea politicos sa ti-o spuna. Ceva asemanator am mai simtit acum niste ani la un revelion in Austria, unde majoritatea prietenilor gazdelor, austrieci, schimbau amabilitati din varful buzelor in fata unui pahar de sampanie, iar "gasca balcanica", romanii si sarbii, ne retrasesem in balcon la discutii animate si cantari din repertoriile Bijelo Dugme si Bregovic.
Am amintit de episoadele astea pentru ca au legatura cu spiritul filmului, reprezentativ pentru senzatia pe care ti-o dau popoarele nordice cand incepi sa le cunosti putin: daca incerci sa privesti dincolo de aparenta ordonata, civilizata, zambitoare, aparent prietenoasa, nu reusesti sa vezi nimic. Nu spun ca sunt niste roboti lipsiti de sentimente, dar si le tin atat de bine incuiate, de ascunse sub straturile de poleiala ale conventiilor sociale incat dau o acuta senzatie de vid interior, pe care ajung uneori sa o si resimta astfel, dupa cum vedem in filmul de fata.
Andreas, omul revoltat, ajunge intr-un oras foarte asemanator cu Oslo, unde i se ofera slujba ideala, cu pauze cat de dese si lungi doreste si cu salariul platit chiar inainte de a incepe sa lucreze, cunoaste o femeie de succes alaturi de care se muta in vasta ei locuinta, o cladire la fel de aseptica, standardizata si lipsita de personalitate ca si oamenii. Toti sunt zambitori, amabili, atenti sa nu deranjeze sau sa jigneasca pe cineva printr-o remarca nepotrivita. Pare o lume ideala, careia Andreas incepe sa-i simta treptat goliciunea: mancarea nu are gust, nici miros, bautura nu imbata, sexul este o insiruire de gesturi mecanice, dragostea e doar mimata. Deasupra tuturor vegheaza echipa de curatenie, gata sa intervina in cazul accidentelor si sa repare eficient orice deviatie de la normalitate. 
Alienarea omului occidental cauzata de standardizare, senzatia de apasare a individului "altfel" intr-o lume ordonata ce pare cea mai buna posibila nu sunt idei noi, nu erau nici acum opt ani, cand a aparut filmul. Scenariul nu are pretentii de originalitate, te trimite prin toata literatura si cinematografia de gen, de la Kafka la The Machinist, de la Sartre la A Beautiful Mind. Insa pastreaza o ambiguitate in sensul bun si coerent, nu sunt doar imagini frumoase gratuite (avem parte de poze de calendar din plin, intr-un desert islandez perfect pentru introducerea in desertul sufletesc al filmului), ci totul provoaca, mentine treaza atentia. Imi place cand un film ma stimuleaza, ma invita sa-mi construiesc propriile ipoteze, nu-mi dezvaluie prea multe detalii ale contextului, fiindca nu ele sunt esentiale aici. Conteaza mai putin cum a ajuns Andreas in acel oras, de ce, unde este de fapt, importanta este atmosfera, din ce in ce mai apasatoare, din ce in ce mai irespirabila, pana in momentul cand o bresa deschide simturilor posibilitatea unei alte lumi, spre ceea ce Osmonde ar numi alternastere. Va spuneam ca filmele clasificate drept horror de obicei ma amuza, ei bine, asta mi se pare un adevarat horror in care nu stii niciodata daca orbitoarea stralucire de la capatul tunelului ascunde iesirea din iad sau afundarea intr-unul mai adanc.
Si concluziile mele, fara sa dezvalui prea mult, fiindca este genul de film care lasa deschise interpretarile, au fost ca priveam in directia gresita: incercam sa gasesc ceva in neregula cu eroul (ca o fi mort deja si e in Rai ori in Iad, sau schizofrenic sau... ), cand de fapt l'enfer c'est les autres, dar si ca - un alt cliseu bifat - intotdeauna e loc de mai rau. Aaaa, si ca prefer compania italiana celei nordice :)

joi, 18 septembrie 2014

Cancer si dragoste

Urs Faes - Perechi in formare

Am observat eu, ca un cititor "de placere", cu anumite afinitati si gusturi literare destul de definite, chiar rigide si inflexibile in anumite privinte, ca pot sa spuna criticii avizati ce-or vrea despre o anumita carte, o pot ajuta sa se vanda, ii fac multa publicitate prin acordarea de premii (pentru unii conteaza mai mult decat pentru mine in selectia lecturilor), dar nu cred ca pot modela gusturile publicului, ale acelui public cititor trecut de prima tinerete (dupa 20-30 de ani), cand  se mai stinge entuziasmul de a incerca orice, de a devora nediferentiat, young adult la un loc cu Montaigne, un volum de Kierkegaard strecurat printre romane politiste, pe acelasi raft cu tot felul de maculatura pretins ezoterica, SF si autori nobelizati. E mult mai simplu: ca sa placa, o carte trebuie sa se plieze pe structura ta sufleteasca, sa-ti gaseasca un punct sensibil, sa ajunga la tine fie prin ce-ti spune, fie prin cum spune, cand ambele se reunesc e ideal, devine una din acele carti pe care ti-e necaz ca nu le-ai scris tu, ca uite, fix asa gandesc si eu, dar nu stiu s-o exprim la fel de bine. Orice receptare este un act subiectiv care nu are legatura numai cu formarea, cultura, viziunea proprie asupra lumii si vietii (ceea ce unui cititor ii pare induiosator altuia poate sa-i para gretos, ceea ce unuia i se pare umor altuia ii suna a sarcasm, ceea ce unul considera elevare spirituala pentru altul e gunoi motivational), ci si de momentul cand te intalnesti cu o carte (Apropo, adulti, sa nu va mane demonul nostalgiei sa recititi Ciresarii, ca va veti cai amarnic!). Si vine momentul sa va spun ca - din pacate - m-am intalnit cu "Perechi in formare" intr-un punct in care simt ca mi se adreseaza.
O persoana foarte draga, din familie, sufera de cancer la san; am regasit in carte totul. Si experientele ei, speranta si angoasele, gandul ca poate citostaticele vor face o minune si nu va fi nevoie de mamectomie, de ce mi se intampla tocmai mie, caderea parului, senzatia de umilinta, sentimentul ca esti tratata ca o bucata de carne fara valoare umana, gata, ce-a fost mai greu a trecut, poate nu va recidiva, sa speram ca n-o sa fie nevoie de operatie si la celalalt san, radioterapie, chimioterapie, lungi asteptari pe coridoare, perfuzii, drumul dupa hartogarie de la spital la casa de asigurari si inapoi (nu, cele din urma nu-s in carte)... Si experientele mele si ale celorlalti apropiati, care si-ar dori din tot sufletul sa o vada sanatoasa, sa o ajute macar mental, sa o vada puternica si optimista, cu speranta ca macar un dram din vindecarea fizica poate fi influentata psihic, insa nu-si gasesc mai niciodata cuvintele necesare, se simt neputinciosi, se tem sa nu spuna ceva nepotrivit cand vorbesc cu ea despre asta, asa ca-si aleg cu grija vorbele, nu-si dau prea bine seama ce ar avea mai multa nevoie sa auda, incearca sa nu fie nici prea compatimitori, nici prea cinici, de multe ori isi inabusa impulsurile fiindca nu stiu cum sa-i zica sunt aici, daca ai nevoie sa-i spui cuiva ceea ce simti sunt gata oricand sa te ascult, cu toata incapacitatea mea de a face ceva mai mult, un miracol care sa dea timpul cu cativa ani in urma, cand totul era bine, erai sanatoasa si toate astea nu s-au intamplat si nu se vor intampla fiindca stim de-acum si le putem preveni sau elimina de la primele semne...
Fata cu parfum de flori interesata de poezia secolului XX, demonstranta rebela, cantareata la harpa, ulterior avocata, se imbolnaveste de cancer. Ea este Meret, pe care doctorul Andreas Luscher, psiholog intr-o clinica de oncologie (suntem in Elvetia, nu la noi, unde moralul bolnavilor e cea mai mica problema a lumii), o regaseste ca pacienta, dupa o despartire aparent inexplicabila de saisprezece ani. Intalnirea lor dupa mult timp ofera inca o sansa unei povesti de dragoste ce are nevoie, ca si boala de care sufera Meret, de terapie, de explicatii, de intelegerea reciproca a deciziilor, de vindecare. Insa acum raportul de forte se inverseaza si medicul devine pacient in propria sa istorie. Cel ce are rolul sa ajute prin cuvintele sale se trezeste descumpanit si are el insusi nevoie de speranta.
"Perechi in formare", cum scrie pe prima coperta, sau "Formare de perechi", cum apare pe cea de-a patra?! Sa nu ma iau de amanuntul oscilarii in alegerea titlului, mai ales cand este in concordanta cu spiritul nehotarat si nesigur al personajelor. Insa pornind de la el am sapat putin pe internet, germana mea fiind sub nivelul marii, si am aflat ca Paarbildung este si un procedeu de radioterapie, joc de cuvinte pe care traducerea in romana nu avea cum sa-l surprinda. A reusit sa surprinda in schimb altceva, alternanta dintre acuratetea limbajului sec si precis al lumii medicale, unde sentimentalismele nu-si au locul, si lungile taceri, momente de tensiune, cuvintele ce plutesc in aer intr-o forma mai buna atunci cand raman nespuse decat daca sunt rostite, senzatie ce-mi este din pacate familiara, o atmosfera in care absenta are un rol mai important decat prezenta, tensiunea, melancolia, ritmul lent in care se reconstruieste o legatura pierduta dupa atata timp. Discutiile se incheaga greu, gesturile se infiripa stangaci, ezitant, treptat. Ce mi s-a parut paradoxal si m-a convins de calitatile autorului este capacitatea de a construi intr-un stil sec, transant, atat de precis cand vine vorba de detalii medicale, o relatie de dragoste delicata, tensionata, fragila, ce nu are nimic din conventiile genului. In iubire este nevoie de doi, insa cea mai puternica senzatie ce razbate din carte este cea de singuratate. La fel si in boala, indiferent de sustinerea exterioara, esti singur. Electron-pozitron, o sansa, o speranta ca perechea formata poate aduce vindecarea.

miercuri, 17 septembrie 2014

Femeia ucraineana care este


Oksana Zabusko - Studii in teren despre sexul ucrainean

Unele femei sunt singure pentru ca inca il mai cauta pe Mister Perfectiune, altele fac din singuratate o alegere de viata, pentru a evita complicatiile, altele au parte de o succesiune de esecuri, contratimpi, nepotriviri, dezamagiri, de teama sau nesiguranta. Mai este si categoria celor ce percep lipsa unui partener ca pe un blestem, o povara si atunci cand isi gasesc alesul sunt in stare sa indure multe umilinte pentru a-l pastra. In aceasta din urma categorie o vad pe Oksana, eroina cartii, cautandu-si disperata iubirea si purtandu-si prin lume complexul national. Prefer sa nu o consider un alter-ego al autoarei, ci o imagine deformata, desi multe aspecte din biografia Oksanei personaj coincid cu cele din biografia Oksanei autoarea.
Nu stiu daca este un caz de traduttore, traditore, dar cartea m-a indepartat de la primele pagini, unde am intalnit exact greseala pe care o mai fac si eu cand ma exprim in scris. Ma ia valul cateodata si leg asa, aiurea si repetitiv, determinanti si subordonate, ca nu ma mai pot opri sirul gandurilor. Incerc din greu sa o combat, insa eu, cel putin, nu am veleitati literare si pretentia de a scrie ceva publicabil, stau cuminte in coltul meu fara sa astept laude sau aplauze si fara sa spamez Facebook-ul (nici n-am cont) cu ce-am mai scris.
Vrand sa se exprime in fraze ample, stufoase, ca asa-i frumos cand vrei sa-ti lasi fluxul constiintei sa se reverse, scriitoarea abuzeaza de pronumele relativ "care" si ajunge la dese constructii suparatoare, precum:
- "in care se gasesc frigiderul, cuptorul electric, mobila de bucatarie cu sertarele parca abia prinse si care se deschid..";
- "in care urmareste cu sufletul la gura momentele tensionate in care eroul alearga";
- "casa temporara, in care mizeriile tuturor celor care au locuit-o"...
Si asta doar in primele vreo doua pagini, dupa aceea am renuntat sa le mai notez, ca aveam ambitia sa termin cartea. Iar formulari de genul "(puiul fript) asezat comod, de-a berbeleacul, pe frunze moi de salata" ma fac sa suspectez traducatorul de necunoasterea limbii romane; nici ca o figura de stil nu pot sa-mi imaginez cum s-ar putea rostogoli un pui printr-o farfurie fara panta. Sau doar mie expresia in cauza imi sugereaza miscare?! Nu e singurul exemplu de imperechere a cuvintelor ce mi-a sunat prost gasit, dar, dupa cum spuneam, am incercat sa le ignor ca sa pot continua lectura, sa incerc sa vad padurea, desi copacii erau cam uscati, sa aflu si ce are de spus, nu doar cum o face.
Ma simt si prost ca nu mi-a placut cartea, dar consider o victorie faptul ca am reusit sa o duc pana la capat. Am facut-o doar din solidaritate cu natia ucraineana si pentru ca nu e prea groasa,  daca ar fi trebui sa-i acord mai mult de 3 ore din viata (cam mult pentru 150 de pagini, dar v-am spus ca ma impiedicam des in cuvinte) as fi cedat.
Ma tem ca exista un domeniu, unul singur al rivalitatii ruso-ucrainene, in care simpatizez indiscutabil tabara rusa si acela e literatura. Chiar si cand e vorba de proza autoreflexiva, rusii pastreaza un dram de ironie, de umor, o sclipire jucausa, ceva care sa invioreze cititorul, sa pastreze interesul prin asocierile inedite de ganduri, si nu vorbesc doar de cartile geniale precum Moscova-Petuski. La aceasta Oksana, macinata de contradictia dintre complexul si inhibitia de a proveni dintr-o tara  cu o cultura mica si nostalgia de a se intoarce in patria sa "nenorocita si tembela" atunci cand e departe, vaicarindu-se pe un ton monoton si plat de conjunctura nefasta in care istoria a plasat Ucraina, sorry, dar nu pot gasi nimic in afara unor lamentatii destul de familiare. Traieste o relatie sentimentala violenta cu pictorul Mikola, o alta buna ocazie de a-si plange de mila dupa ce marturiseste ca liantul cel mai puternic dintre ei este limba materna. Mda, limba e o baza excelenta pentru a construi o relatie. Nu va ganditi la vulgaritati, va rog frumos! Nici cu femeile ce-si accepta violenta domestica nu pot empatiza, nu pot sa manifest compasiune fata de prostie, sorry din nou.  Si nu vreau sa stiu ce ar scrie acum, cand Ucraina isi merita din pacate cu adevarat eticheta de victima si locuitorii ei cu atat mai mult, am citit oricum mai mult cu o carte scrisa de Oksana Zabusko decat mi-as fi dorit.

marți, 16 septembrie 2014

Spionaj


Ian McEwan - Operatiunea Sweet Tooth

Nu stiu cum se face, dar sunt momente cand, la distanta foarte mica in timp, cate doi scriitori reusesc sa publice volume cu subiecte similare. Sa fie de vina telepatia sau intalnirile la o bere ale autorilor, cand limbile se dezleaga mai usor si incep sa-si povesteasca la ce mai lucreaza?! Asa au facut Colm Toibin si Lodge cu Henry James acum cativa ani, asa fac acum Coe si McEwan cu spionajul din vremea Razboiului Rece. Daca la cel dintai pretextul era dat de Expozitia Universala de la Bruxelles, McEwan isi plaseaza romanul in cadrul MI5, serviciul de securitate si contrainformatii britanic, intr-o perioada cand se incerca pe toate fronturile contracararea propagandei sovietice, inclusiv pe cel cultural.
Nu este un subiect nou pentru McEwan, Inocentul se invartea cam prin aceeasi zona (spionaj, Razboi Rece) si Leonard, personajul de acolo, are un destin similar intrucatva celui al Serenei, eroina de aici. Fiica de preot, absolventa de matematica dar pasionata de literatura, este cooptata in cadrul serviciului de informatii la recomandarea iubitului sau. Ajunge sa ia parte la o operatiune ce are in centru mai multi scriitori, cu intentia de a fi finantati din bugetul serviciului secret britanic, revenindu-i sarcina de a-l superviza pe unul dintre ei. 
V-ati prins, o combinatie de love story cu spionaj, plasata in anii '70, inspirata dintr-un alt scandal din culisele acestuia,  ce-l are ca protagonist pe Stephen Spender, poet si eseist, editor al revistei Encounter, finantata din fonduri CIA. Spender a sustinut tot timpul ca nu avea cunostinta despre provenienta banilor.
MI5-ul lui McEwan nu are nimic din stralucirea spionilor lui Fleming, isi desfasoara activitatea intr-o cladire mohorata, implica multa birocratie si Serena se vede supusa sicanelor unui mediu de lucru preponderent masculin si misogin, nu ca nu le-ar merita. Fiindca este acolo o mare discrepanta intre modul cum isi doreste sa fie perceputa de cei din jur si cum poate fi vazuta de cititori: daca angajatilor Serviciului de Informatii, mai familiarizati cu dosare si date seci decat cu cartile,  le apare ca o persoana citita, mie mi-a inspirat naivitate in lecturi, preferand romanele siropoase si punand accent doar pe intriga. Vorbeste insa despre ele cu o candoare si o bucurie care nu are cum sa nu molipseasca orice pasionat de carti, chiar daca gusturile ei literare sunt indoielnice. In plus, nu stiu cat de intentionat este portretul de "gasculita" ce i se face, daca abordarea simplista a fost alegerea autorului sau naratorului (sa nu accentuez mica surpriza de final), insa prea  se indragosteste, pe rand, cam de fiecare barbat cu care schimba mai mult de doua cuvinte si prea se entuziasmeaza, lipsita de orice profesionalism, de "joaca de-a spionii" in care a intrat, un joc ce o depaseste.
Imbinand fictiunea cu realitatea (apare in carte, printre altii, si bunul prieten al lui McEwan, Martin Amis, a carui companie o "imprumuta" eroului sau, Tom Haley ), autorul creeaza un tablou viu si uneori amuzant al unei epoci de conflict intre ideologii, asta fiind partea interesanta a cartii. Evident ca poate genera tot felul de discutii, mereu actuale, despre rolul artei pe scena politica,  fie ca e liber asumat sau folosit de cei interesati ca instrument de propaganda, si povestirile inserate in roman drept opera scriitorului-personaj, in care minciuna are castig de cauza, nu fac decat sa ilustreze "morala" ascunsa in spatele intamplarii propriu-zise. Insa raman la parerea ca, desi placuta ca lectura, pentru McEwan e o carte slabuta. O fi si vina eroinei, a carei personalitate stearsa si confuza contamineaza parca toate paginile, dar nu am reusit, ca la Inocentul, ca tot ziceam ca provin din aceeasi zona literara, sa-mi pese de dramele mai mici sau mai mari ale Serenei, sa raman cu vreo imagine puternica precum aceea a lui Leonard transand un om cu fierastraul, despre care McEwan spunea undeva ca e o scena pe care n-ar fi trebuit s-o scrie, pentru ca a indepartat unii cititori... Se pare ca aici s-a pliat mai mult pe vointa publicului: o gasculita simpatica si sexy, lovituri de teatru, povestiri cu tenta senzationalista in rama... reteta facila a succesului.

duminică, 14 septembrie 2014

La vanatoarea rechinului-jaguar


The Life Aquatic with Steve Zissou (2004)

Candva, atat de demult ca parca era intr-o alta viata, cand imi punea lumea clasica intrebare adresata de adulti copiilor, ce vreau sa ma fac cand voi fi mare, raspunsul meu oscila intre "cosmonaut", "scafandru" si, mai apoi, cand am invatat cuvantul, "speolog". Nu mi-am dorit niciodata o meserie traditionala, de la varsta frageda ma tot batea gandul explorarii lumilor necunoscute. Avea sa-mi treaca dupa ce am aflat ca, pentru a deveni cercetator in domeniile respective, trebuie sa ai cunostinte de fizica si chimie, orientarea mea spre stiintele cat mai inexacte se cam batea cap in cap cu asa pasiuni. Daca partea cu cosmosul nu stiu de unde a venit, pasiunea pentru lumea submarina mi-a fost inspirata de documentarele difuzate de TVR prin anii '80 in care Cousteau. colindand marile si oceanele, ne dezvaluia secretele ei. 
Wes Anderson pare sa fi avut aceeasi fascinatie pentru oceanograful francez, din moment ce  s-a hotarat sa-i dedice un film, aducand prin Steve Zissou (Bill Murray, unul din actorii abonati la filmele regizorului), un omagiu omului si savantului Jacques-Yves Cousteau. Daca i-ati vazut cateva filme, va dati seama ca nu avea cum sa fie un tribut traditional, ca scenariul si regia au o puternica amprenta personala si pana la urma iese ceva in care nu stii daca face misto de Cousteau ori de tine, spectatorul, sau vrea doar sa-ti verifice amical vigilenta si cunostintele despre viata acvatica. Ramai confuz si perplex, dar te bucuri de imaginarul poetic, oniric, fantastic si absurd al lumii sale. Referintele sunt numeroase, unele mai subtile, altele mai fatise, incepand de la numele navei, Belafonte, cantaretul care prin anii '50 scotea un album numit Calypso. Probabil ca la partea cu "facutul misto" vorbeste frustrarea din mine, sentimentul ca multe aluzii mi-au scapat, dar e greu sa le prinzi pe toate cand Anderson le plaseaza unde nici nu te gandesti, de la mesajele verbale pana la vreun afis din planul indepartat al unui cadru de o fractiune de secunda.
Steve Zissou, un apreciat cercetator al oceanelor aflat acum pe o panta descendenta a succesului, porneste intr-o noua aventura. De data asta, nu curiozitatea stiintifica il mana, ci dorinta de razbunare, de a gasi si ucide acel rechin care i-a mancat cel mai bun prieten. Il insotesc pitorescul sau echipaj, sotia, o reportera insarcinata cu seful ei casatorit si Ned, cel care ar putea - sau nu - sa fie baiatul lui Steve. Si Cousteau avea alaturi in expeditii sotia si fiul, de ce ar fi eroul nostru mai prejos?!
Este un film de vazut pentru fanii lui Anderson, familiarizati cu estetica sa kitch, atmosfera naiv-infantila, decoruri cu aspect de carton in culori de bomboane fondante, aici cu atat mai mult cu cat anii '60 se preteaza la astfel de imagini, unele aratand atat de fake incat te gandesti initial ca expeditia este in mod voit o mare inselatorie si Zissou un impostor ce pretinde ca a ajuns in locuri pe care doar le-a montat dintr-o colectie de fotografii sau filmari ale altora. Si echipajul se pliaza perfect pe ideea lipsei de preocupare pentru veridicitate: Willem Dafoe intruchipand un german in cautarea afectiunii paterne a sefului, un negru brazilian ce canta la chitara piese ale lui David Bowie in portugheza, o tehniciana tot timpul topless sunt doar cateva figuri din adunatura pestrita, exotica, de personaje ce-l insotesc pe capitan pe mare, intr-o aventura condimentata, printre altele, cu o lupta cu pirati filipinezi, dominata de imaginea suprarealista a unui sarpe ce-si face tihnit siesta in mijlocul unui schimb de focuri. Senzatia de basm e atat de puternica incat te astepti dintr-o clipa in alta sa afli ca nu rechinul-jaguar l-a mancat pe Esteban, ci vreo sirena.
Sa nu va asteptati la documentar sau la un film-omagiu despre viata exploratorilor marii. Este un film puternic centrat pe familie, atat in sensul strict, al relatiilor tata-fiu, sot -sotie - fost sot, cat si in cel extins, al unei comunitati ce traieste impreuna de ani buni si a dezvoltat anumite ritualuri si coduri dificil de inteles din afara. Totul, evident, in viziunea hilar-distorsionata a lui Wes Anderson. Desi arsenalul tehnic si tonul vesel ce pare sa nu ia nimic in serios indreapta prima perceptie a filmului in directia comediei, este de fapt o drama si, ca sa-i sublinieze caracterul, scenariul procedeaza in modul emfatic consacrat, ucigand un personaj esential. Asta asa, pentru omorarea subtilitatii si pentru cazul in care nu te-ai lasat pana atunci coplesit de nevrozele eroinei interpretate de Cate Blanchett ori de aura de geniu neinteles a lui Steve Zissou, cu pretentiile sale de a avea mereu situatia sub control fara sa o aiba de fapt niciodata. Pana la urma, comedie sau drama, este, dupa cum spune eroul, o "aventura", la care va invit sa luati parte numai cu acordul copilului din suflet, daca mai e pe-acolo, altfel riscati sa nu-i acordati filmului premisa de nevinovatie si ar fi pacat.

vineri, 12 septembrie 2014

Compendiu de (ne)stiinta pe intelesul profanilor


Édouard Launet - In capatul laboratorului, pe stanga

Stiti stirile acelea amuzante, de cele mai multe ori cu tenta absurda, care ne spun ce a mai descoperit "un grup de cercetatori americani/englezi/de alta natie" si te gandesti ca, daca nu-s o inventie a jurnalistilor, tare nebuni trebuie sa mai fie unii sa-si piarda vremea cu asemenea investigatii? De ce si-ar irosi timpul, energia si fondurile pe asa ceva? Cartea de fata ne prezinta tot soiul de astfel de studii si cercetari, ne spune si de ce, si cum, alegand acele subiecte ce pot aduce in sfera divertismentului o lume altminteri foarte grava si intangibila unora dintre noi. 
"Stiinta este o treaba mult prea serioasa ca sa nu fii tentat sa o iei peste picior", ne spune autorul. Acest luat peste picior nu implica aroganta, ci simpatia profanului a carui logica privind utilitatea este depasita de cea stiintifica. Daca nu intelege rostul unor experimente, cel putin se poate amuza de ele, mai ales ca in zece dintre cazuri savantii in cauza sunt laureati ai premiilor IgNobel (joia viitoare e ceremonia de decernare pentru 2014!). Iar printre subiectii unor studii se afla cativa ce ar fi putut candida cu succes la premiile Darwin, alea care se acorda post-mortem pentru ca premiantii fac un serviciu speciei umane imbunatatindu-i materialul genetic prin disparitia lor. 
Sinucigasi, fiti originali, iesiti din scena intr-un mod exploziv, de exemplu cu o petarda pe cap sau in gura, ori intrigant, prin spanzurare cu centura de siguranta a masinii, sau macar incredibil, va trebuie minim 9 gloante pentru a bate recordul de 8 stabilit de un "sinucis" din Bagdad despre care s-a publicat un articol stiintific intr-o revista americana, presupunandu-se cu seriozitate ca ar fi avut timpul si energia sa-si traga cele 8 gloante. Singur. 
Daca unele experiemente isi pot dovedi o vaga utilitate, altele sunt absolut lipsite de relevanta. De ce ar vrea cineva sa stie la ce ora a pictat Van Gogh un anume tablou?! Ca sa incerce sa-l reproduca la fata locului? Ma tem ca lumina propice ar fi ultimul lucru care i-ar lipsi. De ce unii considera ca pe caini i-ar relaxa "Oda bucuriei" sau "Anotimpurile" si nu agreeaza metalul, o concluzie trasa dupa latraturile ce insoteau Metallica, din moment ce al meu are probleme doar cu sunetele acute, fara legatura cu genul muzical, poate fi la fel de bine vorba de o soprana sau un solo de chitara. Si nici atunci n-as baga mana in foc ca "problemele" nu sunt de fapt o dorinta de a acompania artistii, sa le arate mai bine cum se face, nu latrand, ci urland prelung, in ritmul cantecului.
O cercetatoare britanica - evident, o femeie - a inventat antiderapantul pentru bretelele  sutienului. Asteptam replica barbatilor, hai ca se poate, bretelele de sutien lubrifiante nu-s prea greu de creat, partea cu convinsul potentialelor cliente sa imbrace inventia ar putea fi mai complicata.
Daca vreti sa stiti de ce copiii care refuza mancarea nu sunt mofturosi, ci prudenti, cum poate fi un porumbel orientat spre cubism in defavoarea impresionismului, cum s-au creat genetic oile cu par in loc de blana, cum se face ca majoretele si mascotele sunt mai expuse accidentelor decat sportivii, de ce durata somajului unei persoane depinde de numarul de someri cu care intra in contact, ce rezultate au studiile cand se incurca borcanele de metamfetamina cu cele de ecstasy si alte mostre de ingeniozitate umana, cititi cartea. Merge perfect in metrou sau autobuz, unde esti nevoit sa te intrerupi des  din lectura, fiind prezentari scurte, de maxim doua pagini, care binedispun si te lasa cu senzatia aia de uluiala cand vezi ce obiecte de studiu extrem de serioase mai gasesc savantii.
Obiectiile mele vehemente, care mi-au creat si momente de proasta-dispozitie intr-o lectura altminteri amuzanta, se indreapta impotriva experimentelor pe animale. Inteleg ca unele sunt destinate imbunatatirii performantelor animalelor folositoare omului - nu ca n-ar fi si ele tot suflete, dar alegand sa se lase domesticite si-au stabilit singure pretul confortului - dar multe sunt chinuite inutil si pentru cauze la fel de inutile. Oricum, eu nu accept implicarea animalelor nici in experimentele folositoare, pentru medicina de exemplu. S-ar gasi destui voluntari care sa aleaga constient sa-si riste viata pentru o suma considerata potrivita, aceiasi care se duc sa-si vanda rinichii pe piata neagra sau apeleaza disperati pentru vindecare la tot felul de sarlatani cu un procent de succes infinit mai mic decat cel posibil in cazul testarii unui nou medicament.
As sugera, daca tot incearca sa li se dea un sens, experimente genetice avand drept scop crearea viespilor fara ac, a tantarilor neiritanti, a mustelor si gandacilor care detesta locuintele umane. De-alea nu mi-e mila. Aaa, si pentru linistea personala exterminarea fluturilor, de orice fel, desi am banuiala ca ar exista niste consecinte neplacute asupra unor specii de plante, cu care se hranesc pasari, care... stiti cum e cu efectul fluturilor. Iar pentru oameni, cand vor avea loc acele modificari genetice care sa suprime centrii durerii de dinti si sa ne inlocuiasca sistemul osos cu tuburi din cauciuc, flexibile, nedureroase, neinflamatoare?! Asta asa, pentru inceput.

miercuri, 10 septembrie 2014

Vrei sa fii cool? Citeste Mary Shelley


Mary Shelley - Ultimul om

Ultimul om este cartea la care mama lui Frankenstein a tinut cel mai mult, considerand-o reprezentativa pentru ea, ca scriitoare. Este un roman fantastic cu iz arhaic, de secol XIX preindustrializat, dar plasat in ultimul sfert de veac XXI, in care oamenii se deplaseaza prin aer cu baloane cu panze, adevarate corabii, si pe sol cu traditionalele trasuri cu cai iar razboaiele folosesc resursele unei epoci de dinainte de inventarea dinamitei. Un singur lucru s-a schimbat, Anglia a devenit republica. 
Daca porniti la drum cu ideea fixa ca veti citi un SF, s-ar putea sa nu-i acordati cartii sanse prea mari, cu atat mai mult cu cat cei nefamiliari cu victorianismul strabatut de ecouri romantice ar putea sa gaseasca plictisitoare toate acele exprimari livresti ale unor personaje ce-si aleg cu grija cuvintele si tin adevarate discursuri pentru a-si motiva actiunile si deciziile. Sunt multe floricele stilistice, cartea abunda in exclamatii si intrebari retorice si pana spre jumatate respecta si ca teme cel mai pur spirit al epocii. 
Ca orice scriitor victorian care se respecta (cred ca poate fi considerata o pioniera a romanului victorian, mai ales pentru aceasta prima jumatate de volum, chiar daca istoria nu o include la reprezentatii curentului ci o arunca mai degraba in coltul destinat literaturii minore), Mary Shelley isi acorda suficient timp ca sa ne prezinte personajele cu aspiratiile si dorintele lor si relatiile construite minutios, ce pot trece de la cea mai fierbinte ura la cele mai adanci sentimente de admiratie si devotament: Lionel, naratorul, sora lui, Perdita, fratii Adrian si Idris, copiii ultimului rege al Angliei, si Raymond cel ghidat de pasiuni si ambitii. Si cand am spus "pasiuni", e cazul sa accentuez ca sunt de-alea mistuitoare, din vremea cand "nebun de dragoste" nu era o figura de stil, cand se suferea pentru o idee sau pentru o alegere, profund si dureros. Un aer bolnavicios-tensionat pluteste asupra eroilor, insa haosul se va dezlantui cu putere in cea de-a doua parte, odata cu aparitia ciumei, cand pana si clima se schimba: urmeaza ani cu ierni geroase iar marile incep sa fie agitate de furtuni cumplite.
Am gasit idealismul din carte usor desuet si naiv citind, de exemplu, despre osti care isi arunca armele in urma unui discurs mobilizator si se infratesc impotriva flagelului, dar este atat de in spiritul timpului! Nu ma puteam opri sa nu zambesc la anumite scene ce sunau un pic pompos pentru un cititor de azi, insa lectura m-a prins. La inceput, frematam de nerabdare sa se intample, sa vina epidemia, dar dupa primele vreo cincizeci de pagini uitasem ce asteptam si m-am lasat in voia eroilor, a jocurilor amoroase si politice, am capatat incredere in autoare si m-a absorbit atmosfera cartii.
Este cazul sa ma opresc aici, sa nu descurajez tinerii cititori neinteresati poate sa afle in ce masura se regasesc in personajele cartii portretele poetilor Byron si Shelley (sotul autoarei), acei cititori pentru pentru care surorile Brontë, George Eliot sau Anthony Trollope sunt doar niste nume, mai atrasi de cartile cu adolescenti si vampiri ai epocii contemporane decat de romane "expirate" de acum 200 de ani.
De ce sa cititi Mary Shelley? Pentru ca veti avea surpriza sa descoperiti o trendsetter cu o influenta enorma asupra pop-culture-ului si pentru ca le veti putea povesti apoi in cunostinta de cauza prietenilor despre primul scenariu post-apocaliptic al literaturii moderne (daca vreti mai mult in domeniu, puteti sapa dupa aceea mai adanc, pana la Ghilgames). Nu a impus doar o figura legendara a genului horror, ci si tematica exterminarii vietii planetare, atat de uzata de vreo jumatate de secol incoace in carti si mai ales in cinematografia hollywoodiana. Desi nu are spiritul de anticipatie de care vor da mai tarziu dovada Jules Verne si Asimov, este vizionara prin introducerea in literatura a tuturor locurilor comune folosite in scenariile catastrofice, inclusiv acela ca eroii sunt incredibil de stupizi. Daca iarna este perioada cand epidemia nu se manifesta, cand totul e inghetat, credeti ca se gandeste cineva sa-si croiasca drum spre o insula izolata si rece precum Islanda ori macar spre Scandinavia? Nuuu, evident ca apare ideea "salvatoare" ca nordul nu este o regiune propice dezvoltarii speciei umane si toti englezii supravietuitori trebuie sa porneasca haihui prin Europa, in cautarea unui paradis cald si primitor :).
Mary Shelley este un pas inapoi, spre cautarea radacinilor culturii pop, dar si un pas inainte in cultura personala, deschizand o poarta spre o literatura ce ar putea parea, vazuta de la inaltimea secolului 21, indepartata si prafuita, dar ar fi pacat sa credeti asta. Daca ii treceti pragul, poate o sa vreti sa vizitati mai mult din acea lume plina de idealuri, cu reguli de conduita stricte, unde nimic nu vine de-a gata, ci totul se obtine prin perseverenta, suferinta si virtute.

luni, 8 septembrie 2014

Baiatu' mamii


Elling (2001)

Printr-una din acele coincidente ce vin pe cai necunoscute, s-a intamplat ca in aceeasi zi sa cumpar cartea lui Ingvar Ambjørnsen, Vedere spre paradis (ma dusesem glont sa-mi iau o carte de un autor norvegian, ca n-am habar ce se mai scrie zilele astea prin nordul Europei in afara de romane politiste cu substrat politic) si sa vad filmul facut dupa un alt roman de-al lui, abia dupa vizionare am vazut ca scenariul ii apartine. Cu ocazia asta, am aflat si ca ar fi vorba despre o tetralogie. Volumul publicat la editura All e primul din serie, filmul este ecranizarea celui de-al treilea.
Din fericire, nu se bazeaza pe actiune, ci pe un personaj, asa ca nu se pierde nimic daca incepeti cu filmul. Singurul posibil dezavantaj este ca, atunci cand voi ajunge si la carte, Elling mi se va asocia mereu cu imaginea actorului Per Christian Ellefsen, totusi nu cred ca-i un lucru rau. 
Nominalizatul la Oscar pentru film strain in 2001 are in centru viata unui barbat care a trait pana la 40 de ani cu mama lui, intr-o totala dependenta. Dupa moartea ei, Elling cel anxios este preluat de serviciile sociale si internat intr-un sanatoriu unde il are coleg de camera pe Kjell Bjarne (Sven Nordin), un vlajgan cu minte putina, obsedat de sex. Dupa doi ani, considerandu-se ca ar putea sa se integreze in societate, statul le ofera un apartament in centrul Oslo-ului (sa tot suferi de anxietate in Norvegia daca asta e procedura!), pentru a incerca readaptarea la o viata normala. Pentru un om care se teme si sa traverseze strada singur pana la magazinul de la colt, fiecare pas in noua viata este unul extrem de dificil. Dar filmul trateaza cu umor si empatie aventurile celor doi prieteni - si cand spun "aventuri", ganditi-va ca doar simplul fapt de a da un telefon sau de a raspunde cand suna cineva la usa sunt pentru Elling o provocare. 
Daca la inceput Elling si Kjell Bjarne pot parea putin exagerati, scenariul este consecvent si cei doi ajung sa fie convingatori in excentricitatea lor, desfasurandu-se pe ecran cu naturalete si spontaneitate. Sunt doi prieteni cu probleme, insa functioneaza bine impreuna, fiecare devenind pe rand receptorul imperturbabil al tensiunilor celuilalt, capabil sa-l linisteasca si starneasca amuzamentul spectatorilor. Impreuna, ei sunt "Oslo Rescue Team", super-eroi anonimi ce lupta cu ezitarile si temerile proprii pentru a-i ajuta si pe cei din jur.
Cast-ul mai cuprind doar trei alte personaje mentionabile, o femeie gravida, lucratorul de la serviciul social ce se ocupa de cazul lor si un poet candva celebru. Dar filmul e viu, fara timpi morti sau spatii ramase neumplute, cu o atmosfera pozitiva ce-ti aduce zambetul pe chip. 
Minimalist ca resurse (filmarile desfasurandu-se mai mult intr-un apartament si in cateva locatii reale din Oslo, incluzand supermarketul si restaurantul), isi gaseste tonul si ritmul potrivite pentru a ne vorbi despre curaj, prietenie, cautarea vocatiei si depasirea propriilor bariere mentale, un ton cald si amuzant, cu replici memorabile si cu secvente care starnesc rasul. Cum sa nu te amuze cand cei doi, admonestati pentru factura prea mare la telefon dupa ce Kjell Bjarne descopera liniile erotice, fac o vizita "culturala" de noapte in parcul Vigeland pentru domolirea impulsurile sexuale?! E o scena care reuseste sa nu cada in ridicol si grotesc, pentru ca reactia blandului urias are ceva din puritatea si bucuria unui copil ce descopera o jucarie noua. 
Pentru ca filmul mi-a placut, ma intreb la final: o merita vazuta piesa de la Teatrul de Comedie, daca mai e in programul viitoarei stagiuni? N-am gasit nici o cronica entuziasta, dimpotriva, un personaj important pare sa lipseasca din distributie si, in plus, ezit sa suprapun peste prestatia lui Per Christian Ellefsen pe aceea a lui Marius Florea Vizante (singurul rol care mi-a aratat ca mai exista sperante sa nu fie un actor foarte slab este cel din Restul e tacere), mi-e teama de overacting, dar parca tot ma roade curiozitatea. 

Disclaimer: sa nu aud pe cineva ca nu stiu forma de genitiv a substantivului "mama" :P

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Case

Casele vietilor noastre

"Sunt in aceasta carte case triste si case care privesc lucrurile cu umor, sunt case galagioase sau linistite, sunt case fricoase, neastamparate sau batranicioase. Sunt case care au istorie si, uneori, fac istoria. Sunt, adesea, case care au rezistat vremurilor si care i-au ajutat pe oamenii din ele sa reziste", noteaza Ioana Parvulescu in prefata antologiei unde scriitori, arhitecti, traducatori rememoreaza casele ce i-au adapostit de-a lungul vietii. 
Daca, din pacate, cei mai multi conationali sunt interesati de cum se mai imbraca nu stiu ce "vedeta" sau ce masina si-au mai luat ori cum si cu cine se mai fandosesc, intr-o lume ideala eu as vedea articolele adunate in aceasta culegere drept cele mai fierbinti dezvaluiri, capul de afis al unui tabloid, genul de intimitate in care iti face placere sa intri, cea a adevaratelor vedete. 
Cand ma duc la cineva in casa, primul loc spre care imi indrept privirile curioase este intotdeauna biblioteca. Apoi nu pot sa ma impiedic sa nu observ cum este decorata si ochii mi se opresc de obicei asupra genului de fleacuri fara utilitate practica: vreo colectie de minerale, un tablou sau o jucarie, o decoratiune, lucruri care ma intriga, dau dovada de creativitate, imi trezesc curiozitatea, chiar daca nu-s mari opere de arta. 
In cartea de fata, unii autori ne introduc asemenea unor bune gazde in intimitatea lor, altii ne tin la poarta, in fata curtii, sa ne depene amintiri cu parfum de epoci apuse, plecand apoi cu senzatia ca a fost o vizita reusita, iar altii ne opresc politicos in prag, hranindu-ne mai mult cu consideratii generale despre influenta mediului de viata asupra evolutiei personalitatii. Nu stiu daca in cercul vicios al caselor si personalitatii cele dintai o modeleaza pe cea de-a doua sau, inconstient, tu, locuitorul, alegi (atunci cand o faci, cand nu ramai in locuinta parinteasca) o casa potrivita nevoilor si aspiratiilor tale, dar un lucru stiu sigur: desi stau la bloc, in interiorul meu nu traieste un "maidanez cantator de manele", cum spune Andrei Plesu despre "blocatari". Daca ar fi un caine, sigur n-ar fi maidanez, ci unul pe care l-as adopta si iubi, iar manele n-ar canta, poate doar ar scanci trist de dor de libertatea din afara celor patru pereti. Prefer sa cred ca adapostesc, de fapt, o pasare gata sa se desprinda, sa cutreiere prin lumi vazute, auzite sau citite si apoi sa se intoarca in cuibul ei, cu rol pur functional. Casa mea ideala ar fi probabil un camper (in lipsa unui iaht), sa pot cutreiera tot pamantul de la nord la sud si de la est la vest, evitand cu grija Rusia (din antipatie) si tarile musulmane (din motive practice  descurajante pentru hoinarit), sa schimb peisajul ori de cate ori imi doresc. Cel mai apropiat de aspiratiile mele l-am simtit pe Radu Paraschivescu, are acelasi neastampar, acelasi dor de duca. Nu m-am atasat de nici una din cele 6-7 case pe care le-am schimbat de-a lungul timpului, doar de anumite obiecte sau momente traite acolo, ramase in urma si incremenite in timp, ori de un peisaj ce se deschidea in fata. Daca ar fi sa-mi parasesc locuinta actuala, as tanji doar dupa umbra copacilor din fata balconului, dupa ciocanitoarele sau gaitele ce le mai dau ocol, dupa cei doi gugustiuci care vin sa-i hranesc atunci cand ma vad la geam, dupa acele trei-patru zile cand pandesc  corcodusul pentru a prinde exact momentul cand explodeaza bobocii si se transforma in flori, moment cand imi decretez oficial starea de primavara. Si poate dupa linistea zonei, dupa izolarea in care traiesc de mai bine de 15 ani, fara sa cunosc in blocul de 10 etaje mai mult de doi-trei vecini de palier si inca vreo 2 posesori de caini, intalniti in parc prin forta imprejurarilor. 
Ma incanta imaginea caselor cochete interbelice cu mansarda in care traiesc multi dintre autorii ce semneaza antologia, mi-ar placea sa locuiesc pentru o vreme in hambarul transformat de Ana Blandiana in birou de lucru, dar nu am nici veleitati agrare, nici de trai intr-o comunitate intruziva, iar zgomotul marilor artere de-a lungul carora sunt insirate multe din acele case frumoase imi da fiori de groaza, indiferent in cate straturi de termopan mi-as inveli urechile. Cum traiesc de obicei dupa ora Canadei, m-ar ucide sa nu fie liniste dimineata, pe la 11-12, cand mi-e somnul mai dulce.
Revenind la carte, nu este doar cu/despre case, ci despre o intreaga epoca si oamenii ei, personaje pitoresti sau grotesti, evocate cu nostalgie sau umor. Unele amintiri sunt invaluite in aura copilariei si recreeaza un moment de magie pastrat peste ani. Altele readuc in memorie tensiunea apasatoare, incordarea epocii comuniste, cand fiecare ciocanit in usa in miez de noapte putea insemna o vizita a Securitatii. Multi autori au trecut prin experienta locuitului in comun dupa nationalizare si majoritatea pune accent pe simbioza creata intre locatar si spatiul locuit. Hmm, care simbioza?! Aceea dintre canar si colivia lui, cred eu, oricat de zugravita, aranjata si poleita cu vise mi-ar fi cusca, e pana la urma doar un dormitor, simt mai mereu nevoia sa-mi intind aripile si sa pornesc departe, cat mai departe, mai ales ca obiectul principal de atasament, biblioteca, poate fi luat pe o tableta oriunde.

vineri, 5 septembrie 2014

Traversarea noptii

Gabriel Osmonde - Alternastere 

O "viata moarta" este transformata din momentul cand un sinucigas ghinionist intra in contact cu Fundatia Digggers si ajunge intr-un misterios sat din inima continentului australian, plin de bizarerii menite sa-i cauzeze desteptarea lenta din indelungata somnolenta a vietii. 
In locul unde "traversarea noptii devine posibila", eroul este pus in fata unor imagini care la inceput par sa nu aiba nici o noima, dar capata treptat inteles. Fiecare, in felul lui relativ si partial, se poate simti util, si pictorul care isi picteaza tabloul, si stergatorii de tablouri aflati de cealalta parte a zidului, si copiii orfani ce construiesc picioare de mese pentru ca noaptea profesorul lor sa le arda. Numai vederea de ansamblu a ambelor parti ofera o imagine a absurdului gesturilor lor. Si aceasta perspectiva din afara genereaza nasterea alternativa, dreptul de a fi in alta parte, de a iesi din ritmurile impuse ale vietii, salvarea propusa de soteriologia lui Godb. Doctrina lui porneste de la ideea ca fiecare are parte de o nastere biologica - agregatul format din cele 20-30 de mii de zile (stiati ca doar atatea are viata unui om? 30 de mii pentru situatia optimista de 84 de ani!) - si apoi de una sociala, ce incepe cu initierea profesionala, sexuala, angrenarea in rutina. Cea de-a treia, o lume inaccesibila multora, este capacitatea de a trai in alta parte decat in propria viata, o tema cu radacini inca din Testamentul francez, unde aparea o scena in care timpul pare sa se opreasca in loc intr-un fel irepetabil.
"Ai putea sa ti-i imaginezi pe Hitler sau pe Stalin oprindu-se pe malul unui rau, intr-o zi de toamna, privind curgerea apei, trecerea norilor, simtindu-se singuri, straini in lumea asta? Ai putea sa le acorzi posibilitatea unui asemenea moment?" Da, problema mea cu cartea este ca pot. Asa cum, vorba cantecului, "nu e om sa nu fi scris o poezie", tind sa cred ca la baza avem cu totii aceleasi nevoi, si escapismul, dorinta de oprire din goana agitata dupa bani sau putere, oricat de obsedanta ar fi, este una dintre ele. Oricine o intrezareste, macar o data. N-o fi asa, dar asta e senzatia mea, drept pentru care toata povestea cu alternasterea mi-a sunat cam patronizing, ca si cum ar fi vorba despre un cerc al initiatilor inaccesibil muritorilor de rand, cu iz de manual de spiritualitate orientala pe intelesul omului modern, in care ni se flutura prin fata ochilor felurite aspecte ale moralei, sexualitatii, ecologiei, nu atat de revolutionare sau originale cum le considera unii.
Filmele proiectate in cadrul fundatiei sunt scurt-metraje asemanatoare celor in ralenti de prin muzeele de arta contemporana, avand ca subiect rutina vietii, miscarile mecanice, acele filmulete ce nu reusesc mai niciodata sa-mi transmita tensiunea angoasanta, le privesc ca pe o ciudatenie artificiala, dar inglobate in povestea lui Makine-Osmonde capata o noima si un grad de digerabilitate mai mare. Poate pentru ca receptez mai bine cartile care-mi spun "ce viata de cacat ai" decat filmele cu acelasi subiect, o spun intr-un mod mai prietenos, mai empatic. Ori poate faptul ca am citit-o intr-un moment de gratie, in mijlocul paradisului nordic, m-a facut sa ma detasez, intr-o lume unde nu se aplicau legile rutinei, totul era nou si frumos, ochii si urechile larg deschise incercau sa inregistreze fiecare imagine, fiecare zgomot, asa ca punctul de pornire al cartii mi s-a parut o prostie.
Am citit ulterior si Lucrarea iubirii, cu speranta ca Alternasterea e doar un derapaj. E mai rau decat mi-am imaginat, acolo se naste Bôlos si este introdusa ideea femeii cu corpul extrem, aparitie repetitiva pana la obsesie, acolo germineaza gandul unei fratii a inadaptatilor social, e ca un fel de schitare a proiectului cartii de fata.
Un lucru care ma deranjeaza la multi reprezentanti considerati de frunte ai literaturii franceze contemporane  apare si aici: nu fac un subiect tabu din sex in literatura, da-s prea multi francezii astia freudieni care pun sexul, in toate formele, pozitiile si orificiile posibile, la baza dezvoltarii romanelor, nu cu rol de argument, ci de motiv central, punct de plecare sau de sosire, serios, a devenit o particularitate nationala si-i face prea previzibili.
Sa nu intelegeti ca ar fi o carte prost scrisa, asta m-a si ajutat s-o termin, m-a luat valul frazelor frumos aranjate si m-a scos la liman, imi pare doar teribil de rau ca Makine nu-si pune talentul in slujba unei cauze mai bune. Sau Osmonde, care a incercat sa se alternasca, asumandu-si o a doua identitate literara, din fericire nu l-a tinut prea mult. Deocamdata, raman la Makine cel inspirat de istorie, acolo unde tonul justitiar si raspicat cu nuante livresti isi gaseste mai multa justificare si originalitate decat in bovarismele filozofice. Au ceva rusii cu dedublarile, ma bucur ca aici secretul nu a fost la fel de durabil si de succes ca la Gary/Ajar, singurul scriitor laureat al Goncourt-ului de doua ori, unde avatarul a reusit sa devore identitatea pana la anihilare, sper ca faza de personalitate multipla sa se fi incheiat si din ea sa se intoarca doar Makine, fara Osmonde. Daca nu, voi gusta din mar doar jumatatea dulce si parfumata, o voi evita pe cea otravita cu ademenirea ei spre neant, il voi citi in continuare cu multa placere pe unul, il voi evita pe celalalt.

miercuri, 3 septembrie 2014

Odiseea moderna


Manuel Vincent - Glasul marii

Sa fi fost mai bine sa-mi ascult primul instinct si sa nu cumpar o carte a carei coperta promitea siropel pentru domnisoare visatoare? Ce poate fi mai kitch decat un cuplu mergand pe malul marii spre asfintit, tinandu-se frumusel de mana?! M-am razgandit la vederea numelui unui alt autor spaniol ce-si astepta cuminte randul sa-l descopar, mai ales ca editurii Univers ii datorez intalnirea cu un scriitor ce a intrat ca o mare surpriza in top zecele personal, Javier Marías. Apropo de care fac o paranteza sa-mi spun un ofofof, poate vede cineva cu vreo putere de decizie prin planurile editoriale de la Univers sau Polirom, editurile care-l traduc la noi: ma uit cu frustrare pe raftul unde zace de cativa ani volumul 2 din trilogia "Chipul tau, maine". Pe primul, "Febra si lance", nu l-am mai gasit nicicum si site-ul Polirom spune ca-i epuizat iar cel de-al treilea am impresia ca nici nu s-a tradus si nu stiu daca intra in planurile de viitor. Sa citesc "Dans si vis" cel singurel si stingher ori o fi mai bine sa mai astept sperand ca rabdarea imi va fi recompensata? Din aceasta dilema nu pot sa ies :).
Revin insa la cartea de fata. Inceputul era plin de promisiuni, mi-a atins o coarda extrem de sensibila, aceea ce rezoneaza la proza sud-americana, amintindu-mi de o povestire a lui Marquez, in care cel mai frumos inecat din lume poposeste intr-un sat de pe tarmul Marii Caraibelor. Un alt inecat misterios ajunge aici pe o plaja spaniola. Poate mi s-au ridicat mie asteptarile pana la cer si inapoi, insa Manuel Vincent nu este un al doilea Marquez, nici un al doilea Camus, desi Circea, localitatea ce poarta in nume rezonante ale mitologiei grecesti (de care se abuzeaza in tot continutul) are ceva din verile inabusitoare ale Oranului, cu miros de portocali si briza sarata.
Impresiile mele despre o carte pot fi pozitive sau negative fara rezerve, pozitiv-negative (nu-mi place, desi o consider bine scrisa, am un exemplu pentru data viitoare) si negativ-pozitive (imi place, desi e slaba, asa zisele "placeri vinovate"). In cea din urma se incadreaza cartea de fata, pentru ca imi atinge niste afinitati personale si literare. Este cheesy as hell, de la coperta pana la ultimul rand, dar cum sa nu-mi trezeasca interiorul stancos al continentului nostalgia Cretei cu satucele ei izolate pierdute intre coline sterpe? Si cum sa nu vibrez imaginandu-mi ca poate satul abandonat in ruine pe care l-am descoperit intr-o zi torida printre dealuri ar fi putut fi, daca l-as fi privit cu alti ochi, un sat viu, in care oamenii cu chip de leu isi primesc oaspetii cu flori?! Mai ales ca nu era foarte departe de Spinalonga, insula din apropierea Cretei transformata pentru o vreme in colonie de leprosi. 
Dar sa ma intorc la Spania lui Ulises Adsuara al nostru, profesorul de literatura greaca si latina care, asemenea predecesorului mitologic sau tonilor, porneste intr-o lunga pribegie din care se intoarce. "In carti, moartea este doar o calatorie", spune la un moment dat o ghicitoare. Asa este si in cartea de fata, o calatorie ce se transforma intr-un naufragiu, incepand cu momentul cand protagonistul revine la mal, mort, la zece ani dupa disparitia sa, imbracat cu hainele din ziua nuntii, purtand intr-un buzunar un desen in carbune facut de vechiul sau prieten si un pasaport grecesc. La scurt timp si Martina, fosta lui sotie, este adusa in golf de ape, imbracata cu rochia de mireasa purtata la nunta lor. Si daca s-ar fi pus punct aici, as fi ramas cu o povestire intriganta, pe care as fi considerat-o tributara lui Marquez, dar frumoasa. Din pacate, mai urmeaza vreo 300 de pagini care au cam reusit sa-mi strice impresia de inceput.
Cum si-o fi cucerit Ulise cel tanar viitoarea sotie, Penelopa, in absenta versurilor parintelui sau literar Homer sau ale lui Vergiliu? Ce s-ar fi intamplat daca, la intoarcerea acasa, acelasi Ulise ar fi constatat ca Penelopa s-a casatorit cu cel mai bogat pretendent la mana ei? Sunt exercitii de imaginatie care au o legatura cu cartea... Totul te trimite la referinte din literatura clasica greaca si latina, un condiment destul de bun pentru a da cititorului impresia de deschidere a orizonturilor literare... Din pacate, autorul recurge prea usor la arsenalul facil si neveridic al cliseelor literaturii romantioase: fata saraca si inculta este atrasa de creier, nu de bani, ca si cum poemele clasice cu valente afrodisiace ar fi ingredientul principal intr-o alchimie a trupurilor ce functioneaza in ciuda faptului ca sunt despartite de orice altceva: intelect, aspiratii si chiar moarte. De indata ce creierul dispare din peisaj, nu sunt prea multe ezitari pentru ca fatuca sa se orienteze spre "ochiul dracului" pana ce alti ochi, din pietre pretioase, ai unui peste adus de o fantoma revenita din morti, ii vor retrezi vechile nostalgii si pasiunea. Mai adaugam si fascinatia pentru eroii hollywoodieni impinsa pana la nebunie, legendele marinaresti menite sa sporeasca misterul si sa sublinieze clar, in bold, destinul eroului, si avem intreg arsenalul facil folosit sa creeze tensiune, asteptari, curiozitate.
Cu toata oroarea mea pentru pretiozitatea afisata in exploatarea clasicismului, desi nu e ceva ce as vrea sa citesc prea des, nu regret timpul petrecut in compania ei, o contributie o are si starea de vacanta, care mi-a aranjat astrele in armonie cu atmosfera solara a romanului, odihnitoare si prietenoasa. Daca ramaneam doar cu o colectie de misterioase povestiri marinaresti si cu o atmosfera, ar fi fost o carte mult mai buna. Asa, nu pot sa fac abstractie de stereotipuri si de vocalizele suparatoare ale lui Julio Iglesias cel dulceag, ma bruiau pe fundal incercand sa-si susure neaparat povestea de dragoste.

marți, 2 septembrie 2014

De o parte si de alta a podului


Bron / Broen (2011, 2013, 2015)

Nici nu-mi mai aduc aminte cand am scris ultima oara despre un serial, nu se intampla prea des. Dar simt ca filmul asta ar trebui sa fie mai cunoscut, mai apreciat, mai vizionat. Lucru destul de greu de facut din moment ce multi dintre cei interesati vor fi vazut deja remake-ul american, The Bridge, care am inteles ca nu e prea rau, ori pe cel franco-englez, The Tunnel
In versiunea originala, cea danezo-suedeza, pe podul Oresund, ce leaga Copenhaga de Malmö, cadavrul unei femei este gasit exact pe granita, jumatate in Suedia, jumatate in Danemarca. Cand politia incearca sa-l ridice, constata ca de fapt sunt doua bucati de victime, partea din Danemarca apartinand unei politiciene suedeze, cea din Suedia unei prostituate daneze. Asa incepe o complicata investigatie, in care cele doua servicii de criminalistica se vad silite sa coopereze. Pentru ca fiecare are protocoalele si regulile proprii, munca in echipa nu este una usoara, cu atat mai mult cu cat cei doi politisti insarcinati cu cazul sunt un detectiv danez (interpretat de Kim Bodnia, pe care l-am mai vazut in I Kina spiser de hunde) si o suedeza, Saga Norén (interpretata de Sofia Helin, o actrita pe care nu o cunosteam pana acum, dar care face un rol excelent, trebuie vazuta!). Ancheta se va complica si ramifica tot mai mult, implicand aspecte din sfera sociala, precum inegalitatea, vagabondajul, eco-terorismul, pentru a vira apoi intr-o directie neasteptata. Dupa treisprezece luni de la cele petrecute in primul sezon, Saga si Martin, cei doi detectivi, sunt iar adusi impreuna de un caz: un vas fara echipaj, cu trei suedezi si doi danezi inlantuiti in cala, se izbeste de piciorul podului si o noua investigatie se deschide. Ranile trecutului persista si multe se schimba.
Sa va spun acum ca nu ma omor eu dupa genul politist. Nu am vazut decat trei alte seriale ce au tangenta cu el, True Detective, Dexter si Breaking Bad. Mi-au placut, mai mult pentru constructia personajului principal decat pentru scenariu. Bron, in schimb, evita locurile comune ale genului, pune accentul pe diferente, le trateaza cu umor si auto-ironie, fie ca e vorba de doua sisteme de lucru diferite sau de personajele principale, atat de opuse. 
Martin si Saga au o chimie excelenta, dar atipica. Nu veti gasi nimic din obisnuitele clisee ale atractiei exercitate asupra barbatului de politista sexy, tot timpul in pantaloni de piele, comunicarea dintre ei nu are nici urma de flirt, chiar daca doi discuta si despre sex, si asta pentru ca Saga este altfel, va veti prinde destul de repede vazand filmul in ce fel, este suficient sa amintesc ca principale trasaturi nesiguranta emotionala si absenta oricarei empatii cu ceilalti. In ciuda aspectului de care nu se preocupa deloc, umbland mereu cu aceleasi haine, nemachiata, ciufulita, cu o cicatrice vizibila, nu ai cum sa n-o iubesti pe Saga. Gandindu-ma la rolul ei, cred ca un singur actor poate concura performanta Sofiei Helin, Dustin Hoffman in Rain Man. In acelasi stil natural, fara exagerari, se incadreaza si interpretarea actorilor secundari. 
Evolutia scenariului e  imprevizibila, complexa si credibila, imaginea e naturala, lipsita de efectele speciale, de filtrele de culoare menite sa infrumuseteze cadrul. Cu replici inspirate (fiecare personaj / actor vorbeste in limba lui, unele particularitati lingvistice sunt mai usor de sesizat, pe altele le subliniaza chiar eroii si cele mai multe imi scapa, din pacate), ce stiu sa alterneze momentele de tensiune cu umor, filmul ne poarta printr-o multime de subiecte de actualitate, de la relatiile de cuplu si cele dintre parinti si copii la teme legate de injustitia sociala, politica, xenofobie sau poluare. Este interesant pe mai multe planuri si in vartejul ploturilor secundare poti sa si uiti ca urmaresti un film politist. Insa totul are continuitate, firele se leaga, deviatiile de la tema isi gasesc ratiunea si explicatiile. 
Cei doi actori principali marturiseau intr-un interviu ca scenariul este o munca de echipa. Ei, actorii, trebuie sa simta si sa rezoneze cu motivatiile personajelor, se improvizeaza pe parcurs si se analizeaza toate variantele pentru a ajunge la cea optima. Dupa cele zece episoade din primul sezon si zece din cel de-al doilea, pe Kim Bodnia nu-l vom regasi in sezonul trei, programat sa inceapa in toamna anului viitor. Se pare ca nu a fost de acord cu directia in care s-a conturat evolutia personajului sau. Ce-i drept, nici mie nu prea mi-a convenit sfarsitul sezonului doi, incepuse sa cam semene cu Walter White, cine a vazut Breaking Bad poate se prinde ce zic. Daca ar fi sa ma gandesc la un actor danez care sa-l inlocuiasca, singurul pe care-l vad ridicandu-se la inaltimea rolului si a partenerei de platou e Mads Mikkelsen, intr-un personaj ce n-ar avea nimic din Martin... Dar cine stie ce as vor scoate din maneca producatorii, asa cum este surprinzatoarea Sofia Helin.