Adieu to Old England

 

Jonathan Coe - Middle England

 

Am o slabiciune pentru acele saga de familie care stiu sa incorporeze armonios evenimentele contemporane in destinul personajelor. Cartea de fata s-a nascut din admiratia cititorilor fata de Clubul putregaiurilor si Cercul inchis, din dorinta lor de a se reintalni cu eroii. A fost una din fericitele conjuncturi cand perceptia publicului influenteaza alegerea autorului de a completa seria cu un al treilea volum, pe care la inceput nu avea intentia de a-l scrie. Orice cerc inchis se poate redeschide peste ani... Evident ca se poate citi si ca un roman de sine statator, dar eu am simtit nevoia sa ma intorc putin la cele doua titluri mentionate, sa-mi reimprospatez amintirile in privinta adolescentilor din anii '70-'80, deveniti maturi la granita dintre milenii, care acum au vreo 50 de ani si si-au urmat destinul firesc, sa imi amintesc, de exemplu, de ce nu-si vorbeau fratii Trotter. Viata a trecut mai departe peste protagonistii trilogiei, au sau nu copii, au suferit pierderi personale, au avut impliniri sau esecuri profesionale, au trait. Si acum Coe ii resusciteaza intr-un nou context pentru a ne oferi un alt roman, unul ce reda minutios confuzia si spiritul de "indecizie radicala" al unei epoci. Pentru ca, ati ghicit, ne pregatim de Brexit. 

Ca si in cazul celui mai recent roman al lui McEwan, Coe se orienteaza asupra evenimentului britanic al ultimilor ani, insa fara a recurge la parabole, ci luand direct pulsul natiunii ("Acum cativa ani ne simteam bogati. Acum ne simtim saraci", spune un personaj) pentru a radiografia impactul direct, individual, modul in care se naste si se dezvolta un curent de opinie, pe parcursul a 8 ani, intre 2010 si 2018. Este relevant in context sa amintesc coloana sonora ce ne insoteste la primele pagini ale cartii si o inchide simetric, asigurata de o cantareata de folk, Shirley Collins, Adieu to Old England, o evocare nostalgica a unei Anglii demult disparute. Considerand ca e un cantec scris in  anii la care se raporteaza amintirile unora dintre personaje, ne dam seama ca nostalgia nu se sfarseste niciodata, ca va exista mereu un "pe vremea mea" generic, cand era intotdeauna mai bine. Nimic nou sub soare, mergem inainte privind inapoi.

 La 50 de ani, Benjamin tocmai s-a mutat intr-o moara reamenajata, departe de trepidatia vietii la oras,  continua sa scrie si nu vorbeste cu fratele sau, Paul, este apropiat de sora sa Lois si de nepoata Sarah, cea care va fi la un moment dat obligata sa-si abandoneze cariera universitara in urma unui scandal. Pe fundalul vietii tuturor acestor personaje se desfasoara, in trei parti intitulate "Vesela Anglie" (pana in 2014), "Anglia profunda" (inainte de 2017) si "Vechea Anglie"(2017-2018) istoria reala, fie prin intermediul personajelor intrate in politica sau jurnalism, fie pe un ecran, in fata caruia ia loc intreaga natiune, ca de exemplu la deschiderea Jocurilor Olimpice sau la jubileul Reginei. Am mentionat titlurile celor trei parti pentru ca ele nu sunt intamplatoare, reflecta cumva directia in care se indreapta Anglia. Rezultatul deciziilor individuale sau politice il stim de-acum cu totii.

Nu stiu cat de interesanta este cartea pentru britanici, ca parte activa a propriei istorii recente, tind sa cred ca a fost scrisa cumva mai mult pentru cei din afara insulei, ca o justificare (scuza?), aducand perspective noi ale impactului pe care unele decizii le pot avea, ale modului cum ele rezoneaza in constiintele individuale, reflectand o societate divizata, in care protestele si violentele de strada incep sa ridice ziduri impenetrabile si sa impinga o tara intreaga spre autoizolare. Din ce am desprins eu, exista cateva motive clare ce au dus la rezultatul cunoscut al votului: 1. birocratia europeana complicata in relatiile de afaceri; 2. ceea ce o parte din englezi au considerat tirania corectitudinii politice; 3. sentimentul ca UE este nedemocratica si ca Germania ia de fapt toate deciziile importante; 4. prea multi emigranti din estul Europei (sunt numite Polonia si Romania) care duc la scaderea salariilor; 5. austeritatea impusa de guvernul Cameron (cu nostalgii ce se indreapta, in mod curios, spre vremurile unui alt guvern auster, Thatcher). 

Toate acestea au stat la baza unei campanii castigate cu sloganuri, emotii si specularea prejudecatilor, creand conflicte uneori in cadrul aceleiasi familii. Intr-un ultim gest civic, un personaj da un vot pentru "binele" urmasilor, chiar si atunci cand ei vad binele intr-un mod total opus, cu inflexibilitatea varstei ce considera ca experienta de viata ii da luciditatea si intelepciunea de a face alegerea corecta. 

Personajele lui Coe capteaza ingrijorarea si preocuparile unui intreg popor cu umor si sarcasm. Situatiile in care sunt puse au uneori o latura absurda si comica, precum aceea a scriitorului (fictiv) premiat cu Booker Lionel Hampshire ajuns sa citeasca pe o nava de croaziera. Nu este o carte politica, desi Brexitul pluteste asupra ei, dar e foarte interesant de vazut cum deciziile politice marcheaza vietile individuale. Este mai mult un volum despre vieti traite intr-un anumit context social ale unor protagonisti priviti cu afectiune si umanism, intr-un cadru de dezorientare si descumpanire totala. Il recomand calduros, preferabil dupa lectura celor doua volume amintite la inceput, pentru a intelege mai bine contextul in care se construiesc relatiile dintre personaje, referintele la o alta perioada a vietii, cea desfasurata intr-o Old England deloc lipsita de propriile-i momente agitate.

Exercitiu de admiratie

  

Jose Luis Peixoto - Autobiografia 

Atunci cand in 2003 una dintre trupele mele preferate, Moonspell, scotea unul din albumele mele preferate, The Antidote, il insotea o carte-sora, de un anume José Luis Peixoto. Fiecare dintre cele 10 piese ale albumului isi regasea corespondenta in carte, alcatuind impreuna 10 capitole ce intregeau atmosfera sumbra si poetica a muzicii, pastrandu-i spiritul, redand percutant senzatiile de frica, disperare, angoasa. Este singura colaborare de acest gen de care stiu (cel putin pe felia muzicala ce imi este aproape), al carei rezultat m-a incantat atunci. Au trecut anii, s-au publicat si la noi Nici o privire, Cimitirul de piane, Saramago insusi (unul din idolii mei literari) l-a remarcat pe acest autor pentru care avea multa admiratie, considerandu-l la vremea aceea marea speranta a literaturii portugheze. Intre timp speranta a crescut, Maestrul s-a mutat in amintiri si in istoria literaturii si a venit timpul ca discipolul sa-i aduca celui care a contribuit la formarea sa literara un omagiu. 

Poate este riscant sa o denumesc o carte omagiu, pentru ca nu este doar atat si nu este un omagiu tipic, laudativ, nu da nicidecum senzatia unei veneratii coplesitoare, ci a bucuriei de a impartasi o felie de timp in lume cu Saramago, de a-i citi cartile, de a il intalni. Sa va spun mai intai ce nu este cartea: nu este o autobiografie, in sensul traditional in care am putea-o intelege, nu este nici un roman propriu-zis, nu sunt memorii, desi ar putea fi, dar nu este nici fictiune deplina, desi ar putea fi. Este... altceva, acel altceva pe care tanjesc mereu sa-l citesc, unde granitele dintre fictiune si realitate se topesc si, atunci cand il intalnesc, ma entuziasmez fara rezerve, ma topesc si eu in carte. Pentru ca, asa cum vedem aici, literatura este parte din viata si viata devine literatura. 

Cursul cartii este la fel de imprevizibil ca si al vietii. Asa-zisa (auto)biografie scrisa la persoana a III-a debuteaza cu un asalt al unor barbati ce devasteaza locuinta tanarului José pentru niste datorii neplatite si, dupa ce pleaca, lasandu-l batut si cu casa distrusa, primul sau gand este ce bine ca nu il vede Saramago asa. Totul oscileaza intre un trecut si un prezent nedefinit in care pasii celor doi se intretaie in momente diferite ale existentei lor, se creeaza conexiuni, se contureaza imagini puternice, se spulbera reguli, de orice gen, inclusiv fizice, nu doar literare. 

Vedem cum tanarul José,  care la 19 ani se viseaza un scriitor de succes, il intalneste pe Saramago la o sesiune de autografe, fura un volum, este prins de librar; la 31 de ani, cand se afla in cautarea inspiratiei pentru al doilea sau roman, primeste de la editorul sau propunerea de a scrie o biografie a lui Saramago, prilej cu care cei doi se intalnesc pentru o serie de interviuri; ii regasim impreuna pentru scurt timp blocati impreuna intr-un lift... In viata, in vis, in carte, caile lor se intersecteaza, se indeparteaza, se apropie din nou. Amprenta lui Saramago asupra vietii lui José se manifesta in cele mai ciudate feluri, chiar numele lui actioneaza ca un factor de seductie asupra tinerei cu care José incepe o relatie. 

Intreaga carte pare scrisa la granita dintre palpabil si ireal, dintre concret si vis, cu fuioare de ceata ale imaginatiei ce se destrama pentru a ne readuce in realitate. Pentru ca realul si irealul devin simple conventii literare, ce se topesc una in cealalta, se dizolva, ca intr-un vis in care din cerul Lisabonei incepe sa ploua cu volume de Saramago exact in momentul cand acesta este anuntat castigator al Premiului Nobel. Timpul nu are o curgere continua, ci este alcatuit din momente, traite sau inchipuite. 

Un sinopsis al cartii este imposibil, desi am incercat sa redau cateva imagini, cateva tablouri, un pic pentru a intriga, pentru a trezi curiozitatea. Insa cartea asta nu se poate povesti, ci doar sorbi, cuvant cu cuvant. Nu este vorba (doar) despre actiune, desi avem istorii peste istorii printre istorii suprapunandu-se altor istorii, ci de un intreg imposibil de fragmentat, din care fac parte si consideratii despre viata, creatie, literatura, realitate. M-au impresionat modul in care sunt portretizati protagonistii, modul in care se construieste o proza rafinata ce m-a dus cu gandul la Manual de pictura si caligrafie (unul din multele volume ale lui Saramago amintite in carte) prin felul in care realitatea este transpusa in arta.

Totul e autobiografie, spune José. Si sunt multe piste inselatoare in carte, un joc cu cititorul, pentru ca Autobiografia e o oglinda asa cum si noi suntem o oglinda (...) Insa nu te increde prea mult in oglinzi, oglinzile distorsioneaza. Iar biografiile? Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le-au avut ceilalti despre noi. Nu exista certitudini, nici o realitate perceputa la fel de toti cei care o traiesc. Asa ca nu exista nici un drum conventional care sa duca la surprinderea esentei unei existente. Prin urmare, cel mai frumos mod in care poate fi captata este in efemerul clipelor ce o alcatuiesc, intr-un mod in care spatiile necompletate sa lase fiecaruia libertatea de a o face. Dincolo de ele, ramane un omagiu, personaje din romanele lui Saramago se plimba libere prin carte, la fel ca si imaginatia cititorului, ce-si poate urma propriul proces de creatie. Cum spune Saramago la un moment dat, cu totii suntem scriitori. Doar ca unii scriem, altii nu :).

Vederea patrunzatoare

 

 Ludmila Ulitkaia - Cazul doctorului Kukotki 

Pe la inceputul cartii, aflam cum doctorul Kukotki devine un eminent medic ginecolog inzestrat cu ceea ce el va numi "vederea patrunzatoare", o capacitate supraumana de a vedea in corpul pacientelor sale bolile ascunse, organele interne afectate. Constata ca mesele copioase, excesele bahice si relatiile sexuale ii tulbura aceasta vedere mai profunda si se hotaraste sa nu se casatoareasca, pentru a nu-si pierde darul. Ceea ce ducea spre o incercare de realism magic vireaza brusc si inexplicabil inspre realitatea bruta, in care doctorul se indragosteste, ajunge sa consolideze reputatia vodkofila a rusilor si trece prin viata intr-o lupta permanenta cu morile de vant, ale regimului stalinist (cand avortul devine nu doar in societate un mar al discordiei, dar si in familia medicului), ale existentei de sot si tata adoptiv, de prieten si specialist de renume.

Am regasit in carte placerea autoarei de a crea povesti si a le da personajelor adancime, mergand departe pe firul vietii lor, in trecut sau in viitor, interesul pentru a reconstitui o perioada ampla din istoria tarii sale, cam de o jumatate de secol, de la inceputul si pana spre anii '70 ai secolului XX. Este tabloul unei familii, dar si al unei societati. Ulitkaia are un anume gen de vedere patrunzatoare, trecand prin oameni pana in miezul istoriei, nu ezita sa-si transforme romanul intr-unul de idei, folosindu-si personajele pentru a lansa dezbateri, discutii in jurul unor teme ce tin de existenta umana, de sentimente si credinte, intotdeauna de actualitate, niciodata epuizabile. Incursiunile in timp pe urmele vietilor diverselor personaje (si nu sunt neglijate nici cele secundare, precum umila Vasilisa, credincioasa servitoare/ ajutor al familiei sau fratii gemeni Goldberg, pretendentii la mana Taniei, fiica doctorului) adauga noi straturi si tuse fotografiei unei epoci, alcatuind o imagine colorata si permanent in miscare a Rusiei, dar parca nu atat de captivanta cum am gasit in alte carti. ale autoarei.

Ritmul se dilueaza dupa prima parte, preocuparea parand a se indrepta mai mult spre concepte, chestionand moralitatea, misticismul, iubirea, libertatea de a alege a fiintei umane, tristetea metafizica a sufletului rusesc pe care se spune ca stalinismul l-ar fi mutilat iremediabil, dar mie mi se pare ca provine mai mult din vietile traite de forma, fara continut, fara bucurie. Orice moment de fericire ascunde o noua suferinta, un nou pas spre distrugere. Sunt avansate unele teorii interesante, precum cea privind eugenia: regimul comunist cu deportarile si executiile sale - se spune - a slabit fondul genetic national, privand tara de o parte a elitei sale... 

Ca roman, sunt insa cateva lucruri care l-au situat in preferintele mele destul de jos printre cartile Ludmilei Ulitkaia. M-a nedumerit si m-a intrigat chiar si titlul sec: "cazul"? nu este nici un caz, nici juridic, nici de alta natura, e doar viata in curgerea ei, ca sa nu mai spun ca in a doua jumatate a cartii personajul pretins principal trece la periferia vietii fiicei sale, Tania. Apoi ar fi partea a doua, un interludiu alegoric conceput ca un lung vis cu insertii biblice al Elenei, sotia doctorului, in timp ce mintea i se indreapta spre uitare, vis al carui sens imi scapa, si simbolic, si in economia romanului, in care nu capata ulterior nici un fel de relevanta. Din partea a treia, Tania devine personajul central si, impreuna cu ea, care pleaca sa-si cante muzica propriei vieti, intram putin in boema jazzului rusesc... 

Linia narativa nu este continua, ceea ce ar fi ajutat daca ar fi completat saga familiei, insa supranaturalul pe care il simtim la inceput este doar un parfum trecator de care Ulitkaia uita cu desavarsire, absorbita de idei mai inalte, pe care trebuie neaparat sa le aduca in discutie... Cartea asta pare sa fi vrut prea multe si se pierde pe drum in orice directie ar apuca-o, adie ca o boare pe deasupra propriilor directii de evolutie. Pana la urma, oricat de mult ar fi investit in constructia personajelor sale, vederea patrunzatoare  de scriitoare are mai mult impact cand vine vorba despre fresca sociala, decorul in care ele isi desfasoara trecatoarele existente, Rusia stalinista, ceea ce cumva dezechilibreaza balanta structurii romanului, personajele devenind pretext, facand pasul inapoi in fata masinariei sociale. Cel putin asa am perceput-o eu.

Graunte, vrabii, elefanti... si copii

Aproape 180 de copii dispar in India in fiecare zi. Nimeni nu stie daca mai traiesc, daca muncesc in ateliere textile insalubre, fabrici sau mine ori daca au devenit victimele traficantilor de organe sau ale retelelor de pornografie infantila. De multe ori, parintii insisi, coplesiti de griji si saracie, ajung sa-si vanda copiii si apoi sa nu-i mai vada niciodata. Exista cativa "elefanti" (si veti vedea de ce le spun astfel urmarind povestea muzicala extrasa din filmul despre care scriu in continuare), insa e nevoie de mult mai multi pentru ca situatia sa se schimbe radical decat de cate un Kailash Satyarthi, castigatorul premiului Nobel pentru Pace din 2014, care are o scurta prezenta in film. Despre disparitii ale unor copii din India este vorba in cartea si filmul de mai jos, destul de asemanatoare ca ton. Ambele aleg sa-si spuna povestea din perspectiva unui copil de 8-10 ani, turnand naivitate si inocenta peste amarul unor fapte ce se perpetueaza de ani buni, aducand prin privirea increzatoare si naiva a personajului lor o atmosfera dulce-amaruie celor doua, carte si film.

Deepa Anappara - Patrula djinnilor 

 

Colectia Anansi a editurii Pandora M nu inceteaza sa ma surprinda prin varietatea ei: de la poezie la memorii, de la romane cu mare succes de public la romane care ar trebui sa aiba mai multa vizibilitate si sa se bucure de mai multe interes, fiind adevarate bijuterii literare (voi scrie foarte curand despre unul, favoritul meu din colectie de pana acum), iata ca ajunge si la romane pentru copii. 

Asa am perceput eu Patrula djinnilor, ca pe o carte ce se poate cu usurinta citi la varsta la care descoperim Singur pe lume, Mizerabilii si alte romane care ne marcheaza existenta timpurie, probabil acum incluse in ceea ce se numeste literatura young adult. Plasata in atmosfera exotica indiana si inlocuind prezentele rauvoitoare din imaginarul occidental cu djinnii, creaturi malefice sau benefice ale mitologiei arabe, cartea e destul de trista, pana la urma... 

Cand mai multi copii cu varste cuprinse intre 5 si 16 ani din mahalaua unde traieste incep sa dispara, Jai, un baiat cu imaginatia starnita de serialele americane cu detectivi, porneste pe cont propriu o investigatie impreuna cu cei doi prieteni buni ai sai, intelegand inca de mic ca nu politia ii va ajuta.

Traind intr-o comunitate de la periferie, neglijata de autoritati cu exceptia momentului cand trebuie platita taxa de protectie, amenintata tot timpul cu demolarea, cu copii care incep sa munceasca la 8 ani sau mai devreme, cu neincredere crescanda intre musulmani si hindusi, Jai si ceilalti  nu par deranjati nici de smog, nici de saracie, nici de nesiguranta zilei de maine, realitatile lumii lor. Sunt copii si nu isi percep viata ca pe o povara, culegand din ea fiecare moment de minunare, completand imaginea dezolanta din jur cu puterea imaginatiei, bucurandu-se de orice maruntis si traind aventura cu inconstienta varstei in fata pericolelor, in timp ce ingrijorarea in randul parintilor creste cu fiecare noua disparitie . 

Spuneam ca este o carte trista, insa vocea lui Jai suprapune peste stratul intamplarilor din jur tonul amuzant, induiosator, construind acest paradox al realitatii grave zugravite in culori pastelate, al macabrului ca joaca...

Ceea ce a ingreunat putin lectura a fost abundenta de termeni in hindi, unii explicati la sfarsit, altii omisi cu desavarsire; unde sunt notele de subsol de altadata!? Ajunsesem sa imi pun un semn de carte la glosar, dar tot fragmenta cititul aceasta plimbare dintr-un capat in celalalt al cartii, ii lua din cursivitate. Si, ca o nota putin amuzanta, am zambit la olteneasca indienilor, cand am intalnit in traducere cuvinte ca "lubenita" si "a chiti" (pentru a impacheta, plia) le-am salutat ca pe niste vechi prieteni :).

 

 Jhalki (2019) 

Difuzat de HBO cu titlul 150 Million Magical Sparrows, filmul porneste tot de la o disparitie si de la o investigatie pe cont propriu. Jhalki este o fetita curajoasa si isteata ce-si iubeste atat de mult fratele incat in fiecare seara, inainte de culcare, ii leaga piciorul de al ei cu o carpa, pentru a nu-l pierde. Cand parintii ajung sa fie constransi sa-l vanda pentru a putea plati o spitalizare, Jhalki are un singur scop, sa-l gaseasca si sa-l readuca acasa. Ca in cantecul ce prefateaza filmul in care o mica vrabiuta poate declansa un intreg lant al cauzelor si efectelor (multe popoare au cate o melodie sau o poveste similara), Jhalki va porni pe urmele sale si nimic nu o va putea impiedica sa-si urmareasca scopul, intr-o calatorie metaforica dar nu lipsita de riscuri reale, asemenea celei din cantec, in care o mica vrabiuta da intreaga lume peste cap pentru a-si obtine bobul de grau. 

Nu neg ca atmosfera este cam dulceaga si romantizata, ca si cum festivalul Holi ar fi in India in fiecare zi, insa nu e ceva ce ma surprinde la productiile indiene, e in ton cu trendul general. Ca si in cartea de mai sus, problema sociala este diluata de privirea copilului, capata umor prin modul in care acesta interpreteaza intamplarile din jur si-si creeaza propriile repere. Daca pentru Jai romanele cu detectivi si povestile cu djinni erau cele care-i formau felul de a intelege lumea, pentru Jhalki este un spectacol din interiorul unei cutii magice cu o poveste animata. Acest strop de magie creeaza si impinge mai departe planul ei de nezdruncinat de a-si recupera fratele.

 

Cartea si filmul sunt destul de asemanatoare ca subiect si mod de prezentare, imaginea institutiilor - reprezentate in special de politia corupta - este la fel de proasta, dar isi ramifica finalul in cele doua variante posibile, filmul alegand drumul mai convenabil si mai optimist, in timp ce cartea lasa oroarea nespusa pana la capat, nu are acel elefant salvator, doar vrabiute gata sa isi puna viata in pericol pentru a gasi grauntele disparute. Daca nici unul dintre ele nu obtine adancime, o fac si pentru ca si-au ales protagonistii astfel incat sa induioseze, dar si sa atraga cat mai multi cititori/spectatori, incercand sa-si mentina tema in zona divertismentului. Nu cred sa fie un lucru rau si e nevoie de cat mai multe astfel de creatii, indiferent de valoarea lor artistica, pentru a genera atentie si a putea spera ca lucrurile se vor schimba candva pentru acei copii, ca vor ajunge sa traiasca in siguranta si in conditii de viata mai bune, ca insitutiile menite sa-i protejeze o vor face cu adevarat. Pana atunci, raman doar graunte disparute intr-un trunchi de copac, recuperate sau - de multe ori in viata reala - nu...

Muzica, rasism, muzica...

  

Ma Rainey's Black Bottom (2020)

 

Ecranizare a unei piese de teatru cu acelasi nume, scrisa de August Wilson, filmul regizat de George C. Wolfe are exact feelingul unei adaptari pentru scena. Polarizat in jurul personalitatii puternice de diva a lui Ma Rainey, "mama blues-ului", una dintre primele cantarete de culoare care a inregistrat intr-un studio profesionist, el surprinde o zi in studio, cu tensiunile si conflictele care iau nastere.

Pentru ca filmul mi-a lasat senzatii amestecate, o sa separ graul de neghina si o sa fac o lista punctuala a calitatilor si defectelor, incepand cu cele din urma, ca sa las senzatiile pozitive de lectura pentru final. 

Ce nu mi-a placut:  

 

1. Previzibilitatea. In primul rand, filmul are o structura inchegata prea ca la serbarile scolare, cand fiecare iese in fata, pe scena, si-si declama rolul. Rand pe rand, membrii trupei de acompaniament, inchisi intr-o camera separata in asteptarea vedetei, isi spun povestile de viata sau auzite, parca si vezi cum in jur se lasa intunericul si reflectorul se focalizeaza asupra unuia dintre ei pentru a-si recita monologul. Este un film prea declamativ. Am inteles ca urmeaza strict textul piesei de teatru, ceea ce inseamna ca probabil nu prea imi place piesa, nu lasa loc de subtilitati si nuante... Si tot la capitolul previzibilitate, va dati seama ca aceste povesti au in centru rasismul, nu? Nu ca nu ar fi fost o realitate a epocii, insa una prea subliniata la fiecare dialog, reiterata si revizitata, accentuand frustrarile si incrancenarea care mocnesc, o tensiune surda ce va izbucni in final intr-un mod stupid si fara legatura cu cei asupra carora se indreapta adecvarata furie.

 

2. Ritmul. Speram ca ritmul blues-ului, cu suisuri si coborasuri, cu improvizatii si floricele neasteptate, sa dea tonul filmului, dar nu se intampla. Este o singura urcare, in crescendo, o acumulare de tensiune ce incepe pentru personajul masculin principal, Levee (Chadwick Boseman, nominalizarea la Oscar post-mortem era inevitabila, ca tot vorbeam de previzibil) cu o dimineata insorita si o pereche de pantofi galbeni noi de care este foarte mandru si se termina... nu va spun cum. Nu exista variatii, nu exista improvizatii si nu exista subtilitate. 

 

3. Teatrul. George G. Wolfe se pare ca este in primul rand un regizor de teatru si asta se vede, isi pune total amprenta asupra filmului. Incearca sa rezolve din imagini, din miscari ale camerei, senzatia statica, sa aplaneze un pic diferentele dintre teatru si film, insa nu prea functioneaza, aceasta plimbare a camerei devine prea ostentativa, prea vizibila. Sa nu intelegeti ca-mi displac ecranizarile unor piese de teatru, sunt cazuri (si nu putine) cand dialogurile imbinate cu carisma actorilor dau dinamism intregii pelicule, nici nu mai simti ca totul se desfasoara intre patru pereti. Aici insa, numai cea din urma, singura, nu poate ridica textul suficient.

 

Ce mi-a placut: 

 

1. Interpretarea. Oricat de ridicat in slavi ar fi Pantera Neagra (si nu zic ca n-ar face un rol bun, dar uneori mi s-a parut amplificat, excesiv, cam Oscar bait, in special in monologul ateu; probabil elogiile sunt partial pentru interpretare si partial pentru ca despre morti trebuie vorbit de la foarte bine in sus), pentru mine starul acestui film ramane Viola Davis. Cu un machiaj ce o face aproape de nerecunoscut, un aer de matroana primadona, cu accese de tiranie ce cuprind toata frustrarea unei rase ce poate ajunge acum, prin ea, care a capatat un anumit statut, sa le intoarca albilor umilintele suferite, este stralucitoare. Va intrebati daca si canta? Si eu am facut-o si raspunsul gasit a fost ca da, pe o singura piesa, Those Dogs of Mine, cand isi imbratiseaza iubita. Si nu este o includere pe agenda, cum am putut suspecta, adevarata Ma Rainey era bisexuala. 

 

2. Muzica. Nu vorbesc aici despre muzica DIN film, ci despre muzicalitatea filmului, un anumit ritm taraganat, cu expresii tipice rasei afro-americane, ce completeaza si evidentiaza o atmosfera.  

 

3. Costumele si machiajul. Am spus deja despre performanta machiajului in cazul actritei din rolul principal. Cand s-a angajat sa faca parte din castul filmului, Viola Davis a cerut in mod expres acuratete istorica. Asta inseamna ca totul sa respecte imaginea personajelor si a mediului pe care il reprezenta, autenticitatea fiind un punct forte, de atmosfera, al filmului. 

4. De la blues la rock'n roll.  Intelegand ca pentru albii care o inconjoara blues-ul interpretat de ea este doar o fabrica de bani, in timp ce pentru ea e insasi viata, Ma are la un moment dat o replica de genul "albii nu inteleg blues-ul". Si, dupa cum se va dovedi in final, in care un grup de albi interpreteaza o noua versiune de blues, mai accelerat, mai dansant, o viziune pe care, daca e sa ne luam dupa film, tot un negru a avut-o, putem intelege mai clar evolutia unui gen muzical, transformarea si contaminarea lui (si nu dau nici o conotatie negativa acestei "contaminari"). 

Una peste alta, un film caldut cu doua interpretari ce ies in evidenta, in care muzica ar fi lasata in umbra de demonstratia anti-rasista daca nu ar fi prezenta puternica a protagonistei. Asa, cele doua se balanseaza, creeaza o imagine a industriei muzicale, a unei zile de inregistrari si a modurilor in care se resimt, se manifesta si explodeaza frustrarile regate de ciocnirea intre rase.

Ciudat, strain, diferit

 

Olga Tokarczuk - Povestiri bizare 

Olga Tokarczuk probabil ca si-ar gasi locul intr-un top 10 personal al autorilor in viata, daca as face asa ceva, dar nu fac pentru ca nu imi plac clasamentele in alte domenii decat sportul, literatura nu-i o competitie, am spus-o doar ca un mod de a zice ca imi place foarte mult. I-am citit cam toate cartile traduse, in timpul cand nu mai scriam pe aici, asa ca, uitandu-ma in urma, vad ca singura despre care am vorbit era Ratacitorii, acum mult timp, cred ca a fost volumul prin care am facut cunostinta cu autoarea, pe vremea cand nu primise inca premiul Nobel. Revin acum - si parca imi pare rau ca nu mi-am consemnat impresiile despre acele carti pe care le-am iubit atat de mult - Poarta-ti plugul... si Straveacul... pe care le recomand cu mult drag oricui imi viziteaza coltul de lume, mai ales prima - cu o alta carte ce mi-a starnit curiozitatea si nerabdarea copilului ce isi despacheteaza cadoul de sub bradul de Craciun. 

Mi s-au promis povestiri "bizare" si de bizarerii am avut parte din plin. Din momentul cand deschid cartea, aproape ca nu pot sa ma opresc din citit. Ma poarta de-a lungul timpului, din secolul XVII pana intr-un viitor nedefinit, pentru a crea povestiri stranii, ce devin pretexte de analiza a naturii umane confruntate cu necunoscutul. De la spaimele unui copil generate de strainul pe care il vede in fiecare noapte langa patul sau pana la victima-zeu din ultima povestire, ce are potentialul unui roman, prea scurta pentru a cuprinde intregul univers pe care il construieste, mecanismul general care activeaza bizarul este acelasi cu cel al picturilor suprarealiste in care elemente luate individual sunt cat se poate de reale si normale, dar alaturarea dintre ele produce confuzie, saltul in afara cunoscutului, dincolo de granitele lui. Daca mai adaugam si limbajul expresiv, capabil sa creeze imagini puternice in minte, singuratatea sau moartea ca prezente aproape constante, ce dau apasatoarea angoasa a intalnirii cu sfarsitul, ciocnirea cu strainul care traieste dupa alte reguli, avem deja bazele unei carti pe atat de bizare pe cat sugera titlul. 

Dar e mai mult decat atat, cam de fiecare data aflam locuri si personaje neobisnuite, insasi teama de alteritate activeaza confruntarea cu ea intr-o forma daca nu amenintatoare, cel putin inconfortabila. De exemplu, medicul unui rege ce-l insoteste pe acesta in Polonia intr-o calatorie, venit de la Curtea franceza a anilor 1600, anticipand ostilitate si salbaticie, le regaseste sub forma a doi copii cu pielea verde, parte a unui popor ce preia trasaturi din imaginarul basmelor cu elfi. "Periferiile lumii ne stigmatizeaza pentru totdeauna cu nevolnicia lor misterioasa", este concluzia celui fascinat de plica polonica, un fel de rasta mai solida si mai compacta. 

Alte povestiri sunt ancorate in cotidian, insa si acolo iesirea din el are loc brusc, sub forma razbunarii post-mortem a unei mame pe fiul ei ori a unei schimbari a realitatii sau a perceptiei ei ce poate produce personajului, dar si cititorului, nedumeriri si neliniste. Unele detalii, chiar daca nu sunt iesite din comun, cand sunt plasate intr-un anumit context, privite dintr-un unghi diferit, creeaza impactul, definesc neobisnuitul.

Imbratisam perspectiva si disconfortul celui ajuns intr-un spatiu necunoscut, cu randuieli diferite. Confruntarea cu ceilalti sau cu sine insusi, generata de intalnirea cu ei, este condusa cu o tensiune ce nici nu are nevoie de un conflict propriu-zis pentru a-si implini menirea, mocneste in cuvinte, gesturi, priviri, taceri, imagini distorsionate ale realitatii. O specialista in psihologie cognitiva ajunsa intr-un loc strain neprecizat, gazduita in noaptea sosirii intr-o manastire, are parte de o experienta mistica. Insa detaliile se acumuleaza treptat, tensiunea este bine dozata, incat Muntele Tuturor Sfintilor, la fel cum spuneam si despre Calendarul sarbatorilor omenesti (acestea fiind ultimele si cele mai lungi povestiri din carte) ar putea reprezenta subiect de roman sau scenariu de film. Le mai amintesc si pe cele patru femei ciudate, identice, cu roluri diferite, ce pot fi decuplate, un alt mod de rasturnare a perspectivei, ce conduce la o forma de SF existentialist.

Imi plac salturile in fantastic, imi plac derapajele normalitatii in bizar si, mai mult decat orice, cred ca si daca mi-ar descrie un carabus nefacand nimic, doar stand si stralucind in soare, surprinzandu-i irizatiile carapacei, tot mi-ar placea Olga Tokarczuk. Are o forta ce nu se dezminte, indiferent cat si despre ce ar scrie. Si mai are ceva ce desprind cam din toate textele ei: dragostea pentru animale si pentru natura, o apropiere tandra si respectuoasa fata de planeta noastra suferinda... Chiar daca aici sunt rare momentele cand ele se strecoara in fragmentele atat de diferite si totusi atat de unite intr-o imagine stranie a lumii, le simt, le vad, imi sunt foarte dragi! Ca, de altfel, intreaga carte.

Chick-lit din Coreea

  

Bae Suah - M-am saturat de tine

Yukyeong, eroina acestui roman, este o femeie dezgustata de oameni. Cei din jur cred ca barbatii sunt sursa dispretului sau, dar ea priveste cu aceeasi lipsa de empatie si consideratie si femeile, ideea de familie, toate slabiciunile umane, recunoscandu-se ca o persoana egoista si egocentrica. Naratiunea la persoana I, cu o lipsa totala de compasiune fata de semeni, este insa una alerta si reda tonul unei femei artagoase si suparate pe viata, ce isi doreste (dar de fapt nu) sa fie lasata in pace de toata lumea. 

Bae Suah este o autoare curajoasa, care nu ezita sa-si aleaga ca protagonista o anti-eroina, lucru riscant de obicei, ce poate indeparta cititorii (cititoarele in acest caz, cartea pare sa fi fost scrisa avand in minte un public tinta, bine, fie, si cititorii curiosi sa vada cum gandesc unele femei) avizi de empatie cu personajele cartilor. Mie imi plac protagonistii vii, nuantati, indiferent de alegerile si optiunile lor, iar Yukyeong are zvac, cum s-ar spune, si mai are si un strop (insa prea pierdut intr-un ocean de banalitati, dupa cum voi arata in continuare) din exotismul acelei lumi asiatice ce mi se pare atat de diferita de a noastra si pe care o privesc cu un soi de curiozitate amestecat cu  fascinatie. 

La prima vedere, pare destul de atractiv. Insa descoperim repede un personaj limitat, pus in circumstante ce tin de o anumita traditie a literaturii chick lit americane, a femeii de cariera ce se intalneste la masa cu prietenele sale pentru a-si plange una alteia pe umar ca nu-si gasesc barbatul ideal, ce pare sa-si asume singuratatea clamata mai mult de nevoie decat de bunavoie. Si abia asteapta ca una dintre asa-zisele prietene (nu am inteles niciodata o prietenie bazata pe concurenta si minimizarea celuilalt) sa se ridice pentru a merge la baie sau a vorbi la telefon pentru a-i diseca viata. La 33 de ani, Yukyeong viseaza sa devina medic veterinar (mai are doi ani de studiu) si sa plece sa ingrijeasca animalele salbatice in Africa sau sa mearga in expeditii pe banchiza, lucreaza intr-o corporatie si asta-i ocupa tot timpul, intr-atat incat abia are timp sa ajunga la nunta surorii sale, are relatii sporadice, no strings attached, vorba unui film. 

Cartea graviteaza in jurul institutiei casatoriei si a relatiilor dintre femei si barbati. Nu mi-a placut deloc faptul ca personajele, femei si barbati de 30+, au superficialitatea gandirii unor adolescenti ce isi reduc potentialii parteneri la sabloane si standarde, in cautarea barbatului sau femeii perfecte, punand mare pret pe aparente, pe produsele "de firma", pe realizarile masurate in puterea financiara. Nici faptul ca, atunci cand caracterizeaza prietenele eroinei, autoarea reia de vreo cateva ori pe parcursul cartii cam aceleasi epitete, fara sa nuanteze mai nimic. Nici exprimari pline de truisme precum "Femeile gandesc ca femeile, barbatii - ca barbatii!" Sarcasmul mi-a placut pana la un punct, dar nu functioneaza faptul ca din tonul light, de comedie romantica, lipseste exact partea de comedie... Sunt cateva detalii interesante legate de rolul femeii in societatea coreeana, dar  prea putin pentru a imprima o anumita atmosfera cartii, aproape ca poti sa iei personajele si sa le situezi in orice context din Europa sau din America. Culoarea locala ar fi putut fi un punct forte, din pacate unul destul de ignorat de autoare. 

Cred ca mesajul are ceva legatura cu feminismul, cu scuturarea de sub jugul patriarhal printr-o alegere de viata care respinge inscrierea pe traiectoria prestabilita a casniciei, insa senzatia ca personajul nu-si aceepta chiar cu inima deschisa propriile alegeri  si ca tot macho man pare tiparul sau masculin preferat spulbera orice incercare de inscriere pe vreo orbita ideologica. Ramane doar un divertisment usor, poate femeile de cariera care, dupa vreo 30 si ceva de ore de munca din cele  48 pe care ar trebui sa le aiba ziua lor de lucru, vor gasi in carte o lectura relaxanta pentru a-si limpezi putin mintea inainte de culcare si o vor aprecia mai mult decat mine, surprinzand pe-acolo ceva din existenta si valorile lor. Habar n-am!

Mod de viata american

Cele doua filme despre care vorbesc mai jos au cateva puncte comune: ambele au primit nominalizari la Oscar, cel dintai pentru cea mai buna actrita in rol secundar (Glenn Close) si machiaj, al doilea cam pentru tot ce conteaza, incepand cu cel mai bun film/regie/actrita in rol principal... Ambele au un ton poetic, elegiac, contemplativ, care intr-un caz functioneaza, in celalalt mai putin si voi povesti mai jos de ce. Ambele surprind o atmosfera a ceea ce s-ar numi America profunda, cea a oamenilor care traiesc departe de marile metropole, la periferia "visului american" de implinire si succes.

 

Hillbilly Elegy (2020)

Acum 20 de ani, Ron Howard dadea lovitura cu A Beautiful Mind, filmul recompensat cu 4 premii Oscar. Desi este un regizor prolific, nimic de dinainte sau de dupa nu s-a ridicat la acelasi nivel. Si nici filmul de fata nu o face. Scenariul sau porneste de la volumul de memorii al lui J.D. Vince ce poarta subtitlul A Memoir of  a Family and Culture in Crisis. Si exact asta este, povestea a trei generatii ce o reflecta pe aceea a Americii albe sarace in care este posibil ca multi americani sa se regaseasca. Dar nu este un film care poate transcende granite, care poate impresiona sau sensibiliza intr-un fel spectatorul neimplicat direct, in mintea caruia peste acea categorie sociala s-a cam suprapus in ultimii ani, inevitabil, eticheta de "trumpisti". Insa nu asta e problema, ci tonul amortit pe care il adopta filmul: nu amuza, nu intristeaza, nu starneste nici un fel de participare afectiva, cumva soarta personajelor, lupta lor interioara mi-a ramas straina si incepusem sa ma uit tot mai des la ceas sa vad cand se termina plictiseala asta pe care am urmarit-o pana la capat sperand ca va interveni ceva care sa rastoarne perspectiva, sa aduca un detaliu pentru care sa fi meritat vizionarea. Am avut rabdare, dar rabdarea nu mi-a fost rasplatita. O mama care se lupta cu depresia si dependenta de droguri, o bunica ce devine mama pentru nepot asa cum nu a stiut sa fie pentru fiica ei, un lant al dezmembrarii familiei ce propaga ideea tatalui absent sau violent, un fiu/nepot ce reuseste sa rupa acest lant... Ok, si? Unde sunt ingredientele ce transforma un scenariu banal intr-unul sclipitor? Unde e umorul? unde e amaraciunea? unde e un strop de dinamism? fara dinamism, uitasem, e o elegie... unde e stratul acela care, dincolo de actiunea propriu-zisa, poate face spectatorul sa-i pese de ea la un alt nivel decat acela al eventualei regasiri in personajele de pe ecran? Nu aici, nu in filmul asta. Are actori buni, dar ei nu sunt suficienti pentru a imprima forta unui film lipsit de vlaga, de acele accente (sociale, psihologice sau de orice alt fel) care sa-l transforme intr-un film remarcabil. Ramane un Oscar bait al implinirii personale, al evadarii dintr-un mediu ce predispune la esec...

 

 Nomadland (2020)

 

Cam asa se face, domnule Howard, atunci cand vrei ca filmul sa aiba si poezie, si adancime, si sa atinga pe cineva din afara cercului celor implicati in productia sa!  Chloé Zhao a pornit in adaptarea sa tot de la o carte, cea a Jessicai Bruder, o jurnalista care, pentru a se documenta asupra subculturii pe care o studia, a petrecut mai multe luni colindand America si traind in camper... Adica implinind visul meu migrator, intotdeauna mi-am dorit sa pot petrece vreo 6-8 luni pe an intr-un camper (nu mai mult, ca vine frigul si vreau in barlog!), sa ma stabilesc unde imi place mai mult,  sa traiesc si sa lucrez in mijlocul naturii... Insa in film nu este vorba despre un vis, ci despre o nevoie, uneori o constrangere. Si, pastrand acel ton de elegie care a picat prost in Hillbilly..., reuseste sa-si puna in valoare subiectul, sa se apropie de el cu empatie, interes, delicatete. 

De la primele cadre, fara sa stiu nimic dinainte, pentru ca am evitat orice spoiler, sa nu-mi influenteze vizionarea, am avut senzatia ca privesc un documentar. Si totusi, Frances McDormand e actrita, o stiu prea bine, nu poate fi chiar atat de real pe cat pare... Ulterior aveam sa aflu ca nici cei mai multi dintre protagonistii filmului nu au stiut ca sunt parte dintr-un film artistic, crezand tot timpul ca participa la filmarea unui documentar despre stilul lor de viata si ca Fern (Frances McDormand), Dave (David Strathairn - mai cunoscut de mine ca Ashford din The Expanse) si care or mai fi fost actori reali sunt cu adevarat ceea ce pretind a fi, parte din cultura mobile living. 

Filmul reuseste foarte bine acest mix dintre realitatea unui mod de viata si fictiunea unui personaj ce se integreaza perfect in decor. Sa urmeze al treilea Oscar al lui Frances McDormand care, vorba cuiva din apropiere, e suficient sa iasa din casa pentru a primi o nominalizare :)? Nu stiu, dar cu siguranta stie sa aleaga rolurile si filmele care sa o puna in valoare. In cazul de fata, o interpreteaza pe Fern, o femeie pentru care stilul de viata nomad este, in acelasi timp, o constrangere materiala si spirituala. Asa cum este, de altfel, pentru multi dintre acesti americani cu care se intalneste de-a lungul drumului sau. 

Nu pot si nici nu vreau sa incerc sa povestesc prea multe despre film, pentru ca este bazat mai mult pe sentimente, experiente de viata individuale legate de pierderi, economice sau fizice, pe o anumita melancolie ce spune mai mult decat cuvintele. Toate aceste trairi au forta de a iesi din ecran si a-si coplesi privitorul, insotite de o poezie a imaginilor si a coloanei sonore ce le amplifica. Se arata mult (cum traiesc concret acesti oameni, cum isi castiga existenta, cum migreaza), dar se sugereaza si mai mult, camera reusind sa patrunda pana in sufletele lor, cu discretie, fara sa emfatizeze drama, si, prin aceasta, facand experienta vizionarii una memorabila.

Noi, maimutele

  

Frans de Waal - Mama.Ultima imbratisare

 

Stiam de la inceput cam ce imi va spune cartea, fiindca e un domeniu pe care l-am mai vizitat de-a lungul timpului. Cred ca eram prin clasa a sasea - a saptea cand am citit In umbra omului a lui Jane Goodall, editia publicata la editura Meridiane, si de atunci am avut revelatia ca intre noi si verii nostri, maimutele antropoide, diferentele nu sunt atat de mari, oricat ar vrea aroganta umana sa sustina opusul si sa-si clameze neta superioritate. Cand spui "maimuta" te gandesti la ceva nostim, pe la gradinile zoologice sunt sursa de amuzament, cam asa cum erau acum vreo 100 de ani si chiar mai recent africanii din gradinile zoologice umane, adusi spre deliciul societatii occidentale. Ultima dintre ele s-a inchis in 1958, in Belgia, si nu pentru ca ar fi intervenit vreo organizatie pentru drepturile omului, ci pentru ca dezvoltarea cinematografului si a televiziunii le scazuse succesul... Pe de alta parte, in limba romana este mai putin clara diferenta intre monkeys si apes. Le putem numi primate sau antropoide, insa cum cuvantul consacrat si raspandit este "maimuta", le voi spune astfel, pentru simplificare, fara ca asta sa insemne vreo desconsiderare a speciilor pe care le reprezinta. 

Dupa ce face de la inceput distinctia intre emotii si senzatii, autorul, biolog cu multa experienta, isi expune in aceasta carte rodul unor observatii de decenii, constatand ca emotiile animale sunt asemanatoare cu cele umane. Fiecare dintre capitole se concentreaza asupra unor categorii de emotii sau concepte, alcatuind impreuna o lectie de umilinta, prin prisma dovezilor ce ne arata ca noi, oamenii, nu suntem atat de indepartati de cele mai evoluate si inteligente maimute, capabile de empatie si sacrificiu de sine, de trairile esentiale pe care le experimentam si noi in viata de zi cu zi. Sau, ca un punct de reflectie, ca o intrebare de pornire, as cita titlul unui alt volum al autorului: Are We Smart Enough to Know How Smart Animals Are? 

In interpretarea corecta a trairilor animale, exista si unele capcane, pe care autorul nu se sfieste sa ni le arate, facand deosebirea intre comportamentele reale si proiectiile umane. Oricine are un animal de companie stie cat de usor ne este sa-i atribuim acestuia trasaturi si ganduri umane, chiar  cand e vorba, de fapt, de unele manifestari instinctive, ce nu tin de o gandire coerenta. Primatele, in schimb, ne-au creat intotdeauna un sentiment de disconfort cand le privim, dat de asemanarea prea mare; regasind in ele trasaturi de-ale noastre, inclusiv fizice, tindem sa le consideram caricaturale, si nu cute, cum ne apar la animalele de pe langa casa omului.  Ba chiar, pentru a ne detasa de ele si a ne aseza pe o treapta superioara, folosim limbajul ca mijloc de separare: noi facem sex, ele "se imperecheaza"; noi avem prieteni, ele au "parteneri favoriti", etc.

Prin concluziile sale obiective, dar prezentate cu empatie, de Waal nu incearca nici sa minimizeze comportamentele umane, nici sa le ridice  pe cele ale primatelor la rang de intelegere umana, ci sa creeze o punte de legatura intre specii cu un fond genetic comun, chiar daca unii sustin in continuare ca el nu exista si ca noi am fi plamaditi din lut insufletit de respiratia divina. Pornind de la cazuri concrete, ale animalelor pe care le-a studiat in captivitate (multe dintre ele tinute si pentru ca s-au nascut acolo si nu au instinctul supravietuirii in salbaticie), ne ajuta sa vedem cat de apropiate sunt manifestarile lor de ale noastre. 

Cazul ce da titlul cartii si primul prezentat, este poate cel mai impresionant (ezit intre el si acela al unei alte femele, ce a invatat sa hraneasca puiul adoptiv cu biberonul). Mama, o femela cimpanzeu batrana si muribunda, are o ultima intalnire cu un biolog pe care il cunoate de peste 40 de ani:

"Cand Mama s-a trezit, in cele din urma, din letargia ei, i-a trebuit o secunda ca sa-si dea seama ce se intampla. Dar apoi a manifestat o bucurie imensa vazandu-l pe Jan atat de aproape in carne si oase. Pe fata ei a aparut un zambet extatic, unul mult mai larg decat se intalneste de obicei la cimpanzei. Buzele cimpanzeilor sunt incredibil de flexibile, astfel incat putem vedea nu numai dintii si gingiile Mamei, dar si interiorul buzelor rasfrante. Jumatate din fata Mamei este toata un zambet larg, in timp ce scanceste - sunete slabe, inalte, caracteristice unei emotii intense. In acest caz, emotia este in mod clar pozitiva, deoarece ea intinde mana catre capul lui Jan cand acesta il apleaca spre ea. Ii mangaie usor parul, apoi isi pune unul dintre bratele sale lungi in jurul gatului lui, pentru a-l trage mai aproape. In cursul acestei imbratisari, degetale sale bat in mod ritmic ceafa lui Jan, intr-un gest de tandrete pe care cimpanzeii il folosesc pentru a-si linisti puii care scancesc."

Daca Mama induioseaza, sunt insa si capitole (precum cel despre ras, dezgust si vinovatie, crime si razboi, corectitudine si liber arbitru) care ne imbogatesc cognitiv, ne ajuta sa ne intelegem pe noi insine mai bine. Da, oamenii sunt complicati si au si alte resorturi pentru a actiona intr-un anumit mod, dar pornind de la o manifestare simplificata a reactiilor umane primare neatinse de poleiala pretentiilor de civilizatie precum cea a primatelor, gasim o cale mai usoara de a ne apropia de propriii nostri semeni. Asa cum femela umana intelege puterea de manipulare emotionala a decolteului, femela cimpanzeu intelege puterea tumefierii posterioare. Pana la urma, "a maimutari" nu este intotdeauna o forma de imitatie, ci o manifestare comuna a unor sentimente si reactii.

Mi s-a parut o carte interesanta si importanta pentru a ne intelege pe noi insine ca specie, prin dezvaluirea reactiilor primatelor provocate de sentimente. Cazurile expuse ne ajuta sa constientizam mai usor rangurile sociale, rolul de mediator, modalitatile de rezolvare a conflictelor, ritualurile de doliu, expresiile faciale, razbunarea, iertarea, dezgustul, crizele de isterie pe care le face orice copil de 4-5 ani cand nu primeste ceea ce doreste, frecvente si la primatele tinere. Vrem sa fim departe de punctul de pornire, sa consideram ca secole de civilizatie ne-au ridicat pe o treapta superioara, totusi suntem inca atat de aproape de origini! Insa nu consider deloc asta un lucru jignitor, ci doar firesc...

Viata nu-i in alcool

  

Amy Liptrot - Luminile Nordului 

 

Ca sa nu va inchipuiti ca fac apologia alcoolului dupa ce am scris in postul trecut despre Druk, sa vorbim un pic si despre reversul monedei. Mai ales ca in perioada asta de frustrari si constrangeri ne vine tuturor sa ne urcam putin pe pereti si, ca sa ne pastram echilibrul, ne cautam tot felul de cai de evadare, de la binging compulsiv la alcool, de la indopat in nestire la invatatul unei limbi straine. Si, judecand dupa zgomotele din jur, cel putin la mine in bloc, pasiunea pe care multi si-au (re)descoperit-o anul asta pare sa fie manuirea cu talent a bormasinii, care probabil le aduce satisfactii nebanuite dar adauga inca un strat de stres pe psihicul faramitat al vecinilor nevinovati. Cat imi doresc sa fiu departe de toate astea, sa ma teleportez in acele locuri cu intinderi vaste si pustii pe care le iubesc atat de mult! Daca nu o pot face fizic, macar literar incerc sa ajung cat de des pot in atmosfera lor. 

Cu cartea asta nu am ajuns chiar in Norvegia, dar pe-aproape, la vreo cateva sute de kilometri, pe partea cealalta a Marii Nordului, in arhipelagul Orkney din nordul Scotiei. O zona cu clima aspra, cu ferme rasfirate, cu spatii largi si putin populate, cu vibratii ale pamantului, cu suierat de vanturi sarate si valuri amenintatoare,  cu colonii fascinante de pasari, cu spiridusi si creaturi malefice traind in imaginatia localnicilor. Uneori nu spiridusii, ci demonii mintii sunt cei care ajung sa-i ia in stapanire, sa ii scufunde in intuneric, asa cum marea agitata mai face uneori cu navele de pescuit, esuate printre stancile de pe coasta.  

Asa arata insula unde s-a nascut Amy Liptrot, autoarea unui volum de memorii ce poate fi citit si ca un roman, impletind istoria luptei cu o dependenta cu documentarul in stilul David Attenborough, o reteta ce mie mi-a mers la suflet. Maretia naturii, cu spatii deschise sfichiuite nemilos de rafale de vant, cu valuri izbindu-se zgomotos de stanci si pasuni intinse in jurul fermelor, aceasta bucata de pamant delimitata de nesfarsirea oceanului este decorul copilariei autoarei, ce reda imaginea unei imensitati resimtite ca o inchisoare. 

"Imi gasesc locul preferat: o bucata de lespede balansandu-se precar pe varful unei stanci. In adolescenta veneam aici, cu castile pe urechi, imbracata frumos si frustrata, privind orizontul, dorindu-mi sa evadez. De aici priveam valurile imense spargandu-se de stanci, pescarusii si avioanele de lupta zburand peste mare."

Vremea aspra, cu manifestari extreme, modeleaza si mintea localnicilor, care ajung ei insisi sa aiba astfel de manifestari, poate si ca un mijloc de adaptare la mediu, de pierdere in decor. Amy Liptrot nu se sfieste sa ne povesteasca despre familia sa: o mama ultrareligioasa, un tata cu tulburare bipolara, o fiica alcoolica, si anume ea... Pentru ca in iuresul vietii de noapte a capitalei, dezradacinata si pierduta, traind intre slujbe temporare, dezamagiri inecate in sticle de vin, nopti petrecute intr-o stare de semiamorteala, ajunge sa se piarda pe sine, sa se transforme intr-o epava ce-si cara iluziile stralucirii si succesului londonez. Ceea ce citim in cartea asta este o marturie sincera, uneori brutala, o confesiune a decaderii si a ridicarii, a salvarii prin regasirea radacinilor. Betia cauzata de alcool e inlocuita cu alta, aceea a naturii, atunci cand, dupa ce a pierdut tot, ajunsa intr-un punct critic al degradarii si al pierderii sperantei, se hotaraste sa se intoarca acasa, pe insula, dar si intr-un "acasa" sufletesc, al mediului familiar. 

Tonul alterneaza intre confesiune si reportaj, intre lupta personala si partea de istorie si civilizatie a arhipelagului Orkney. Mi s-au parut foarte interesante detaliile despre fauna, flora, indeletniciri, obiceiuri, condimentate cu genul de amanunte care m-au fascinat mereu: ce aduce marea, ce poarta cu ele vanturile... Si eu colind plajele pustii si scotocesc cu pasiune printre "ofrandele" depuse de ape pe tarmuri: bucati de sticla slefuita, scoici, maruntisuri stralucitoare... Cel mai valoros lucru pe care l-am gasit vreodata a fost un inel de argint, pe care apoi l-am pierdut. "Lucrurile pe care le aruncam in mare se intorc la noi." Poate inelul a plecat sa-si caute proprietarul de drept... Amy Liptrot are parte de descoperiri mult mai captivante, traind intr-o zona unde esueaza nave, unele aflate pe fundul marii de sute de ani. 

Titlul sub care a aparut versiunea in limba romana, desi se indeparteaza de cel original, mi se pare unul potrivit. M-a dus tot timpul cu gandul la  Aurora Boreala, straturi peste straturi de lumini si umbre, cam asa cum adauga si cartea. O singura mica nemultumire am avut, legata de numarul destul de maricel de typos din traducere, dar, vorba zicalei,  "numai cine nu munceste nu greseste"...

Alcoolul e viata?

  

Druk (Another Round) (2020)

Nu pot sa vorbesc despre acest film fara a aminti destinul Idei, care si-a gasit sfarsitul atunci cand viata abia incepea. Pentru ca soarta si viziunea filmului sunt strans legate de ea. Ida Vinterberg, fiica regizorului Thomas Vinterberg, careia ii este dedicat Druk, a fost cea care a insistat ca piesa de teatru scrisa de tatal ei cu ceva timp in urma sa capete forma unui scenariu de lung metraj. Urma sa joace rolul fiicei lui Martin (personajul interpretat de Mads Mikkelsen), care ar fi fost debutul ei ca actrita. La patru zile de la inceputul filmarilor, viata i-a fost curmata intr-un accident de circulatie. Avea 19 ani. Initial, Vinterberg a vrut sa renunte la proiect, dar a continuat ca un omagiu, stiind ca fiica lui si l-a dorit atat de mult, ca a crezut in el. Ca parte a acestui omagiu, clasa in care preda Martin in film este chiar clasa in care a invatat Ida iar elevii sunt colegii ei reali.

Un film ce era mai mult despre criza varstei de mijloc, pe care personajele o infrunta cu ajutorul alcoolului, conform teoriei unui filozof ca omul s-ar naste cu 0,5 la mie mai putin alcool in sange decat ar fi necesar si trebuie readus constant procentul la valoarea optima, si-a schimbat un pic viziunea, devenind unul despre sarbatorirea vietii, despre o forma de trezire din letargie si reparare atunci cand totul devine apasator si inutil. Poate multi dintre noi am trecut prin faze de-astea, Ida l-a ajutat pe tatal sau in scrierea scenariului povestindu-i despre jocurile cu alcool din timpul petrecerilor tinerilor, introducandu-l intr-o lume in care gradele fac parte din realitatea aceea pe care adultii se fac ca nu o vad cand li se intoarce acasa copilul cam pe doua carari, pentru ca nu prea stiu cum sa abordeze subiectul excesului fara sa devina ei insisi excesivi in rolul de parinti de adolescenti. Motivele pentru care beau/bem sunt diferite: pentru dezinhibare, pentru a deveni mai amuzant, mai stralucitor in conversatie, pentru a obtine o viziune care uneori, cu mintea limpede, refuza sa se arate, pentru a ineca - macar un timp - o stare: tristete, ratare, inutilitate. Nu intamplator artistii sunt considerati mari betivani, atunci ii viziteaza muza, atrasa de aburii ametelii :).

Daca ar fi sa ii reprosez ceva filmului, ar fi poate ca pune consumul de alcool intr-o aura cam idilica. Dar nu o fac, cu totii avem nevoie de supape. Puteti inlocui alcoolul cu orice altceva, mai mult sau mai putin sanatos: sport, droguri, pescuit, meditatie, pana la urma cu totii avem nevoie de momente de restartare a unui sistem cateodata prea uzat de rutina sau intamplari ce se pravalesc asupra noastra si fiecare este/ar trebui sa fie liber sa isi asume cu buna stiinta ceea ce simte ca functioneaza in cazul lor. 

Patru prieteni, profesori la un liceu, unul de filozofie, altul de istorie, al treilea de muzica si al patrulea de sport (sau doar fotbal?), se hotarasc intr-o zi sa iasa din rutina, sa-si regaseasca sclipirea si entuziasmul prin consumul de alcool, sa-si amplifice competentele sociale si profesionale. Experimentul lor are reguli, cei patru isi impartasesc rezultatele, se vad progrese, dar apar - inevitabil - si situatii nedorite... Expresiile faciale ale lui Mads Mikkelsen (de ce? de ce a fost uitat la nominalizarile Oscar?) fac mai mult decat o mie de cuvinte, redand angoasa si pierderea de sine. Dar asta nu-i pune in umbra nici pe ceilalti trei protagonisti, fiecare are personalitate distincta si creeaza punti de empatie cu spectatorul atunci cand ii vezi desfasurandu-se in activitatea scolara ce a redevenit pasiunea lor, animati de un nou entuziasm. Acum, ca o paranteza, nu vreau sa-mi inchipui ce scandal ar fi la noi in scoli si cata rigiditate morala daca ar afla parintii ca profu' de (introduceti materia), oricat de iubit  si de apreciat ar fi de elevi, vine la ore beat... Din partea mea, sa vina! Daca asta face materia mai atractiva pentru elevi si nu se petrece nimic necuviincios in clasa, why not? 

(Si da, am verificat, nu este o gaselnita de scenariu, filozoful norvegian Finn Skårderud chiar exista, este profesor la Universitatea din Oslo si intr-adevar a sugerat ca oamenii se nasc cu 0,05% mai putin alcool in sange decat ar fi necesar pentru a fi perfect functionali.)

Imaginea are o anumita poezie ce creeaza atmosfera, in special secventele de final, care reprezinta adevarata dezlantuire si sarbatoare. Intreg filmul gaseste echilibrul acela care-mi place mie dintre gust amar si comedie. Si, daca ma gandesc mai bine, desi am scris cam mult pe aici despre alcool,  in film el nu este personajul principal, ci doar un pretext declansator al mecanismelor prin care un om ajuns la capatul puterilor si al entuziasmului reuseste sa revina pe linia de plutire. Ceea ce e e atat de uman si de real si e punctul care da forta si seriozitate filmului. Vizionare placuta si (ridicand paharul) va urez noroc!