luni, 21 februarie 2022

Doua femei... dificile

 

The Unforgivable (2021)
 
Acum cateva luni citeam o stire de prin America in care un transplant de inima a provocat un intreg scandal legat de moralitatea gestului: merita un fost condamnat pentru crima sa primeasca o a doua sansa la viata? Medicii si-au justificat alegerea prin faptul ca, legal, se considera ca justitia s-a implinit, omul si-a petrecut ani multi in inchisoare si, din punct de vedere medical, poate sa supravietuiasca transplantului pentru ca interventia revolutionara (cu inima de porc) sa fie considerata un succes. Dar familia celui ucis de el acum 34 de ani si multi altii au clamat ca altcineva ar fi trebuit sa beneficieze de o asemenea sansa. 
O situatie oarecum similara, in ceea ce priveste intrebarile legate de drepturi si moralitate, pare sa ridice si filmul regizat de Nora Fingscheidt, unul de personaj, a carui intreaga greutate sta pe umerii Sandrei Bullock. 
Ruth, personajul pe care il interpreteaza, tocmai a iesit din inchisoare dupa 20 de ani si incearca sa obtina un drept care  teoretic i se refuza, de a-si regasi sora mai mica, data in adoptie unei familii ce a crescut-o cu dragoste, insa ascunzandu-i sutele de scrisori trimise din inchisoare, pana la punctul in care Katie va uita ca a avut vreodata o sora. Pe urmele sale pornesc si cei doi fii ai victimei. Este greu oricum, ca fost condamnat, sa iti refaci viata, sa gasesti o slujba onorabila, sa fii sincer si sa speri ca vei fi acceptat in societate cu incredere si cu bratele deschise. Criminalii poarta un stigmat greu de sters, cu atat mai dificil de dus in momentul in care se afla ca cel ucis era un om al legii. 
Interpretarea Sandrei Bullock da greutate unui film altfel destul de subtirel, care considera ca nu este suficient conflict, interior si cu ceilalti, asa ca adauga o parte senzationalista care face sa se prabuseasca intregul esafod pe care a fost construit. Nu voi aminti punctul de cotitura, cel care, anuland toate problemele pe care incercase sa le ridice, transforma o productie care putea fi buna intr-una de duzina, dar a fost un cadru care m-a scos total din drama si m-a aruncat intr-o poveste a nedreptatii, ca si cum eroina ar fi avut nevoie de simpatia si suportul moral al spectatorului, punct in care pentru mine, care i-o acordasem pana atunci, s-a taiat. Ramane insa o interpretare buna, pentru care Sandra Bullock ar fi putut primi o nominalizare la Oscar, dar nu pot sa spun de ce a ramas pe afara cat timp nu am vazut interpretarea tuturor celorlalte nominalizate. 
 
 
Verdens verste menneske (The Worst Person in the World) (2021) 
 
Filmul lui Joachim Trier are si el in centru o femeie, cu dramele si conflictele sale, insa ilustreaza exact opusul a ceea ce spuneam mai sus si o face bine. Julie (in stralucita interpretare a lui Renate Reinsve, premiata la Cannes) nu cerseste simpatia spectatorului, din punctul meu de vedere nici nu o obtine, este un personaj prea confuz si intr-o permanenta criza de identitate, nehotarat si incapabil sa-si asume propriile alegeri de viata in orice domeniu: profesie, dragoste, pasiuni si interese. Mereu in cautarea a ceva, a altceva, poate ca o fi definitorie pentru o anumita generatie, cum au catalogat-o unii, dar mie, chiar si fara sa-mi fie  agreabila ca personaj, mi-a placut filmul, gasind tonul acela potrivit, intre comedie si drama, prin care sa surprinda patru ani din viata unei femei, din punctul cand abandoneaza facultatea de medicina, unde era o studenta stralucita, considerand ca nu i se potriveste, trecand prin doua relatii sentimentale in cautarea implinirii, a ceva care sa-i acopere vidul din existenta, totul povestit in 12 capitole plus un prolog si un epilog.  
Mi-a placut detasarea pe care o are scenariul fata de personajele sale, pe care nu le judeca, nu le condamna, titlul insusi (prost tradus in romana, dar nu ma mai mira) este "cea mai rea persoana din lume", fara sa arate cu degetul spre protagonista, mai ales ca, la un moment dat, un alt personaj, masculin, se catalogheaza astfel... dar asa se intampla cand traducatorilor li se cer titluri/ subtitrari fara sa vada filmul! (Nu stiu daca e chiar asa, dar este concluzia la care am ajuns, dupa nenumaratele lor gafe). El incheie trilogia dedicata capitalei norvegiene, este si primul pe care il vad din serie si ma convinge sa incerc sa ajung si la celelalte doua plasate in acelasi cadru, mai ales ca protagonistul masculin (Anders Danielsen Lie, deloc mai prejos decat cea feminina) este punctul comun al tuturor celor trei productii. Pe fundalul orasului, Julie exploreaza lumea si propria-i viata. Prin filtrul subiectivitatii sale inecat in propriile-i contradictii vedem omul postmodern ce-si construieste realitatea in cadrul careia sa se poata afirma, o realitate cu care spectatorul poate sa aiba puncte comune sau nu. 
Oricum, personajul te trage de maneca intr-o fascinanta calatorie printr-un bazar al mentalitatilor, unde dragostea, sexul, profesia, relatiile, cariera, reproducerea, familia, conventiile sociale, experientele psihotrope se amesteca in situatii de cele mai multe ori amuzante pana cand devin triste. Dar este si un film de formare, de maturizare, una tarzie, ce-i drept, intr-o adolescenta care se termina pe la vreo 30 de ani, odata ce intra in contact cu moartea, cu definitivul, cu imposibilitatea de a reface ceea ce s-a stricat sau de a proiecta in viitor ceea ce inca nu s-a implinit...
Este nominalizat la Oscarul pentru film strain. Parca as cam vrea sa castige, dar cunoasterea mea privind nominalizatii este inca destul de limitata, sa vedem daca imi mai schimba ceva parerea pe parcurs.

joi, 17 februarie 2022

Semiotica: un roman politist

 

Laurent Binet - A saptea functie a limbajului 
 
Mi-a placut Civilizatii, romanul prin care am facut cunostinta cu Laurent Binet. Cand am citit prezentarea acestei carti, nu doar ca mi-a trezit o mare curiozitate, dar si mi-a rascolit amintirile, readucandu-mi la suprafata memoriei pe acei ganditori, filosofi ai limbajului cu care nu mi-am mai intersectat drumul din facultate: Barthes, Deleuze, Jakobson, Derrida... Toti devin aici personaje tratate destul de ireverentios ai unui intrigant roman de investigatii, un fel de satira-omagiu a ilustrelor personaje ce au marcat viata literara a anilor '80. Exista conspiratii, spioni, un manuscris pierdut, o societate secreta, totul creand o ancheta alerta cu peripetii ce se succed intr-un mod incredibil, cred ca mult mai savuroasa pentru cei care au tangenta cu lumea literelor si se prind unde bat anumite remarci decat pentru ceilalti. 
Ca si in Civilizatii,  Binet rescrie istoria reala, transformand moartea lui Roland Barthes, petrecuta in urma unui accident de circulatie, in pretextul unei conspiratii legate de functia magica sau incantatorie a limbajului, ce i-ar conferi celui care ar stapani-o putere asupra intregii lumi. Creeaza astfel o fictiune in care lingvistii insisi si notiunile cu care opereaza devin personaje, dar si chei de interpretare. Cei care incearca sa desluseasca incurcatele cai ale crimei sunt un investigator ce dispretuieste "parazitii de intelectuali" si unul din mediul lor, profesorul Simon Herzog, care ii dovedeste ca investigatia nu este doar domeniul faptelor, ci si al discursului, al semnelor ce se ascund dincolo de lumea vazuta. Semiotica, aceasta stiinta a decodificarii informatiei, se dovedeste utila pentru ancheta. Daca Barthes si-a petrecut timpul urmarind semnele, acelasi lucru incearca sa-l faca si cei doi detectivi. 
Abordarea ludica imi aduce aminte exact de modul de operare al semioticii, care aplica instrumentele criticii literare unor obiecte non-literare, proces ce duce la interpretari si deductii  outside the box
Binet se amuza sa le decoreze vietile tuturor celor care imi imaginez ca i-au torturat anii de facultate cu episoade biografice in care amesteca evenimentele reale cu cele imaginare: Derrida va fi sfasiat de caini vagabonzi; Sollers este castrat, Eco scapa doar cu un barbat urinand pe el in semn de protest pentru lipsa lui de implicare politica pe fundalul agitatelor evenimente create de gruparile extremiste in Italia inceputului anilor '80. Sirul este lung si va las sa descoperiti singuri cine si ce mai pateste. Printre toate acestea, apare la fel de incredibil ca Althusser si-ar fi ucis sotia si ar fi fost internat la nebuni, pe fondul aceleiasi verve a intrarii in posesia documentului secret, dar - am verificat - asta chiar s-a intamplat... Unii dintre protagonisti inca traiesc sau traiau la momentul aparitiei cartii, nu stiu cat de mult s-or fi lasat maguliti de astfel de "omagii", daca de dragul semioticii au facut haz de necaz ori s-au suparat cu adevarat. 
"Eco asculta cu interes povestea unui manuscris pierdut pentru care sunt omorati oameni. Vede trecand un barbat cu un buchet de trandafiri in mana. Spiritul lui vagabondeaza o secunda, traversat de viziunea unui calugar otravit."
Investigatia la care isi invita Binet cititorii are ceva din parfumul al acelui trandafir, este insa una bazata pe decodarea informatiei pe urmele careia ne poarta de la Paris la Bologna, in America si la Venetia, inapoi la Paris, redand mereu atmosfera specifica vremii pe un ton ce imbina ludicul cu satira. pastisand genul politist in timp ce ne face cu ochiul complice tuturor, cititori si personaje deopotriva. Se ajunge chiar si in situatii in care protagonistii incep sa inteleaga ca ar putea fi prizonieri intr-un roman :). Am remarcat si un (alt) fir comun cu Civilizatii, batalia de la Lepanto, autorul pare sa fie fascinat de ea.
Totul in carte este voit exagerat, insa condus cu mana sigura, incepand de la acele semne la care detectivii raman orbi, cum ar fi filajul la care sunt supusi permanent. Totul se leaga tare frumos si ne aminteste o epoca in care intelectualii Frantei dadeau tonul curentelor de gandire, implicandu-se in viata sociala si politica.  Binet este insa malitios pana la cer, intr-un mod care parca te face sa te simti razbunat pentru toate orele alea in care trebuia sa stii ce au spus diversi despre diverse lucruri, cum au inventat copaceii care m-au chinuit si au creat gramatica aia structuralista care ma enerva teribil pentru ca nu am inteles niciodata de ce trebuie sa decojim limbajul in seme si sememe, in roluri si functii pentru a-i da un sens mai adanc, creandu-se o intreaga teorie a lui, pentru ca orice ti-ar spune unul sau altul, o carte pe care o citesti pentru propria bucurie si placere sau curiozitate, tot subiectiv o faci... Iar subiectivul meu s-a bucurat, s-a delectat si s-a amuzat cu acest roman.

luni, 14 februarie 2022

Francezi in Chile

  

Miguel Bonnefoy - Ereditate

Un barbat pleaca din Franta la sfarsitul secolului XIX, dupa ce recolta i-a fost distrusa, sa isi caute norocul in cealalta parte a lumii, in America, dar intamplarea il va face sa prinda radacini in Chile. O alta intamplare ii va transforma numele real in Lonsonier. Tot din intamplare va ajunge acolo si viitoarea lui sotie, fiica unui negustor de umbrele pornit si el spre State, caruia ploaia chiliana ii asigura prosperitatea afacerii. Si tot dintr-o intamplare cu o piele de capra, fiul lor, singurul supravietuitor dintre cei trei plecati sa-si apere o patrie pe care nu o cunoscusera niciodata, avea sa-si cunoasca sotia. Destinele acestor francezi in exil la capatul celalalt al lumii se impletesc intr-o carte ce recurge obositor de des si de mult la simetrii si anticipari, la dezvaluiri facute pe fast forward
Poate pentru unii, invatati cu titlurile de ziare senzationaliste care spun totul sau, daca ai rabdare sa citesti si articolul constati ca nu spun nimic, anticiparea aceasta abuziva a viitorului este un "carlig" literar, o forma de revigorare a curiozitatii. Mie imi sugereaza o dovada de nesiguranta si graba a autorului, ca si cum, in timp ce scrie, este deja mai interesat de de ceea ce urmeaza sa creeze decat de ceea ce spune deja, de prezentul unei naratiuni ce pare sa nu il mai intereseze si, ajuns apoi in punctul anticipat, vezi ca din nou e prea grabit sa treaca mai departe, fara a da ragaz prezentului sa se astearna in matca lui, sa-si produca efectele si consecintele. Romanul curge asa cum isi duc eroii lui viata, prezenti intr-un loc dar cu inima la 10.000 de kilometri distanta, intr-o tara pe care unii nici nu au cunoscut-o.  Prima generatie de emigranti poarta in cufere, pe langa vise legate de noua existenta, si instrumentele considerate necesare indeplinirii lor: umbrele, butasi de vita-de-vie sau instrumente muzicale...
Cartea se vrea o saga de familie, dar deruleaza o istorisire pe repede inainte, fara sa-si ia timp sa construiasca personaje, sa le dea adancime. Atmosfera atinge pe alocuri, ca o adiere usoara de aripa, in trecere, magicul, printr-un spectru ce prevesteste o moarte si o nastere, o ciorba de oase de dinozaur, un barbat ajuns la 118 ani, un avion condamnat sa nu zboare niciodata ce va zbura exact cand e mai mare nevoie... Dar inceputul de magie este repede inabusit de un nou personaj gata sa acapareze scena, generatiile se succed, la fel razboaiele, revolutiile, pasiunile, iubirile si dramele lor, parca totul este o schita de tablou pe care pictorul nu a avut rabdare sau timp sa il nuanteze - gandindu-se deja probabil la urmatorul-, sa adauge culoare, mizand pe exotismul locurilor si pe personaje interesante in alegerile lor, pe istoria tulburata a anilor ce trec prea repede. Grabita, fara a nuanta, cartea curge intr-un ritm pe care amploarea ideii l-ar fi cerut mai lent, mai rabdator cu eroii. Nu judec dupa numarul de pagini, care uneori poate condensa exact cat trebuie sau poate lungi inutil o carte, nici dupa coperta, care imi place, indeamna la escapism, ci strict dupa continut.
Sfarsitul vine rotund, ceea ce incepe cu un butas de vie si 30 de franci se termina la fel, pe un drum invers. 
Cand plasezi un roman intr-un astfel de cadru si mediu, comparatiile din mintea cititorului sunt cumva inevitabile. Iar Bonnefoy nu iese bine deloc daca ma gandesc, hai sa nu spun de Maestru, ca unul ca el se naste o data intr-o suta de ani (eventual de singuratate), dar macar la Casa spiritelor a lui Isabel Allende, la Violeta nu am ajuns inca, insa ma astept sa fie mai buna decat Ereditate, lucru care nu e prea greu ...
Cand vad ce carti primesc premii destul de importante, incep sa cred ca ori juriile sunt teribil de subiective in simpatiile personale, ori varful este... destul de jos. Dupa ce am scris aceste randuri, mi-am dat seama, citind procedura de acordare a premiului, ca este un vot popular. Biiiine, Miss Popularity, poate mi-ai setat asteptarile la un nivel prea inalt si pentru asta nu e nimeni de vina in afara de mine ca ma tot duc de nas diverse promisiuni si prezentari, ca daca aud de "realism magic" parca mi-o iau mintile razna si ajung sa imi pierd timpul prea scurt pentru a citi toate cartile care m-ar putea lovi in suflet sau in minte cu adevarat cuuu... tine :). Dar deh, fiecare cititor isi are cartea lui, asta probabil este pentru cei care considera lectura o cursa de viteza.

joi, 10 februarie 2022

O poveste a stiintei

 

Hanya Yanagihara - Oamenii din copaci
 
Dupa O viata marunta, aceasta a doua carte tradusa la noi a Hanyei Yanagihara din cele trei publicate (am inteles ca vine si cea mai recenta anul asta, o astept cu nerabdare!), in realitate romanul sau de debut, m-a surprins foarte placut, in primul rand prin abordarea unei teme diferite, plasata intr-un cadru si mai diferit. Daca alaturi de Jude si prietenii sai ajungeam in America vremurilor noastre, acum ne intoarcem pe firul timpului in a doua jumatate a secolului trecut, dar facem si un salt in spatiu, pana in indepartatul arhipelag al Microneziei, unde, pe o insula fictiva, traieste un trib ce ii starneste interesul tanarului si ambitiosului profesor Norton Perina.
Fac o scurta paranteza pentru a spune cateva cuvinte despre Daniel Carleton Gajdusek, un cercetator care in 1976 obtinea premiul Nobel pentru medicina dupa ce a descoperit prima dintre bolile prionice, studiind o populatie din Noua Guinee si asociind boala cu o practica a indigenilor, canibalismul funerar. Din calatoriile sale in Pacific, Gajdusek avea sa se intoarca cu cativa copii indigeni (56 in total!), dandu-le acces la educatie si la (ceea ce isi inchipuie omul occidental ca ar reprezenta pentru o civilizatie tribala) o viata mai buna. Dupa ce studiile sale aveau sa capete recunoastere internationala, la 20 de ani de la castigarea Nobelului, Gajdusek a fost acuzat de unul din acesti copii, ajuns adult, de abuz sexual. Dupa un an de inchisoare, in 1998 a venit in Europa, unde a si murit in 2008,  timp in care nu s-a reintors niciodata in America, dar marturii despre pedofilia sa au continuat sa apara. 
Acest individ este cel care i-a inspirat autoarei personajul principal al cartii sale, care incepe in momentul cand Norton Perina este inchis in urma procesului intentat de unul dintre cei 46 de copii adoptati de pe acea insula pierduta, pastratoare a unor mituri, traditii si ritualuri ce pot repugna civilizatiei occidentale. Ceea ce trebuie sa fi reprezentat in realitate pentru Gajdusek canibalismul funerar, in carte ia forma unui ritual de initiere sexuala a baietilor de catre membrii de vaza ai tribului. 
Romanul este conceput sub forma memoriilor lui Perina scrise in inchisoare, pe care i le transmite colaboratorului si prietenului sau apropiat, dr. Ronald Kubodera, cel care ramane de partea lui pana la sfarsit, considerand ca, indiferent de faptele de care celebrul profesor se face vinovat, prestigiul academic i-ar scuza orice comportament...
Si O viata marunta amintea de abuzul asupra copiilor, insa aici abordarea e diferita, ramificata in multe directii (colonialismul, criza ecologica, abuzul de putere, conditia umana, aspectele etice ale stiintei, mai ales cand se experimenteaza pe oameni), faptele sunt vazute chiar prin prisma acuzatului si adnotate de interventiile discipolului sau devotat. Si daca tematic legaturile dintre doua carti nu sunt atat de puternice, viziunea este una la fel de lipsita de menajamente, iar Hanya Yanagihara face o treaba excelenta atunci cand se transpune in mintea personajului sau, crud, vanitos, arogant, infatuat. Face un pariu riscant, stiut fiind ca unii cititori sunt asa de prinsi in "poveste" incat ajung sa nu mai disocieze autorul de personaj, cam cum se intampla pe vremuri cu serialul Dallas cand sarmanul actor interpret al lui J.R. primea scrisori de amenintare cu moartea. Eu am citit cu interes si bucurie aceasta perspectiva schimbata, ce isi forteaza cititorii sa priveasca lumea prin ochii unui monstru autovictimizant (cel putin asa l-am perceput eu), mai ales ca in jurul ei se construieste o intreaga civilizatie, inzestrata cu practici, ritualuri, traind in armonie cu ciudatele exemplare locale ale florei si faunei, fara a evita detaliile socante, dezgustatoare, de la obiceiurile alimentare, la cele privind vanatoarea, viata sexuala, renegarea de catre trib si toate celelalte aspecte ale existentei umane...
Cele mai multe dintre notele de subsol cuprind consideratii mai personale, zvonuri, barfe, speculatii ale lui Kubodera, pastrandu-se pana la ultimele pagini ambiguitatea asupra vinovatiei eroului si acest paratext / metatext este la fel de interesant ca si pretinsele memorii ale savantului. 
Nu este doar o carte despre un om, cu slabiciunile si vanitatile lui, ci mai ales despre cum aspiratia spre nemurire poate distruge o intreaga civilizatie atunci cand omul occidental gaseste un mod de a o exploata, de a o supune, simtindu-se indreptatit sa o transforme dupa chipul si asemanarea sa. Si mai este o poveste despre stiinta, care s-ar rezuma cam asa: 
"Un om descopera ceva. Nu stie ce este sau pentru ce este sau ce ar putea rezolva, insa stie ca a dezgropat inca o piesa a unui puzzle caruia poate doar sa-i ghiceasca forma si imaginea si structura intreaga. Isi petrece tot restul vietii incercand sa gaseasca urmatoarea piesa dar, cum nu stie precis ce cauta, e o munca foarte grea si e putin probabil ca va gasi o solutie. Apoi vine un om din generatia urmatoare. El vede piesa puzzle-ului care a fost gasita si o gaseste pe urmatoarea. Asa ca acum sunt doua piese. Iar apoi sunt trei, patru, cinci. Dar niciodata, indiferent cate piese exista, nu poate sa spuna vreun om ca stie ce va dezvalui forma finala a puzzle-ului. Cand crede ca lucreaza la imaginea unui cal, gaseste deodata o inotatoare si-si da seama ca s-a inselat in tot acest timp. Apoi crede ca incearca sa construiasca imaginea unui peste, dar urmatoarea piesa care se potriveste este aripa unei pasari ridicate in zbor. Sa fii om de stiinta inseamna sa inveti sa traiesti toata viata cu intrebari la care nu vei gasi niciodata raspunsul, cu cunoasterea faptului ca ai ajuns prea devreme sau prea tarziu, cu angoasa de a nu fi putut ghici solutia care, odata prezentata, pare atat de evidenta, incat nu poti decat sa te blestemi ca nu ai vazut ce ar fi trebuit sa vezi daca ai fi privit macar intr-o directie usor diferita."
In cazul de fata, ea incepe in urma cu aproape un secol si nu se termina nici in zilele noastre prin actualitatea intrebarilor pe care le ridica. Si nu este o carte pentru cei grabiti si usor de distras care vor sa se laude ca au citit o carte "grea" (de-asta mi se pare mie ca Goodreads nu este un loc serios unde sa poti gasi discutii interesante despre literatura, nu ii inteleg utilitatea, de fapt nici nu sunt discutii, fiecare este in bula lui personala, multi ajung acolo pentru a-si populariza blogurile / articolele prin reviste etc. si fac chipurile "recenzii oneste" ale unor carti primite cadou promotional...) si apoi se plang ca e prea prolixa. Fiecare detaliu nou adaugat completeaza un tablou, o imagine, intocmai ca acel proces al revelatiei stiintifice redat mai sus. Si ajung, intr-un final, sa se potriveasca si calul, si pestele, si pasarea.

luni, 7 februarie 2022

Cavalerul care nu a mai existat

 
 
The Green Knight (2021) 
 
Gawain nu era printre acei cavaleri ai Mesei Rotunde care mi-au marcat lecturile din zona peripetiilor cavaleresti. Altele erau numele care imi ramasesera in minte: Lancelot, Perceval (sau Parsifal), Tristan, Galaad... Asa ca dupa ce am vazut filmul, am aruncat un ochi ca sa inteleg totusi ce s-a intamplat in el. Si am continuat sa nu inteleg mare lucru din film :). 
Cum vedem tot mai des in ultima vreme, filmele (si cartile, deopotriva) mizeaza foarte mult pe reinterpretari, repovestiri, re... ciclari ale unor motive, teme, istorii deja existente, doar ca personajul principal al scenaristului si regizorului David Lowery nu mai are nici un fel de legaturi cu eroul legendelor cavaleresti. De fapt (spoileeer!) nici nu va mai ajunge cavaler. Povestea sa este plasata intr-un timp in care tanarul Gawain (poate tanar dupa criteriile din zilele noastre, pentru ca la varsta eroului, asa cum apare in film, daca nu erai deja cavaler, ori erai mort, ori nu mai aveai sa te umpli niciodata de glorie), nepotul regelui Arthur (acum nu ma intrebati de ce un rege atat de blond are un nepot de sange de origine indiana, sa fim incluzivi, va rugam!), isi petrece vremea cu mici batai de crasma, o iubire clandestina si speranta ca va ajunge sa-si ocupe locul in randurile cavalerilor, fara sa faca prea multe pentru asta. Vrajitoarea de maica-sa se hotaraste sa ii dea o mana de ajutor pentru a se afirma, insa el se va dovedi suficient de prost (si prin erou scenariul insusi, prea grosolan, prea evident) incat sa nu profite de ea. Cand vine la tine o creatura fantastica si-ti spune politicos "raneste-ma, fa-mi ceva, si peste un an iti voi face exact acelasi lucru", ce te apuci tu sa-i tai?! Capul, normal, ca unde nu-i cap vai de cavalerism. 
Ghiciti ce urmeaza?! Peste un an incepe calatoria initiatica a eroului, una in care se va dovedi la fel de viteaz si curajos cum fusese toata viata lui. Pare prototipul cavalerului pacifist, incapabil sa scoata sabia la cineva, chiar si cand pericolul cu care se confrunta este intruchipat de cativa borfasi copii care-l lasa fara bunurile cele mai de pret. 
Am apreciat intentia lui Lowery de a se indeparta de imaginarul arthurian si de cel devenit deja clasic al unui film fantasy, de a crea un erou cu multe slabiciuni, vulnerabil, fie el si nepotul indian al regelui Arthur, ca oricum auzisem ca ar urma o Neagra-ca-Zapada, caz in care ma intreb saracii pitici ce parere au?! Nu pot sa fie si ei remodelati ca niste eroi perfecti, care nu sufera de nanism?! Scuzati-mi incorectitudinea politica, dar in unele aspecte chiar se sare in extrema cealalta... Dev Patel este un actor bun, pe care l-am apreciat mai ales in Slumdog Millionaire, pentru ca apoi a cam intrat in industria filmelor de duzina din care si-a dorit probabil sa iasa aici, dar parca nu era locul lui. Insa mai mult decat distribuirea sa aici si faptul ca eroina interpretata de Alicia Vikander are mai degraba trasaturile unei femei independente din secolul XXI, m-a stresat exact centrul filmului, punctul lui de rezistenta si sensul existentei sale, alegoria.
Sunt si lucruri bune de cules din film: jocurile de lumini, natura cu oamenii sau animalele care o traverseaza, eleganta pe care i-o confera imaginea sunt acolo, dar m-am cam plictisit de filme facute doar din imagini frumoase care isi uita ideile pe drum. Pentru a rezista in plan metaforic, este nevoie de o continuitate, de ceva care sa dea sens intregului, dar Cavalerul asta verde ajunge sa fie alcatuit dintr-o multime de episoade disparate care nu ii ajuta inaintarea, nici nu il imbogatesc, orice ar parea ca eroul castiga din ceva (o intalnire, o intamplare), va pierde in secventa urmatoare, asa ca scenele au o gratuitate care uneori frizeaza absurdul, precum aceea a timpului petrecut intr-un castel cu o tanara, un barbat si o batrana legata la ochi. Incepusem sa-mi fac scenarii de genul iubirea, justitia (in reprezentarea sa din arhitectura, ca o femeie cu ochii acoperiti) si...? oricum nu mai conta ca nu am gasit vreo cheie de interpretare, episodul s-a dovedit la fel de irelevant ca si celelalte. Si tanara era interpretata de aceeasi Alicia Vikander ca si iubita lui de acasa, n-am priceput dedublarea. 
Nu e suficient sa creezi o viziune metaforica atunci cand ea e lipsita de orice rotunjire, sens, nu e suficient sa arati o picatura de sperma pe o centura ca sa transformi totul intr-o alegorie despre onoare sau dragoste inselata, si nici sa amesteci legendele arthuriene cu cliseele de Craciun, cand timpul suspendat lasa loc minunilor sa se strecoare in lume  ori cu o meditatie asupra lipsei de sens a existentei. 
Exista metafore si metafore: unele au substanta, o simt acolo chiar si atunci cand nu le inteleg sau nu le acord valoarea rationala/emotionala dorita. Altele pur si simplu sunt doar forme fara fond, create mai mult de dragul poeziei imaginii, cum este cazul filmului de fata, care nu reprezinta in viata eroului nici inceput, nici sfarsit, ci doar o continua prabusire, insa o face cu mijloace ce se doresc ambigui dar raman prost scrise... Am citit pe undeva o interpretare cum ca episoadele respective s-ar lega de cele cinci virtuti cavaleresti: credinta, curtoazie, sinceritate, generozitate, curaj. Insa raman in continuare absconse si Lowery nu a prins deloc treaba cu relevanta intregului, a aspirat prea mult la maretie si a cazut impreuna cu eroul sau.

joi, 3 februarie 2022

Nedoriti de nimeni

 

Jenny Erpenbeck - Eu plec, tu pleci, el/ea pleaca 
 
Jenny Erpenbeck este o scriitoare nascuta in Berlinul de Est, ca si personajul romanului sau, Richard, un profesor universitar recent pensionat. Uneori este nevoie de o plecare ca sa incepi sa ii intelegi pe cei care pleaca. Alteori este nevoie sa iti amintesti ca si pe tine te-a despartit de semeni un zid a carui escaladare au platit-o multi cu pretul vietii. De ziduri metaforice sunt inconjurati si emigrantii pe care profesorul incepe sa-i zareasca, invizibili pe vremea cand era prins cu studiile si cursurile sale: sunt ziduri formate din indiferenta, din neincredere, din birocratie. Dupa ce si-a petrecut intreaga viata adancit in carti, Richard incepe sa priveasca in jur si sa-i vada nu doar pe ceilalti, ci si pe Ceilalti, cei altfel, pe langa care inainte trecea ca si cum nu ar fi existat. 
Dezradacinati, prizonieri intre doua lumi, una in care nu se mai pot intoarce si alta care nu vrea sa-i primeasca, oamenii acestia care traiesc intr-un provizorat continuu au cunoscut razboaie, foamete, saracie. 
Ceea ce face diferit Jenny Erpenbeck de multele alte carti care incearca cu mai mult sau mai putin succes sa umanizeze fenomenul migratiei si sa-si sensibilizeze cititorii, sa-i faca pe cei care se simt invadati sa-l inteleaga mai bine, este ca nu se multumeste doar cu prezentarea unor situatii de viata ce imping la gesturi extreme uneori, ci prezinta si hatisul birocratic foarte incalcit ce impiedica crearea unei situatii stabile si conduce la infractionalitate.  Exista si latura umana, evident, dar abia acum am aflat spinosul drum legislativ conform caruia refugiatii de razboi nu pot primi acest statut decat in prima tara in care au debarcat. Sunt oameni care traverseaza mari si tari pentru a se ineca apoi in mari de hartie: 
"Italia, de exemplu, le permite refugiatilor sa plece in alte tari, ba chiar se bucura sa le dea drumul, pentru ca s-a saturat de ei. Legea italiana le ofera libertatea de a merge in Franta, in Germania, de fapt in orice tara europeana, pentru a-si cauta acolo de lucru. Germania insa nu-i vrea, din motive deocamdata neclare pentru Richard; dupa trei luni petrecute pe teritoriul german in calitate de turisti, refugiatii sunt obligati sa se intoarca in Italia pentru cel putin trei luni. In Germania, n-au voie sa-si caute de lucru decat dupa cinci ani neintrerupti de azil in Italia - si, chiar si atunci, numai daca se afla in posesia unei illimitata, un document emis de autoritatile italiene la capatul acestor cinci ani care le garanteaza aceleasi drepturi de sedere ca italienilor. Cata vreme nu detin o asemenea illimitata, au dreptul sa paraseasca teritoriul Italiei, ca sa nu moara de foame acolo, dar nu sunt primiti nicaieri altundeva".
Astfel,  tarile fara iesire la Mediterana si-au "cumparat dreptul de a nu asculta povestile refugiatilor sositi pe mare". In schimb, Richard doreste sa le asculte si, facand-o, in calea lui si a noastra, celor care citim cartea, se scriu detaliile necunoscute ale existentei celor mananti dintr-un loc in altul, aflati in imposibilitatea de a munci pentru ca nu au permis, traind in conditii minime de subzistenta, cu promisiuni din partea statutului in care ajung pe care acesta le poate oricand retrage fara ca ei sa aiba dreptul de a protesta, cu grija celor ramasi acasa, economisind fiecare banut castigat din munci ocazionale la negru pentru a-l trimite familiei dintr-un colt al Africii. 
In mintea profesorului de filologie clasica, situatiile in care ii aduce viata pe acesti imigranti isi gasesc paralele in capodopere literare precum Iliada, Divina Commedia, sau in textele musulmane, pe care incepe sa le cunoasca tot mai bine, constatand ca sunt mai multe lucruri care unesc oamenii si culturile decat cele care ii despart, ca legaturile intre spatii, timp si literatura sunt la fel de puternice ca si memoria drumurilor prin desert ale caravanelor tuaregilor. Intelege ca "problema e foarte mare, are sotie si multi, multi copii", ca lucrurile suportabile sunt doar suprafata altora, insuportabile, ca nu exista o "tara a raspunsurilor frumoase", ca unele intrebari nu au raspuns sau au mai multe raspunsuri, dar si ca poate face ceva, oricat de putin, pentru sufletele acestea in permanent tranzit, sperand la stabilitate dar amenintate zi de zi cu expulzarea.
Pentru personajul nostru, a fost nevoie sa se vada cu prea mult timp (pensionat, vaduv, pana si lacul de langa casa i-a devenit inaccesibil de cand s-a inecat cineva in el) ca sa priveasca in jur, sa inteleaga ca poate gasi implinire si in implicare, in a intinde o mana semenilor si a-i asculta. Interviurile cu migrantii din carte sunt bazate pe interviuri reale, oricat ar parea uneori de facute special pentru a frange inimi. Realitatea vietilor lor chiar tinde sa faca asta...  Ascultandu-i insa, se poate crea acea deschidere, acea empatie atat de necesara, inclusiv din partea guvernelor. Este prima carte despre migranti din care inteleg cum problemele mici, de perceptie si intoleranta individuala, sunt legate de problemele mari, de intoleranta a politicilor nationale...

P.S.: Vreau sa felicit editura Black Button Books pentru acest lucru marunt dar important, de a trece pe coperta numele traducatorului. E prima data cand vad pe o carte publicata in Romania (nu stiu, or mai fi fost, dar acum vad eu, poate si coperta alba face numele mai vizibil), ca o recunoastere a muncii unei categorii profesionale prost platite la noi, care de cele mai multe ori pune pasiunea inaintea unui standard de viata mai confortabil. Oamenii care dau voce intr-o alta limba cartilor sunt aproape la fel de importanti ca si autorii, ei pot sa ridice sau sa coboare o carte, dupa priceperea si dedicarea fiecaruia.  
P.S.2: Intre timp, am mai vazut asta la o carte pe care o citesc acum si imi place, cel putin primele 100 de pagini, ca acolo am ajuns, (va spun deocamdata doar ca editura este Vellant) si ma bucur ca se extinde practica.

duminică, 30 ianuarie 2022

Inainte

 In mai bine de 30 de ani deja, nu am avut nici un moment de nostalgie, nici o revelatie de genul "era mai bine inainte", in afara gandurilor firesti legate de propria copilarie, pe care cred ca le avem toti cei din generatia 40+. Daca pentru unii filtrul roz al perioadei lipsite de griji din viata lor se rasfrange si asupra timpurilor cenusii, la mine nu s-a intamplat si nu se va intampla asta. E adevarat ca atunci toti oamenii care imi erau dragi traiau, erau tineri si sanatosi, cei care mai sunt inca nu incepusera sa dea semnele inevitabilei degradari si scurgeri spre neant, in plan personal era un timp magic pe care nu-l percepeam ca atare, ci ca pe firescul vietii, peste care se plia nefirescul sistemului duplicitar in care eram prinsi. Cum nefirescul continua sa se manifeste intr-un alt mod, in ultima vreme din ce in ce mai intruziv, se poate ca unii mai tineri sa inceapa sa regrete timpurile pe care nu le-au trait, despre care parintii si bunicii uneori le spun ca erau mai simple, dar nu si ca erau mai lipsite de culori, de speranta, de libertate.
Cei care au scris cartile despre care vreau sa povestesc in continuare au facut-o poate pentru a-si reaminti si pentru a le impartasi amintirile lor si celorlati. Cei care nu au prins acele vremuri le vor citi ca sa vada cum a fost, ca pe niste curiozitati exotice ori poate pentru ca o imagine, cu cat mai complexa, alcatuindu-se din zeci de marturii, de imagini subiective, face tabloul de ansamblu sa se extinda, sa se apropie mai mult de acel punct unde se afla experienta directa, imposibil de reconstituit complet fara sa fi fost traita la persoana I. Iar cei care vor citi si au trait atunci vor regasi marunte crampeie din propriile senzatii si trairi, din amintiri uneori crezute pierdute ale timpului in care au fost, ca un  fel de recuperare a memoriei.  
 

Daniel Horia - Epoca mea de aur 
Nu este o carte pe care mi-as fi luat-o eu dar, pentru ca un anumit Mos a vrut sa ma trateze ca pe un copil, mi-a adus acest volumel grafic si autobiografic despre comunism pe intelesul copiilor. Tema sa este povestea unei familii la jumatatea anilor '80 vazuta prin ochii unui copil: Dani, parintii, bunicii, matusa sa plecata in Germania, prietenul cel mai bun, operatia de apendicita cu complicatiile ei, gradinita... Daca nivelul textului este unul simplut, adaptat copiilor, imaginile in schimb sunt expresive, adultii putand regasi in ele obiectele familiare ale propriei copilarii, de la cuburi si jucarii de lemn la mobilierul cunoscut, de la milieurile de pe televizor la oalele cu buline din bucatarie, chiar si vestimentatia personajelor poarta patina acelei epoci. O carte simpatica, pentru copii curiosi sa afle mai multe despre mediul copilariei parintilor sau bunicilor lor... 


Ioana Nicolaie - Tot inainte 
 
Tot vazut din perspectiva unui copil, Arsenia, si plasat tot in ultimul deceniu al comunismului, este si romanul cu referinte autobiografice al Ioanei Nicolaie. De pe ultima coperta aflam: "Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei "mame eroine". O vreme am crezut ca toate greutatile prin care am trecut in copilarie m-au facut mai puternica. Dar azi stiu ca taietura facuta in scoarta copacului tanar nu poate decat sa creasca, oricat ne-am lupta sa schimbam asta. Si creste." Copilaria bistriteana a Arseniei Bulta se intersecteaza cu aceea a autoarei sale si, vreau sa cred ca, pe undeva, prinzand viata pe hartie, reuseste sa cicatrizeze unele taieturi, sa hraneasca in continuare seva copacului din care s-a desprins. Intr-o familie atat de numeroasa, unde numaratoarea membrilor sai creste aproape de la un capitol la altul, de la un an la altul, Arsenia este unul din acei copii care cunoaste lipsurile, foamea, care nu a avut niciodata o papusa a ei, gasindu-si bucuria in lucruri marunte ce capata viata, precum o pijama cu donalzi, ori primesc aroma unui elixir magic, cum este borcanul cu miere pe care tatal i-l aduce la spital. Fricile sale iau forma unor umbre ce se intind gata sa o inghita, cuvintele soptite pe la colturi, luate ad literam in lumea ei de copil au intelesuri ciudate uneori, dualitatea discursului, discrepanta dintre vorbe si fapte ii sporesc confuzia legata de cele din jur, de raportarea la lume. 
Se clameaza raspicat ca toti copiii sunt egali, dar observa cum fata preotului, de exemplu, este mai egala decat ea, fetita dintr-o familie modesta cu frati multi, trimisa initial in ultima banca la scoala, pentru a incepe apoi sa inoate spre fata clasei prin forte proprii. De fapt, cuvintele lui Orwell, "toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele", au fost adoptate ca motto al cartii. Insa nimic nu o impiedica pe micuta Arsenia sa viseze, sa se gandeasca la ce se va face cand va fi mare, printre cele mai ingenioase moduri de a se vedea fiind, de exemplu, o prietena a matusii sale, zana, tovarasa de engleza, gimnasta. 
Dincolo de vise, este insa lumea reala, cu intamplarile si rolurile copilariei. Este copil, dar este si mama pentru fratii mai mici, isi petrece timpul liber cu peripetii desprinse parca din Amintirile... lui Creanga (la furat de capsuni), dar si intr-o vacanta petrecuta la munci agricole pentru a obtine bani de buzunar ori completand jurnalul unei expeditii ce nu a mai avut loc, o vedem la scoala sau acasa, de cateva ori ajunge si la spital. Si unde este comunismul aici? Pretutindeni, uneori poate chiar sa ia forma alegorica a unei vaci galbene: 
"... vaca galbena (...) s-a legat un timp de un comunism rumegator si bland, care da destul de mult lapte, lapte ce trebuie trimis desigur la centrele de colectare, ca mai apoi sa ajunga la export ca sa se plateasca din el datoria tarii si sa fim in sfarsit liberi de jug, un comunism ce trebuie scos la pasune, fiindca altfel mugeste cu disperare, care trebuie adapat in galeti mari de trei ori pe zi si care, daca te vede cu broboada pe cap, te azvarle cat colo, ce miere o avea inauntru trecutul, de tragem la el ca niste muste, in loc sa ne pregatim de cel mai minunat viitor? (...)
Comunismul asta galben s-a intins peste cativa ani, amestecandu-se cu bataia dintr-un salon de spital, cu piciorul rupt si-o poza mucegaind langa placaj, cu atatea compuneri si poezii  recitate, cu insingnele in care-i prins cel mai mandru drapel, cu jur sau fiu un pionier de nadejde, cu tovarasa Sasz la care tin din tot sufletul, mai ales ca o sa cresc si-o sa ma despart intr-o buna zi de ea, dar si cu socialismul dintilor scosi la Magura, si nu pentru ca asta ar fi fost regula, ci pentru ca unii invatatori pot fi, pana sa ajunga directori, plini de zel."
In romanul Ioanei Nicolaie am regasit experiente comune ale copilariei mele, m-a si amuzat, m-a si induiosat, m-a si intristat si revoltat, m-a si bucurat prin modul in care poezia se strecoara printre randuri si creeaza un discurs roz-gri. Marturiile despre comunism vazute prin perspectiva eroinei sale sunt nu doar credibile, ci cat se poate de reale, reflectand o parte a unei experiente comune tuturor copiilor vremurilor. Un singur lucru m-a nemultumit, ca asa gasesc eu de multe ori nod in papura: in constructia Arseniei mi se pare un fel de stagnare, de la 5 la 16 ani, copilul asta trecut prin multe si confruntat cu episoade crude de viata pare sa nu evolueze deloc, isi pastreaza aceeasi naivitate, aceeasi candoare cu care percepe regimul in care traieste. Sa fim seriosi, cel tarziu pe la 10-12 ani cam toti stiam ca ceea ce ti se spune la scoala este o alta lume, una in care tinichelele atarnate in coada regimului comunist erau poleite cu aur si promisiuni... In rest, cartea mi-a placut.

joi, 27 ianuarie 2022

Legaturi inveninate

 

The Power of the Dog (2021)
 
Daca privind acest film va inchipuiti ca va uitati la un western, va inselati. Vestul Salbatic este doar o rama a tabloului pe care il creeaza, un mediu in care scriitorul Thomas Savage a ales sa-si plaseze actiunea cartii ce a stat la baza adaptarii lui Jane Campion, care semneaza scenariul si regia, un pretext pentru a ne pune in fata o poveste universala, veche de cand lumea, de la Cain si Abel, a felului in care relatia dintre doi frati se erodeaza si se distruge in timp, supusa evolutiei in directii contrare. Insa nu este singura pe care filmul o radiografiaza, mai puternica este aceea ce se construieste intre unul dintre frati si fiul nevestei celui de-al doilea. 
Pe scurt, Phil (Benedict Cumberbatch) si George (Jesse Plemons) sunt doi cowboys instariti, bine cunoscuti in comunitate, cum nu se poate mai diferiti: unul intunecat si parand sa ascunda secrete si un amar ce i-a inveninat intreaga viata, preferand solitudinea, al doilea bland, linistit, solar, dornic sa-si aline singuratatea, sa-si intemeieze o familie. El se indragosteste de Rose (Kirsten Dunst), o carciumareasa vaduva, si o aduce la ranch-ul familiei, iar relatiile cu fratele sau incep sa se complice. Cand fiul acesteia, Peter (Kodi Smit-McPhee), plecat la studii, vine sa isi viziteze mama, o gaseste intr-o stare deplorabila si de aici incepe sa se construiasca o intriga pe care nu o prevazusem initial. Diavolul se ascunde in detalii, caci fiecare dintre ele se va dovedi important intr-un final pe care nu il vezi venind, care te loveste ca un pumn in stomac si simti nevoia sa pui cap la cap imagini si momente ce nu pareau relevante la momentul vizionarii, pentru a da rotunjime filmului pe care tocmai l-ai vazut. 
Aceasta drama psihologica construieste cu rabdare, in ritmul sau, deloc fortat, deloc accelerat sau supus presiunilor asteptarilor spectatorului de filme western. Iar daca la inceput te-ai putea gandi ca avem un conflict bazat pe relatia dintre cei doi frati, mai apoi incepi sa crezi ca el mocneste de fapt intre Phil si Rose, dar cea mai puternica parte este aceea ce genereaza raportul de forte dintre Phil si nepotul sau prin alianta, Peter. Chiar daca oamenii, cu sentimentele, preocuparile si macinarile lor sunt in centrul peliculei, ea nu face economie nici in planul esteticii vizuale, ce insoteste desertul din suflet cu imaginile spatiilor vaste ale fermei izolate, dincolo de care se profileaza muntii. 
Acolo unde Brokeback Mountain se intalneste cu Call Me by Your Name, Jane Campion reuseste sa aduca o perspectiva proaspata, in care nimic nu este spus fatis, doar sugerat, unde veninul este bine dozat in relatia dintre Phil si Peter, vazut initial, in tineretea sa ezitanta si sfioasa, ca victima sigura a masculinitatii ce-si ascunde slabiciunile sub un zid impenetrabil de ironie si lipsa de sentimentalisme.
Parteneri in viata si pe ecran,  Plemons si Dunst creeaza aici imaginea unui cuplu lipsit de aparare in fata sarcasmului si rautatilor lui Phil, care toarna zi de zi, chiar si prin simpla prezenta desprinsa parca din reclamele la Marlboro, prin priviri si taceri, cate o picatura de otrava peste relatia lor. Si cand crezi ca nu mai exista salvare, aceasta ia o forma surprinzatoare, pe care va las sa o descoperiti intr-un film ce-si merita o nominalizare la Oscarul de anul acesta, mi se pare o certitudine. 
Privind reactiile provocate de cei care l-au vazut, unii s-au simtit inselati in asteptarile lor. Au avut impresia ca li s-a promis un western si au primit in schimb o sondare a psihologiei si temperamentelor umane. Insa tocmai asta mi-a placut la film, ca isi poarta spectatorul intr-o directie imposibil de prevazut la inceput (de cei care, ca si mine, nu au citit cartea), cu un final pe masura, ca isi construieste progresiv tensiunea si relatiile dintre protagonisti, ca are cateva scene cu impact puternic, in care imaginile fac mai mult decat cuvintele, ca regizoarea neozeelandeza, adoptand un punct de vedere masculin, a stiut sa imbine fragilitatea si delicatetea cu asprimea uneori grosolana si sa le aduca la un numitor comun ce va genera scanteia, ca se concentreaza asupra dimensiunii interioare fara stridenta, prin aluzii si gesturi care mai mult sugereaza decat explica dar care, revazute prin prisma finalului, dau rotunjime si sens filmului.

luni, 24 ianuarie 2022

Cum se faureste un monstru

 

Niklas Natt Och Dag - Lupul si strajerul 
 
Am ocolit cartea si autorul mult timp, tocmai din cauza modului in care erau prezentati, ca o carte, respectiv un autor de romane politiste. Nu este genul meu, am mai spus, nu imi place deloc modul in care se scrie acum literatura cu crime si mistere (spun acum pentru ca pe vremea Agathei Christie, a lui Conan Doyle, a lui Simenon era altfel), cu cliseele ei, cu o victima sau mai multe, de obicei cu identitate necunoscuta, detectivi traumatizati de un trecut incarcat, apoi se scot din maneca criminalul si pretextul, fara ca un cititor atent sa-si poata da seama pe parcurs, din detalii subtil strecurate, cine si de ce, pentru ca acele detalii nu exista, e mai usor, mai comod asa, ca totul sa vina treptat si nimic sa nu fi fost acolo deja, sub ochii tai, in nici un punct al cartii. Nordicii mai adauga uneori ceva intriga politica, teme sociale, si gata marele roman politist. 
Lupul si strajerul urmeaza formal aceasta structura, bifeaza cam toate punctele de mai sus: se dau un cadavru bine ciopartit (fara membre, ochi, limba si dinti), un detectiv muribund si un fost veteran de razboi (cum s-ar numi probabil in zilele noastre), betiv si cu o mana de lemn. Incet-incet, cei doi incep sa scotoceasca in jur, pentru a-i reda corpului fara nume identitatea si a-si da seama cine si de ce l-a casapit in halul asta. Evident, avem si coruptie la cel mai inalt nivel. Din fericire, cam la atat se limiteaza partea de roman politist. Dincolo de ea, cartea este o fictiune istorica mai degraba horror ce ne pune in fata un Stockholm nestiut, de sfarsit de secol XVIII, unde razbat ecourile revolutionare din Franta, insa bolile provocate de lipsa de igiena, saracie si de apa contaminata a canalelor pe care plutesc cadavre continua sa secere. Mizeria, cruzimea, duhoarea greu de suportat, nedreptatile si sclavia sunt la ordinea zilei, oamenii dispar si nimanui nu pare sa-i pese. 
In afara lui Cecil Winge, un avocat onest si incoruptibil, ce se stinge incet macinat de tuberculoza, si a lui Mickel Cardell, bantuit de cosmaruri din razboiul in care isi pierduse nu doar mana, ci si bunul prieten, strajer al orasului mai mult cu numele, intr-un oras unde a fi strajer inseamna a spiona, a impune teroarea prin forta, a face propria lege. Cei doi, un lup solitar ce adulmeca prada si o urmareste cu incapatanare si un strajer lipsit de sensul de a trai si bantuit de imaginile cruzimii luptelor, sunt hotarati sa rezolve acest caz, sa afle identitatea victimei, a ucigasului si motivele crimei, intr-o incursiune in lumea colorata si putreda din Suedia anului 1793. 
Daca partea politista nu aduce nimic surprinzator prin constructia sa, tot ceea ce o inconjoara (atmosfera, cutumele, oamenii, tablourile vii ale unei epoci si ale unui loc) ridica acest roman. Pentru ca este in primul rand un roman istoric, al carui creator are maiestria de a zugravi tensiunea unui timp in care nobilii incercau sa se fereasca de raspandirea fervorii revolutionare, rezultand astfel o lume subterana in care Terorii i se opune si mai multa teroare. Mi-a amintit uneori, prin gustul pentru sumbru si macabru, de Poe, insa aici atmosferei i se suprapune si un strat colorat, galagios, ca si cum abia dupa ce dai deoparte pojghita de viata afli ceea ce se ascunde in tenebre. 
Personajele pe care cei doi le intalnesc in drumul lor deschid calea spre aspecte nebanuite la suprafata, existente ce se deruleaza in spatele unor usi inchise fara speranta de evadare sau in umbra intunericului: ne putem trezi intr-o casa a placerilor cu o atmosfera desprinsa parca din scrierile Marchizului de Sade ori intr-o casa de corectie unde femeile aruncate acolo isi torc trista viata cu prea putine sperante de scapare sau intr-o lume stralucitoare si extravaganta, in care tinerii saraci ajunsi in capitala incearca sa patrunda bazandu-se pe o minte ascutita, pe tertipuri si viclenie. 
Nimic nu este insa gratuit, totul conduce la un roman unitar. Poate ca radiografia unei societati aflate in pragul colapsului dupa moartea regelui Gustav, care a aruncat-o intr-o stare de suspiciune vecina cu paranoia, tinde sa eclipseze firul principal, ceea ce din punctul meu de vedere nu este rau deloc. Adica daca va asteptati la un roman politist, nu cred ca Lupul si strajerul v-ar implini neaparat aceasta dorinta, desi avem intriga, societati secrete, o ancheta ce avanseaza incet intr-un cadru corupt, presarata cu piedici, cu suisuri si coborasuri pana in infernul existentei umane, acolo unde apar monstrii. Fiecare raufacator a fost la inceput o victima pe care viata l-a transformat intr-atat incat sa-si piarda orice urma de umanitate. Aceasta fresca istorica a sfarsitului de secol XVIII in Suedia e scrisa in ritmul abrupt si direct al coborarii intr-un infern personal si colectiv, fara menajamente, murdaria si violenta in care se scalda Stockholm-ul fiind atat de departe de imaginea de astazi a capitalei nordice.
Ca fapt divers, am crezut initial ca  Natt och Dag este un pseudonim literar, mi se parea imposibil ca un om chiar sa se numeasca "Noapte si zi", dar cautand un pic am aflat ca este chiar numele lui, unul nobiliar, scriitorul fiind mandru purtator al unui nume consemnat inca din secolele 12-13, descendent al celei mai vechi familii nobiliare din Suedia inca in viata. Romanul acesta a mai aparut intr-o editie, cu titlul "1793. In umbra mortii" (nu stiu de ce editorii romani au tendinta asta oribila de a pune titluri cat mai explicite, mai ieftine, asa cum fac si traducatorii de filme, si nu lasa cartea cu titlul din original, simplu, 1793). Intre timp autorul i-a scris si o continuare care se numeste - nu e greu de ghicit - "1794". Cand se va traduce si la noi (probabil cu un alt subtitlu cringe), o sa vreau sa ma intorc din nou in acea lume intunecata si misterioasa a Stockholm-ului secolului XVIII. Nu este chiar Numele trandafirului, dar este genul acela de lectura, in care vreau sa evadez din cand in cand.

joi, 20 ianuarie 2022

Ce inseamna sa fii om?

  

Matt Haig - Umanii 
 
Un extraterestru de pe indepartata planeta Vonnadoria, acolo unde nu exista nici moarte, nici legaturi de familie, nici sentimente puternice, este trimis pe pamant pentru a sterge orice urma a unei descoperiri a unui ilustru profesor de matematica de la Universitatea Cambridge, Andrew Martin, ce ar fi periclitat - considera vonnadorienii - echilibrul universal. Ipoteza Riemann, una dintre acele probleme de matematica  pentru a caror rezolvare se ofera in realitate un premiu de 1.000.000 de dolari, tocmai a fost solutionata de distinsul profesor, iar aplicatiile sale ar fi deschis calea unui important salt tehnologic. Cunoscand pamantenii ca pe o rasa lacoma, violenta, invadatoare, imatura psihologic, vonnadorienii isi trimit un reprezentant care sa distruga toate semnele demonstratiei (incluzandu-i pe cei carora li s-a adus la cunostinta), precum si pe autorul ei. Dupa ce Martin este lichidat si alienul ii ia in posesie trupul, investigatia continua in cercul celor apropiati, asa ca el ajunge sa locuiasca impreuna cu fiul, sotia si catelul acestuia si sa se infiltreze in cercul colegilor, studentilor si prietenilor sai.  
Inceputul este unul ludic, ce capteaza atentia cititorilor prin modul amuzant in care Haig se joaca de-a privirea exterioara asupra catorva  practici si obiceiuri ale rasei umane, ce par absurde unui proaspat picat din spatiu pe "o planeta a lucrurilor impachetate in alte lucruri. Mancarea in ambalaje, Corpurile in haine. Dispretul in zambete." Tonul vesel de la inceput, cand strainul trage primele concluzii, se va schimba pe masura ce in el creste dorinta de a intelege aceasta specie ciudata care traieste cu si in ciuda constientizarii sfarsitului fiecarui individ, de a se apropia de civilizatia diferita proaspat descoperita, capatand aspectul unei reflectii asupra existentei umane, pastrand insa o abordare amuzanta, light, simpla, presarata cu ironie si empatie, cu observatii nostime legate de comportamentul oamenilor in cele mai banale situatii.
Treptat, noul Andrew Martin invata sa fie uman cu ajutorul lui Emily Dickinson si al lui Debussy, dar si al unui catel pe nume Newton si al familiei profesorului. Daca poezia il invata emotia, muzica il invata complexitatea, contradictiile, asimetria si imperfectiunile rasei de care se ataseaza.
 Haig are meritul de a-si construi credibil povestea, intr-un mod relaxat, conturand o carte in care drama SF este punctata de pronuntate accente de comedie romantica. Nu debordeaza de originalitate, nici de profunzimi ontologice, e plina de tropi arhifolositi, de la privirea detasata si obiectiva a strainului la intalnirea cu dragostea/criza/salvarea providentiala/speranta unui nou inceput. Dar este o carte care vrea sa te faca sa te simti bine in pielea ta de om si reuseste, macar pe parcursul lecturii, e tonica, optimista, m-a tinut in ea pana la capat, in ciuda reticentei mele (ca sa folosesc un cuvant bland) fata de specia din care fac parte. Contine si doua liste, una cheesy rau, in genul posterelor motivationale, dar deloc deplasata dat fiind destinatarul, un baiat de 15 ani, ce cuprinde 97 de sfaturi de la un tata extraterestru catre fiul sau uman, alta a lucrurilor pe care le fac oamenii, printre care "lectureaza" (cuvant pentru care i-am dat o bila gri traducatoarei, pe langa Calea Laptelui  (galaxia) - stiu ca e forma acceptata, dar mie tot imi suna a Drumul Matasii sau altele de genul asta de pe planeta noastra - si inca doua-trei formulari ce poate-s doar sensibilitati proprii). 
E o carte ce ne reaminteste ca lucrurile pe care noi le consideram ca fiind date pot capata o alta semnificatie dintr-o perspectiva externa, iar ca bucuria, placerile simple, faptul de a trai aici si acum este o favoare a Universului, ca luam uneori prea usor si ca pe un drept miracolul vietii si ca specia umana are totusi si cateva calitati... Este o carte roz, dar nu un roz tipator, ostentativ, care sa ma indeparteze, ci unul suav, generator de buna dispozitie si un strop de optimism, macar de moment, o poveste pe care adolescentii o vor gusta mai mult decat mine, tonica si relaxanta. Pentru mine este doar o efemerida, dar una simpatica, dupa care totusi nu plang daca-si termina viata prea repede, ca orice efemerida.

duminică, 16 ianuarie 2022

In cusca sau cu aripi

 
 
tick, tick... BOOM! (2021) 
 
S-a deschis sezonul de filme candidate la Oscarul pe 2022. Si dupa ce Lin Manuel Miranda a "rupt" anul trecut Broadway-ul cu Hamilton, acum se pregateste sa ia cu asalt si premiile pentru cinematografie, regizand un tribut adus lumii artistice de care se simte cel mai aproape, aceea a musicalului. Bazat pe scenariul lui Steven Levenson, cel care acum cativa ani m-a incantat cu mini-seria de televiziune Fosse/Verdon si pe musicalul lui Jonathan Larson insusi, personajul acestui spectacol biografic, filmul spune povestea unui om care a crezut in vocatia sa, urmand-o cu pasiune si indarjire. 
Ajuns in 1990 la 30 de ani, Jonathan  (Andrew Garfield) isi pune in balanta implinirile si sacrificiile, sperantele si dezamagirile. In timp ce lumea cunoscuta se prabuseste in jurul sau - cel mai bun prieten renunta la visele de a deveni actor pentru a lucra in publicitate si a putea sa-si asigure un standard de viata mai inalt, iubita lui se hotaraste sa paraseasca New York-ul gasindu-si o slujba stabila si platita, pandemia de SIDA face ravagii printre prietenii gay - el continua sa serveasca brunch-ul clientilor nerabdatori inainte de a se intoarce in bula lui de magie, acolo unde visele prind viata intr-un musical futurist ce spera sa-i schimbe destinul.  
tick, tick... BOOM! este un musical bazat pe un musical in care un autor incearca sa scrie un alt musical pentru a iesi la lumina dintr-o existenta anosta, pentru a se afirma in arta din care doreste sa poata trai. Este un film biografic despre cel care a scris un musical aubiografic dupa ce comedia fantezista a unei lumi viitoare (care - din scurtele pasaje - am inteles ca se apropie foarte mult de aceasta existenta a alienarii pe care o traim in prezent, in care viata se desfasoara mai mult in spatele ecranelor) nu a reusit sa obtina finantarea necesara productiei, in ciuda reactiilor pozitive primite. Este o imbinare de arta si viata conceputa in pasi de dans pe refrene care, chiar inainte de a fi stiut ca fac parte din musicalul creat atunci, mi-au evocat puternic atmosfera anilor '90. Fara sa am pentru ea nici un fel de nostalgie si fara sa fi vibrat intens la coloana sonora, productia lui Miranda m-a acaparat prin melanjul sau de arta si viata, prin detaliile vii, colorate ale existentei de zi cu zi, prin simplitatea amara, punctata cu sarcasm. Un duet ce descrie mecanismul relatiilor de cuplu, asteptarile si incapacitatea de a le comunica poate fi redat la fel de dinamic ca o dimineata de duminica aglomerata intr-o cafenea din New York pulsand de viata si agitatie. Si aici este meritul lui Miranda, care orchestreaza corul de senzatii si emotii intr-un mod autentic. 
Rent, musicalul care i-a adus gloria visata lui Larson, este printre putinele creatii celebre pe care nu le cunosc. Fara sa am pretentia de a avea o cultura bogata in domeniu, stiu cate ceva - macar fragmente - din creatiile reprezentative si am doua mari favorite, Jesus Christ Superstar si Notre Dame de Paris. Am citit despre Rent ca ideea ar fi pornit de la Boema lui Puccini, transpusa in New York-ul familiar si contemporan autorului, unul in care artistii se lupta sa supravietuiasca sub amenintarea pandemica a HIV, ca parte a visului sau - de care aminteste si in film - de a aduce musicalul in atentia generatiei MTV. 
Filmul de fata este o accelerare de emotii si sentimente, un vartej in care un om desfasoara o cursa contracronometru pentru a isi impune viziunea artistica. 
Tic-tac... ceasul continua sa marcheze trecerea inexorabila catre un deadline, asa cum si bataile unei inimi pasionate si dedicate muzicii continua sa marcheze drumul spre inevitabilul buum. Paradoxal, filmul reuneste o celebrare a vietii cu un testament artistic, tensiunea si eliberarea, tristetea si bucuria unei existente, libertatea creatoare si constrangerile castigarii traiului de zi cu zi, e ca un foc de artificii care acapareaza si isi pastreaza spectatorul alaturi prin intercalarea fragmentelor de viata cu cele de arta, prin felul cum Garfield ocupa centrul scenei si rescrie povestea unui om care nu a mai reusit sa se bucure de succesul pe care avea sa-l cunoasca Rent, nelipsit timp de 18 ani dupa premiera din programul de pe Broadway. 
Omul paianjen se transpune credibil si emotionant in omul artist, dand viata tumultului de emotii ce ni-l reinvie pe Larson cu toate sperantele lui, cu vulnerabilitatea si orgoliul sau, curios si plin de intrebari in privinta aspectelor vietii, pentru a transpune apoi acele intrebari intr-o opera plina de umanitate si compasiune. Cred ca este un film despre care se va vorbi si va primi ceva premii, poate chiar va da cuiva ideea de a resuscita acel proiect abandonat si niciodata reluat al fanteziei SF din care se pastreaza fragmente prin arhive. M-as bucura sa fie chiar Miranda.  

P.S.: Cand am scris cele de mai sus, Garfield nu castigase inca Globul de Aur pentru interpretarea lui Larson. Ma bucur ca l-a primit, bravo lui!

joi, 13 ianuarie 2022

Orasul Alb, orasul negru

 

Erik Larson - Diavolul din Orasul Alb
 
Chicago, 1893. Dintr-un vis al arhitectului Daniel Hudson Burnham se va naste Orasul Alb, magicul spatiu al Expozitiei Universale, un peisaj alcatuit dintr-un joc al contrastelor si luminilor, intre nuanta de fildes a impunatoarelor cladiri, seninul cerului reflectat in lacuri si canale traversate de pete de culoare, ambarcatiuni electrice, tonurile de verde ale vegetatiei gandite de arhitectul peisagist Frederick Olmsted, cel mai important din acea vreme, creatorul multor spatii ce au devenit reprezentative pentru America, precum Central Park. Si pentru ca era nevoie de ceva care sa se ridice la inaltimea minunii pe care o crease inginerul Eiffel la Paris la precedenta Expozitie Universala, uriasa intindere a zonei de expunere putea fi contemplata de la inaltimea rotii lui Ferris, noua si nemaivazuta pana atunci atractie ce a rezistat, in ciuda vremii neprielnice uneori si a suruburilor ce cadeau pe acoperisurile cabinelor in miscare.
Pentru ca exotismul sa imbrace magia in imagini fara precedent in amintirea contemporanilor, constructia desfasurata intr-un timp foarte scurt nu a fost lipsita de tragedii, de momente intunecate, de disperare.
Am gasit foarte interesanta aceasta reconstituire a modului in care a luat fiinta Expozitia, de la primele planuri pana la demolarea sa, este partea cartii pe care Erik Larson a conceput-o cu minutiozitate, in urma consultarii arhivelor vremii, a presei, a marturiilor celor implicati, prin detalii ce reconstruiesc riguros nu doar un fenomen ce a propulsat Chicago in atentia mondiala, dar si mentalitatile si realitatile unei epoci dominate de rasism, misoginism, orgolii locale si o tensiune creata de amenintarea permanenta a crizei economice ce avea sa puna si mai multa presiune pe cei responsabili cu marele eveniment al anului 1893, obligandu-i ca in cele sase luni ale expozitiei sa gaseasca noi atractii, noi moduri de a aduna cat mai mult public platitor de bilet. "Expozitia diurna purta, poate, vesmantul cast al tencuielii albe, dar noaptea ea dansa desculta si dadea peste cap sampanie". De la spectacolele cu indieni din Vestul Salbatic la senzualele dansatoare din buric, de la cea mai recenta inventie a lui Tesla la concursuri si expozitii de masinarii si armamente impresionante, de la fastuoasele banchete la uimitoarele focuri de artificii, America traieste la Chicago o jumatate de an de explozie de culori, de informatii, de moduri de a-si obtine divertismentul, ramase in ziarele si in imaginile din epoca. Despre acestea din urma, as vrea sa mentionez interesantul detaliu ca "Burnham ii oferise unui singur fotograf, Charles Dudley Arnold, exclusivitatea asupra vanzarii de fotografii oficiale ale expozitiei, intelegere care ii oferea lui Burnham control asupra fotografiilor care erau distribuite in toata tara si care explica de ce in fiecare cadru apareau oameni din clasa superioara, dichisiti si bine imbracati". Iar prevazuta ceremonie de inchidere ce avea sa termine cu fast o sarbatoare americana s-a trasformat intr-una funerara.
Diavolul din Orasul Alb este, de fapt, doua carti. Pana acum am vorbit despre cea care mie mi s-a parut foarte interesanta. Mai este una, fara prea mare legatura cu cea dintai, care ne spune povestea primului criminal in serie cunoscut in istoria Americii, cel care a inspirat si un sezon din serialul American Horror Story. H.H. Holmes isi gasea victimele printre domnisoarele vulnerabile pierdute in tenebrosul oras, pe care le atragea prin sarmul sau si prin promisiunea unei vieti fericite si prospere. A facut-o si inainte de Expozitie, si dupa, fara ca ea sa fi reprezentat un factor cheie al "carierei" sale criminale, poate doar facilitandu-i un pic gasirea victimelor. Am spus doua carti? Nu, trei, ultima fiind una mai micuta, povestea unui alt psihopat, irlandezul Pendergast. Am incercat sa gasesc un punct comun intre acesti trei oameni, poate obsesia, faptul ca sunt cu totii macinati de urmarirea unui scop, creandu-si planuri elaborate, doar in primul caz nobile. 
Cu totii vor sa uimeasca lumea, sa se impuna, sa dobandeasca recunoastere, dar alaturarea dintre Burnham si ceilalti doi e teribil de nefericita si nici caracterul fragmentar, trecand abrupt de la unul la altul, nu ajuta la crearea unei senzatii de volum unitar. Iar daca in cazul lui Burnham istorisirea lui Larson abunda in detalii mai mult sau mai putin relevante (din a doua categorie facand parte, de exemplu, episodul Titanic), in cazul lui Holmes totul se bazeaza pe fictionalizare, pe modul in care "presupune" ca s-ar fi petrecut lucrurile. E o carte care se citeste usor, chiar si in partile ce prezinta detaliile tehnice si dificultatile create de terenul ales pentru Expozitie, dar cred ca atunci cand actiunea se imprastie in directii total fara legatura exista riscul de a diviza cititorii si de a gasi prea putini care sa imbratiseze intregul continut fara rezerve. Poate unii si-ar fi dorit mai multe speculatii pe seama vietii si mintii psihopate, altii - ca mine - le considera inutile intr-o carte ce ar fi putut sa se numeasca doar "Orasul Alb", lasand Diavolul pentru un spatiu ce permitea mai bine fictiunii din spatele faptelor sa se dezvolte... 

P.S.: Am inteles ca volumul ar fi in atentia lui Scorsese, care doreste sa il produca pentru un viitor serial Netflix. Ceva ma face sa cred ca va da mai multa atentie senzationalului, crimei, pentru ca acolo se gaseste miezul unui film de actiune, dar vom vedea cum va alege sa il interpreteze, daca va vrea eventual sa-si intalneasca protagonistii intre ei, lucru ce in carte nu se intampla...

luni, 10 ianuarie 2022

Nu numai femei

 

Bernardine Evaristo - Fata, femeie, alta 

Stiti intrebarea aceea eterna: ce-si doresc femeile? Raspunsul e atat de simplu, e ceea ce isi doresc toti oamenii, indiferent de sexul cu care s-au nascut sau pe care si l-au ales: sa fie iubiti, intelesi, acceptati, apreciati, sa aiba o familie sau poate o cariera, sa isi afirme identitatea, inclusiv cea sexuala, sa aiba puterea de a schimba vieti, pe care toti profesorii idealisti o viseaza la inceput de drum, iar atunci cand un elev reuseste si gratie lor, se asteapta poate la un dram de recunostinta,
sa fie auzite, vocea lor sa nu ramana doar un zgomot de fond, sa nu li se impuna anumite roluri (mama casnica sau in copilarie, fete fiind, sa li se spuna ca trebuie sa se joace cu papusile pentru ca asta impune societatea drept comportament normal), sa se inteleaga ca un NU, chiar si cand nu este spus raspicat, tot NU ramane, nu este doar cochetarie sau moft si ca violenta domestica e doar o forma a celor ramasi fara argumente de a recurge la puterea unui corp cand cea a mintii sta pe loc,
poate mai vor sa se stie ca au taria de a-si depasi traumele, de a merge mai departe si a-si construi o cariera sau o viata in care o absenta apasa  pentru tot restul ei... 
si atunci cand femeile sunt negre intr-o tara alba si patriarhala, devin si mai mult sursa hartuirii sau, dimpotriva, a ignorarii si privirilor piezise, la fel cum si barbatii negri apar politiei mai dubiosi si mai usor de abuzat, fie ca sunt imigranti, fie ca apartin unei rase in randul careia infractionalitatea este mai ridicata, ca si actele de terorism.
Si daca pana aici nu s-a inteles prea mult despre carte, desi are legatura, va spun ca e vorba despre 12 personaje pe care nu le numesc femei, si din respect pentru alegerea unuia dintre ele si pentru ca in limba noastra daca ai un barbat si 11 femei pluralul nu devine majoritar, ci masculin si patriarhal, 
ca au radacini (la prima, a doua sau a treia generatie) in Africa ori Caraibe, preocupari si interese diferite, se lovesc in viata de tot felul de prejudecati,
dar sunt profund legate intre ele printr-o tesatura ce se intinde ca o panza de paianjen. 
Mai intai sunt triadele, grupuri de trei personaje apropiate, de obicei mama-fiica/fiu, dar si un caz de strabunica-stranepoata, fata si femeia, carora li se alatura un alt personaj din anturajul unuia dintre celelalte doua, altul/alta, engleza e mai evaziva cu "other" decat putem fi noi in traducerea titlului,
dar nu numai, pentru ca acest roman-poem construit din realitati fragmentate se rotunjeste doar cand toate istoriile individuale converg sau se intersecteaza in trecere. 
Poate ca unele dintre personaje sunt captive la un moment dat intr-o existenta sau situatie din care incearca sa evadeze, poate ca sfideaza sau se strecoara prin societatea patriarhala, rasista si homofoba a Angliei, pentru care "diferenta" inseamna pericol (la noi chiar mai mult decat la ei), 
poate sunt intr-o cautare sau intr-o regasire, poate fiecare dintre ele este un "custode emotional" al unor experiente, idei sau al altor persoane, poate ca unele sunt radicale si altele moderate si fiecare generatie isi nuanteaza in modul propriu concepte tot mai actuale
si fiecare isi are istoria sa, 
marcata la inceput de capitol cu un simbol Adinkra,  mesaje incifrate ale culturii africane pe care, oricat m-as fi straduit sa le corelez, nu am reusit sa le alatur destinului personajelor...
*
Dar cartea mi-a adus in atentie o abordare originala, o voce ce reuseste sa nu se piarda in traducere asa cum prea multe o fac asemenea filmelor dublate din care nu ai cum sa intelegi de ce anumiti actori ar merita un Oscar, caci dublatorul lor nu face o performanta demna de vreo distinctie speciala,  
o voce surprinzatoare si capabila sa emotioneze, cu o mare capacitate de sinteza, de a concentra esentialul unei vieti intr-un tablou care uneori se poate desfasura ca o amintire fulguranta din momentul intrarii intr-o sala de spectacol pana la cel al ridicarii cortinei, 
o voce ajutata de lipsa semnelor de punctuatie, pentru ca frazele curg asemenea torentului ideilor reconfigurand interactiuni si relatii intre personaje, armonizandu-le intr-un cor ce ridica un imn diversitatii si dreptului la identitatea dorita 
iar stilul cursiv, eliberat de constrangerile punctuatiei reflecta chiar aceasta revolta impotriva normei, ganduri si simtiri ale personajelor rebele, neconventionale, ce se manifesta ca intr-un ritual exuberant si exotic african, pulsand de dorinte, sperante, visuri, iar pasiunea lor alcatuieste un playlist ce reflecta toata aceasta multitudine de aspiratii, creandu-i cartii o coloana sonora la fel de variata si bogata ca si continutul sau. 
 
Am simtit nevoia sa fiu un pic in spiritul volumului, chiar daca nu am nici pe departe acelasi magnetism, dar daca modul in care am scris cele de mai sus incercand sa-i imit nu stilul, ci macar forma pe care o imbraca romanul, nu vi se pare greu de urmarit, ci intrigant si vreti sa aflati mai multe, m-as bucura si va asigur ca lectura cartii lui Bernardine Evaristo va fi o incantare.

joi, 6 ianuarie 2022

Comete

 In vremuri ce prevestesc tot felul de apocalipse (sanitare, ecologice, conflicte armate, regimuri totalitare, colaps economic si cate si mai cate...), filmele la tema sunt nu doar prilej de relaxare, dar si de ingandurare, de meditatie. Atunci cand sunt bune, pentru ca altfel raman doar un (sperat) divertisment care poate deveni atat de plictisitor incat esueaza intr-un somn profund. Si am avut din fiecare categorie cate un exemplu zilele astea. 
 

 Greenland (2020) 

Mai intai filmul prost, cu un Gerard Butler care incearca sa-si salveze familia (si filmul in care joaca) in momentul in care impactul Pamantului cu o cometa devine iminent. Va trebui sa o duca - pe familie, nu pe cometa - in singurul loc presupus sigur, bunkerul din Groenlanda, aflandu-se printre norocosii castigatori ai unei loterii la care nimeni nu a participat, dar pentru ca este Gerard Butler si pentru ca reconstructia de dupa dezastru a omenirii va avea nevoie de competentele sale, a castigat dreptul de a supravietui cataclismului, alaturi de familie. Doar ca organizatorii loteriei nu au luat in calcul ca fiul sau este diabetic si categoriile "vulnerabile", "cu risc" sau cum s-or numi mai corect politic nu au acces in avioanele care transporta spre adapost fericitii norocosi ce-si croiesc drum prin multimile isterizate...
 Este genul ala de film in care stii exact la ce sa te astepti si speri macar ca vei primi niste reactii si comportamente ale personajelor plauzibile si un scenariu palpitant fara sa inventeze conflicte stupide. Personajul lui Butler este atat de absorbit de datoria de a-si salva familia incat provoaca explozia unui avion, moartea (voluntara sau accidentala) a mai multor nefericiti ce au ghinionul de a-i fi in cale, este, dupa cum spune poezia, "vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare", se transforma intr-un dezastru suplimentar, pe langa cometa din care incep sa cada bucati. Situatiile sunt atat de trase de par incat la un moment dat, in timp ce se indrepta hotarat spre Canada, de unde urma sa ia un alt avion, am adormit de atata tensiune si suspans. Si asta in cele mai multe cazuri este un bun indicator al perceptiei mele despre un film, mai ales de actiune. Am inteles ca ar fi ajuns in cele din urma unde trebuie, dar de mult nu imi mai pasa ce se intampla cu el si familia lui... Au fost niste efecte speciale dragute ce m-au facut sa vreau sa prind o asemenea moarte, macar vezi ceva frumos pe cer in secundele de dinainte...

Don't Look Up (2021) 
 
Cel de-al doilea film cu cometa este, dupa cum banuiati, mult discutatul in ultima vreme Don't Look Up. Mai toata lumea stie ca Jennifer Lawrence si Di Caprio (magistral in orice rol interpreteaza) sunt doi oameni de stiinta care descopera o cometa si incearca sa avertizeze omenirea pentru a putea lua din timp masuri sa se salveze. Nu o sa insist prea mult asupra lucrurilor care s-au tot spus, fiindca e un film de care s-a vorbit destul, dar vreau sa adaug cateva puncte care mi-au placut sau nu, desi pe ansamblu sunt de partea celor care il privesc mai degraba cu entuziasm. 
De ce a starnit atatea controverse si discutii filmul asta?! Pentru ca a reusit sa surprinda extrem de bine divizarea noastra, felul in care social media, presa, sfera politica influenteaza si manipuleaza credintele si convingerile oamenilor. Nu priviti in sus, pentru ca acolo riscati sa vedeti adevarul, dezastrul care sta sa se pravaleasca peste voi! Uitati-va in gura noastra, a celor care detinem adevarul nostru, convenabil, care ne slujeste interesele! Este un subiect sensibil, care a divizat lumea in ultimii doi ani, ca orice subiect care are ca miza vietile proprii, marunte si insignifiante cum sunt. 
Contrar paralelei evidente, pe care multi s-au grabit sa o puncteze, deja oscarizatul Adam McKay (pentru scenariul de la The Big Short, tot un film cu tema sociala) si David Sirota au conceput povestea asta inainte de declansarea pandemiei, pornind de la incalzirea globala, o alta tema sensibila care creeaza pasiuni uneori dezmintite de interesele proprii, pentru care diversi influencer-i care sustin prelegeri pe tema ei nu ezita sa zboare cu avioane private pentru a ajunge acolo unde vor tuna si fulgera impotriva pacatosilor care nu si-au cumparat inca masini electrice... Deci este cu atat mai trist, deprimant, inspaimantator - sau gradul in care vreti sa-l considerati - faptul ca Don't Look Up nu este un film apocaliptic generic, ci mai curand o radiografie a societatii actuale. 
Mi-a placut metamorfoza prin care trec cele doua personaje principale, care a acordat o mare atentie detaliilor. Pe langa expresivitatea si interpretarea lui Di Caprio si Lawrence, in cazul lui, care are parte de o mai puternica transformare interioara, costumele au contribuit si ele la transformarea eroului, daca le-ati urmarit evolutia pe parcursul filmului, de la casual la elegant atunci cand statutul social atins o cerea si inapoi la casual spre neglijent, la final, cand haina nu-l mai face pe om, pentru ca omul acela in particular s-a lamurit ca omul in general s-a condamnat deja singur. 
Si mi-a mai placut - dar e o iubire a mea neconditionata de rolul in care apare - Meryl Streep, aceasta Trump in versiune feminina, presedinta unei Americi la fel de divizate, la fel de infipta in negationisme ca si in prezent... 
Daca ceva nu mi-a placut la filmul asta, a fost (dar la ce ne-am fi putut astepta?!) viziunea americano-centrica obisnuita, faptul ca daca americanii nu pot salva lumea nimeni altcineva nu ar putea s-o faca, sentimentul de "numai noi contam" si restul lumii nu are nimic de spus/facut pentru a preveni ceea ce noi, americanii, nu vrem/nu putem/nu avem chef sa facem... Si ar mai fi pe alocuri abordarea prea in your face, care nu lasa loc de subtilitate si interpretari ambigue, tonul strident ca o Ariana Grande plina de sclipici si de propria-i importanta.
Cred ca multi dintre cei care au blamat filmul asta nu au putut inghiti imaginea pe care oglinda lui le-a pus-o in fata, de membri ai unei specii lacome si idioate, ca si cum nu ar fi un lucru bine stiut. Dar faptul ca mai are si puterea de a zambi, de a imprima satirei nuante de comedie neagra (unde o doza de overacting, ca in cazul personajului lui Cate Blanchett, nu face chiar nota discordanta), pentru mine a fost registrul potrivit in care putem vorbi despre omenire.

luni, 3 ianuarie 2022

Muzica clasica pentru fiecare zi

 

Clemency Burton-Hill - Un an magic 
 
Cum spuneam in postarea trecuta, nu ma astept ca 2022 sa fie un an magic, de fapt nu am nici un fel de asteptari, nu cred ca trecerea intr-un an nou va sterge ca prin farmec toate problemele  individuale si colective, nu mai am naivitatea de a-mi face planuri pe care nu le voi respecta, nu ma mai excita inceputurile, de nici un fel, gasind confort si echilibru in continuitate. 
Muzica a fost o constanta a existentei mele, in special cea clasica, folk, rock si metal, si va ramane asa. Cum este o arta subiectiva ce-si gaseste frumusetea in ochii celui care o percepe, nu doar cu auzul, ci si cu propriile sensibilitati, cultura si afinitati artistice, nu de putine ori ceea ce mie mi se pare trist altcuiva ii poate parea ambiental, atmosferic, ceea ce mie mi se pare zgomot, un nesfarsit tumult repetitiv si agresiv de sunete (genuri precum rave, dubstep) altuia i se pare ritmul existentei sale, ceea ce mie mi se pare o miorlaiala vocala pentru altii este un gen pe care il simt cu tot sufletul, r'n'b-ul, si tot asa. 
Nu consider ca muzica pe care o ascult eu este "muzica buna", pentru ca prea tind toti sa catologheze astfel orice zbantuiala lipsita de alta noima decat aceea de a sari, nu vad dansul (si ma refer aici la cel de club, de discoteca, de petrecere) ca pe o arta, ci mai mult ca pe un exercitiu fizic sau un posibil preludiu sexual, si in general nu prea mai am deschidere spre alte genuri decat acelea care stiu ca imi plac. Dar in cadrul lor vreau sa descopar, sa aud lucruri noi, sa ma bucur de experienta sunetelor familiare si totusi diferite. Si rasfoind aceasta carte, subintitulata "Muzica clasica pentru fiecare zi", am gasit, pe langa numele consacrate din domeniu, unele ce-mi sunt complet necunoscute, precum Karen Tanaka, Billy Mayerl, Nicola Matteis si multi altii, din vremuri mai apropiate sau mai departate, din ale caror lucrari autoarea selectiei, jurnalista, scriitoare si violonista, ne propune fragmente cu lungimi ce rareori depasesc 10 minute, cate o mica portie de muzica clasica zilnica (si nu numai, si jazz, coloana sonora de film, ceva din folclorul lumii, etc.), insotite de o scurta prezentare a autorului lor, facuta nu in stilul conventional al unei biografii, ci subliniind detalii ale contextului ce au dus la aparitia lucrarii respective, relevante pentru modul in care viata este transpusa in arta. 
Meritul cel mai mare al acestei selectii mi se pare diversitatea, generata poate si de corectitudinea politica dar si de dorinta de varietate cat mai ampla a tonalitatilor, ritmurilor, fragmentelor propuse. Spune autoarea in prefata: 
"... cartea este o culegere de comori muzicale alese pe spranceana (cata modestie :P!!), lucrari pe care le iubesc si care sper ca va vor imbogati viata de zi cu zi la fel de mult cat au imbogatit-o pe a mea. M-am cufundat in profunzimea a o mie de ani de muzica si am ales 366 de lucrari scrise de peste 240 de compozitori, de la medievala Hildegard von Bingen - cu un sunet dat naibii, o personalitate stralucita, filosof de secol XII, om de stiinta, scriitoare si mistic al muzicii - la generatia milenialilor, reprezentata de Alissa Firsova, care s-a nascut in anul 1986 si scrie o muzica frumoasa ce reflecta ingrijorarile sale ca femeie tanara implicata in politica secolului XXI. Pe langa vreo alte patruzeci de femei prea des ignorate de istoria muzicii clasice, veti intalni compozitori de culoare, homosexuali si transgenderi, precum si alti compozitori cu "dizabilitati" sau cu abilitati diferite (pana la urma, Beethoven a scris o mare parte a magnificelor sale lucrari in perioada cand isi pierduse complet auzul). Si, desi muzica clasica este adesea perceputa ca un spatiu decrepit, un muzeu care scartaie din toate incheieturile al barbatilor albi, europeni si morti, veti cunoaste totusi si o duzina de compozitori contemporani, de la octogenari la mileniali. Sper ca veti simti dupa ce parcurgeti aceasta colectie, asa cum simt si eu, ca muzica clasica este o forma globala de arta sfidator de vie, activa, diversa si vibranta."
Cartea sa este practic un ghid al unui playlist de muzica clasica. Sa ascultati doar bucatile muzicale propuse este un lucru foarte la indemana, asa cum au fost ele ordonate, din ianuarie pana in decembrie. Am gasit playlist-uri si pe Youtube, si pe Spotify (da, stiu, cel mai bine s-ar asculta de pe un vinil, eventual in interpretarea unei orchestre celebre, dar ne multumim cu ce putem avea), ce ne-am face fara streaming?! Insa cartea imbogateste experienta ascultarii si am de gand sa citesc fiecare fragment inainte de a asculta bucata muzicala de care se leaga, chiar daca stilul colocvial al lui Burton-Hill, ce are rolul de a face explicatiile sale accesibile profanilor muzicii sau celor foarte tineri, mi s-a parut usor iritant, parca o expresie ca "Bach a fost tatal tuturor" referindu-se la genurile muzicale ce-si au radacinile in creatia mi se pare ca insulta un pic inteligenta, intrand intr-un registru prea trivial. Si chiar nu-s genul care sa considere ca trebuie sa vorbesti despre muzica clasica doar cu o anumita morga... 
A urmat apoi un Chopin despre al carui fragment spune ca "muzica solicita intinderi ciudat de ample (mai ales pentru mana dreapta), considerate cel putin provocatoare la inceputul secolului al XIX-lea". Daca prin "provocator" s-a tradus challenging, poate ca dificil, complicat, solicitant (cu renuntarea la "solicita" de mai sus) ar fi fost o redare mai buna a sensului, "intindea ciudat de ampla si provocatoare" suna ca dracu'.
Si pentru ca azi, 3 ianuarie, este randul lui Hildegard von Bingen dupa ce ieri am avut o scurta repriza de Chopin, deschid cartea si citesc primul rand: "Femeile s-au priceput la activitati multiple inca din Evul Mediu" (sublinierea mea). Nu stiu daca sa ma incrunt mai mult la autoare, care prin limbajul sau doreste sa transforme compozitorii in niste personaje cool, ori la traducatoare, care din primele trei pagini citite esueaza cu brio in a reda mesajul intr-un limbaj decent...
Cartea ramane insa un mod de a descoperi compozitii vechi dar noi urechilor mele. Si tot in urma scurtei rasfoiri am inteles ca voi avea sentimente impartite fata de text, ce mi se va parea pe alocuri informativ, cu detalii interesate, de-a dreptul enervant in alte parti. Dar de-asta ma si invita sa ascult  muzica, sa ma relaxeze si sa imi mute gandurile de la ceea ce nu-mi va placea ;). Sper sa ma tin de acest proiect anual, de voi avea sanatatea si dispozitia, poate din cand in cand o sa mai amintesc de ce am mai ascultat/citit despre compozitorii in cauza prin alte postari. Vom vedea.