Viata traita si cea visata...

Florin Irimia - Barbatul din spatele cetii 

 

"N-am avut nici cea mai mica intentie sa continui Misterul masinutelor chinezesti in vreun fel, de fapt, eram convins ca spusesem cam tot ce avusesem de spus despre mine si copilaria mea - marturiseste autorul-personaj in preambulul cartii. Doar ca acum nici nu puteam sa ignor tot ce vazusem acolo, in micul meu vis, sa ma prefac ca el nu existase. Asa ca, incet-incet, am inceput sa scriu iar, sa astern pe hartie, cum se spunea candva, tot ce vazusem atunci si chiar si ce nu vazusem si, in felul acesta, cartea care in lumea aceea era deja scrisa a-nceput sa se rasfire, ca papadia batuta de vant, numai ca sa se poata-nchega la loc in lumea asta. Si, pentru ca ea e tot despre mine, care nu sunt chiar eu, si despre parintii mei, care nu sunt chiar ei, si pentru ca, la urma urmei, provine din aceeasi combinatie de frustrare si acceptare, de tandrete si nostalgie, plus o picatura de nebunie, imi dau seama ca nici carticica asta nu le poate fi dedicata decat tot lor..."

 Despre copilarie nu se poate spune niciodata totul. Deveniti adulti, o adapostim intr-un colt al fiintei noastre si o resimtim ca pe imaginea unei masinute noi, stralucitoare, chinezeasca sau americana, pe care am intrezarit-o candva pentru cateva momente si apoi, cand ne-am dat seama ca nu o vom (mai) avea niciodata, ne incearca un dor, un gol al pierderii. Trecem apoi prin viata cu senzatia unei dedublari, cu impresia trecatoare ca un altul ne-a luat locul in existenta, dupa ce copilul care am fost a ramas fixat intr-un moment al timpului magic. Ne inventam si citim povesti, cu dorinta de a mai prinde ceva din vremea cand in realitate se insinuau misterul si supranaturalul izvorate din imaginatie, cautam in carti - a caror scriere poate fi comandata, de ce nu?, de un berbecut de plastic - semne ale propriului nostru timp disparut ce ne va urmari mereu, la fel ca pierderea unei fiinte dragi. 

Si uneori le aflam, ca niste imagini ce-si fac loc spre noi din strafundurile unei vieti partial traite, partial visate, partial inchipuite, redandu-ne bucuria de a gasi in cuvinte, macar temporar, acea bucatica pretioasa de timp in care parintii inca traiau, cand ne bucuram de afectiunea fiintelor celor mai dragi, oameni sau patrupede...

Povestirile din aceasta carte a lui Florin Irimia fac posibila, prin intalnirea personajului lor cu propriile amintiri si plasmuiri, si intalnirea cititorului cu sine insusi, intr-un volum cu granite fluide, atat temporale, ducandu-ne din copilarie, prin adolescenta, pana la maturitate si mai departe in timp, intr-o epoca neagra, cat si spatiale: suntem cand aici, cand in Macedonia, la Berlin sau intr-un tren ce merge spre Theresienstadt... Este un volum ce-si construieste temele ca o suma a celor din cartile precedente: copilaria, relatia de cuplu, relatiile cu parintii si cu iubitele, Holocaustul, sentimentul a doua vieti paralele insirate pe acelasi fir temporal.

In afara primului roman, Defekt, am citit toate cartile publicate pana acum de Florin Irimia, despre doua dintre ele am si scris acum ceva timp ( aici si  aici) si indraznesc sa spun ca in acest volum de povestiri, pe care il putem vedea cu usurinta ca un roman, autorul ajunge la acel potential intuit, la o maturitate literara care sper sa creasca in continuare. Cred ca este cea mai buna carte a sa si imi doresc sa am ocazia sa spun acelasi lucru si despre urmatoarea.

Ne reintalnim cu acelasi copil singuratic si introvertit ce prefera sa-si petreaca timpul descoperind lumea pe cont propriu, fara sa interactioneze cu cei de seama lui, marcat de despartirea parintilor. In universul lui exista brese in realitate, locuri unde pisicile pot capata glas, la fel si jucariile, voci inspirate parca de o entitate demonica, aruncandu-ne intr-un fantastic cu accente horror. Exista o carte deja scrisa, ce se plimba intr-o spirala a timpului, de la copilul care o gaseste la adultul care o scrie. Sunt accidente petrecute sau nu, sunt iubiri, despartiri, dezamagiri, gasim chiar si eternul conflict pisica noua - pisica veche :). Este o cadere cu bicicleta ce apare ca o secventa dintr-un film cu mai multe finaluri posibile. Sunt scene ce calatoresc dintr-o povestire intr-alta, la varste diferite, ca si obiecte si personaje absente, dar recurente: o bicicleta, o carte, berbecutul de plastic, o cada de fonta, Tora, cainele iubit si mama, omul iubit... Toate dau senzatia unei existente circulare, in care realul se scurge intr-un vis ce plasmuieste o noua realitate sau ruleaza pe un ecran in alta parte. Cele mai multe povestiri sunt prezentate ca o experienta directa, la persoana I, cateva au detasarea evocarii la persoana a treia.

Mi-a placut aceasta incursiune in mintea unui personaj vulnerabil, cu toate indoielile si macinarile lui, artistice (despre "infirmitatea" de a fi scriitor), sentimentale, existentiale, cu dragostea fata de o mama si un catel cu care se intalneste doar in vise. Mi-a placut fantasticul lui Florin Irimia, unul oniric, ce-si croieste drum in miezul realitatii din irealitate sau suprarealitate, fluid, intr-un ritm sustinut de frazarea ampla, ca si cum cuvintele creatoare de imagini ireale s-ar infiltra prin peretii banalului cotidian, sugerandu-mi o apropiere stilistica de Mircea Cartarescu, inclusiv prin acel gen de concepte misterioase ce te trimit direct la dictionar, tensidele in cazul de fata, care am aflat ca sunt niste surfactanti. V-ati lamurit, da? Daca nu, cititi povestirea ;).

Fara sa scada prea mult impresia generala de carte frumos scrisa, mi s-a parut un pic cam abuzata "fanta dintre lumi". Prea multe treziri din vise ce incheie povestirile, poate un deznodamant mai subtil, mai ambiguu ar fi sters o anumita senzatie de repetitivitate ce transforma suspansul in previzibil. Sobolanul mi s-a parut un exercitiu de stil interesant pe care l-as fi vazut incadrat intr-un ansamblu mai cuprinzator iar Sfarsit de program mi-a adus lacrimi in ochi, dar nu cred ca este prea greu in starea in care sunt de vreo doua luni incoace... Nu ma pot abtine sa nu inchei cu acest fragment, ce mi-a ridicat in gat nodul cel dureros al  dorului de Pam: 

"Cu cat timpul trecea, cu cat, altfel spus, el se deplasa inainte, ei ar fi trebuit sa se deplaseze inapoi. Pe vremea cand cainele era el insusi o intrupare canina de blandete, tandrete, inteligenta si buna dispozitie. Pe vremea cand ii pregateau tot felul de bunatati, numai ca sa vada cum se bucura, caci bucuria lui era fericirea lor. Pe vremea cand se urcau in masina toti trei si plecau undeva, oriunde, numai sa scape de caldura din casa. Cand ieseau iarna sa se bata cu zapada si cainele se intorcea cu turturi in blana. Cand se cocotau toti trei in pat si citeau. Ei carti, iar cainele dragostea din privirea lor."

Inca o gura de aer

 

Oxygen (2021) 

 

Unora li se pot parea plictisitoare filmele care au un singur actor si o singura locatie de filmare, daca nu luam in calcul flashback-urile, o voce cu care personajul comunica si alte artificii menite sa aduca putina varietate. Mie mi-au placut 127 Hours  si mai ales Moon, unde Sam Rockwell a dat un adevarat recital actoricesc. Pentru ca astfel de filme se sprijina extrem de mult pe prestatia protagonistului, pe modul in care reda emotiile, de cele mai multe ori fiind vorba de un personaj captiv ce incearca sa supravietuiasca, deslusind in unele cazuri si itele situatiei in care s-a trezit. Cum a fost cazul lui Buried, cum este si aici.

O femeie ce pare sa-si fi pierdut toate amintirile (Mélanie Laurent) se trezeste intr-o celula de criogenizare cu putin timp inainte ca oxigenul sa i se termine. Faptul ca urmeaza un intreg puzzle, ca va naviga asemenea unui soarece intr-un labirint in incercarea disperata de a gasi iesirea este previzibil, mai putin previzibil e ceea ce va descoperi la capatul acestui drum, in primul rand despre sine... Discutand cu interfata de asistenta a capsulei (M.I.L.O.), afla ca este un om de stiinta pe nume Elisabeth Hansen si ca se afla intr-o celula criogenica la proiectarea careia a lucrat chiar ea. Pentru a intelege cine este in masura sa o ajute, trebuie sa-si regaseasca amintirile, sa afle cu cine poate intra in legatura  pentru a avea sanse de salvare, intr-o cursa contra cronometru, in timp ce franturi de imagini din trecut incep sa-i revina in gand. O investigatie incarcata cu flashback-uri  este calea pe care o urmeaza filmul pentru a rasturna nu o singura data concluziile la care ajunge. Astfel reuseste sa aiba o derulare imprevizibila, in care orice incercare de participare a spectatorului, de a fi cu un pas inaintea logicii detectivistice a scenariului esueaza, fiind rasturnata de derularea ulterioara. Ceva-ceva am ghicit destul de devreme, si anume locul unde este ingropata (nu va spun!) dar nimic din ceea ce afla ulterior personajul nu mi-a fost la indemana, cu atat mai mult cu cat unele aspecte dadeau la un punct senzatia ca s-ar contrazice intre ele. Dar derularea ulterioara le va potrivi bine in matca lor, le va da un sens, pana la sfarsitul care, din punctul meu de vedere ar fi putut veni cu vreo cinci minute mai inainte, ar fi fost mai dramatic si mai... frantuzesc. 

Regizorul Alexandre Aja s-a specializat de-a lungul timpului in filme thriller si horror, printre creatiile sale figurand filme ca The Hills have Eyes, Piranha, Horns si Crawl, cel din urma (pe care nu l-am vazut si probabil nici nu o voi face) avand un concept destul de apropiat de filmul de fata: o femeie singura intr-o casa inundata de un uragan de gradul 5 trebuie sa se confrunte cu aligatorii. Pare atras de scenariile care-si pun personajele in situatii limita, de multe ori filme de serie B, de consumat repejor si fara pretentii artistice, doar ca un escapism de moment, si pentru spectator, si - in sensul propriu - pentru eroul aflat intr-o situatie-limita. 

Aici a vrut un pic mai mult si scenariul l-a ajutat sa ofere suficiente surprize. Avand de-a face si cu provocarea de a insufleti un cadru static, a incercat tot felul de artificii, uneori prea vizibile: roteste camera in toate colturile celor 2 metri patrati in care se desfasoara actiunea, il exploreaza din toate unghiurile, condimenteaza cu display-ul ce afiseaza parametrii corpului si nemilosul countdown pana la momentul cand se va da stingerea, creeaza tot felul de optiuni functionale, cu fire si cabluri ce iau uneori forma unor creaturi letale, cu care eroina are de dus adevarate lupte...  si multe prim-planuri, focusuri pe expresia sa. 

Este inevitabil ca un astfel de film sa nu urmeze toate cliseele de gen si admit ca e un pic dificil sa te uiti aproape tot timpul la personajul ce incearca sa-si obtina salvarea in timp ce sta intins pe spate intr-un spatiu minimalist. Asa ca a fost nevoie sa impinga un pic limitele genului, obtinand o salata de thriller fara foarte mult suspans cu horror (sunt si animale amenintatoare, unul ceva mai concret decat celelalte, cablul de care aminteam) si cu SF, parte pe care nu o voi detalia pentru ca sta la baza surprizelor pe care le aduce vizionarea. Totul se sprijina pe prestatia solida a lui Melanie Laurent. Dar nu stiu, cumva e prea ancorat in imediatul actiunii, nu propune nici un fel de strat deasupra celui al supravietuirii imediate, nu da nici o pauza de reflectie, nu lasa loc de consideratii metafizice, fie ele si voalate, e prea straight forward, ceea ce il face sa se poticneasca la pragul de trecere dinspre categoria B in cea superioara. Adica nu e un film de retinut pe termen lung, care sa patrunda la un nivel mental sau afectiv profund,  insa daca va plac intorsaturile de situatie, filmele despre care nu se poate anticipa incontro ne duc, merita o vizionare.

Cand vrei sa lasi o urma in timp

  

Penelope Fitzgerald - Libraria 

 

Cand in 1959 o vaduva, o prezenta destul de stearsa in micuta localitate unde traieste, se hotaraste sa deschida o librarie, initiativa ei va diviza comunitatea. Ceea ce pornea din dorinta de a aduce o forma de divertisment intr-un loc fara prea multe perspective ("In 1959, cand in Hardborough nu se gaseau fish and chips, spalatorii sau cinematografe, cu exceptia a doua sambete pe luna, oamenii simteau o nevoie acuta de toate acele lucruri, dar nimeni nu luase in considerare si, cu siguranta, nu se gandise ca doamna Green dorea sa deschida o librarie."), vazuta de unii ca o dovada de curaj, de altii ca una de nesabuinta, se dovedeste pentru o vreme o intreprindere cu mai mult succes decat se prefigura initial. 

Florence Green porneste afacerea cu multe sperante dar si incertitudini, astfel ca orice incurajare si dovada de incredere ii poate ridica moralul, chiar daca asta inseamna a tine limba unui cal pentru ca stapanul sa-i poata pili dintii, spunand ca i-a cerut sa-l ajute pentru ca "sunteti gata sa incercati lucruri cu mici sanse de reusita". Cumpara o cladire veche de vreo 500 de ani, lasata in paragina, care vine la pachet cu multa umezeala si cu o stafie. Incearca sa o ignore, cum da deoparte si imaginea ce-i bantuie mintea, aceea a unui batlan in zbor, in timp ce incearca sa inghita un tipar  care se zvarcoleste sa scape, o metafora elocventa pentru obstacolele pe care le are de intampinat Se inconjoara de colaboratori surprinzatori, printre care o fetita de 10 ani si un batran retras, care rareori iese din casa. Si-o antagonizeaza pe doamna Gamart, o femeie bogata, cu relatii, ce constata brusc ca si-ar dori exact acel spatiu pentru un proiect propriu, un Centru pentru Muzica si Arte. Cumpara peste 200 de exemplare din Lolita, roman recent aparut ce se bucurase de cronici pozitive dar si de contestatari acerbi, cu entuziasmul si increderea unei femei de afaceri pline de bune intentii, dar fara prea mare legatura cu subiectul pe care il promoveaza ("eu sunt negustoreasa si nu am fost invatata sa inteleg artele") si, in ciuda flerului sau ori tocmai datorita lui, are succes!

Florence traieste intr-una din acele localitati de pescari de pe coasta Angliei care se mai anima vara, odata cu venirea turistilor, apoi intra intr-o stare de semi-hibernare pana vara urmatoare. Intr-un "catun asa de respectabil si adormit" a trait si a lucrat pentru o vreme intr-o librarie si autoarea. Radacinile biografice se strecoara in paginile cartii, prin amintirea celor ce se refugiau in libraria ei din calea ploii sau doar pentru ca acolo ii purtau pasii, fara un interes real pentru carti. Dar nu va imaginati ca vom afla aici experiente precum cele povestite de Shaun Bythell, pentru ca el - din fericire - nu traieste intr-un fel de Dogville unde aliantele se fac si se desfac intr-o clipa, tradarile se petrec cu usurinta, zambetele fatarnice ascund rautate si interese personale meschine. Insa am constatat cu mirare ca exista un punct unde preferintele clientilor lui Bythell si ale celor din libraria de aici se intersecteaza, convergand spre carti despre razboi si de tipul how to... (Build your Own Racing Dinghy). Si spre viata familiei regale, mai greu de urmarit pe timpuri altfel decat din carti... Si spre noua senzatie editoriala, Lolita. Iar vizitatorii unei librarii nu se schimba de-a lungul timpului, asa cum a avut prilejul sa constate si Bythell: 

"In dupa-amiezile umede, cand se intetea un vant sfichiuitor, la Old House erau multi petrecareti tristi si intarziati. Christine, care le spunea ca aduceau nisip in magazin, era severa cu ei, presandu-i sa decida ce voiau sa faca. "Rasfoitul cartilor face parte din traditia unei librarii", i-a zis Florence. "Trebuie sa-i lasi sa stea si sa cerceteze". Christine a intrebat-o ce-ar face Deben daca toti i-ar intoarce pestii pe toate partile. Chiar si pe unele dintre felicitari erau urme de degete."

Exista si urme de umor in acest roman, ca amprentele lasate pe cartile postale, dar el ramane in principal unul satiric, ce analizeaza dinamica relatiilor umane din cadrul unei comunitati a Angliei rurale de la jumatatea secolului trecut care in simplitatea lor nu lasa deoparte nici nuantele psihologice, nici pe cele birocratice si sociale, toate sub pretextul experientei unei femei care, urmandu-si un vis, a incercat sa lase o urma in timp. Dar asa cum valurile vin si sterg cu atata usurinta urmele din nisip, nici bunele intentii nu vor ramane nepedepsite... Penelope Fitzgerald are un mod bine definit de a reda sub aparenta simplitate stilistica o multime de nuante, de a crea personaje vii, exprimandu-le concis motivatiile si actiunile - poate prea concis si lipsit de orice atasament, ca si cum si-ar detesta personajele, inclusiv pe eroina principala, dar e o abordare pe care o prefer oricand celei melodramatice, desi ar putea exista o cale de mijloc... 

As spune ca pune o oglinda in fata unei epoci, chiar si acum, intr-un moment al istoriei in care librariile supravietuiesc tot mai greu si a deschide una este un act de curaj de alta natura decat atunci cand caracterul temerar era dat de nou, de ceva nemaivazut prin locurile respective;  dimpotriva, tine mai mult de accesul aproape nelimitat la resursele virtuale si de prea multe alte atractii si distractii. Asa ca e o carte ce capata o noua actualitate si  ecouri diferite, mai ales ca natura umana nu s-a modificat si cei care detin puterea - indiferent de forma ei - vor dori intotdeauna sa o arate, sa ii "puna la punct" pe ceilalti, sa le inabuse initiativele ce nu le sunt pe plac.

Jurnal de inchisoare

 

 

Ahmet Altan - Nu voi mai vedea lumea niciodata 

 

Acum cateva luni, Ahmet Altan, scriitor si jurnalist turc, opozant al regimului Erdogan, a fost eliberat dupa peste 4 ani petrecuti in inchisoare. Cartea aceasta a fost scrisa in timp ce era intemnitat pentru - credea pe atunci - tot restul vietii sale, intr-o perioada cand nu spera ca va mai iesi viu de dincolo de gratii. 

Nu voi mai vedea lumea niciodata reuneste o serie de eseuri ajunse la editorul lor asa cum au fost concepute in inchisoare, cu creionul pe hartie, transmise prin avocatii scriitorului. Ele aduna gandurile si marturiile unui om care a pierdut speranta de a mai trai liber, asa ca libertatea interioara ramane singura consolare ("Indiferent unde m-ati inchide, eu voi calatori prin lume cu ajutorul aripilor mintii mele infinite.") Fragmentele ce descriu experienta inchisorii, gandurile si senzatiile asociate, au o continuitate cronologica si de idei ce le dau un aspect unitar, de memorii depanate in ritmul timpului ce trece. 

Am descoperit in carte un om capabil sa-si construiasca o realitate a mintii, sa se detaseze de propriul corp intemnitat, refugiindu-se in intelepciunea inaintasilor, ce priveste deschis, cu luciditate, lumea de care crede ca sa se va desparti pentru totdeauna, tanjind dupa firescul gesturilor si momentelor cotidiene:

"Nu voi mai putea saruta niciodata femeia pe care o iubesc, n-o sa-mi mai pot imbratisa copiii, sa ma intalnesc cu prietenii, sa ma plimb pe strazi. Noi voi mai avea la dispozitie odaia mea de scris, laptopul, biblioteca. Nu voi mai putea asculta un concert pentru vioara si orchestra, sa plec intr-o calatorie, sa inspectez rafturile librariilor, sa cumpar paine intr-o brutarie, sa privesc marea ori un portocal sau sa simt in nari mirosul florilor, al ierbii, al ploii, al pamantului. Noi ma voi mai putea duce la cinematograf. Nu voi mai putea sa mananc oua cu carnati, sa beau un pahar cu vin sau sa ma duc la un restaurant si sa comand peste. Nu voi mai putea sa privesc rasaritul. Nu voi mai putea sa sun pe nimeni la telefon si nimeni nu ma va mai putea suna pe mine. Nu voi mai putea deschide singur vreo usa. Nu ma voi mai trezi niciodata intr-o incapere cu draperii."

Dar aceasta distantare de tot ce este normalitatea cunoscuta pana in momentul incarcerarii nu impiedica observarea atenta a ceea ce gaseste dincolo de gratii: exista mai intai o realitate concreta a celulelor claustrofobice, suprapopulate, din care s-au indepartat elementele ce ar fi putut sugera un dram de umanitate, creand o stare de prezent continuu, de existenta atemporala, in care trasaturile chipului sunt alterate de inexistenta oglinzilor si ale sufletului de aceea a cartilor, intr-un timp pierdut, nemarcat de mersul linistitor al ceasului. Sunt apoi ceilalti, oameni diferiti dar uniti in suferinta, dar si calai, uneori involuntari si inconstienti de impactul lor. Si mai sunt franturile de fericire imprumutate din vietile celor din jur ("Mirosul de alge inghetate, un sat izolat, o plimbare prin zapada, indepartarea de viata"...).  Nu in ultimul rand, senzatiile fizice, gandurile, dorul pentru cei de afara.

 Ca scriitor, Ahmet Altan are cateva arme redutabile in lumea unde s-a trezit aruncat: literatura, in masura sa-i altereze / indulceasca realitatea, salvarea prin imaginatie, capacitatea de a asculta si observa cu atentie maruntul univers in care se afla prizonier. Cand imaginea exteriorului este limitata, cand vederea luminii zilei e atat de pretioasa si rara, are totusi puterea de a urmari atent ciclul anotimpurilor, zborul pasarilor ce lase sa scape din cioc cate o floare pe care detinutii o culeg si o pastreaza, ca pe un simbol pretios al lumii libere, ca pe un strop de frumos in intunericul in care multi s-au vazut ajunsi fara sa-si cunoasca vreo vina. 

Din fericire, dupa cum spuneam la inceput, Ahmet Altan a fost eliberat. Probabil ca a ajutat si lobby-ul international, scrisoarea trimisa lui Erdogan de o multime de personalitati si asociatii, printre care 38 de premiati Nobel (Koetzee, Ishiguro, Vargas Llosa, ca sa amintesc cativa dintre ei). Dar sunt probabil multi altii, mai putin vizibili, care poate nu vor mai vedea lumea niciodata si glasul nu le va fi auzit, cel putin cat timp dictatura Erdogan va dura. In ceea ce-l priveste pe Altan, acum, ca am vazut un pic modul lui de a privi lumea, cred ca as vrea sa citesc si ceva din romanele lui. Cand/daca se vor traduce...

Cine sa mai stie ce este adevarat?!

 

All is True (2018) 

Dupa ce de ani buni incoace Sir Kenneth Branagh a interpretat pe scene celebre si pe marele ecran roluri ale unor personaje shakespeariene, de la Hamlet la Macbeth sau Iago, obtinand nominalizari la Oscar pentru roluri dar si pentru scenariu adaptat (Hamlet), in 2018 s-a hotarat ca ar fi cazul sa isi joace chiar idolul, dramaturgul de a carui opera s-a apropiat intotdeauna cu admiratie, fie ca i-a urmat stilul si spiritul, fie ca a tratat-o cu o ireverentioasa post-modernitate ce isi asuma mai mereu riscul de a face alegeri chestionabile pentru a-si pune subiectul intr-o lumina noua. 

De data asta, s-a hotarat sa sa regizeze si sa produca o noua viziune asupra ultimei parti a vietii lui Shakespeare, acei cativa ani de dinaintea mortii in care a revenit acasa, la Stratford-upon-Avon, dupa o viata petrecuta la Londra, departe de familie. Despre perioada in cauza nu se poate decat specula. Poate a fost, asa cum prezinta filmul, o impacare cu sine, cu o sotie neglijata si cu o fiica ce purta vina de a-i fi supravietuit fratelui geaman, Hamnet, un timp al regasirii, eventual amenajand o gradina in memoria celui disparut la o varsta frageda, pe cand tatal ii era departe, dand reprezentatii in capitala, al impacarii cu ceilalti, pe care intotdeauna si-i tinuse departe de viata si de suflet. 

Este surprinzator cum aceasta personalitate care numai de imaginatie nu duce lipsa in scrisul sau se transforma in film intr-un personaj atat de lipsit de imaginatie, de limitat de propriile obsesii si autocentrat cand vine vorba de cei din jur. Dar nu aici stau obiectiile mele. Oarecum mi-a displacut modul in care, sub umbrela generoasa a titlului All is True, jongleaza cu realitatea si fictiunea, cu supozitiile si revelatiile, de exemplu transformand o fiica analfabeta intr-un geniu literar, punctand detaliile picante presupuse de posteritate in goana dupa senzational si totusi nereusind sa iasa prea mult din stereotipuri. 

Ceea ce cred ca m-a dezamagit cel mai mult a fost atmosfera voit elegiaca, melancolica si contemplativa, ce nu reusea sa se plieze pe scenariu, avand tot timpul nevoie sa se sprijine pe versurile sonetelor shakespeariene. Da, e frumos sa-i vezi pe Ian McKellen si Kenneth Branagh facand concurs de recitare, dar cand prietenia si complicitatea se transforma intr-o competitie, intr-un duel declamativ al cuvintelor, parca intentia filmului trece razant pe langa realizare si apare o senzatie de artificial, de fabricat. In ciuda numelor mari de pe afis (Branagh a stiut mereu sa se inconjoare de actori de prestigiu in filmele sale) si in ciuda imaginilor studiate, a unui filon de tristete dat de sentimentul pierderii ce-l strabate de la un capat la celalalt, filmul da pe alocuri senzatia nu ca ar dori sa creeze un portret viu al unui om, ci ca ar vrea sa-si puna protagonistul intr-un manual, sa ne ofere o lectie din opera lui. Si face asta exact intr-un film care pretinde ca incearca o aprofundare nu a laturii artistice, ci a relatiilor umane, a captarii unei perspective in care actorul/poetul/dramaturgul s-ar transforma in sot/parinte/prieten/barbat al timpului sau.

 Si aici ajung la cel mai slab punct al filmului: scenariul. Are o teatralitate care nu imbratiseaza tonul sau, atmosfera generala de melancolie, dand senzatia ca ar fi scris mai degraba pentru a fi reprezentat pe o scena de teatru si ca mijloacele filmului nu i se potrivesc. Mai are acel caracter episodic in care parca am privi scene disparate, taiate abrupt tocmai cand incepi sa intri in atmosfera lor, creand senzatia unui colaj, a unei succesiuni de secvente ce-si gasesc continuitatea doar prin personajul care se plimba dintr-un cadru in altul si interactioneaza cu ceilalti. Incearca o abordare moderna vrand sa pastreze destul de mult din conventiile teatrale clasice, ceea ce produce o alaturare cam fortata intre vechi si nou, un ghiveci de realitate si zvonuri conturate ulterior, cu multe referinte la personaje si replici shakespeariene ce pot delecta amatorii de gaselnite metatextuale insa nu sunt deloc reprezentative pentru portretul dorit. Scena in care Branagh si McKellen se intrec in interpretarea Sonetului 29 (recunosc ca a trebuit sa caut, mi s-a parut mereu imposibil sa le retin "titlurile") este minunata in sine, ar putea reprezenta un studiu de actorie, prin modul in care doi oameni foarte talentati pot sa transforme sensul textului din interpretarea si expresia lor, dar gratuita, ca multe si dese momente in care posibila imersie in film este intrerupta brutal reamintindu-ti ca te afli in fata unei scene pe care actorii isi declama replicile (cu virtuozitate, ce-i drept!) dar ca nimic din ceea ce vezi nu poate fi adevarat, fiindca abordarea e una de secol XXI, cu trageri la tema ce incearca parca sa integreze toate problemele lumii contemporane, de la feminism sau disforie de gen (nu s-au putut hotari in privinta fiicei dramaturgului) la orientarea sexuala, ce contureaza portrerul unui om surprinzator de patriarhal pentru un autor cu o viziune atat de progresista in privinta personajelor din operele sale...

Efectul Doppler al timpului

 

Wallace Stegner - Unghiul de repaus 

 

Lyman Ward, un barbat cu un picior amputat, imobilizat in scaunul cu rotile, profesor de istorie pensionat, revine la casa parinteasca din California, in apropierea muntilor Sierra Nevada, acolo unde cu 100 de ani in urma locuiau bunicii sai. Astfel  incepe sa le exploreze mai amanuntit existenta, sa-si inteleaga radacinile si mai ales sa inteleaga o femeie care, avand un viitor stralucit pe Coasta de Est, a ales sa isi urmeze sotul in tinuturile salbatice ale Vestului. Daca as fi putut sa privesc cartea initial cu suspiciunea ca am in fata o alta istorie de familie intinsa pe trei generatii cu previzibilele intorsaturi imprevizibile de situatie, marturisiri, iubiri arzatoare, secrete dezvaluite dupa mult timp, tot arsenalul care transforma un roman intr-un bestseller, la o simpla rasfoire am putut sa constat ca nu e deloc vorba despre acel gen de carte. Mi-am dorit sa vad cum se poate scrie si altfel, cum viata unei familii poate captiva si interesa fara sa fie obisnuita istorie senzationalista si incarcata de drama ieftina. 

In a doua jumatate a secolului XIX, cand bunica lui Lyman a ales sa mearga in Vest cu speranta ca este un episod trecator al vietii, pana cand sotul isi va consolida un renume de inginer, abia se terminase Razboiul Civil si goana dupa aur continua inca. Banditii colindau toate drumurile strabatute de carute, executiile faceau parte din existenta cotidiana, vestile ajungeau cu greu in coloniile izolate din comunitatile miniere.

Prezentul cand nepotul porneste pe urmele bunicilor sai printre multele documente de care dispune este mult mai apropiat cititorului de astazi, in ciuda diferentelor de mentalitate si tehnologie, decat ii era personajului nostru vremea lor.

"Anul 1970 nu stie ce inseamna izolarea si tacerea, In clipele noastre cele mai linistite si mai singuratice, aparatul de gheata din frigider cloncane si mai face un cub, masina de spalat vase ofteaza cand isi schimba viteza, un avion vuieste incet pe deasupra, cea mai apropiata autostrada face sa vibreze aerul. Lumini rosii si albe trec pe cer, faruri stralucesc pe strazi si se reflecta in ferestre. Desigur, poti deschide radioul ca sa asculti un post care emite toata noaptea, sau televizorul ca sa transformi lumina lunii in imaginile mereu in miscare ale unei emisiuni tarzii." Acum, cand monitoarele calculatoarelor sau ecranele telefoanelor lumineaza in permanenta, existenta e chiar si mai zgomotoasa, si mai asaltata de informatii. 

Timpurile lui Susan Ward nu cunosteau nici electricitatea, nici mijloacele de comunicare rapida iar singura ei sala de cinema era canionul peste care, cat timp era zi, se rasfrangea lumina soarelui.Tanara dezradacinata de lumea artistica ce-si urmeaza sotul in Vestul inca salbatic pastreaza legaturi stranse cu cei lasati in urma, ii scrie multe scrisori celei mai bune prietene, tine jurnale si continua sa ilustreze carti si sa publice articole, creand o imagine grafica cu valoare de document a unei lumi ce altfel ar fi ramas prea putin cunoscuta, aceea a coloniilor miniere plasate in peisaje salbatice, cu conditiile lor aspre de viata. Deseneaza ceea ce vede, isi exprima sentimentele si emotiile, profunde si contradictorii, prezinta detaliile unei existente cotidiene pe marginea careia nepotul poate broda, completand golurile lasate de pudoarea victoriana.

Contrar mitului, Vestul nu a fost creat doar de oamenii inarmati cu securi si pistoale, ci si de oameni iluminati, ce au incercat sa aduca civilizatia in locurile greu de ajuns. Cartea nu este o saga de familie, ci mai curand o biografie romantata ce porneste de la viata reala a lui Mary Hallock Foote, autoare si ilustratoare de la sfarsitul secolului XIX. Din articolul de la linkul de mai sus am aflat si despre controversa starnita de romanul lui Stegner, castigator al premiului Pulitzer si asta m-a dezamagit un pic.  Dupa ce m-am topit in fata maiestriei autorului (mi-am zis: uite, in sfarsit, cineva care poate "canta" pe doua voci, stiind sa pastreze atat de bine sensibilitatea unui personaj feminin), am aflat ca scrisorile pretinsei bunici sunt de fapt scrisorile reale ale celei care a inspirat personajul... Desi asta ii reduce putin din merite lui Stegner, ele oricum erau suficient de multe pentru a compensa.  Naratiunea ramane una captivanta, personajele sunt interesate si nuantate si, din punctul meu de vedere, a reusit o abordare originala, stiind pe ce sa puna accentul in cartea sa. Sau, cum spune personajul ei: 

"Ceea ce ma intereseaza pe mine in toate aceste documente nu este romanciera si ilustratoarea Susan Burling Ward, si nici inginerul Oliver, nici Vestul in care si-au trait viata. Ce ma intereseaza pe mine cu adevarat este felul in care niste particule atat de diferite s-au agatat una de cealalta si, sub niste presiuni uriase, s-au rostogolit la vale, in viitorul lor, pana au ajuns in unghiul de repaus in care le-am cunoscut eu." 

Avem imaginea unei casnicii atat din perspectiva feminina, a protagonistei cu inzestrari artistice, dar si din cea masculina, a nepotului ce si-a iubit atat de mult bunicul, la randul lui un pionier in domeniul tehnic, ce s-a ocupat de-a lungul vietii cu multe: a facut prospectiuni miniere, a inventat un ciment hidraulic pentru a construi un canal de scurgere pentru o mina de aur, a creat pompe impotriva inundatiilor, canale de irigatii si, nu in ultimul rand, o specie de trandafir ce infloreste foarte putin primavara, ca si fiica lor pierduta in primavara vietii. 

"Bunicul  astepta trenuri care inca nu aparusera, astepta pe peroane care inca nu fusesera construite, langa sine de cale ferata care poate nu aveau sa fie instalate niciodata. Ca multi alti deschizatori de drumuri din Vest, auzise cum bate ceasul istoriei, dar numarase bataile gresit. Speranta era mereu inaintea faptului, posibilitatea estompa contururile realitatii."

Dincolo de toate astea, avem o carte si despre pierderea inocentei, iertare, speranta, dezamagire, insingurare, chiar si dragoste, dar si regasire in experientele inaintasilor ca mod de reflectie asupra posibilului viitor, ca un efect Doppler produs de apropierea si departarea de alte vieti ale unor oameni dragi, o carte cu limbaj inventiv, ce debordeaza de metafore "ingineresti", insusi titlul ei indicand in ingineria mecanica punctul in care materialele ating stabilitatea. 

Cand auzi ca o carte este plasata in Vestul salbatic te astepti sa fie ceea ce s-ar numi o carte page-turning. Daca asta va doriti, nu veti gasi aici. Nu este o carte de intors paginile si uitat dupa aceea de ea, ci una care te face sa reflectezi la frumusetea imaginilor descrise, la tumultul strans intr-un suflet de om, la trecere si evolutie, chiar si la floricelele stilistice ingenioase. Are culori vii, lumini si umbre, schimbari de perspectiva si o patina a timpului ce m-a facut sa-mi doresc foarte mult sa vad un film bazat pe viata celei care a inspirat romanul, imaginatia mea vizuala simte nevoia unor completari...

Doua razbunari

 Cele doua filme de mai jos, privite sintentic, au o tema comuna: un fost dur, acum retras intr-o viata linistita, ce pare sa-si fi gasit tihna alaturi de familie (in primul caz) sau de iubita sa (in al doilea), se vede nevoit sa revina in actiune atunci cand ceea ce are mai drag pe lume devine tinta amenintarilor sau mai rau. Sunt doua filme total diferite ca registru, unul onest, de popcorn, din care nu lipseste umorul, al doilea cu pretentii  artsy, meditativ si cu accente bizare. Sa vedem in ce fel si in ce masura isi implinesc menirea.

 

  Nobody (2021)

Dupa ce de ani buni Bob Odenkirk il interpreteaza pe avocatul Saul Goodman, pare sa fi simtit nevoia sa mai joace si altceva, un personaj ce mi-a amintit destul de mult de Keanu Reeves din John Wick sau de Liam Neeson din Taken. Candva, Hutch, eroul pe care il joaca, lucra pentru FBI, fiind, dupa cum el insusi afirma, "ultimul om pe care (vrei sa) il vezi batandu-ti la usa". Retras din viata agitata si din orice arhive, acest Nobody duce putin cu gandul la istetul Ulise,  retragandu-se din atentia ciclopilor ce ar putea sa-l urmareasca. Numai asa este in masura sa-si intemeieze o familie si sa pretinda ca a lasat in urma acea existenta intr-atat incat atunci cand doi hoti vin sa-i jefuiasca locuinta se lasa pradat, devenind obiectul dispretului fiului sau, desi - sau tocmai pentru ca - stie ca cei doi talhari ii ameninta cu un pistol fara gloante. Dar ca si in cazul lui John Wick este nevoie de un detaliu aparent minor pentru a incepe sa rostogoleasca un bulgare ce va inghiti intreaga mafie ruseasca din oras, cu muntii ei de bani.

Filmul merge pe retetele cunoscute, le aplica fidel si este exact ceea ce te-ai astepta sa fie, un film de actiune cu secvente uneori exagerate (de genul "dai intr-unul, crapa trei"), cu mult umor, cu personaje agreabile, cu binele invinge raul pana la (eventualul) sequel cand trebuie sa il invinga din nou, cu cliseele tot mai ancorate in filmele de gen ale delimitarii clare in personaje pozitive si negative, exact acel film pe care il poti savura cu o punga de popcorn in fata, forma de escapism cinematografica traditionala, ce nu-ti ridica probleme de etica, nici nu-ti schimba existenta, dar te face sa te simti bine in timpul vizionarii, reusind sa amuze si sa destinda. Iar cheia succesului o reprezinta Bob Odenkirk, care se alatura acum galeriei de actori extrem de potriviti in filme de actiune, ce pot insufleti pelicula prin insasi prezenta lor.

 

Mandy (2018) 

 

Si acum sa vorbesc despre un film ciudat si prost, desi daca e sa-l privesti in esenta lui, tot aia vrea sa spuna, si tot la macel ajunge, oricate poleieli metafizice si filtre iesite din viziunea "revolutionara" a unui anumit regizor/scenarist Panos Cosmatos i s-ar aplica. 

Personajul interpretat de Nicolas Cage traieste alaturi de iubita sa, Mandy (Andrea Riseborough) intr-o padure, departe de oameni. El lucreaza ocazional ca taietor de lemn si sa nu aveti nici o indoiala ca drujba lui Cehov, care apare in primele secvente, nu isi va gasi o buna utilizare mai tarziu in film. Ea sta mai mult acasa si deseneaza, citeste, ii povesteste cand se intoarce despre lecturile ei. Uneori lucreaza ca vanzatoare la un magazin. Cand seful unui cult (inspirat de personalitatea lui Charles Manson) pune ochii pe ea, viata lor tihnita ia sfarsit si el va trebui sa infrunte viziuni si personaje de cosmar, cu care cultul respectiv facuse un pact de sange. Ce urmeaza nu va mai spun, puteti incerca sa vedeti sau doar sa va imaginati.

Cosmatos se viseaza poate un regizor a carui viziune sa fie incadrata undeva intre transcendenta lui Malick si bizareria lui Lynch. Ceea ce ne pune in fata este o ciudatenie vizuala gratuita, cu filtre folosite la intamplare, imagini incarcate cu verde si albastru pe alocuri, cu rosu cel mai des, ce distorsioneaza inutil cadrele si dau o senzatie fortata, de low budget. Subiectul este, evident, unul de categoria B, similaritatile cu filmul de mai sus sunt evidente, normal ca si personajul lui Cage a avut inainte o existenta agitata din care i-au mai ramas niste arme si reflexe necesare pentru a-si duce la bun sfarsit razbunarea. Dar Cosmatos incearca sa puna mister acolo unde nu este, sa ridice intreaga experienta a vizionarii la nivel spiritual, sa-i dea conotatii mistico-filozofice nefondate pe nimic din dezvoltarea filmului, sa incetineasca fortat ritmul pentru a introduce viziunea sa artistica, un amestec de imagini similare experientei LSD-ului cu secvente animate cu aspect de manga, sa puna de toate pentru toti ca poate ceva bun o iesi din asta... Ceva bun iese, un Nicolas Cage scaldat in sangele dusmanilor, un personaj bine interpretat, niste referinte (de obicei strecutare prin intermediul televizorului cuplului) la anii '80, din care reclama la Cheddar Goblin ar merita poate chiar un film al ei :). Dar se pare ca reteta continua sa functioneze, bizarul, oricat de bine sau prost facut ar fi, atrage criticii ca cheddarul goblinii si abia asteapta sa descrie productia drept "visually stunning". Mie mi s-a parut doar obositoare vizual si pretentioasa ca prezentare, in rest tot un B movie ramane...

Ultima cina

 

Sandor Marai - Lumanarile ard pana la capat 

 

Cartea aceasta, aparuta in 1942, a urmat un destin curios, ramanand in umbra cam 50 de ani,  pana cand atmosfera "decadenta" a Vienei din vremea cand era capitala Imperiului Austro-Ungar sa nu mai fie o problema pentru cenzura comunista. Si ca sa ajunga la mine a urmat o cale destul de sinuoasa, fiind deja la la treia editie; nu stiu cum mi-a scapat, de ce mi-a luat atata timp sa ma intalnesc cu ea, dar tare ma bucur ca am facut-o, pentru ca e o carte ce creeaza senzatii contradictorii si greu de pus in cuvinte si simt dincolo de ele ca este un roman important pentru literatura... S-au tot spus povesti despre prietenie, tradare, orgoliu, dar aici tema capata o adancime si nuante pe care nu le-am vazut prea des.

Doi barbati, prieteni din copilarie, generalul Henrik si capitanul Konrad, se intalnesc dupa 41 de ani in acelasi decor ca si atunci. In timp ce unul dintre ei a colindat lumea, fugind de ceva, de amintiri sau incercand sa ucida un dor in interiorul sau, ori poate catre ceva, spre acest moment cand drumurile li se vor intersecta din nou, celalalt a stat retras in castelul sau vechi de doua sute de ani, in aripa opusa celei unde are loc acum cina revederii, incapere unde nu mai intrase din momentul despartirii celor doi; si-a petrecut timpul aproape singur, cu amintirile inaintasilor, ale parintilor - un ofiter de garda ungur si o contesa frantuzoaica - ale petrecerilor fastuoase pe care le gazduiau acestia, ale pasiunii, ale cuvintelor spuse candva, ale unei prietenii ce parea vesnica, ale unui timp in care oamenii cu o anumita structura interioara comunicau prin muzica ce ii lega prin fire nevazute si ale prieteniei bazata pe atractia contrariilor: unul introvertit, altul extrovertit, unul culegandu-si experienta din carti, altul din viata reala, din valtoarea ei, unul sarac, altul bogat, unul traind in limbajul muzicii, celalalt fiind exclus din acesta. 

Patruzeci si unu de ani mai tarziu, cei doi au 75 de ani. Se regasesc in acelasi castel, in acelasi decor in care statusera fata in fata intr-o zi de demult, la capatul unei vanatori cand intelesesera ceva despre ei, cu aceleasi trei scaune la masa, numai ca acum unul dintre ele este gol. Un loc gol, o intreaga istorie de reconstruit, de inteles, doi batrani de impacat cu un sfarsit al vietii tot mai apropiat.

Rememorand trecutul in fata prietenului sau, vocea lui Henrik ne poarta, intr-un lung monolog, punctat din cand in cand de detalii de atmosfera si de scurtele intreruperi ale lui Konrad, printr-o istorie si a faptelor (sa nu va inchipuiti ca monolog inseamna in cazul de fata o carte lipsita de dinamism)  dar si a sentimentelor, osciland intre palpairea fostei prietenii si gandurile de tradare, iertare, razbunare. Toate punctele ce au marcat existenta eroilor se vor deslusi treptat, pe masura ce Henrik isi expune amintirile si reinterpreteaza senzatiile generate de unele gesturi sau momente ale traiului lor comun, intr-un demers asemanator celui pe care in zilele noastre il adopta psihoterapia cognitiv-comportamentala, cea care porneste de la ideea ca interpretarea pe care oamenii o dau evenimentelor traite le afecteaza comportamentul si viata interioara. 

Sa nu incep totusi sa-l psihanalizez pe general, desi ar putea fi un unghi de abordare al relatiei celor doi. Insa e unul din care se elimina poezia sentimentelor, mai bine nu, ar fi pacat pentru ca nu as ramane deloc in spiritul cartii. Aici gasim o cadenta a detaliilor adaugate care hipnotizeaza, isi (a)trage cititorul, consumandu-l in ritmul arderii lumanarilor si al unei pasiuni ce-si uneste personajele pe viata, disecata cu luciditatea si raceala date de detasare, de indiferenta fata de ceea ce urmeaza. La sfarsit m-a lasat cu niste sentimente foarte amestecate, cu intrebarile pe care nu incetez sa le sucesc pe toate partile fara sa le gasesc raspuns, ca toate marile carti care ma pun in fata vidului de dincolo de viata. Oare conteaza doar ceea ce ramane in sufletul nostru, asa cum afirma generalul? 

Citind o carte scrisa acum 80 de ani, mi-a fost greu sa nu sesisez anumite mentalitati anacronice  pe care, daca m-as alinia febrei cretinoide care a cuprins omenirea, le-as cataloga pe alocuri sexiste ("prietenia e un sentiment pe care numai barbatii il cunosc") sau pur si simplu lipsite de orice fundament ("suntem oameni, viata ne porunceste sa ucidem")... Nu sunt singurele, nu am stat sa le vanez, pentru ca  romanul e atat de frumos scris incat am trecut usor peste ele. Doar am vrut sa subliniez ca mi se pare stupid ca povestile clasice sa fie rescrise pentru a menaja sensibilitatile contemporane sau ca Alba ca Zapada va fi ecranizata cu o actrita mulatra in rolul principal ori, cum am auzit mai recent, ca denumirea gaurilor negre ar putea conduce spre interpretari rasiste..  La fel de tampite sunt si initiative de scoatere din programa scolara a unor romane precum To Kill a Mockingbird sau Of Mice and Men pentru ca ar consolida "mitul salvatorului alb". Numai mie mi se pare ca lucrurile se rostogolesc intr-o directie extrema din incercarea de a evita extremismele opuse si ca valorii literare ii este bagat tot mai violent in gura pumnul justitiar al corectitudinii politice?! 

Intr-un anumit mediu si context istoric, cand barbatii erau formati pentru a fi gata sa-si dea viata pe campul de lupta si camaraderia se construia pe bazele unui devotament neconditionat, toate principiile ce le conduceau existenta erau diferite. Generalul chiar isi exprima nu o data nostalgia fata de o epoca si o lume pentru care merita sa traiesti si sa mori, deja disparuta la momentul reintalnirii.  

Cei in cautare de lecturi usoare si relaxante probabil vor abandona cartea dupa prima treime, cam din momentul cand "actiunea" propriu-zisa, background-ul cum s-ar spune, partea perspectivei neutre a autorului se incheie, generalul isi intampina oaspetele si incepe monologul. Pentru ceilalti, ea abia incepe si nu se termina nici dupa ce citesti ultimul rand...  

Viata lucrurilor dupa moarte

 

Catalin Pavel - Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal 

Invartindu-ma in cercul propriilor preocupari si interese, de la articolele lui Catalin Pavel din Dilema veche la filmul The Dig si inapoi la Catalin Pavel, intrebandu-ma pe unde l-as mai putea citi dupa ce si-a incheiat rubrica din revista, am dat de acest volum, in prelungirea articolelor sale, unde am regasit acelasi autor pasionat, curios, preocupat de interpretarea corecta a unor descoperiri prin prisma civilizatiei, culturii si spatiului istoric de unde provin. Pentru mine este de fiecare data o incantare sa-l citesc, pentru ca nu prezinta in termeni seci si matematici rezultatele sapaturilor arheologice (desi probabil in lucrari stiintifice asa procedeaza, dar intelege prea bine genul de curiozitate al publicului caruia i se adreseaza), ci le plaseaza mereu in context antropologic, etnografic, le presara cu anecdote, comparatii amuzante si isi explica munca neinitiatilor cu o dedicare si o metoda de dascal. Felul in care ne prezinta arheologia fata de ceea ce am putea crede despre ea este ca diferenta dintre un muzeu prafuit dintr-un colt de tara unde exponatele stau stinghere pe rafturi in fata unor elevi apatici adusi cu clasa in vizita, ce trebuie sa se pretinda interesati de ochii profesorilor si sa nu atinga nimic, si un muzeu modern, dinamic, interactiv si interdisciplinar, care sa trezeasca interesul fata de epocile demult ingropate si apoi dezgropate publicului din secolul XXI, cu ajutorul tehnicilor familiare lui, de unde aceiasi elevi nu s-ar mai da dusi si ar pleca intr-un tarziu cu dorinta sa devina arheologi sau istorici. 

Este un autor care stie ca nu doar obiectele in sine conteaza, plasarea lor intr-o epoca, ci si povestea din spatele lor, felul cum sunt prezentate, discutiile si intrebarile pe care le pot genera pentru a afla cu adevarat ceva despre epoca respectiva, ne ajuta sa intelegem in ce fel sunt reprezentative si importante, dandu-ne senzatia unei calatorii palpitante in timp: 

"Ca sa faci sa traiasca din nou obiectele gasite in sapatura e nevoie sa pornesti motorul empatiei si sa pui in cuvinte ce s-a intamplat aici, in chiar locul unde stam in clipa asta in soare cu o punga de bomboane in mana, doar ca in urma cu, sa zicem, exact cinci mii de ani. Asta nu inseamna sa reducem stiinta la literatura; dar nici sa transformam istoria in liste de masuratori. Al doilea obiectiv secundar este, inca mai general, sa vorbim fie si indirect despre transferul cultural, adica despre viata lucrurilor dupa moarte." 

Nu ne oprim, asa cum am fi tentati sa credem din titlu, prin secolul XVII, cele 15 capitole ale cartii ducand fascinatia pentru arheologie pana spre zilele noastre, daca nu prin obiectul concret cel putin prin modul in care timpul a schimbat interpretarile, perspectivele, a perfectionat tehnica de datare si felul de a privi artefactele. Autorul se apropie de ele cu privirea riguroasa, gandirea bine sistematizata si clara a omului de stiinta, dar si cu o pasiune invatata probabil atunci cand sapa cu grija in jurul unui obiect fragil pentru a nu-i zdrobi intr-o clipa "corola de minuni". Isi organizeaza capitolele cronologic, avanseaza ipoteze si ne arata de ce sunt sau nu viabile, explicand capcanele aplicarii stereotipurilor moderne la atitudini si comportamente din alte epoci, leaga elemente si informatii care, luate separat, nu ar dovedi nimic,  ingloband instrumentele stiintelor exacte  (chimie, biologie) in demersul de mai buna intelegere a descoperirii, are si viziune de ansamblu si talentul de a o prezenta atractiv pentru profani. 

Si pentru ca, in fond, cartea isi propune o "arheologie a iubirii", dovezile ei pot fi gasite oriunde: in studiul ADN-ului, in situri funerare (abordate cu precautie, pentru ca inmormantarile spun intotdeauna mai putin despre preferintele si dorintele celui disparut si mai mult despre perceptia si cutumele grupului caruia i-a apartinut), pe fresce, pe oalele grecesti, pe zidurile Pompeiului, ca un fel de review-uri scrise pe wall-ul din oras la prostituatele bordelului local ("hic bene futuit"), cu postacii de rigoare ce scriu din perspectiva femeilor in cauza, in insemnarile pastrate despre Gertrude Bell, cea mai cunoscuta femeie arheolog a secolului trecut sau in cele ale Agathei Christie din perioada cand isi urma sotul pe santierele din Irak si Siria unde acesta conducea lucrarile, in pictura moderna (la Picasso si de Chirico, de exemplu) unde se manifesta aluzii la arta erotica a Antichitatii. Printre altele, putem citi si despre vikingii din Dobrogea! 

Uneori cu o abordare mai ironic-glumeata, alteori mai serioasa, dupa cum cere subiectul asupra caruia se apleaca, Arheologia iubirii este o carte ce imi arata ca, atunci cand autorul are si empatie, incercand sa se transpuna in in modul de a gandi al celor asupra carora isi indreapta cercetarea dar si in cel al cititorului profan, si un pic de condei literar, rezultatul este unul in aceeasi masura interesant si placut de citit.