miercuri, 31 martie 2021

La marginea padurii, o fata...

  

Maggie O'Farrel - Hamnet 
 
"La marginea padurii, o fata.
Inceputul acesta ascunde o promisiune din partea povestitorului pentru ascultator, ca un biletel indesat intr-un buzunar, o aluzie ca urmeaza sa se intample ceva. Oricine s-ar afla in preajma ar intoarce capul si ar ciuli urechile, formandu-si deja in minte o imagine a fetei, poate croindu-si drum printre copaci sau stand langa zidul verde al unei paduri."
Se cunosc foarte putine lucruri despre sotia reala a lui Shakespeare, mult mai putine decat despre actrita omonima din zilele noastre. In principal, se stie ca era mai mare cu 8 ani decat el, ca era deja gravida cand s-au casatorit, casnicia lor a durat 34 de ani, pana la moartea scriitorului traind mai mult separat si, prin testament, el i-a lasat ca mostenire "al doilea cel mai bun pat". Unii au interpretat asta ca pe o ironie, altii au vazut un simbol al fidelitatii conjugale, tinand cont ca patul cel mai bun era cel pentru oaspeti si ramanea primului nascut iar al doilea era patul matrimonial. Insa totul este invaluit in ceata timpului si a cutumelor din vremea dinastiei Tudorilor... Asa ca un roman care sa o aiba ca personaj central pe Anne, redenumita Agnes, are libertatea de a fantaza cat doreste asupra destinului ei. Pe marginea unei biografii cvasinecunoscute este suficient loc de creat broderii. 
La inceput, parca ajungem intr-o poveste, de dragoste. El nu poarta nume, este "sotul", "fiul lui John", "meditatorul de latina", apoi "tatal" si "sotul lui Agnes". Ea, atinsa de darul magiei, poate prevesti viitorul, cunoaste puterea tamaduitoare a plantelor, intelege dintr-o privire caracterul si ce este in mintea, trupul si sufletul oamenilor. Din cand in cand, prin aceasta tesatura romantica ce se construieste, tropaie nerabdatoare si speriate talpile unui copil. Cei mari, ocupati cu treburile lor, nu ii dau prea multa atentie, mai ales cand un altul este bolnav si sunt atatea de facut intr-o gospodarie. 
Chiar daca romanul se intituleaza Hamnet, personajul sau central nu este copilul, prezent sau absent, ci Agnes, sotia care si-a pierdut sotul in valtoarea vietii din Londra, mama care si-a pierdut copilul, nu o data, ci de doua ori, pentru ca fiecare are modul lui de a-si trai durerea si poate ca un gest vindecator pentru unul poate accentua suferinta altuia. 
Maggie O'Farrel creeza o atmosfera, reinvie partial o lume disparuta, are cursivitate si a scris o carte ale carei pagini se intorc singure, ceea ce pentru unii inseamna captivanta, pentru altii doar faptul ca gasesc o anumita delectare in asteptarea a ceva care sa-i surprinda, lucru care se poate intampla sau nu. Aici nu. Reteta pe care o urmeaza e una arhiuzata literar in ultima vreme: 1. se ia un personaj secundar al unui context istoric (de obicei feminin), nu stiu cum se face, dar autoarele au mai mult inclinatia asta spre romantare, poate si dintr-o dorinta de a le face dreptate celor pe care istoria le-a neglijat timp de secole; 2. se investesc in el puteri speciale (superpowers, cum s-ar zice in BD-urile si filmele cu supereroi), i se atribuie un caracter neconventional, un spirit liber si plin de compasiune care sa-l faca apropiat cititorilor, mai ales cititoarelor usor de sensibilizat de ideile feministe prin reabilitarea unei sotii pe care timpul a lasat-o cu totul in umbra sotului; 3. se construieste o poveste pe marginea evenimentelor cunoscute, in cazul de fata moartea unicului fiu al lui Shakespeare; 4. se obtine un bestseller care, fara sa impresioneze literar, devine indragit de public. 
Daca ar fi fost doar asta, dar bine facut, as fi recunoscut tiparul si as fi mers mai departe. Va jur, am avut toata bunavointa fata de carte - dar si ceva asteptari - dupa ce am vazut in jur doar cronici si impresii elogioase si am incercat pana la ultimul rand sa-i gasesc calitatile minunate. Insa nu am putut, lipsa de originalitate nu se opreste la urmarea retetei. Personajele par oarecum desprinse din basmele pentru copii, avem nu una, ci doua perechi de frati protectori cu surorile lor, in primul caz apare si mama vitrega, de sicanele careia sora trebuie ferita, in al doilea se recurge la miraculos si supranatural pentru a aduce salvarea surorii. Aceasta tusa de fantastic strecurata in mijlocul tragediei contrasteaza cumva cu mesajul, cu durerea, o dilueaza, transportand-o intr-un context in care orice e posibil, deci nu avem motive de ingrijorare pentru soarta personajelor... Descrierile de natura au o aroma de compunere scolara, bine facuta, ce-i drept, dar cumva simti preocuparea autoarei de a gasi epitete potrivite si a le pune cuminti la locul lor. Si tonul general are un iz melodramatic ce mi-a amintit de Philippa Gregory, ceea ce nu e chiar un lucru bun pentru mine.
Multi au citit si vor citi Hamnet, prea putini Hamlet. Recunosc, nici eu nu am facut-o, sunt alte piese shakespeariene si sonete pe care le-am citit. Cum tind sa functionez dupa principiul "cartea sau filmul, care-mi iese in cale primul", am vazut transpuneri in scena ale piesei, cel mai mult mi-a placut, acum vreo 20 de ani, cea cu Marcel Iures in rolul titular, de la Bulandra, poate si pentru ca a fost singura vazuta live, pe scena, nu pe ecran. Dar in timp ce Hamlet va continua sa traiasca pe scenele lumii, Hamnet e doar un divertisment trecator, o paranteza...

duminică, 28 martie 2021

Un proces echitabil?

 

The Trial of the Chicago 7 (2020)
 
In mod normal, nu era un film pentru mine. Nu am putut suferi Allie McBill sau cum s-o fi scriind, ca nici nu ma intereseaza, pe vremurile cand era un serial in glorie. Desi mi-a placut foarte mult Breaking Bad, nu am rezistat mai mult de vreo doua sezoane la Better Call Saul, chiar daca era construit in jurul unui personaj simpatic, prea multa logoree de tribunal in jur. Vad acum ca urmeaza sa apara sezonul 6, ceea ce inseamna ca deja a depasit ca numar de sezoane serialul din care provine eroul. Oricum, intelegeti, nu percutez la filmele unde majoritatea actiunii se petrece in tribunale. Si totusi am vrut sa vad filmul asta, si pentru cele 6 nominalizari, si pentru Sacha Baron Cohen (care este un actor bun si destul de serios cand vrea), si pentru Redmayne, Rylance si inca vreo 2-3 actori pe care-i stiu mai mult dupa figura decat dupa nume. Oricum, distributia este de remarcat. 
Si mai surprinzator pentru mine a fost ca, dupa ce am vazut filmul, mi-a si placut! Subiectul sau il reprezinta unul din cele mai mediatizate procese ale Americii. In 1968, un grup de activisti s-a adunat la Chicago in timpul Congresului Partidului Democrat, pentru a protesta impotriva Razboiului din Vietnam. Totul s-a soldat cu violente intre fortele de ordine si manifestanti, raniti, arestari si nevoia de a gasi tapi ispasitori. Vazand filmul, cumva mi-am amintit de istoria noastra recenta, de violentele din 10 august 2018 din Piata Victoriei. Asa cum acolo jandarmii i-au acuzat pe demonstranti de instigare si au fost scosi de sub urmarire penala, si la Chicago procurorul ales avea sarcina de a demonstra ca politia a fost provocata si de a obtine o condamnare importanta pentru conducatorii revoltei. Indiferent de backgroundul lor (hipioti anti-sistem, pacifisti convinsi sau comunisti moderati), protagonistii ajung sa se alieze intr-o lupta in care judecatorul este clar de partea Statului si respinge toate posibilele probe, procurorii joaca murdar si martorii, atunci cand au ceva important de spus, nu pot fi ascultati de jurati. 
Desi cea mai mare parte a filmului are ca scena de desfasurare sala tribunalului, este un film dinamic, cu replici taioase sau amuzante, alert si plin de verva, fara timpi morti. In plus, rolurile sunt interpretate excelent si chiar daca numai Sacha Baron Cohen a fost nominalizat individual si stiu ca nu se poate altfel, e unul din acele filme la care am simtit ca intreaga echipa (cel putin cei 8 care formeaza Chicago 7 - veti vedea ce este si cu al optulea - plus Mark Rylance) ar fi meritat o distinctie speciala pentru felul in care duc filmul in spate si ii dau stralucire. 
Cred ca este una dintre cele mai reusite productii ale anului si pana acum - nu am vazut inca toate filmele nominalizate, Nomadland am auzit ca ar fi cotat cu cele mai mari sanse - favoritul meu la castigarea marelui premiu. In afara distributiei, un alt punct de forta al filmului este scenariul. Atunci cand un film fara o actiune propriu-zisa se alcatuieste mai mult din mimica si cuvinte, replici si demonstratii verbale, fiecare din ele trebuie sa aiba impact, sa transmita un mesaj rational sau emotional puternic, sa creeze atmosfera sau ritm. The Trial... reuseste sa faca asta.
 Il consider un film important nu pentru ca ne arata ceva ce s-a intamplat la inceputul anilor '70 in America, ci pentru valoarea lui universala, pentru ca oricand si oriunde astfel de abuzuri ale justitiei s-au comis si se pot repeta. Oricand o institutie este aservita politic, poate profita de puterea ei pentru a se intoarce impotriva celor care cauta dreptate. Atunci cand mesajul este imbracat intr-o forma care combina ironia, umorul, reflectia sociala pentru a demonstra cum justitia poate avea doua fatete, el capata vigoare si ajunge la public.  
Before a film can be anything else—relevant or persuasive or important—it has to be good,” spunea regizorul si scenaristul Aaron Sorkin, deja castigator al unui Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat cu The Social Network. Cred ca de data asta a reusit un scenariu chiar mai bun decat atunci. Sper sa va placa.

vineri, 26 martie 2021

Usi fermecate

 

Mohsin Hamid - Exit West

De multe ori, cartile nascute in mijlocul unor conflicte sociale, etnice, nationale, au o adancime a lor, un mod de a privi lumea sumbru si datator de speranta in acelasi timp, care imi atrage mai mereu atentia. Pentru ca dincolo de apropierea de un fenomen social aparut intr-un context istoric, atunci cand au o idee clara despre propria abordare, se orienteaza spre oameni, sugereaza in loc sa arate, pastreaza un pic de senin ce contrasteaza cu norii adunati din toate partile si pot sa aleaga dintr-o realitate prea apropiata in timp, confuza ca un labirint si generatoare de subiectivism, acele detalii care pot avea impact si asupra celor indepartati de ea. Cum sa mai scrii despre imigratie in ziua de azi, cand deja s-a scris atat, fara sa repeti ceea ce au spus altii, si totusi sa sensibilizezi cititorii? E o misiune dificila. 
Nascut in Pakistan, de unde a plecat cu familia la varsta de 3 ani,  revenit la 9 ani si apoi plecat din nou la 18 la studii, osciland apoi intre tara de origine si New York, Londra, Italia sau Grecia, Mohsin Hamid pare sa fi gasit secretul acelor usi fermecate despre care ne vorbeste in cartea sa. In schimb Saeed si Nadia, personajele ei principale, s-au nascut si traiesc intr-unul din acele "orase care se clatina pe marginea abisului (...) caci in momentul acesta ne vedem de maruntele noastre treburi ca de obicei, iar in urmatorul suntem pe moarte, iar eternul nostru iminent sfarsit nu pune punct inceputurilor si mijlocurilor trecatoare din viata noastra pana in clipa in care totusi o face". Sunt tineri, se descopera unul pe altul si lumea din jur. Ea este o rebela independenta ascunsa sub faldurile vesmintelor negre si lungi pentru a evita problemele, el mai timid, mai introvertit si mai conservator. Insa relatia lor nu apuca sa infloreasca in pace, fiindca orasul devine tinta fanatismului, a fundamentalismului. 
In atmosfera linistita de la inceputul cartii se strecoara anticiparea violentei ce va lovi curand, o tensiune surda, prin aluzii cu rol de sentinte privind imposibila perspectiva a unei vieti normale, o iminenta prabusire in haos. Singura salvare este magia, apar usi fermecate ce se deschid spre taramuri ale sperantei: 
"Intre timp, Saeed si Nadia isi dedicasera timpul si energia unui singur scop, acela de a gasi o cale de a fugi din oras, iar de vreme ce rutele terestre erau cvasiunanim considerate prea riscante pentru a te aventura pe ele, asta insemna sa investigheze posibilitatea de a obtine libera trecere prin usi, in care majoritatea oamenilor pareau acum sa creada, mai ales de cand orice tentativa de a folosi sau de a tine secreta o usa fusese proclamata de catre militanti un delict care va fi pedepsit, ca de obicei si oarecum lipsit de imaginatie, cu moartea si, de asemenea, fiindca persoanele care aveau radiouri cu frecvente scurte pretindeau ca pana si cele mai reputate agentii de stiri internationale confirmasera existenta usilor si, intr-adevar, acestea se aflau pe masa discutiilor liderilor lumii ca o criza globala majora."
Alegand un drum facut din sacrificii si renuntari, cei doi inteleg ca nu mai exista posibilitate de revenire. Ceea ce nu au stiut insa in momentul plecarii a fost ca poti fugi de oroare, dar ea poate venit dupa tine, sub forma unor conationali ce lovesc in inima Europei, starnind neincredere fata de toti cei proveniti din acelasi loc, multi plecati tocmai pentru a fugi de acesti "militanti" (niciodata numiti talibani in carte). Romanul contine secvente ce dau de gandit, incepand cu acele placeri marunte care pentru noi sunt rutina, ca de exemplu a face un dus ca senzatie de regasire a demnitatii umane. Intr-un fel, mi-a amintit de Ruta subterana a lui Colson Whitehead, o alta reconstruire simbolica a unui drum spre libertate. Cate o secventa fugara din alt colt de lume ne aduce aminte ca pretutindeni exista nevoia de a fugi spre sau de ceva, dar si amenintarea xenofobiei.  
Mi-au placut aceasta metafora a usilor, o comprimare a spatiului in contrast cu distanta ce creste intre oameni si a trecerii dintr-o lume devenita ostila in alta ce poate deveni, la randul ei, ostila (sau nu) atunci cand ajungi in ea, tonul amar, format din regrete si posibilitati neimplinite, din drumuri paralele si singuratate, frazarea ampla, curgatoare, magia care se insinueaza in realitatea cruda. E un echilibru intre toate lucrurile carora le acord de obicei atentie care, fara sa o transforme intr-o carte wow (pentru ca recurge la mijloace pe care le-am intalnit in alte parti si e tot mai greu sa gasesc carti wow, cam vreo 2-3 pe an, ceea ce inca e bine), mi-a atins o coarda sensibila.

marți, 23 martie 2021

Scrisoare catre o fiica abia nascuta

  

Karl Ove Knausgard - Primavara 
 
Din toamna trecuta incoace, la inceputul fiecarui anotimp citesc cate unul din cele patru volume ale tetralogiei anotimpurilor, inceput de autor pe vremea cand fiica sa cea mica inca nu se nascuse. Acum, la inceputul primaverii, ea are deja trei luni si face parte din viata de zi cu zi a familiei fizic, nu doar ca o idee abstracta asteptata cu nerabdare si neliniste. Nu stiu de ce continui sa leg lectura celor 4 volume de curgerea anotimpurilor, mai ales ca ele se insira destul de anapoda in ultima vreme (iar a venit iarna!) si nu as putea spune ca in carte alcatuiesc un fundal ce transmite o anumita atmosfera, sunt doar repere temporale ale existentei, ale momentului cand au fost scrise reflectiile. Dupa cum ne-a obisnuit Knausgard, volumele cuprind cam orice tine de viata de zi cu zi, de gandurile ce-i trec prin minte sau amintiri insuflate de o anumita scena ori asociere de idei.
Daca volumele precedente erau alcatuite dintr-o serie de consideratii legate de lucrurile si fenomenele din jur si pe alocuri de concepte abstracte, la fel de fara legatura cu timpul strict, al perioadei respective a anului,  urmand doar sirul gandurilor, de data aceasta scriitorul si-a structurat cartea in trei capitole, cate unul pentru fiecare luna, si un epilog, revenind mai degraba la stilul cursiv ce-l poarta de la o intamplare la un moment din prezent, de la o amintire la un subiect de meditatie care l-a consacrat in Lupta mea. Ceea ce incepea ca o scrisoare la persoana a doua pe care nou-nascuta sa o poata citi peste ani s-a metamorfozat in reflectii cu tenta intima, amintiri, ganduri, consemnari ale timpului ce trece, cu minutiozitatea "celui mai indiscret barbat din lume", cum il numea fosta sa sotie si mama celor patru copii ai lui, pe care nu o iarta nici de data asta, introducandu-ne in culisele tulburarilor sale psihice.
"Nu stiu cum va fi viata ta, nu stiu ce se va intampla cu noi, dar stiu cum e viata ta acum, ce facem noi acum, si, fiindca tu n-ai sa tii minte absolut nimic, nici cel mai mic detaliu, am sa-ti povestesc o zi din viata noastra, din cea dintai primavara pe care ai petrecut-o cu noi." Cam asta ar fi continutul primului din cele trei capitole, pe care l-as compara cu un album foto. Fotografiile sunt insa alcatuite din cuvinte, inlocuind clipa captata de obiectiv cu o secventa in miscare. Banalitatea cotidiana este documentata in fiecare moment al ei, chiar si in cele mai intime, petrecute acolo unde oamenii de obicei se duc singuri si nu prea le place sa stie ca intreaga omenire ii priveste...  Consemneaza minutios fiecare aspect din viata unui tata cu patru copii, cu gandurile ce-i trec prin minte in curgerea zilei, intr-o copie fidela a vietii. Nu toate fotografiile din albumul de care spuneam sunt de acasa. Amintirile ne poarta in Australia sau intr-o vacanta pe o insula suedeza. Intre ele, filme, carti, viata, ganduri mai mult sau mai putin interesante, una din partile mele preferata a fost cea despre atasament si sinucidere. 
Insa tonul intim mi-a dat pe alocuri o senzatie de stinghereala mai pronuntata chiar decat in Lupta mea, o carte pe care, desi urmeaza acelasi procedeu, tind sa o asimilez cu un roman, punand o doza de detasare intre mine si autor. Aici parca invadam viata unui cuplu cu copii, dadeam buzna in intimitatea relatiei tata-fiica, fara sa ma fi invitat cineva. Desigur, faptul ca totul se publica intr-o carte este el in sine o invitatie fara echivoc. Insa mai sunt si detalii care ma fac pe mine sa ma simt prost pentru felul in care autorul nu se simte prost in fata sotiei sale sa o dezgoleasca afectiv in public sau sa ne dea detalii de(spre) cacat... la modul propriu.
Un drum cu masina cu fiica cea mica la spitalul unde se afla internata mama ei, nu lipsit de ceva peripetii, genereaza alte si alte amintiri. Senzatia generala a fost aceea a unui volum de memorii, uneori relevante, de interes general, cu momente de instrospectie sau impresii despre carti si filmele lui Ingmar Bergman, alteori cu picanterii si prea multa disectie a ceea ce trece prin intestinul gros si se opreste in vasul toaletei. 
Ma uit ca traducerea a fost facuta, din pacate, dupa versiunea engleza, nu din original. Mi s-a parut cam ciudat ca familia are "banci" in casa, dar la intrarea in clasa, la scoala, sunt "canapele". Asta si pentru ca norvegianul benk poate defini cam orice, de la banci la canapele (uneori se mai precizeaza sofabenk, dar nu neaparat) si chiar masute decorative mai alungite, deci confuzia se poate sa fi aparut in traducerea initiala. De-asta nu imi place deloc practica traducerii in limba romana dintr-o alta limba decat cea in care a fost scrisa cartea, ca oricum traduttore, traditore, se dubleaza astfel potentiala tradare.
Fiecare dintre cele patru volume are si o parte vizuala, cu lucrari ale unor artisti plastici, Anna Bjerger se numeste pictorita ale carei lucrari ilustreaza Primavara. Nu stiu daca Knausgard s-a dorit un Vivaldi literar, dar incepe sa devina prea previzibila reteta literara pe care o urmeaza si sunt momente cand sare calul... Dar fluxul asta al constiintei cu care ma poarta de la una la alta prin viata lui are ceva care ma atrage. Sa fie felul in care priveste viata? Modul in care isi alege cuvintele pentru a crea imagini vii, colorate? Un anume mod de trai care ma introduce mai adanc in realitatile cotidiene ale vietii in Scandinavia? Cate un pic din fiecare.

duminică, 21 martie 2021

Pentru ca ei ii pasa mult, mie nu prea

I Care a Lot (2020)
 
Am vazut filmul chiar in seara de dinaintea decernarii Globurilor de Aur, mai mult din curiozitatea legata de noul rol al lui Dinklage. A doua zi, cand am aflat ca Rosamund Pike a obtinut premiul pentru cea mai buna interpretare feminina la categoria musical/comedie, am avut cam aceeasi senzatie de "hodoronc-tronc" pe care mi-a lasat-o la sfarsit filmul. De unde si pana unde comedie, ca musical nici atat nu e?! Doar pentru faptul ca niste mafioti rusi sunt cam (incredibil de) prostovani pentru "breasla" lor? Hmm... prea de multe ori vazuta treaba asta ca sa imi mai starneasca vreun zambet. In al doilea rand, iar a obtinut Pike o nominalizare pentru un rol similar cu cel din Gone Girl, pentru care primise deja nominalizari la Glob si la Oscar?  Si culmea, de data asta a si castigat... Oookei, daca asa vor ei... macar nu a mai prins-o pe cea de la Oscar. Este genul de rol care o prinde ca o manusa, soulless bitch, obiectia mea este ca se repeta, in alte circumstante, si de data asta a primit recompensa. 
Sa va zic despre film. Marla Grayson (Rosamund Pike) este ceea ce s-ar numi probabil in limba noastra un tutore legal. Atunci cand batrani fara urmasi, dar cu resurse, ajung sa nu-si mai poata gestiona singuri existenta, se pare ca statul american ii da in grija unor astfel de indivizi, cu sau fara voia lor si fara sa aiba capacitatea de a-si exprima dorinta contrara daca un judecator decide ca e in interesul lor sa fie institutionalizati. Este o practica destul de usor de abuzat, dupa cum vedem in film, mai ales cand tutorele legal are conexiuni, lucrand impreuna cu medicul batranilor vizati pentru a li se pune un diagnostic care sa convinga judecatorul ca nu mai pot locui singuri. Prin urmare, Marla, asistata de partenera ei de afaceri si de viata, Fran, ii primeste cu bratele deschise in clinica sa, in timp ce le vinde bunurile si isi umfla conturile. Cand o noua victima intra in vizor, o batrana cu o buna situatie materiala, este suficient ca mecanismul infailibil tutore - medic - judecator (cel din urma, fara a fi complice, este destul de usor de convins in fata probelor pe care Marla i le pune in fata) sa se puna in miscare pentru ca aceasta sa fie ridicata pe sus din propria-i locuinta si dusa la casa de batrani. 
Numai ca lucrurile nu mai decurg la fel de simplu cum era obisnuita Marla cea lipsita de scrupule si atat de convingatoare in fata judecatorului, unde se ascunde dupa o masca a compasiunii si dorintei de a-si ajuta victimele. Pentru ca, in ciuda faptului ca batranilor li se confisca telefonul imediat ce sunt internati si nu au nici o posibilitate de a lua contact cu lumea din afara, acum afara a ramas o retea de "prieteni" puternici, condusa chiar de fiul batranei inselate, dispus sa faca orice pentru a-si elibera mama. 
Si de-aici incepe derularea unui conflict intre doua forte opuse dar la fel de perseverente si lipsite de orice teama sau scrupule in urmarirea scopului. Cumva spectatorul este atras in inclestarea de forte a celor doi, chiar daca e un film fara personaje pozitive,  si tinde sa ia partea unuia dintre ei, sa-si doreasca o victorie impotriva raului mai mare din partea raului mai putin primejdios in contextul filmului, chiar daca ne aflam in mijlocul unei batalii a leilor si - se stie - dupa ce termina lupta, urmatoarea victima ai putea fi chiar tu, mielul blajin de pe margine. 
Ceva-ceva a facut bine acest Blakeson, tanarul scenarist si regizor al filmului, pentru ca mentine interesul treaz intr-un film in care cam fiecare personaj, in felul lui, reuseste sa fie antipatic. A dozat tensiunea in mod potrivit, a adaugat mult cinism, ceva ironie, Dinklage contrabalanseaza si modereaza raceala lui Pike, asa ca filmul functioneaza. Cred ca unii l-au luat prea personal, prea subiectiv, nu e un film care sa marseze pe empatie, dar pentru mine lipsa de empatie cu subiectele filmelor nu e un criteriu de apreciere. Sau au ramas prea marcati de senzatia de final, de acel hodoronc-tronc de care vorbeam la inceput. Adevarul e ca nu stiu ce final ar fi putut sa fie suficient de multumitor din punct de vedere moral, etic sau cinefil, probabil ca, la punctul cand conflictul s-a stins, orice final era superfluu... unul deschis ar fi mers, care sa nu dea senzatia ca intregul sistem de ingrijire a batranilor din America ar fi intrat sub obladuirea unei grupari mafiote. E ceva care scartaie cam tare pe la incheieturile filmului, probabil registrul ales, unul nici suficient de serios pentru a il transforma intr-o drama, cum poate ar cere tema, nici suficient de ludic pentru a il incadra la comedie, cateodata rasul are impact daca e provocat prin mijloace adecvate subiectului. Ramane un film de actiune superficial cu o tema sociala importanta de care nu prea a stiut cum sa se apropie.
Asta nu-mi schimba senzatia ca si-a meritat vizionarea, mai ales prin faptul ca aduce in atentie o slabiciune a unui sistem despre care vorbea acum vreo 3 ani si John Oliver intr-unul din episoadele din Last Week Tonight, ceea ce se numeste la americani guardianship. Deschide ochii asupra unui fenomen cu multe riscuri ascunse sub fatada unei pretinse griji pentru omul in nevoie. Ma intreb chiar daca istoriile din episodul in cauza nu au fost o sursa de inspiratie pentru scenariu. Oricum, Oliver este mai convingator, pune degetul pe rana acestei practici mai bine decat o face filmul si cu mai mult umor. Il recomand calduros.

vineri, 19 martie 2021

Stele, ceasuri, gastronomie, bufnite...

Tudor Runcanu - Cuibul bufnitei 
 
Un om isi taie trei degete. Nu este prima oara si oricum isi poate comanda oricand maini de schimb. Imediat dupa aceea, primeste o scrisoare prin care este invitat la un joc de carti, intr-o casa frecventata de membri ai inaltei societati. Un cerc inchis, in care putini au acces, dintr-o resedinta misterioasa ce starneste o curiozitate amestecata cu teama in randul locuitorilor urbei. O atmosfera stranie si supranaturala se degaja din aceasta carte chiar de la primele pagini. Cine este misteriosul tamplar astrolog si de ce isi poate schimba mainile cand doreste? Oamenii cred ca ar putea prevedea viitorul, face plimbari solitare nocturne pe acoperisuri, are un singur prieten, pe ceasornicarul Cezar (intamplator sau nu poarta acelasi nume cu ceasornicarul care se ocupa in realitate de orologiul cu figurine din Turnul cu ceas din Sighisoara) cu care are dialoguri laconice, totul in jur e bizar si degaja o senzatie de lume inchisa, unde fiecare personaj duce cu sine o enigma si ciudateniile apar la tot pasul: intr-o clopotnita a bisericii putem gasi slanina, intr-un pod de casa gasim membre si trunchiuri de manechine dar si un pian, avem parte de plimbari misterioase, in padure si cu balonul, cu firescul cu care am fi invitati la o drumetie. 
Personajele ce ni se perinda prin fata ochilor par sa aiba ca fir de legatura intalnirile cu Elias, tamplarul-astrolog. Vin, trec, revin si lasa sa planeze asupra lor o unda de mister. Si, cel mai misterios dintre toate, doamna Olga, hipnotizanta, plutind deasupra intregii carti mereu in cautare de alte retete exotice, de ingrediente cu arome noi. 
Pare o carte desprinsa dintr-o lume ce traieste dupa regulile unei alte logici decat cea fireasca:  oamenii au meserii vechi, dar firul este intretaiat de amintiri din vremea razboiului, la un moment dat, din discutii, rezulta ca totul se petrece inainte ca omul sa fi ajuns pe Luna. Atmosfera e mai degraba una interbelica decat aceea a anilor de dupa 1945, cand se presupune ca ar fi localizata in timp. Mi s-a parut o lectura alunecoasa, evaziva, incercand sa strecoare un substrat simbolic pronuntat, demontat/explicat apoi printr-o ancorare in realitatea razboiului. Sunt fire care se ramifica si nu mai ajung sa se intalneasca, cu scene gratuite, placut alcatuite dar fara sa-si gaseasca o legatura, o curgere naturala in structura cartii. Promit mult si ofera mai putin. Eroii plutesc parca intr-o bula metafizica in care cauta raspunsuri la intrebari pe care nici nu si le formuleaza. 
Atmosfera este totul, invaluie textul intr-un pretins mister ce nu se contureaza pe deplin, de niciunde apar fii necunoscuti sau bufnite pe pervaz... Sunt gaselnite multe, interesante, dar abia schitate, fara sa capete densitate, cum ar fi povestea doamnei Olga din timpul razboiului, sau istoria cu omul jumatatilor de masura, ce pare sa faca saltul spre noi dintr-o lume diferita, cu alte randuieli. 
Cartea pastreaza ceva din acel fantastic urban interbelic pe care l-a consacrat la noi Eliade dar si din structura binara realism-fantastic a lui Calvino. Insa frazarea e mai simpla, succesiunea intamplarilor accelerata, rostogolindu-se asupra cititorului ca un film vazut pe fast forward, in tablouri ce abia incep sa se contureze ca sa dispara intr-un nor de fum. Pana si o banala vizita la stomatolog poate avea un epilog desprins parca dintr-o realitate paralela. Imaginatia nu lipseste, insa abordarea e una segmentata, autorul nu construieste conexiuni puternice intre secvente care sa-i dea cartii unitate, sa adune piesele unui puzzle creat cu migala intr-o imagine unitara unde totul sa se imbine perfect si deznodamantul sa vina firesc, nu ca intr-o transformare cu iz samanic, sorbind din licoarea ce va genera saltul catre descoperirea sinelui. 
M-am cam pierdut in acest mix prea bogat de elemente oculte si fantastice, in episoade construite pretentios pentru a vedea apoi ca nu rotunjesc, nu dau unitate textului, erau doar alte loose ends, ca sa zic asa... Cred ca un volum de povestiri cu personaje recurente ar fi imbracat mai bine ideile decat formula de roman aleasa, ar fi transformat fragmentarea cartii in ceva mai natural. Pentru ca nu de idei duce lipsa, are chiar pentru mai multe volume, dar ele zburda razlet, intr-o alaturare la fel de imposibila ca un stol zglobiu de bufnite si parca nu se aduna impreuna intr-un mod ordonat, fluent.

marți, 16 martie 2021

Ca un film de groaza... sau mai multe

  

David Mitchell - Conacul Slade 
 
Dupa Omul din ianuarie revin cu o carte a lui Mitchell ce pare scrisa de un cu totul alt autor. Si chiar daca nu s-a ecranizat propriu-zis, pot spune ca am vazut deja filmul, in forme foarte similare, imprastiat prin diverse alte filme, astfel ca acum, cand ele au fost reunite in carte, au constituit o vasta colectie a cliseelor de gen: conacul victorian bantuit, gemenii malefici, ciclicitatea raului, etc. Un serial vazut acum nu mult timp pe Netflix, The Haunting of Bly Manor, afisa pe generic exact imaginea tablourilor unor personaje (victime) cu gauri in loc de ochi, asemenea celor ce se gasesc pe peretii conacului de pe aleea Slade, un loc unde doar cei alesi de ocupantii impunatoarei case au acces. La fiecare 9 ani, ei isi stabilesc si isi atrag urmatoarea victima, de la un copil singuratic cu usoare manifestari din spectrul autist la un politist divortat, de la o tanara indragostita, obeza si nesigura, la sora acesteia pornita in cautarea sa. 
Povestea se intinde intre 1979 si 2015, cu episoade ce se intampla la fiecare 9 ani, cand porneste un nou ciclu si o noua disparitie are loc. Pe firul ei, deslusim treptat misterul ce se ascunde in spatele zidurilor inalte si impenetrabile. Putem vedea cu usurinta aceste secvente drept episoade separate, povestiri cu aceleasi entitati malefice in rolul protagonistilor si victime diferite, fiecare cu istoria sa. Pentru fiecare victima exista o metoda adecvata de prindere in capcana, ce marseaza pe slabiciunile sau preocuparile ei. Tehnicile de seductie mi-au evocat comparatia cu un paianjen ce-si impresoara nestiutoarea victima, pentru a o imobiliza intr-o panza din care nu mai exista scapare si a se hrani apoi cu ea. 
Cam atat despre subiectul cartii, nu recomand sa cititi prezentarea de pe coperta a doua daca nu vreti sa stricati toata tensiunea, dezvaluie prea mult subiectul si la o carte ce tine de un gen in care suspansul si misterul sunt puncte cheie in reusita ei, chiar nu-si avea rostul sa mearga atat de departe, sa ajunga la informatii pe care le aflam de fapt in a doua jumatate a ei. 
Acum, ca o consideratie generala, cand amesteci supranaturalul cu ceva ocultism si vrei sa infasori totul intr-o aura de mister, parerea mea e ca ar fi nevoie de ceva mai mult decat a oferit cartea asta ca sa functioneze si sa explodeze in revelatii de final. Tempo-ul nu se accelereaza, ele vin molcom, mare parte din explicatii ajung la noi in penultimul capitol si cel din urma vrea doar sa fie o rezolvare in stilul filmelor mediocre ce spera sa beneficieze de un sequel. Ritmul nu merge nici el in crestere, dat fiind ca fiecare capitol repeta intr-un fel ritualul din capitolul precedent, reprezinta doar o succesiune de etape similare, desfasurate in alt cadru, cu alte personaje, dar ducand la acelasi deznodamant. Dupa ce ai trecut o data alaturi de cei alesi prin etapele de confuzie, neliniste, speranta, disperare, dupa ce ai inteles ce se va intampla, urmatoarele vreo trei capitole nu sunt decat o reeditare a lor, nu mi se pare un sistem care sa functioneze intr-un roman horror, unde totul ar trebui sa curga inainte, spre punctul culminant, nu sa reia iar si iar iluzia construita in jurul celor implicati. Asa, totul devine previzibil, chiar plictisitor si suspansul nu se mai produce. 
Reteta imbina atmosfera gotica cu drama cotidiana si fantasticul, isi construieste  trama concentric si nu aduce nimic nou: aceeasi lupta intre bine si rau, aceeasi aspiratie catre nemurire pe care altii au tratat-o mult mai interesant. Daca asta ar fi fost cartea cu care m-as fi intalnit cu David Mitchell pentru prima data, probabil ca nu ar fi urmat o a doua intalnire. Asa, stiu ca este un scriitor versatil, care din cand in cand vrea sa se distreze cu ceva usurel, sa isi exerseze pana. Conacul Slade este o astfel de carte, dar pentru amatorii de horror e o poteca mult prea batatorita pe care altii au strabatut-o mai lin, iar pentru cei de fictiune serioasa nu aduce nimic care sa atraga atentia...

sâmbătă, 13 martie 2021

Razboiul, asa cum era

1917 (2019) 

De cand a aparut filmul, si sunt deja 2 ani, i-am tot dat tarcoale, ma apropiam de el, mai ales de cand Netflixul mi l-a pus la dispozitie, il ocoleam cu multe prejudecati si temeri, gandindu-ma ca ar putea fi in acel gen de care m-am saturat, al eroismului patriotic sforaitor american, cu soldati Superman care aduc salvarea intregului batalion. Cele 3 Oscaruri incasate, pentru imagine, efecte vizuale si montare sonora, mi-au dat de inteles ca este totusi un film care, macar ochiului i-ar putea placea. Faptul ca este regizat de Sam Mendes, un britanic cu un fler aparte pentru frumusetea din miezul lucrurilor marunte, a fost un alt indemn catre vizionare. Ca si faptul e ca e un film britanic, nu american. Asa ca, pana la urma, am apasat butonul play. Si nu mi-a parut rau deloc. 
Pentru cei care vor sa stie cum era in primul razboi, dincolo de imaginile in alb si negru pastrate, dincolo de documentarul mut The Battle of Somme, filmat in 1916, filmul ofera o intelegere mai  de aproape a celor traite de strabunicii nostri, chiar daca nu au luptat acolo, ci pe alte fronturi: zile lungi de asteptare in transee a ordinului de declansare a unui atac, fie ploaie, fie frig, conditii precare de tratare a ranilor, mirosul cadavrelor in putrefactie... Toate sunt prezente in film, chiar si cel din urma aproape ca se simte, cand vezi imaginile cailor morti pe un camp namolos ce pare sa nu se mai termine. Este un film de razboi, dar unul onest. Si mai ales este un film despre oameni, supravietuire, compasiune, solidaritate. Nu eroism, ci firescul existentei in transee de zi cu zi, asa cum a fost perceputa ea de bunicul lui Mendes, autorul autobiografiei ce sta la baza acestui film.
Totul incepe intr-o zi din 1917 cand caporalul Blake (Dean-Charles Chapman) este  trimis impreuna cu subalternul si prietenul sau Schofield (George MacKey) de general la un alt batalion, pentru a transmite un mesaj important. Blake este cu atat mai motivat cu cat acolo unde urmeaza sa mearga se afla si fratele sau, iar mesajul este unul de nelansare a unui atac ce reprezinta o capcana in care mii de oameni ar putea muri. Cam ce a facut Nolan pentru al Doilea Razboi Mondial cu Dunkirk, face aici Mendes pentru Primul. Avem razboiul in toata grozavia lui, dar si omenia, gesturile marunte, chiar daca uneori ele semneaza o condamnare la moarte. Nu poti sti niciodata daca dusmanul pe care tocmai l-ai scos din carlinga unui avion in flacari nu te va ucide... Daca Nolan se centra pe axa temporala, Mendes este preocupat de cea spatiala, de modul in care fiecare metru inaintat devine o mica victorie, ce-si aduce protagonistii mai aproape de obiectiv.
Proiectul ambitios al lui Mendes a fost acela de a crea filmul ca pe un continuum, in care cadrele se succed atat de discret incat ai senzatia ca a totul a fost tras dintr-o singura dubla. Sunt insa niste editari "invizibile" pe-acolo, Mendes insusi marturisea ca cea mai scurta secventa are 39 de secunde iar cea mai lunga 8 minute si jumatate. Insa da, a reusit sa dea senzatia unei continuitati, sa-si urmareasca personajele/personajul implicandu-ne in periculoasa calatorie in spatele liniilor frontului, sa adauge tensiune prin faptul ca nu-ti iei ochii de pe ceea ce se intampla, nu exista distrageri, altele decat cele pe care eroii insisi le pot percepe. Cadrele acestea lungi nu sunt din acelea contemplative, ci dinamice, fiindca timpul e scurt, prea pretios pentru a fi irosit cand mesajul trebuie predat contracronometru, pentru a impiedica un masacru.
Din nevoia de acuratete a scenelor, s-au sapat kilometri de transee, s-a acordat atentie fiecarui detaliu tehnic (daca va intereseaza aspectele astea, pe IMDb se afla o pagina bogata de trivia, care mi s-a parut foarte interesanta, sunt prezentate acolo detalii tehnice dar si statistici, dificultati intalnite in timpul filmarii sau logistica folosita). Este o desfasurare coplesitoare de recuzita si de efecte, am aflat si ce a implicat cea mai impresionanta imagine, aceea a filmarii de noapte dintr-un sat francez. Nu pot decat sa aprob decizia juriului in privinta imaginii, este cu adevarat o bijuterie cinematografica. Si pentru ca am laudat-o atat de tare si ati putea crede ca este un film care fura ochiul suficient cat sa nu mai conteze altceva, ma grabesc sa dezmint aceasta presupunere si sa va spun ca razboiul in viziunea filmului este facut din fapte mici, ramase necunoscute istoriei, ca urmarindu-si astfel eroul cumva isi transpune si spectatorul in pielea unui marunt soldat a carui misiune este aceea de a supravietui pentru a putea asigura si supravietuirea celorlalti.
"Though the sky be dark, and the voyage be long, Yet we never can think we were rash or wrong..."
In rest, ramane cum am stabilit, daca Dunkirk v-a tinut aproape de ecran, sigur o va face si 1917!

marți, 9 martie 2021

Creativitatea, la suprafata

  

David Eagleman, Anthony Brandt - Specia rebela 
 
Revin cu o alta carte care patrunde in mintea speciei din care facem parte, de data asta in cautarea resorturilor creativitatii sale. Detest asa-zisele retete universale ce au pretentia de a trage de maneca si a te mobiliza intr-o directie pentru a-ti valorifica potentialul, ca si cum am fi o armata de omuleti trasi la xerox, cu aceleasi nevoi si aceleasi metode de a ni le implini. Probabil ca daca subtitlul ei ar fi fost "despre creativitatea oamenilor si despre CUM sa schimbi lumea" nici nu m-as fi apropiat de ea. Dar este how human creativity remakes the world, o abordare mai degraba la nivelul speciei decat al individului, desi exemplele pe care le propune sunt - cum altfel? - individuale sau de grupuri restranse.  Este o abordare mai potrivita pentru a imi poate activa resursele (alea putine), prin apropierea de ele astfel incat sa ma ajute sa inteleg cum functioneaza, cum se creeaza si se dezvolta, nu printr-un branci intr-o anumita directie. 
La scrierea cartii au colaborat un specialist in neurostiinte (Eagleman) si un compozitor (Brandt), care isi exprima intentia astfel: 
"Vom scormoni prin inventiile societatii umane asa cum scormonesc paleontologii dupa urmele fosile. In combinatie cu cele mai recente descoperiri, legate de functionarea intima a creierului, e un demers care ne va ajuta sa dezvaluim multe fatete ale acestei laturi esentiale. Partea I prezinta nevoia noastra de creativitate, felul in care ne vin ideile noi si in care sunt modelate inovatiile noastre de locul si timpul in care traim. Partea a II-a investigheaza caracteristicile de baza ale mentalitatii creative, de la proliferarea optiunilor la asumarea riscurilor. Partea a III-a se intoarce la companii si la salile de clasa, ilustrand cum ar trebui sa cultivam creativitatea in incubatoarele noastre pentru viitor. Ceea ce urmeaza este o explorare a mintii creative si o celebrare a spiritului uman, precum si o posibila viziune despre cum sa ne remodelam lumea." Am subliniat cuvintele care introduc utopia, cum spune latura mea pesimista, vazand cum - si autorii vorbesc despre sondaje americane care dovedesc asta - creativitatea in scoli continua sa fie inabusita, preferandu-se copiii manierati, cuminti celor "dificili", independenti, creativi, curiosi. Sa nu mai vorbesc ca la noi scoala este mai aproape de o "scoala de dresaj" pentru specia umana decat de incurajarea si descoperirea aptitudinilor si intereselor copiilor.
Nu ma consider o persoana creativa - desi multi din jur spun ca as fi - pentru ca mi se pare ca tot ceea ce incerc sa produc este previzibil si banal, ca nu am capacitatea de a sparge tipare, de a deschide cai noi de perceptie a realitatii, care sa duca la o viziune complet altfel asupra ei. Da, mi se zice si ca am aspiratii prea inalte care ma impiedica sa fac pasii mici. All or nothing. Dar pentru majoritatea omenirii reteta reciclarii creativitatii speciei merge, chiar daca eu o percep ca un esec in momentul cand o recunosc la altii (in sensul ca am mai vazut/auzit/citit asta undeva, ca nu e absolul nimic nou). Si cartea chiar spune ca, prin repetitivitate, noutatea estompandu-se si devenind familiara, creierul cere alti stimuli, vrea sa incorporeze lucruri noi in modelul sau despre realitatea inconjuratoare. Si asta ma ajuta sa pricep de ce sunt atat de greu de multumit, de ce am detestat, de exemplu, Frankisstein (bine, am muult mai multe motive, dincolo de analogia-paralela evidenta, incepand de la modul in care autoarea si-a imaginat ca ar vorbi/gandi o femeie din secolul XIX pana la o unda de transfobie, moment in care am aruncat volumul cat mai departe,  sa nu ma mai polueze emotional) sau unele filme aclamate, cu mare succes de public, care pentru mine sunt de categoria B spre C, pentru ca imi ofera a o mia oara lucruri deja vazute. Presupun ca expunerea individuala are limite de toleranta variabile de la un individ la altul... 
 Ceea ce numim in prezent originalitatea lui Picasso se bazeaza tot pe influente (masti iberice sau africane). Pe mine m-a frapat cand am vazut in Creta cat de mare este asemanarea intre unele capete sculptate apartinand artei cicladice si "Muza adormita" a lui Brancusi, de exemplu. Creierul uman lucreaza intotdeauna cu informatia pe care o detine, nu poate iesi din parametrii ei pentru a produce ceva absolut nou dintr-o data. De la roata la automobil e cale lunga, dar sunt si multe trepte intermediare. Eu continui sa ma intreb unde se trage linia dintre originalitate si imitatie, unde este punctul in care un artist devine el insusi.
Nu am vrut sa dau si alte exemple din carte in afara celui cu Picasso, desi sunt multe, foarte multe. Structura  volumului pare sa fie o demonstratie ce incepe cu concluzia, porneste de la consecinte pentru a broda putin pe marginea modului de gandire, ceea ce mi se pare cam impotriva directiei firesti, care ar trebui sa fie dinspre creier catre ceea ce concepe, dinspre proces spre rezultat. Sunt multe exemple si poze colorate, putina teorie, si aceea foarte light, mai nimic despre partea biologica / neurologica implicata in procesul creativ, pe care speram sa o gasesc, intr-o abordare de genul celei din Mintea tulburata, cu o cercetare a mecanismelor ce conduc la dezvoltarea creativitatii. Nu a fost chiar lectura pe care o speram, dar se pot extrage cateva lucruri interesante, ca de exemplu care ar fi in viziunea autorilor instrumentele creativitatii: deformarea, fragmentarea si mixarea informatiei deja existente, cu multe exemple.
Chiar daca creativitatea se manifesta si in stiinte, nu doar in arta (gasim din abundenta exemple si in directia asta), am preferat sa ma refer la partea care ma intereseaza mai mult. Fara sa fie purtatoare de informatii esentiale, cartea este o lectura placuta, simpluta,  din pacate abordarea extrem de superficiala, exterioara, a creativitatii nu a reusit sa-mi satisfaca prea multe curiozitati si nici sa atinga nuante. Cum ar fi, de exemplu, distinctia dintre creativitate si tupeu. Mi se pare ca in ultimii ani arta a devenit mai mult o chestiune de tupeu si mai putin una de viziune si talent. Daca tu esti suficient de increzator ca produsul tau e un statement artistic, poti sa-i convingi si pe cei mai usor de influentat - si sunt multi - ca este. Pe mine, de exemplu, nimic nu m-ar putea convinge, oricati critici - cu perceptii discutabile, ca tot ce e uman - ar sustine asta, ca o banana lipita cu scotch de un perete este o exprimare a geniului artistic. 

duminică, 7 martie 2021

Mafia ierbii

The Gentlemen (2019)
 
Surpriza, surpriza! Ce-am gasit deunazi pe Netflix cautand ceva relaxant de week-end? Cea mai noua productie a lui Guy Ritchie (despre care nici nu stiam ca ar fi aparut), unul dintre cei mai de succes regizori ai filmelor cu gangsteri din ultimii vreo 20 de ani. Dupa niste derapaje prin povestile lumii, cu Alladin si King Arthur, ma bucur sa vad ca omul s-a intors la ceea ce face el cel mai bine. Si nu oricum, cu o distributie de exceptie, care-i contine pe Matthew McConaughey, Hugh Grant, Colin Farrell si inca vreo cateva chipuri familiare de prin alte filme. 
Matthew Mc Conaughey il interpreteaza pe Mickey, un american care si-a construit la Londra un adevarat imperiu al marijuanei. Cand incepe sa umble vorba prin targ ca ar dori sa isi vanda afacerea, sa-si rumege linistit averea adunata cu multe riscuri alaturi de iubita lui sotie, punctul sau slab, retragerea se dovedeste a nu fi deloc una usoara. 
Asteptati-va la un film cu intrigi, jocuri de culise, rasturnari de situatie, impuscaturi si morti accidentale, dinamic si plin de umor negru. Inceputul poate parea putin mai lent, cu o prezentare a personajelor destul de detaliata, pe care un detectiv privat, Fletcher (Hugh Grant) o face in fata lui Ray (Charlie Hunnam), mana dreapta a "regelui marijuanei". Este, de fapt, un scenariu ce se infatiseaza sub ochii nostri, in toate detaliile lui, un film in film, o productie autoreferentiala in care il vedem la un moment dat pe insusi Guy Ritchie primind scenariul filmului pe care in realitate il semneaza. Detectivul il pune pe Ray in fata unei alegeri: sa dea acest scenariu unui studio de productie sau sa i-l vanda, pe bani frumosi, pentru ca toate afacerile murdare si crimele si marturiile sa dispara in neant? Ati putea spune ca raspunsul e usor, dat fiind ca vedem acest film, dar nu... situatia e mai complicata decat pare si orice solutie nu face decat sa o incurce si mai mult. Iar naratorul, Fletcher, nu ne ajuta deloc, cu speculatiile lui, cu "ce-ar fi fost daca... dar de fapt nu asa s-a intamplat".
Ce mi-a placut in The Gentlemen, care mi-a satisfacut pe deplin dorinta de a vedea un film de actiune bun, a fost, dincolo de umorul debordant, modul in care isi manipuleaza personajele si, odata cu ele, si pe spectator. Devine tot mai imprevizibil pe masura ce inaintezi, se dezvolta in mai multe directii, ne tine alerti, lipiti de ecran si ne trimite pe piste gresite, ca si pe eroii sai. Eroi care, la randul lor, sunt memorabili, incepand chiar din felul de a vorbi, de la McConaughey, ce intruchipeaza americanul profund, redneckul ridicat prin forte proprii pana in elita londoneza, la Grant cel atat de british si la accentul irlandez al unui antrenor / mentor de batausi, fosti copii ai strazii pe care ii are in grija (Farrel). 
Nu lipsesc nici interlopii caricaturali si grotesti, dar filmul pastreaza o anumita sobrietate, e strunit intr-un mod care-l fereste de exagerarile intr-o parte sau alta, nu se dezlantuie in urmariri sau bai de sange, pentru ca un gentleman are intotdeauna cai alternative de solutionare a conflictelor. Suntem departe de lumea din Snatch sau Lock, Stock..., acum ne invartim in inalta societate britanica, printre lorzi, asa ca e nevoie de o anumita tinuta.  Ceea ce nu inseamna ca e lipsit de energie, are din plin. Si mai are o coloana sonora surprinzatoare, bine aleasa, pe alocuri ea insasi creand efectul amuzant al imaginilor. Si daca tot sunt la auxiliare, as acorda o mentiune speciala si pentru costume.
Nu este un film inovator, insa este exact ceea ce mi-as fi dorit de la Guy Ritchie, sa fie el insusi, sa faca ceea ce stie mai bine, filme cu gansteri amuzante si interesante, care sa te antreneze in iuresul lor fara a prevedea cum se vor termina. Iar gaselnita cu doua scenarii intr-unul, prin care transforma personajul lui Hugh Grant in co-regizor al propriului film, poate face deliciul celor interesati un pic si de aspectele tehnice, strecurand subtil propria declaratie de dragoste a regizorului pentru arta cinematografica.
 
P.S.: Si uitandu-ma la ce mai lucreaza Guy Ritchie, ce-mi vad ochii? The Gentlemen serial tv in pre-productie. Deocamdata nu exista date privind cast-ul, lansarea sau platforma pe care va rula, nici indicii, pentru ca filmul a fost difuzat pe toate. Astept cu interes.

joi, 4 martie 2021

Stiinte (in)exacte

 

Ted Chiang - Povestea vietii tale
 
Daca tot l-am descoperit de curand pe acest autor SF cu Exalare, revin cu un nou volum de povestiri. Nou, dar mai vechi, textele de aici fiind publicate cu cativa ani inaintea celor din cartea de care vorbeam acum cateva saptamani. 
Exista o intrebare cliseu in interviurile cu creatorii, fie ei scriitori, pictori, muzicieni: ce va inspira? Ted Chiang se pare ca si-a facut un obicei din a raspunde la ea atunci cand isi reuneste povestirile intr-un volum chiar inainte sa-i fie adresata. Ca si volumul celalalt, Povestea vietii tale beneficiaza de un fel de postfata in care autorul ne impartaseste sursele ce i-au generat scrierea celor 8 texte. Cand privesti atent lumea din jur si ii sorbi avid informatia, orice poate deveni sursa de inspiratie: o discutie cu un prieten, o remarca aruncata in treacat de un altul in timp ce citea Greata, o ecuatie, o legatura intre idei si teorii emise de altii ce nu au aparent legatura intre ele, un text solicitat de o revista pe o tema data in care scriitorului i s-a cerut sa abordeze fictional o descoperire stiintifica, un experiment psihologic ce dovedeste cat de mult ne influenteaza aparentele. 
Plecand de la aceste idei si reciclandu-le prin filtrul fictiunii, cu inventivitate si atentie la nuante, Ted Chiang reuseste sa le transforme in opt povestiri originale. Pare sa fie cheia succesului sau: pleaca de la un ceva unanim (re)cunoscut si il transforma in altceva. Stim cu totii, in secolul XXI originalitatea deplina e aproape imposibila, totul se sprijina pe ceea ce s-a gandit ori s-a creat deja, partea pe care o numim originala consta in combinatiile posibile si in distanta pe care un creator o pune fata de locurile comune. Si daca aceasta distanta e prea mare, creatorul risca sa fie perceput ca prea criptic si negustat de potentialii interesati. E un mod natural de a avansa, in care codurile si miturile se rescriu si se completeaza neincetat prin abordari din alte perspective. 
Iar modul in care acest autor isi creeaza legatura dintre "deja citit" si ideea noua este uneori surprinzator. Asa cum este cazul povestirii care deschide volumul, Turnul din Babilon, ce porneste de la interpretarea mitului biblic din Geneza pentru a construi un oras pe verticala, arhaic, jucandu-se si cu conventiile basmului, dar amintind  ca imagine si de aspiratiile SF-ului anilor '80, cand orasele viitorului se cladeau in sus, intr-o povestire ce nu mai tine cont de legile naturii: 
"Cu trecerea saptamanilor, soarele si luna ramaneau din ce in ce mai jos in calatoriile lor zilnice. Luna scalda latura sudica a turnului, cu stralucirea-i argintie, lucind precum un ochi scrutator al lui Yahve. In scurta vreme, au ajuns la acelasi nivel cu cel al lunii, atinsesera inaltimea primului dintre corpurile ceresti. Cercetau suprafata ei ca ciupita de varsat, minunandu-se de miscarea ei maiestuoasa si fara nicio grija prin ceruri. 
Apoi se apropiara de soare. Era vara, cand in Babilon soarele urca la zenit, trecand chiar pe langa turn. In aceasta parte a turnului nu erau locuitori, si nici balcoane, caldura arzatoare ar fi parlit orice cultura. Liantul dintre caramizi nu mai era bitum, ca pana acum, pentru ca s-ar fi subtiat si ar fi curs, ci argila, care se cocea la caldura si suda caramizile mai bine. Ca protectie impotriva caldurii, pilonii de pe margine fusesera latiti, asa incat formau un zid aproape continuu, ce transforma rampa intr-un tunel, intrerupt din loc in loc de mici fante care lasau sa circule aerul fierbinte si trimiteau inantru scurte lame de lumina aurie."
Totul este atat de gresit in logica fizicii incat stii ca esti in poveste si nu mai chestionezi ori interpretezi afirmatiile, doar continui sa urci pe firul povestirii. Pana unde?! va las sa aflati singuri... Oricum, intreaga carte este o imbinare de stiinta interpretata si alegeri fanteziste care nu tin cont de nici o regula, ceea ce nu-mi displace, fiindca totul devine imprevizibil. Pana si stiintele exacte, adevaruri matematice de necontestat, se dovedesc a genera concluzii gresite. Si chiar ele, matematica si medicina, de exemplu, gasesc moduri diferite de a destabiliza mintea umana (Intelegere, Impartirea la zero). Povestirea ce da titlul volumului ar putea sa va fie familiara, stand la baza filmului Arrival, mi s-a parut mai buna ca mod de sustinere a ideii,  desi mai concisa, fara adaugirile optimiste din film in planul vietii de familie, fara floricelele si incercarile de a explica totul si de a crea un final clar. 
Sa-ti placa ceea ce vezi: un documentar a fost o alta surpriza placuta, in care se introduce conceptul de "caliagnozie" ca forma de negare a culturii imaginii, a aparentelor, prin inhibarea capacitatii de a atribui aspectului fizic al unei persoane conotatii pozitive sau negative. Ideea este mai buna decat dezvoltarea ei, pentru care s-a ales forma unui reportaj, in care diverse personaje isi exprima gandurile despre fenomenul in cauza, alcatuind o istorisire coerenta, dar lipsita de o forma propriu-zis literara... 
Au fost si fragmente care mi s-au parut mie mai ermetice, dar asta tine si de propriile limitari, in materie de matematica si fizica mai ales, nu am avut deloc rabdare sa ma lamuresc ce este cu principiile variationale, ar fi cerut prea mult de la mine, voiam literatura SF, nu un curs de mecanica sau optica :).
Una peste alta, ca impresie generala, desi sunt si aici cateva povestiri ingenioase si bine conduse, cred ca prefer Exalare, cu care a coborat ceva mai mult din sferele abstracte ale stiintelor in cele umaniste, mai apropiate mie. Fiind de multe ori vorba despre teme cu radacini in stiinte, si tonul mi s-a parut mai arid, mai expozitiv, precizia si rigoarea rasfrangandu-se si asupra textului. Poate cei mai pasionati de stiinte exacte vor considera acest volum mai interesant decat urmatorul publicat, eu nu, dar vreo 3-4 povestiri tot au ramas sa-mi dea tarcoale prin minte.

luni, 1 martie 2021

Noaptea Valpurgiei

Martin Amis - Zona de interes

 Pare o zi normala dintr-un oras normal. Un grup de tineri ofiteri, dar si fete in rochii dantelate, se intorc intr-o dupa-amiaza de vara din Centrul Vechi. Barfe, flirt, poate un inceput de idila ce se prefigureaza. Asa incepe o carte ciudata prin felul in care ne infatiseaza atrocitatile celui mai temut lagar de concentrare nazist. Numele nu ii este niciodata pronuntat, facandu-se referire la el ca fiind Kat Zet (prescurtare pentru "lagar de concentrare"), asa cum si Hitler ramane nenumit, fiind Seful, Reichsfuhrer-ul sau Salvatorul. 
Este prima carte a acestui autor pe care o citesc si m-a frapat chiar de la inceput prin felul in care reuseste sa condenseze intr-o enumerare de cateva epitete sau secvente o imagine cuprinzatoare. De exemplu, momentul indragostirii la prima vedere: "Fulger, tunet, rupere de nori, soare, curcubeu - meteorologia primei vederi." Sau o prietenie ce dateaza din copilarie: "Boris, prietenul meu de-o viata - emfatic, tenace, chipes, ca un mic Cezar. Gradinita, copilarie, adolescenta, vacantele cu bicicleta prin Franta si Anglia si Scotia si Irlanda, calatoria noastra de trei luni de la Munchen la Reggio si de acolo mai departe pana in Sicilia."  Si apoi a continuat sa ma surprinda prin modul in care isi alcatuieste intreaga carte, o marturie a ororii naziste ce mi-a amintit cumva de Hrabal, printr-o usoara adiere de umor negru detasat, bizar, generat de absurdul unor situatii improbabile, dar in acelasi timp plauzibile, pentru a crea  o banalitate a macelului ce are loc zilnic in lagar de o simplitate si un realism dureros. 
Trei personaje ce isi intersecteaza destinele alcatuiesc impreuna tabloul general, de pe pozitii oarecum opuse: comandantul, Paul Doll, figura caricaturala si deliranta, intruchiparea puterii, afemeiatul ofiter Golo Thomsen, nepotul lui Martin Bormann, secretarul lui Hitler, si Szmul, comandantul brigazii evreiesti de evacuare a cadavrelor si curatare a crematoriului, martor tacut si neputincios al crimelor, ce-si conduce confratii spre moarte. Cei trei eroi fictivi isi impletesc insa pasii si cu monstri reali ce au ramas in istorie ca criminali de razboi, precum Bormann si Ilse Grese, "frumoasa bestie" de la Auschwitz. 
Intrand in viziunea celor trei, patrundem in absurditatea celui mai mare asasinat in masa din istoria omenirii, alternand scenele din lagar cu acelea din linistitul orasel din apropiere unde traiesc ofiterii germani. In spatele fiecarei scene, oricat de idilica ar parea, se ascund altele, de teroare, pe care personajele le expediaza cu concizie si raceala, cu cinism si o lipsa de compasiune ce da si mai multa adancime cruzimii. De exemplu, un ofiter german, intrebat daca e de acord ca mai rau de atat nu ar putea sa-i trateze pe evrei, raspunde: "- Haide, zau asa. Nu-i mancam." Despre programul de exterminare se vorbeste ca fiind "programul national de igiena aplicata", scopul principal urmarit fiind cresterea profitului si minimizarea costurilor, ca in orice linie de productie, chiar daca aceasta linie produce doar moarte...
Unii au vazut in carte - si este prezentata astfel si pe coperta a patra - o poveste de dragoste. Mie mi se pare ca e orice altceva in afara de asta, poate un surogat de dragoste, reprezentat de  cautarea unui reper pentru ratiune intr-o lume irationala din partea unuia dintre protagonistii ei, poate o imposibilitate de a-si retine dorinta de flirt, de cucerire, din partea celuilalt, poate o incercare de a mai simti ceva atunci cand simturile sunt anihilate, insa nu, nu este loc de dragoste pe marginea abisului. Gelozie, dispret, moarte, da. Poate mai multa dragoste are Szmul pentru sotia lui, pentru protectia careia este dispus sa indure multe, decat cei vazuti ca protagonistii unei iubiri, ale caror suflete sunt prea deformate de prezenta mistuitoare a raului din jur. "In timpul national-socialismului, te uitai in oglinda si-ti vedeai sufletul (...). Cu totii am descoperit, sau nu ne-am putut impiedica sa dezvaluim, cine anume eram. Cine era cu adevarat un om. Asta era zona de interes."
Din tot ce am zis pe aici, sa nu intelegeti ca Amis a scris inca o carte-marturie, de recuperare a memoriei ororii. Si nu ca nu ar fi nevoie intotdeauna, dar este altceva. Citind-o, veti vedea ca se apropie mai mult de un studiu al sufletului omenesc. Nu il intereaza sa starneasca vreun dram de compasiune, ci sa sape pana in strafundul fiintei umane pentru a gasi locul unde se poate cuibari si creste Raul. De aici si limbajul lipsit de ornamente estetice, dar bogat in detalii macabre relatate cu detasarea si deculpabilizarea perspective naziste asupra ororii.
In Noaptea Valpurgiei, lumea vazuta si cea nevazuta se intersecteaza, granita dintre viata si moarte dispare. Vrajitoarele si demonii se dezlantuie pe pamant. Anii 40-45 (ba chiar incepand din 33 daca tinem cont si de lagarele timpurii) ai secolului trecut au fost o lunga Noapte a Valpurgiei, in care cu totii au avut de indurat teroarea monstrilor, reprezentati de ceilalti sau interiori, in functie de partea gardului de sarma ghimpata de care se aflau.