Iarna...

 

 

Nu stiu cum privesc altii spre 2022, eu ma uit la el chioras, cu teama si neincredere. Ne-am bucurat ca a trecut 2020, cu restrictiile si carantina lui, apoi a venit 2021 si am sperat. Ne-am fript si de data asta... gata, nu mai vreau sperante desarte, nu mai vreau iluzii, voi lua lucrurile ca atare, fara asteptari si fara anticipari, ca deja se cam imput si pretutindeni vad irascibilitate, dezamagiri, atitudini extreme. Nu stiu ce va fi, cum va fi, nu am nici curajul de a spera, nici entuziasmul de a face planuri, ca pe cel de a face bilanturi nu l-am avut niciodata, si in orice parte ma uit vad cam aceleasi resemnari, frustrari, tristeti, acolo unde nu sunt inecate in furie si amenintari. Cum sa nu imi inghete palidul optimism ca o balta intr-o noapte geroasa de decembrie?!

 

 

La noi am vazut ascensiunea unui partid extremist de la apartament la parlament, aceasta institutie pe care nu am deloc chef sa o scriu cu majuscula, am vazut o improbabila alianta ideologica refacand clica si cardasia in care au trait mai tot timpul, am vazut masuri iresponsabile si ilogice, am vazut descumpanire si confuzie, am vazut suferinta, multa, pe care nu am nici o putere de a o alina... Prin vecini se scot armele si se infoaie muschii, se ameninta, iar asupra tuturor planeaza infima si infama creatura ce ne-a schimbat viata de doi ani incoace. Inainte, cand simteam ca paharul se umple, imi luam campii, hoinaream prin Europa unde vedeam cu ochii. Nici asta nu mai am de cand fiecare tara si-a creat propriile restrictii, mai mari sau mai mici, totul trebuie sa fie organizat, clasificat, prevazut. E mare patratica noastra in care ma invartesc ca leul in cusca, si frumoasa, dar uneori am nevoie sa schimb atmosfera, tanjesc dupa aerul pur si salbatic al Nordului, care imi e acum la fel de departe ca si Luna. 

 

 

 

Si ma refugiez in natura, in carti, in filme, in mazgalelile mele, incerc sa ies cat mai putin si mai rar din propria-mi bula, sa ma izolez bine de zgomotul de fond. E greu, ca el devine tot mai puternic, mai invaziv si mai strident... 

 

 

Habar n-am ce sa va urez, ce sa imi urez pentru anul care vine... poate sa nu fie mai rau decat cel care se duce - duca-se! - pentru ca si atunci cand ati putea crede ca mai rau de atat nu se poate, stim cu totii ca da, se poate, e loc de mai rau, asa cum e mult loc si de mai bine, un "mai bine" care rareori depinde doar de noi, la nivel individual, contrar afirmatiilor si indemnurilor mincinoase si goale ale prostiilor motivationale care te imbrancesc sa privesti intr-o singura directie, sa iti pui ochelarii de cal si sa te uiti inainte, sa faci abstractie de stanga, de dreapta, de inapoiul de unde vii, acolo unde iti pastrezi amintirile... 

 

 

 

Si ca sa inchei acest post in care nici eu nu stiu ce am vrut sa spun sau daca am vrut sa spun ceva ori doar sa postez niste imagini care sa incante privirea, adaug o nota mai insorita prin cele cateva fotografii de pe malul Oltului. Natura ramane inca frumoasa, chiar si iarna, si va ramane frumoasa in orice anotimp si in 2022, cat timp va mai putea sa existe, sa-si urmeze ciclul, sa traiasca... 

 

 

Pe la poalele Pietrei Craiului si ale Bucegilor

 

Pozele de mai sus sunt deja un spoiler al conditiilor meteo din cea de-a doua plimbare despre care vreau sa va povestesc aici. Deocamdata, ne indreptam spre Prapastiile Zarnestiului, pentru o scurta drumetie de duminica, zi in care intregul Brasov si nu numai pare sa fi avut acelasi plan, in ciuda vremii nehotarate, cu nori ce stau sa se descarce deasupra noastra. 

Chiar si parcarea in zona de intrare a Prapastiilor a devenit o adevarata aventura, mai ales de cand in apropiere, in satul de pe culme (Magura) a mai rasarit o manastire, ca asa se intampla pe la noi, daca nu se construiesc scoli si spitale si toate sunt lasate la voia Domnului, macar sa fie cat mai multe locuri unde ea sa fie mituita cu rugaciuni si contributii materiale... Evident ca, prin tot puhoiul de masini, nu putea lipsi gipanul nesimtit - cu numar de B - care parcheaza fix in fata barierei de acces, fara sa ii pese ca poate vreo masina care alimenteaza cabana ori vreo salvare ar avea nevoie sa treaca... Chiar aveam sa ne intalnim la intoarcere cu o masina mare de pompieri, o salvare si una de politie indreptandu-se spre chei, nu stim motivul. 

Excursia asta mi-a provocat destul de mult disconfort psihic, imi stiti deja sensibilitatea la multimi, dar na, mi-am facut-o cu mana mea, nu mi-am inchipuit cat de aglomerat poate fi la final de noiembrie, mai ceva decat intr-un parc din oras. 

In schimb, cel mai sociabil catel parea sa fie foarte in elementul lui, trecand de la un om la altul si cerand ba un pic de atentie, ba ceva de mancare (obicei de care ne luptam din greu sa-l dezvatam, insa fiecare moment cand chiar primeste ceva ne da inapoi din nou cu vreo 20 de pasi), ba salutand si continuandu-si drumul. La ramificarea traseului ce continua spre cabana Curmatura, am facut stanga spre Cheile Pisicii si am mai mers un pic pe albia paraului secat, bucurandu-ma de absenta altor oameni, de zgomotele naturii, mai un ciripit, mai un fosnet de frunze. Cum vremea se arata in continuare foarte oscilanta si incepuse sa picure, am renuntat la a continua drumul (de altfel nici nu aveam vreo intentie, Ciucasul din ziua precedenta ne lasase o usoara febra musculara pe care am preferat sa nu o activam cu un drum mai lung) si ne-am intors pe acelasi traseu dupa o plimbare de vreo doua ore, doar asa, pentru a lua putin aer. Pentru ca Prapastiile Zarnestiului sunt un obiectiv turistic foarte cunoscut si usor accesibil, nu mai are rost sa vorbesc despre ele, remarc doar ca in perioada asta a anului albia Raului Mare, paraul ce le strabate si a construit harnic o multime de pesteri, era complet uscata, apele retragandu-se in adanc printre calcare. Nu ma indoiesc ca vor reaparea la suprafata odata cu topirea zapezilor sau la vreo ploaie mai serioasa. 

Cam atat cu Piatra Craiului pentru acum, trecem muntii si ajungem in Bucegi, ocazie cu care bifam si o parte din cea de-a patra sosea Trans- importanta a tarii (alaturi de - fagarasan, - alpina si - rarau), pentru ca vara nu am avut vreodata placerea de a o urca in coloana de masini. Acum vremea arata cam asa,

drept pentru care nu se inghesuiau prea multi, insa pe masura ce ne-am ridicat deasupra norilor si ei si-au golit incarcatura deasupra noastra, imaginile aveau sa devina de-a dreptul spectaculoase, dar despre ele putin mai incolo. Deocamdata nu ne indreptam spre platou, ci coboram la Campingul Zanoaga, locul unde prin luna iulie a avut loc o mare viitura ce a stricat drumul, in mare parte reparat. In urma ei a ramas o plaja larga

 ce marcheaza intrarea in Cheile Zanoagei, prin care ne conduce marcajul cruce albastra. Si pentru ca aminteam de camping si contemplam ideea unei intoarceri vara, ne-am lamurit ca nu e cazul, panoul de la intrare cu cainele taiat ne-a aratat ca un este un loc prietenos cu animalele de companie, deci nu suntem din acelasi film. 

 

Cheile Zanoagei au fost sapate de raul Ialomita si se afla intre Cheile Tatarului si Cheile Orzei sau, daca vreti, intre Lacul Bolboci si Lacul Scropoasa, destinatia noastra pentru aceasta plimbare in conditii ce pareau sa nu ne lase sa ajungem prea departe. Dar, manati de caprioara ce ne arata drumul, am pornit pe poteca de pe malul drept al raului, aici de dimensiunea unui paraias de munte inofensiv (parca nici nu-ti vine sa crezi ca s-a umflat atat de mult incat a fost in stare sa rupa podul spre camping si soseaua principala)

intr-o coborare constanta de care aveam sa-mi dau seama abia la intoarcere, cand tot ce am coborat trebuia din nou urcat. 

La scurt timp, un pod suspendat ne muta pe partea stanga a raului. 

Il traversam fiecare cum poate, unii pe sus, altul prin apa, admiram coltii de stanca ce se profileaza in ceata si continuam drumul prin padure, pe malul raului, insotiti ici-colo de panourile ce ne prezinta vegetatia/fauna zonei si de fericirea ciobaneasca de a se afla din nou in natura, unde ii place cel mai mult. 

 

Revenim pe partea dreapta a raului si ne oprim sa pozam destul de des, ba un ochi de apa, ba un colt de stanca,

este genul de peisaj care ma incarca de voie buna si imi da un elan nou, nu conteaza ca este nor si lumina nu ajuta la crearea unor imagini amazing, natura este amazing in orice conditii. Nici nu ne dam seama cand ajungem la lacul Scropoasa, dupa nici o ora de la plecare. 

M-a surprins faptul ca, desi incepuse sa ploua si totul in jur arata cam cenusiu, lacul isi pastra acel albastru-verzui frumos al lacurilor limpezi de munte. Este un lac artificial, produs de un baraj construit in 1929, unul din cele mai vechi din tara, conceput pentru a regla debitul Ialomitei. Constructia sa a determinat aparitia primei hidrocentrale, la Dobresti, in 1936, care a fost si cea mai mare ca putere pana la construirea celei de la Bicaz. 

Si in timp ce contemplam lacul sub ploaia ce parea sa se inteteasca, gandindu-ma daca mai este timp de o scurta plimbare pana la Cascada Sapte Izvoare din vecinatate ori pentru a vedea intrarea in Cheile Orzei, considerate cele mai inguste din tara, acolo unde capatul lacului ofera imaginea interesanta a tunelelor sapate prin munte, meditatia mi-a fost intrerupta de un huruit tot mai puternic. Primul gand a fost "ce tare se aude cascada!", dar apoi, privind spre lac, am vazut cum incepe sa se valureasca si valul acela se apropia tot mai mult si zgomotul crestea in intensitate. O ultima poza si ruuuuuun! Ca sa nu fie ultima poza facuta vreodata :).

In jurul nostru fragmentele de gheata cadeau tot mai des, teama era sa nu se faca tot mai mari. 

Din fericire, am avut unde ne adaposti, cainele nu a fost de acord, el a preferat sa stea afara, sa exploreze bobitele inghetate, cine stie? poate vreuna contine si ceva de mancare :). Si tot din fericire, nu a durat prea mult, dupa vreo 5 minute grindina a inceput sa se rareasca desi a mai continuat o vreme sa burniteze, dar si timpul nostru de hoinarit se cam apropia de asfintit, asa ca am lasat pentru alta data cascada si Cheile Orzei si am pornit inapoi pe traseul acum mai namolos decat la venire. 

La intoarcere, grindina orna frumos poteca, creand un covor asemenea celui format de primele ninsori, desi prin zona nu ajunsesera inca. 

Si pentru ca aventura sa fie deplina, deoarece in naivitatea noastra ne-am lasat in grija catelului pentru a ne arata drumul iar el nu a fost de acord, urmandu-si propriile obiective turistice, si anume raul, am reusit sa ne si ratacim putin, ca prea mult nu aveam cum, drumul oricum urma firul apei. 

 

Dar am mers o bucata topaind printre bolovani, pana am reusit sa regasim poteca, dupa ce am urcat un povarnis destul de abrupt. La iesirea din chei aparuse si soarele. 

Revenirea la Sinaia si spre infamul DN1 ne-a fost marcata, pe coborare, de frumusetea norilor adunati prin vai pe care-i contemplam de la inaltime, parca rasplatindu-ne curajul si perseverenta. 

 

De data asta, chiar cred ca am incheiat cu drumetiile montane pe anul asta! Sa ne vedem sanatosi pe potecile patriei la anu'  si la multi ani!

Din nou in Ciucas

  

Spuneam pe la inceputul lunii noiembrie, cand cu plimbarea la Gropsoarele si Zaganu, ca ar fi cam ultima ocazie de drumetie lejera pe munte. M-am inselat, sfarsitul de saptamana de dinainte de Ziua Nationala a venit cu o vreme care ne-a impins din nou sa ne luam picioarele si labutele la spinare si sa pornim cu avant si entuziasm spre creste si chei. Cum inceputul zilei nu arata foarte prietenos, am pornit din Pasul Bratocea cu ideea de a merge pana cand burnita marunta ce ne insotea se va hotari sa se transforme intr-o lapovita mai demna de luat in calcul ori se va plictisi si va pleca sa mai sacaie si pe altii, de pe alte plaiuri. 

Dupa scurtul urcus prin padure, iesim la stana din Bratocea, acum pustie,

 si ne continuam traseul, intr-o urcare usoara dar constanta, pe masura ce norii dau semne ca s-au cam plictisit de Ciucas si ar vrea sa se retraga spre alte zari.

Ajunsi la releul de televiziune, acolo unde drumul se transforma in poteca, intelegem ca nu mai este cale de intoarcere,  s-a facut deja mult prea frumos pentru a rata o asemenea ocazie, asa ca hai sus, spre creasta, tot mai sus

si incepem urcusul spre Culmea Bratocea. Pe masura ce padurea de brad se rarefiaza, 

incepe sa se vada tot mai mult din masivele invecinate si din stancariile ce aprind imaginatia  si creeaza legende prin formele lor. Iar cand iesim pe saua cea lunga si domoala a Tigailor, o lunga curba de nivel ne conduce la baza ascensiunii finale de o ora pana la varf, dam si de zapada, ba chiar si un firav curcubeu sfios ne saluta. 

Alternanta de nuante de verde si albastru este din ce in ce mai mult presarata cu alb si nu vorbesc doar despre pufoseniile de pe cer.

ci si de poteca. Iar Nadia este in extaz, sapa gropite prin zapada, o mananca, se tavaleste, alearga in cercuri largi (la sfarsit aveam sa calculam ca probabil ea a facut un traseu dublu fata de noi, cu toate ocolurile si explorarile prin tufisuri, neobosita si permanent curioasa si debordand de energie). 

Tigaile si cararea spre cabana Ciucas incearca sa ne ademeneasca, insa nu ne lasam abatuti din drum

si  ne continuam ascensiunea in cea mai abrupta si vantoasa parte a ei, urcusul de o ora spre punctul ce ni se parea atat de aproape (acolo, sus, la un sfert de ora :D!), admirand pe drum formatiunile stancoase ce capata acum aspectul unor prajituri presarate cu zahar pudra.

Am tot citit despre diverse denumiri ale acestor impozante formatiuni pietroase din Saua Tigailor, precum Babele la sfat, Turnul lui Goliat, Mana dracului, Omul elefant, insa nu am incercat sa le identific, mi-am lasat propria imaginatie sa zburde si sa le dea un sens, ceea ce va indemn si pe voi sa faceti, mereu mi-a placut sa imi creez propria poveste, inspirata de cartile citite, de filmele vazute, de jocurile jucate.

Ajunsi pe varf, mai facem cateva poze, 

ne adapostim sub un damb de rafalele biciuitoare de vant, rontaim ce avem prin traista si pornim fuguta inapoi, pentru ca soarele se pregateste si el de culcare, sub privirile vigilente ale Nadiei, care si-a facut un obicei din a explora drumul in fata si a saluta toti drumetii. Si, spre mirarea mea, erau destui in aceasta frumoasa zi de sfarsit de noiembrie. 

Revenim din nou in pasul Bratocea, unde ne asteapta cuminte calul pe patru roti, dupa un drum de vreo 16 km, parcurs in mai putin de 6 ore, incluzand pauzele. Pana la urma, estimarile de traseu de pe marcaje, cel putin in Ciucas, s-au dovedit foarte generoase, reusind chiar si noi, fara cine stie ce conditie fizica, sa le batem cu vreo ora. Poate ca ne-a alergat putin si entuziasmul catelesc, poate doar au fost concepute pentru a nu descuraja plimbaretii ocazionali, nu foarte sportivi, oricum ar fi ne-am incadrat din nou in putinele ore de lumina ramase de la ora 11, cand am inceput sa urcam. 

In urmatoarele zile, data fiind instabilitatea meteo tot mai accentuata, ne-am multumit cu plimbari scurte prin doua chei, in alte doua masive, despre care voi povesti in curand, o destinatie foarte populara si alta foarte... aventuroasa in conditii de grindina.

Ultima drumetie pe munte a anului

Pentru ca in ultimele doua luni am fost tare ocupati cu cresterea si educarea semi-salbaticiunii canine si cu transformarea ei intr-un catel cuminte si mai mult sau mai putin ascultator (ma gandesc daca sa infiintez o sectiune noua a blogului intitulata "Viata cu Nadia", dar nu stiu daca ar interesa pe cineva, un pic de parenting canin, un pic de peripetii sau locuri de mers cu catelul) si pentru ca, parafrazand vorba cantecului, "ciobanasului ii place sus la munte, sus la munte la izvor", am profitat de ultimul week-end calduros din zonele alpine si am pornit impreuna, picioare si labute, pe un traseu scurtut, de vreo 5 ore, cat sa nu ii prinda pe drum noaptea scurtelor zile de toamna tarzie pe lenesii care ajung la inceputul traseului la ora 12. Chiar daca lenesii au plecat cu lanterne in rucsac, nu e o situatie ideala...

Cum ocolesc Bucegii cei aglomerati si, de la o vreme, plini de ursi, aveam de ales intre Piatra Craiului si Ciucas si am preferat varianta din urma, pornind pe traseul Cabana Muntele Rosu (1280 m) - La Rascruce (1805 m) - Varful Gropsoarele (1883 m) - Varful Zaganu (1817 m). Adica ramura cu orientare NV-SE, urmand ca o alta tura sa cuprinda poate Ciucas - Bratocea. Dar probabil nu anul asta, winter is coming!

Lasam masina in parcarea de la cabana Muntele Rosu (cei trei km de serpentine pana acolo sunt perfect astfaltati, soseaua este mai buna decat multe bulevarde din Bucuresti) si incepem sa urcam prin padurea rara de brad, prin iarba palita de venirea toamnei.

Din loc in loc avem surpriza de a intalni cate o brandusa. 

 

Voi cine oti fi?! Cele care ati uitat sa infloriti in primavara si va grabiti sa o faceti acum, inainte de prima ninsoare, sau nerabdatoarele care cred ca deja a venit urmatoarea primavara? Ori poate harnicutele care s-au hotarat sa infloreasca de doua ori pentru a potoli setea de nectar a putinelor insecte ce inca zumzaie firav inainte sa fie ucise de ger. 

Iesim in golul alpin si continuam sa urcam, mai de voie, mai impinsi de entuziasmul cainesc care ne da tarcoale parca spunand "haideti lenesilor, ce va tot opriti?"

Cateodata porneste inainte, inspecteaza, verifica perimetrul, isi protejeaza turma formata din cele doua oite care o urmeaza cuminti (nu ca ar exista alta poteca!), saluta cu bucurie pe fiecare din rarele grupuri intalnite pe traseu, cersind cate o mangaiere pe care oamenii nu ezita sa o ofere. Si cand vede ca ne asezam, sta si ea, cativa metri mai incolo, atenta la orice zgomot sau miscare. 

Pe partea opusa, zarim cabana Ciucas, varful Ciucas si Tigaile.

 Insa nu nu lasam ademeniti, drumul nostru este in cealalta directie, acolo, cat mai departe.

Ajungem la rascrucea de pe sa, unde drumurile noastre se despart si tentatia ramane in urma. Cu timpul suntem in grafic, chiar ceva mai bine decat cel prevazut. 

Tot aici apare si primul dintre cele trei panouri care marcheaza o fila din istoria rezistentei anticomuniste a zonei.

Ne indreptam spre Varful Gropsoarele trecand de cele doua foste statii seismice care pe harta apar ca Statie meteorologica automata, acum ramase doar un potential adapost de vreme rea al turistilor prinsi pe creasta de intemperii. 

Drumul serpuieste lin, plimbarea de aici se dovedeste odihnitoare, numai buna pentru recuperarea dupa urcusul initial si inaintea portiunii mai adrenalinice care urmeaza. Din pacate, Muntele Rosu in aceasta perioada a anului nu este nicidecum rosu, am vazut doar tufele, semnele rododendronilor ce il vor imbraca din nou la primavara in culori aprinse.  Facem un popas pe varf pentru masa, noi ne infulecam sendvisurile, cainele bobitele si apoi cerseste si primeste mar - intotdeauna face asta, este innebunita dupa mere :) - si continuam drumul.

De acum nu mai vedem doar Cheia si restul Masivului Ciucas, privelistea se deschide in toate directiile, pana departe, spre Vama Buzaului intr-o parte, Muntii Baiului si Bucegi in cealalta. 

Nu stiu cum se numeste formatiunea pietroasa din centrul imaginii, mie mi-a sugerat laba piciorului unui urias. Fiind urias, poate sa aiba mai mult de 5 degete, nu?! Toate aceste formatiuni slefuite pe care aveam sa le vedem si in continuare mi-au creat o senzatie de deruta, conglomeratul de pietris ce a alcatuit masivele si impresionantele stanci mi s-a parut destul de asemanator cu piroclastitele din Calimani. Dar aici nu avem munti vulcanici, a trebuit sa verific, sa ma asigur, ca prea semanau. Contemplam poteca ce urmeaza in cea mai spectaculoasa parte a traseului 

si ne avantam abrupt in jos pe ea. Trecem de lanturi, locul unde, cat timp ne-am oprit sa cautam in rucsac lesa cainelui ca sa-l ancoram, de siguranta, am constatat ca el era deja in partea cealalta,

trecem cu bine si de saritoarea spectaculoasa, inclusiv sportiva noastra de performanta, care pana sa intrebam "Oare o putea c...?" era deja jos.

Toata aceasta topaiala pe stanci presupun ca este oricum mult mai usoara acum, cand totul e insorit si uscat, decat pe o vreme ploioasa, dar aderenta pietrelor cu aspect de beton in care parca cineva ar fi turnat pietricele mai mici este oricum buna, fiind neregulate, usor de escaladat.

Traversam cele trei ferestre prin care vederea se deschide grandios in ambele parti ale crestei 

si iata ca am ajuns, ultimul pas, ultimul hop.

Sunt pe Zaganu, mai sunt 10-15 metri pana in varf si desi totul incepe sa para un pic scary urcand pe un bolovan in jurul caruia prapastiile se deschid larg, nu ma pot opri, asa cum fac companionii mei uman si canin, trebuie sa ajung sus de tot. 

I did it, i'm the king of the mountain! Dopamina, adrenalina, serotonina.

De acum, putem sa pornim inapoi, mai ales ca si soarele se pregateste sa se culce.

Paaa Zaganu (a doua creasta din poza de mai sus)! Te-am cucerit si tare mi-a placut! Mai fusesem mai demult prin zona, dar niciodata nu urcasem pe varful lui. Pana la urma, satisfactia de a ajunge pe un varf nu este proportionala neaparat cu inaltimea, ci cu spectaculozitatea traseului, iar drumul dintre Gropsoarele si Zaganu plus urcarea finala au fost pentru mine cireasa entuziasmului de pe tortul unei excursii care oricum ar fi fost frumoasa.

Pornim inapoi in pas vioi, caci drumul e lung si tot ce am coborat de la Gropsoarele trebuie acum urcat din nou. Iar cand e vorba de urcare, cine este cea mai tare?! Nadia, evident, care iar pare sa ne priveasca oarecum condescendent. 

Mai oprim un pic pe Gropsoarele pentru fotografia apropierii asfintitului 

si incepem lunga coborare, numai bine cat sa prindem ultimele raze. Nu mi se pare deloc mai prejos ascunderea soarelui dupa munte decat reflectarea sa in valurile marilor.

Ne asezam toti trei si asteptam pana cand ultimele raze dispar dincolo de Muntii Baiului si Bucegi

 

iar intunericul incepe sa cuprinda totul, asa ca fuga inapoi la masina, patru labute si patru picioare obosite dar fericite, incarcate cu miros si imagini de munte. 

Eficienta maxima, pornit pe la 12 pe traseu, cam 3 ore urcat (incluzand pauza de masa pe langa pauzele dese dar nu foarte lungi), doua de coborat, imagini frumoase, miscare, aer curat, bucurie la puterea a treia. Dupa atata Ciucas, Zaganu si cum nici Valea Berii si cabana Silva nu erau departe, parca merge si o bere rece!