Sunday, 3 September 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XIV

La capatul lumii 

Cand am citit Fata cu fragi, mi s-a aprins un beculet. Voiam oricum sa ajung la Capatul Lumii si drumul trecea prin Åsgårdstrand. Nu m-am lecuit de Munch, in ciuda experientei cu muzeul din Oslo, dar am avut o a doua dezamagire. La ce ma asteptam dupa peste 100 de ani... E suficient sa ma gandesc cum arata Vama in anii '90 (si cei care mergeau acolo prin anii '80 spuneau ca deja se aglomerase) si cum arata acum (desi in aprilie era oarecum acceptabil) ca sa-mi dau seama ca un loc linistit, cu o poezie a lui, aproape pustiu candva nu va fi acum nici, nici. Nimic nu se pierde in afara de atmosfera, totul se adauga si se transforma in ceva mult mai aglomerat, in genul de loc de care ma feresc.
Este un sat normal, a carui strada principala se numeste Edvard Munch, ne-am oprit putin langa el pentru vreo doua poze, doar dupa ce am iesit, 
 
pentru ca in el nu m-a inspirat nimic cat sa vreau sa-l aprofundez, nu avea "puls". Ceea ce candva era padure, acum este un simplu sat, poate pitoresc in felul lui, ca orice sat asezat pe malul marii dar nu prea il ajuta pozitia geografica sa trezeasca vreun fior artistic (unde-s muntii? unde-i fiordul? unde-s cascadele?).
Asa ca am trecut repejor si am ajuns la Capatul Lumii, unde e mai frumos.
Daca va intrebati ce e cu acest capat al lumii... nu stiu sa va spun. E doar un loc care se numeste asa, Verdens Ende, aflat pe o insula din Marea Nordului, la gura de intrare a ceea ce ei numesc pretentios fiordul Oslo, eu i-as zice doar golf.
Dar locul e frumos cu stancile lui mari si netede.
 
Simbolul sau este acest monument ridicat in 1932,
o reconstituire a ceea ce norvegienii numesc vipefyr, si anume un tip de far folosit in Scandinavia pana spre 1800. Daca ne gandim la farul din Alexandria, e o constructie primitiva, dar e ceea ce aveau tarile nordice pe vremea aia. In cosul de sus se aprindea un foc din carbuni sau lemne si cumpana, sau cum s-o numi, ca eu nu pot sa ma gandesc la mecanism altfel decat la cumpenele fantanilor care se gasesc si in zilele noastre prin Baragan, se ridica, pentru ca navigatorii sa-si gaseasca drumul prin noapte sau ceturi. Chiar si atunci sistemul era vazut ca nesigur si nu prea eficient. Lumina era slaba si, intr-un loc ca acesta, unde stancile continua in mare cateva sute bune de metri, de-a dreptul criminala. 


Tarmul asta de mare nu seamana nimic din ce am vazut pana acum. Mergem spre apa pe o poteca, printre trestii si tufe de zmeura. Ciudata combinatie de plante intalnite laolalta! Ca sa nu mai zic ca, in campingul de pe malul marii am auzit la un moment dat, in linistea deplina a diminetii, un tropait. O caprioara a traversat pe la vreo 5 metri de mine si si-a vazut de drum, spre mare, printre tufele de zmeura si trestii. 
Apropo de campinguri, nu am stat in foarte multe, dar in Norvegia pare un tipar: e o tacere atat de stridenta si de minunata incat vorbim in soapta intre noi, de teama ca nu cumva un cuvant spus mai tare sa se auda la 50 de metri, unde  ar putea fi alti oameni. Inca un lucru care imi place de mor!
In campingul de masini de la Oslo nu prea m-am simtit in largul meu, cu vecini la trei-patru metri... Dar are si pinguineala partile ei interesante. Langa noi s-au asezat doi pensionari suedezi, tot cu Ford, dar camper din anii '80, intr-o stare de intretinere perfecta, si din hello  in hello am ajuns sa stam intr-o seara la un pahar de vorba. Am aflat ca omul, care fusese toata viata sofer de TIR, iesit la pensie, a devenit colectionar de masini vechi americane, pe care ni le arata cu mandrie in poze. Ma intreb ce pensie trebuie sa aiba un sofer de TIR suedez?? Adica am inteles ca noi suntem foarte de cacat si in general, cand iesi la pensie, se cam anuleaza faptul ca ai sclavagit o viata intreaga pe unde oi fi fost angajat si trebuie doar sa astepti linistit sa mori, pentru ca daca iesi din casa deja te iau la suturi cei care considera ca ii incurci, ca nu mai ai dreptul sa traiesti, ca esti expirat... Stiu ca in vest viata abia atunci incepe, cand poti sa te plimbi, sa mergi in excursii si croaziere, sa vezi lumea fara presiunea timpului si a obligatiilor. Dar in nord? Sa te apuci sa mai si colectionezi masini vechi... din pensie :O? Nu ca voi avea vreodata o pensie, aproape sigur nu, dar pot sa ma mut acum acolo :)? Teoretic pot, practic... exista niste ancore pe-aici.
Fiindca tot eram intr-un varf de insula, am drumetit si pe partea cealalta a ei. E chiar mai frumos decat la Verdens Ende. Mai salbatic, mai pustiu, e taramul pasarilor, al valurilor si al spælsauer-elor (sauer = oi).
Credeti-ma, in general stiu sa fac diferenta intre o capra si o oaie, dar cand am vazut creaturile astea m-am confuzat complet. Oi cu coarne de capra? Capre cu lana mitoasa? S-a dovedit ca prima varianta era cea corecta.
Oitele astea se zice ca ar fi cele mai apropiate de perioada cand traiau in salbaticie, cu coarnele lor de capra si firul lung. Rasa aproape ca disparuse in secolul trecut dar, gratie eforturilor de conservare, au reusit sa ajunga din nou la o populatie de vreo 30.000 de exemplare. Din care noi am vazut vreo 10 pascand in libertate, dar nu s-au apropiat, precum suratele lor obisnuite de prin munti. 
 Marea e chiar frumoasa la capatul lumii! Mai ales cand valurile care izbesc pietrele rotunjite dau senzatia ca lasa sa se intrevada niste spinari de balena.
 Apa e rece, fundul marii suficient de pietros cat sa nu te lasa sa faci o baie serioasa
 dar e o splendoare care nu dureaza mai mult de doua zile, pentru ca apoi ne alunga prognoza meteo.
Si plecam. Am invatat din nord ca norii astia movulii frumusei prevestesc o zi ploioasa. Dupa fiecare asfintit colorat, ploaia e inevitabila a doua zi.
Ne indreptam spre Telemark, o zona din sudul tarii de unde sunt originari Emperor. Este cel mai linistit si idilic loc din lume, ma intreb cum ar putea cineva sa scoata atata agresivitate muzicala cand traieste acolo, la densitatea populatiei din tara. Adica a fost o minune ca Ihsahn s-a intalnit cu Samoth, nu? (care, ca fapt divers, la inceput era Samot si anume numele lui, Tomas, citit invers). 
Voiam inca de data trecuta sa fac o plimbare pe canalul Telemark sau macar sa urc pe muntele de unde sa am o priveliste ampla asupra lui. Ori o plimbare cu bicicleta pe langa el. Nu am reusit nimic din astea trei. Multumesc, ploaie! Imi dai ocazia sa vreau sa ma intorc, nu ca nu as avea oricum destule motive... Macar am avut norocul sa prindem o barca la una dintre ecluze si sa vedem pe viu cum se umple ea frumos cu apa, (ecluza, nu barca), se niveleaza si isi vede linistita de drum (barca, nu ecluza). 


 
Care e treaba cu Telemarkul? In afara de faptul ca regiunea a dat numele unei tehnici de schi ce imbina schiul alpin cu fondul si unei tehnici de aterizare la sarituri care presupune punerea unui picior in fata celuilalt, imitand modul de a schia, zona se remarca printr-un canal care, in zilele insorite, isi poarta turistii prin niste locuri minunate:  105 kilometri, 18 ecluze, 70 si ceva de metri diferenta de nivel. Toata aceasta amenajare a avut loc in secolul XIX, initial pentru transportul de marfuri, unind orasul Skien cu lacul Norsjø, astfel incat canalul sa fie navigabil in ciuda diferentei de nivel. Apoi de ce sa nu il extinda daca se poate? In Europa secolului XIX era vazut ca o minune. In zilele noastre continua sa fie o atractie turistica. Noi am vazut trecand o mica barcuta ce traversa o diferenta de nivel de 11 metri in trei etape, insa pentru turisti exista croaziere cu  Henrik Ibsen (poza de pe Wiki, de aici, nu am avut norocul sa-l prindem in actiune) si Victoria. Numele primei ambarcatiuni nu este intamplator, faimosul dramaturg norvegian s-a nascut la Skien.
Insa vremea nu prea ne imbie la turism acvatic, oricum avem din belsug de sus, asa ca trecem repejor prin orasul plouat si continuam drumul spre obiectiv. Obiectivul era un munte, dar pe drum nimerim intamplator si la biserica de lemn din Heddal, cea mai mare si mai frumoasa dintre bisericile norvegiene, construita in secolul XIII, intr-o perioada de tranzitie de la paganism la crestinism.
Preferati varianta pagana cu tenta de Varg Vikernes
sau pe cea crestina :)?

Lasand gluma deoparte, e o constructie frumoasa, ce a rezistat timpurilor (habar n-am cum poate lemnul sa o duca 800 de ani, mai ales intr-o tara unde orasele si bisericile au ars atat de des), cu o legenda interesanta. Se spune ca cinci tarani din localitate au ridicat-o in numai trei zile, cu ajutorul unui trol. Acelasi trol se zice ca e responsabil de constructia catedralei din Nidaros (Trondheim) si a inca vreo doua. O fi capatat sentimente crestine?! 
Si pornim mai departe, spre Gaustatoppen
Are doar 1883 de metri. Nu este nici pe departe cel mai inalt multe din tara, dar e cel mai inalt din Telemark. Si pozitia lui geografica iti permite sa vezi, in zilele cu soare, 1/6 din tara, de la Bergen la Oslo si mai departe, in Suedia. Pare aici, dar traseul indica, din locul unde ne aflam, 5 kilometri... Si ne-am gandit si razgandit. Merita sa ii facem dus-intors pentru a nu vedea nimic (varful fiind in nor), pe o ploaie marunta?? Cu unanimitate de voturi, am decis ca nu. Si atunci am constatat ca nu suntem suficient de norvegieni pentru Norvegia. Localnicii se parcau cuminti, isi puneau echipamentul de ploaie si porneau pe traseu. Si-s destui, chiar daca e frig, chiar daca nu se vede nimic de sus (dar probabil ei vor fi vazut inainte de multe ori panorama), isi vad de drum neclintiti.

Ne-am vazut si noi de drum, biciuiti de stropii marunti. Ei nu, sa nu exageram, nici chiar asa cum zice semnul, doar niste stropi!
Coboram muntele pe drumul urmat de Turul ciclist al Norvegiei, pe sosea vedem scrise cu vopsea numele sportivilor, cel mai mare era scris "Edvald", prietenii ciclismului stiu de ce!
Trecem printr-un alt site UNESCO, pe care nu tinem sa-l aprofundam, site-ul industrial Rjukan, ce se intinde pe intreaga vale. Otelariile sale au fost infiintate in secolul XVII si isi continua activitatea. Acum nu ma intrebati de ce ar include patrimoniul UNESCO obiective cu potential poluant, ca adopt pozitia ariciului, ma fac ghem si zic nu stiu, nu am auzit, nu am vazut. Da bine in poza, dar nu si in natura. Si nici macar nu stiu daca am pozat o otelarie sau altceva, nu ma pricep, dar e cu industrie :).
Hotaram ca, dupa ce am colindat vreo luna prin minunata natura norvegiana, tinand cont de prognoza care anunta o nesfarsita ploaie in toata tara, de nu mai stii unde sa te ascunzi (cand incepe, o tine lunga si peste tot, in urmatoarea saptamana, ne spunea harta meteo, nu exista pic de soare, nici macar cer variabil, nicaieri), ne-am hotarat sa ne retragem mai spre sud, fara vreun plan anterior. Doar ca vom esua in Bavaria si Tirol, nu e foarte rau, ne trezim treptat din vis :). Am cam ajuns la capatul lumii... De aici incepe o lume normala, desi are si ea frumusetile ei. Lipsesc doar oamenii aia putini, cinstiti si politicosi, de o politete neintruziva pe care unii o asimileaza cu raceala, insa printre care ma simt atat de bine in lumea mea ideala.
Pana atunci, obisnuitele lacrimi de despartire de Norge (nu vi le arat, desi cineva m-a paparazzit :P), senzatia ca lumea se termina in acea zi,
trecerea rapida prin Dania cea plata si neinteresanta daca nu vrei sa mergi la Copenhaga sau nu ai copii care sa te bata la cap cu Legoland si ajungem in Germania care, in prima seara, dupa o ploaie zdravana (si inaintea celei din ziua urmatoare), cand incepusem deja sa bombanesc ca o Germanie plouata e mai urata decat o Norvegie plouata, se arata foarte darnica in culori. Stiti deja ca-s prea noob ca sa fotoshopez chestii, asta este un asfintit suprins asa cum l-am admirat timp de vreo ora undeva, intr-o parcare din nordul Germaniei: 
 
 
 
 
Deci pictoru' asta care a spoit natura in asa hal m-a consolat de esecul cu Munch. Acum schimbam arta si trecem de la pictura la muzica. Mergem la templul muzicii! Credeati ca am terminat? Mai am vreo 3-4 postari, apoi gata :).

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.