Tuesday, 23 August 2016

Fotografii din alte timpuri


Simona Antonescu - Fotograful Curtii Regale

In a doua jumatate a secolului XIX, Franz Mayer, fost student al Academiei de Arte Frumoase de la Paris, intelege, cu spiritul sau pragmatic, ca fotografia poate fi o cale spre succes si cererea in crestere de portrete ii poate asigura o viata mai indestulata decat pictura, pentru care se pregatise. In pas cu timpurile, Franz vine la Bucuresti cu ambitii si sperante, privind increzator spre noul veac, dupa ce Expozitia Universala de la Paris ii aratase directia spre care se misca omenirea prin minunile sale tehnologice ce aveau sa schimbe traiul de zi cu zi. Nu doar ca se construiau trenuri care se deplasau pe sub pamant, dar pana si banalul ritual al facutului cafelei ameninta sa dispara, fiind inlocuit de masinarii ce o pregateau singure. Drumul spre Bucuresti incepe cu o escala in Ardeal, unde Franz se va casatori cu nepoata protopopului Mediasului. Aveau sa se dovedeasca doua temperamente diferite, el privind indraznet spre viitor, ea spre trecut, cu maniere si uzante conservatoare, asimilate cu nobletea neamului de provenienta.
In construirea lui Franz Mayer si a cartii sale, autoarea l-a avut ca model pe Franz Mandy, portretist, fotoreporter si fotograf al Casei Regale din a doua jumatate a secolului XIX, a carui carte de vizita figureaza pe pagina de deschidere. De altfel, fiecare capitol este ilustrat cu una din fotografiile sale. Citind, am avut senzatia ca autoarea le-ar fi studiat cu atentie, incercand din cele mai mici detalii sa le reconstruiasca o istorie romantata, sa le dea viata. Asemenea fotografului ce studia piata la apropierea armatei romane triumfatoare, prin lentila iscoditoare a aparatului montat pe un trepied, Simona Antonescu da senzatia ca a creat o carte mai mult din eruditie si studiu decat pornind de la o idee proprie, amestecand personaje, fapte si date reale cu altele inventate.
Familia Mayer nu este punctul central, ci doar un element recurent, de legatura a secventelor, este albumul in care se strang fotografiile unei lumi colorate, atragatoare, insa lipsita de continuitate si coeziune. Una din primele imagini ale Arcului de Triumf, o copila fascinata de sabia tatalui sau, o alta a carei privire cuprinde doua lumi, prima banca goala a unei clase de la Scoala Centrala de Fete, o femeie purtatoare de ceas de buzunar, accesoriu considerat masculin in epoca, o fetita care trage un carucior in care sunt trei baieti mai mici sunt cateva dintre ilustratiile de pornire ale unor abia schitate povestiri, din care autoarea isi extrage inspiratia pentru a crea istorii individuale marcate de tragedie (precum aceea a familiei negustorului de masline grec, a familiei ciobanului de la Stana Regala ori a surorilor croitorese ce ascund o taina) ori instantanee ale traiului cotidian in continua schimbare de mentalitati si tehnologie, intr-un amestec de personaje reale (regina Elisabeta, librarul Socec, Elena Vacarescu...) si inventate.
De cele mai multe ori, munca de documentare a autoarei se concretizeaza intr-o imagine minutioasa, pitoresc-nostalgica a Bucurestiului de acum mai bine de un secol. Dar rezultatul ramane o fotografie incremenita in timp, o suita de instantanee ce lasa in umbra protagonistul, daca a dorit sa fie vreunul, altul decat Bucurestiul. Avem atmosfera, dar pare neanimata, asa ca de la un punct, cand am inteles ca multele scene trecatoare ale cartii nu converg nicaieri decat in fotografiile incremenite de inceput de capitol, impresia de fragmentar si lipsa de focalizare m-a facut sa duc cu greu cartea pana la sfarsit, incercand sa-i deslusesc o alta valenta in afara de aceea de document istoric romantat. Da, e interesant sa citesti despre oameni si vremuri, dar daca o faci in scop beletristic, nu strict documentar, ar fi fost frumos sa reinvie sub ochii tai, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa actioneze, ori asta nu prea se intampla. Intreaga carte da senzatia ca este o lunga introducere, o prezentare a personajelor, si cand dai sa afli continuarea... nu-i, observi ca ii lipseste un punct culminant, chiar si deznodamantul este in acelasi spirit introductiv.
Mi-a venit in minte, nu stiu de ce, poate tot pentru ca era legat de un pionier al artelor vizuale romanesti, filmul Restul e tacere. Acelasi proiect de a construi fictiunea pe baza realitatii, aceeasi dorinta de a nu lasa in uitare timpuri si personaje. Filmul are si el imperfectiunea lui, dar are meritul de a fi viu. Printre fotografiile lui Mayer/Mandy ramane prea multa tacere pe care Simona Antonescu incearca sa o umple cu ceea ce mie mi s-au parut conexiuni fortate... Studioul fotografic devine o repetitiva rama in care se insira cuminti povestirile celorlalti, abia schitate insa exprimate intr-un limbaj ingrijit, cautat, incapabil sa surprinda cu adevarat personalitatea si statutul social al naratorului.
Dincolo de neajunsuri, care poate altora nu le vor afecta lectura (si din cate am mai citit prin cronicile sau impresiile de lectura ale altora nici nu au facut-o), a fost oarecum amuzant si tragic in acelasi timp sa citesc despre puntile peste timp, acele lucruri ce par sa nu se schimbe niciodata:
"Fostei Ulite Mari, unita acum cu Drumul Brasovului, i se spunea "pod" tocmai din cauza acestui pavaj din barne de lemn care facea ca sunetul rotilor de trasura sa semene a cantec vechi iesit din lauta starostelui Barbu cel din batrani. Franz isi amintea din anii trecuti cum ploile de toamna, ce incepeau in preajma zilei Annei - chiar in ziua de astazi, 8 octombrie - se prelingeau pe fetele rotunde ale pavajului si se adunau dedesubt, baltind acolo impreuna cu zapezile topite de peste iarna si cu noile ploi din primavara, umfland lemnul an de an si punand pe jar pe primarii Bucurestilor, care nu puteau potoli larma starnita de domnii ziaristi in jurul acestui subiect decat inlocuind vechile barne mereu cu altele noi." Ieri barne, azi borduri...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.