De la Rasnov... (inceputul)

Rockstadt Extreme Fest (11-14 august 2016) 

De vreo patru ani incoace, si anume de cand exista festivalul de la Rasnov, vacanta incepe sau se termina cu el. Nu am lipsit de la nici o editie (da, stiu, "nicio", uite ca nu, ca nu vreau!) si l-am vazut crescand de la an la an. Au fost cateva zile de ezitari meteorologice, de la momente de vara pana la un crivat taios (nu am inceput inca sa vorbesc despre Bucovina!), dar busola festului pare sa se fi orientat in cele din urma spre ploaie si, la final, spre o zi cu soare. Spre deosebire de anul trecut, cand organizatorii au avut simpatica (si buna) idee de a ne racori cu furtunul, acum nu prea a mai fost nevoie, am avut racorire naturala, poate un pic cam prea multa. Dar imi dau seama ca nu despre starea meteo a Rasnovului de acum vreo luna vreti sa cititi, ci despre festival. Pai sa va spun, cu mentiunea ca modul meu de receptare tine strict de gusturile muzicale personale, asa ca sa nu va asteptati sa va povestesc despre Soilwork sau Parkway Drive, ca m-am tinut cat de departe am putut de ei.
Dar mai intai, as vrea sa felicit organizatorii, care si-au facut si anul asta foarte bine lectiile! Nu am nimic de reprosat, totul a fost fara cusur, de la mancarea buna oferita de firmele de catering pana la toaletele curatate in fiecare zi, de la oamenii din echipa de securitate care ajutau publicul mai saltaret sa faca crowd surfing in conditii de siguranta, lucru apreciat si anul trecut de trupele invitate, ce-si vedeau spectatorii manifestandu-se fericiti si liberi, fara incidente, pana la personalul mereu gata sa ajute, sa raspunda intrebarilor si nelamuririlor, totul a fost, din punctul meu de vedere, foarte bine pus la punct si sejurul la baza de tratament Rockstadt, ca dupa atata namol nu-i pot spune altfel, a fost perfect. Nu stiu ce s-a mai intamplat prin camping, ca nu l-am mai frecventat dupa ce mi-a ramas in minte refrenul de anul trecut al celor care, in orice moment al noptii, intonau veseli "cine doarme este bulangiu". Masina s-a dovedit o solutie mai curata, mai uscata, mai intima decat cortul :). 

Despre muzica acum... numai de bine, ca au fost prea multe trupe misto de vazut si suficienta bere care sa faca prezenta numelor de pe afis care nu-mi spun nimic mai suportabila ;). Apropo de care, ar fi fun ca organizatorii sa se gandeasca pe viitor si la niste activitati extramuzicale, ideea asta mi-a venit la un alt festival, de care o sa scriu ceva mai incolo. 

Si acum, sa dam drumul la muzica, sa va zic ce mi-a placut, m-a intrigat sa m-a interesat intr-un fel sau altul. 

Ziua 1, de fapt Ziua 0: 

Ura de dupa usa este o simpatie mai veche de-a mea, chiar daca nu ascult in mod obisnuit punk/hardcore, de prin anii '90 cand le ascultam la nesfarsit caseta audio cu Sticluta, Omule de la TV, Ete-te la tine si celelalte piese. Intre timp s-au despartit, s-au regasit, au scos piese noi, dar si-au pastrat filonul lor muzical sincer, straight in your face, fara pretentii de subtilitate a textelor, dar si fara denaturari pretentioase ale stilului sau incercari de adaptare la mode trecatoare. Singurul core pe care il accepta este cel hard, cu versuri in limba romana, de impact imediat, care ajung repede si direct in urechea publicului. Iar prezenta scenica e la fel de lipsita de complexe si inhibitii, de sincera. Cred ca e prima data cand vad la un concert metal un vocal cantand in slip si, in ciuda dimensiunilor nu tocmai ideale, actul scenic nu a aratat nici fals sex simbolic, nici grotesc, nici ciudat in context. Era doar un om care intr-o zi ploioasa ne invita sa ne manifestam, sa facem o baie muzicala in actualitatea sociala si, din pacate, nici versurile nu erau desuete, ceea ce era actual acum 20 de ani este in continuare... Nefiind o schimbare stilistica majora, setlistul prezentat a fost unul unitar, in care cantecele vechi au avut continuitate cu cele mai noi, asa ca Ura de dupa usa sau Sticluta isi gasesc contrapunctul firesc in You saved my life, Patima alcoolului si Nevinovat.

Surpriza mea a fost Hypno5e, o trupa din Franta ce-si defineste muzica drept cinematographic metal.  Ascultand-o in premiera si nestiind la ce sa ma astept, a fost unul din rarele momente cand la prima auditie simt ca ma indragostesc de o trupa. S-a dovedit ca "cinematografic" nu inseamna pentru ei nici proiectii, nici alte artificii vizuale, totul sta in muzica, in insiruirea de sunete surprinzatoare, cu radacini in progressive si black metal, la fel de imprevizibila ca un scenariu bun pe care il urmaresti cu sufletul la gura pentru ca nu te lasa sa intuiesti ce urmeaza. Baietii astia nu pot sa stea trei secunde pe aceeasi nota, se plictisesc, asa ca rezulta o muzica cu accente psihedelice in care te trec prin stari diferite, de la emotie la calm si apoi la dezlantuire violenta, fara sa dea senzatia de sincopare, cu o fluiditate naturala si o tehnica ireprosabila. 

Ziua 1: 

Hteththemeth - despre ei am scris mai mult la lansarea de album de acum cateva luni, ma bucur sa vad ca, spre deosebire de data trecuta la Rasnov, cand au cantat cam pe la aceeasi ora, acum au avut parte de un public mai numeros. Trupa asta creste, si creste frumos. De data asta a fost mai putin show regizat, desi Lao e in sine un show, cand ii privesti mimica si manifestarile scenice. Am reascultat si acum cu placere piesele de pe albumul Best Worst Case Scenario. 

 Pe Carach Angren ii mai vazusem acum cativa ani la Rockstadt si se pare ca unele lucruri nu se schimba, pentru ca si atunci tot de ploaie au avut parte. De data asta au venit cu un show special, mai teatral, ce a beneficiat de prezenta unei dansatoare de dans contemporan. Marturisesc ca, in conditiile astea, era mai greu sa te concentrezi asupa muzicii, pentru ca fata dansa minunat! 

Am gasit o filmare de la show-ul lor de la Rasnov aici (si mai mult in continuare), cu mentiunea ca sunetul filmuletului este departe de ce s-a auzit live, doar asa, ca idee. 

Hocico, o trupa formata din doi baieti din Mexic, ne-a propus un soi de discoteca, mai bine zis agroteca, dat fiind ca trupa canta un soi de agrotech, adica un metal cu orchestratie ce bate spre electro si rave, nu ma intrebati care, ca nu ma pricep la ele. Cei doi muzicieni, vocal si clapar, castiga din partea mea titlul de ciudatii festivalului ca look, inspirat, ca si versurile, din tematica lor predilecta, traditia si folclorul mexican, stiti voi, cu Catrina, Dia de Muertos, chestii de-astea. 

Bucovina au avut inspiratia - sau lipsa de - de a-si filma showul de la Rasnov pentru DVD. O sa fie... diluvian! Mi s-a parut putin deplasata ideea cu fata de toba, dar fiecare intelege sa aduca omagiul in felul sau, pe o scena ce poarta de anul asta numele unui om care ar mai fi avut multe de spus si de facut inainte sa devina numele unei scene... dar sa nu intru in astfel de detalii, desi ele raman cu noi undeva, intr-un colt de suflet, intotdeauna. Muzical vorbind, misto, ca de obicei. In ciuda ploii torentiale, publicul a ramas pe baricade, pentru a se bucura de piesele lor, la care intotdeauna se lasa cu dans, antren si voie buna. 

Teoretic, Moonsorrow se afla in zona mea de interes muzical si ar fi trebuit sa-mi placa. Practic, incepeau o piesa si apoi vreo 6-7 minute o lalaiau pe un singur riff, ceea ce o facea sa devina foarte plictisitoare. 

Pe My Dying Bride ii vad poate a opta sau a noua oara, am si pierdut sirul concertelor la care i-am vanat, mai intai pe afara, apoi, cand au inceput sa vina si in Romania, cam peste tot pe unde au cantat. Insa ii vad pentru prima data in formula care-l include pe Calvin Robertshaw, chitaristul din componenta initiala a trupei. Venirea lui a fost de bun augur pentru nostalgicii ca mine, readucand in setlistul de concert piese vechi, precum Erotic Literature. Nu credeam ca ma mai pot surprinde dupa atatia ani insa, ajutati de o sonorizare cristal, cum rareori am auzit, cu siguranta cea mai buna a unui concert de-al lor pe care l-am vazut, ce a facut sa se auda fiecare soapta, fiecare tanguire, fiecare inflexiune a vocii unice a lui Aaron, am intrat in acea stare de gratie in care am savurat sensibilitatea vocii, bucuria de a canta a instrumentistilor, precizia interpretarii si alternanta de sentimente transmisa de muzica MDB, de la disperare si agonie pana la extazul de a primi darul lor muzical. Pentru mine, au fost headlinerii festivalului si am plecat la culcare cu muzica lor picurandu-mi in urechi ca un dulce cantec de leagan. De la A la Z, adica de la Your River pana la She is the Dark, trecand si prin cele trei piese de pe ultimul album care acum, dupa concert, imi place mai mult decat inainte, m-am bucurat intens de fiecare piesa. 

Vad ca m-am intins cam mult, ce-ar fi sa las pentru data viitoare zilele 2 si 3? Revin.