Wednesday, 21 June 2017

Pledoarie pentru chibzuinta

Seneca - Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius 

In ritmul nebunesc al vietii ce ni se rostogoleste printre mai apropiate sau mai indepartate motive de teama, frustrare, revolta, ras si plans uneori, cum se intampla zilele astea prin politica autohtona, sa il citesti pe Seneca poate parea o oaza de seninatate in care te scalzi pentru a avea puterea de a actiona si functiona in continuare sub aparenta unui om normal. Scrisorile sale nu indeamna spre resemnare, ci spre acceptarea cumpatata a ceea ce nu poate fi schimbat. "Incearca sa intelegi ce este necesar si ce este fara rost", de exemplu. Poate suna a mesaj dintr-un curs de gandire pozitiva, dar asta era si gandirea pozitiva de acum 2000 de ani. 
Volumul "Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius"  face parte din colectia "In doi" a editurii Seneca Lucius Annaeus, ce pare sa fi fost infiintata cu scopul de a-l plasa pe filozoful stoic in actualitatea secolului XXI, ulterior diversificandu-si putin oferta literara, dar pastrand principalul centru de interes. Despre aceasta dragoste pentru Seneca vorbeste totul, de  la prezentarea grafica, ce imbina cuvintele inteleptului roman cu grafica unor studenti la Arte plastice, pana la asezarea in pagina, cu punerea in evidenta a citatelor mai catchy, in genul celor imbratisate de adeptii lui Octavian Paler, acelasi Paler ce ii contesta in "Scrisori imaginare" armonia dintre gandire si actiune, dintre Seneca-omul si Seneca-filozoful. 
Ceea ce gasim in cartea de fata, care aduna 110 scrisorile catre Lucilius, pe vremea aceea guvernator al Siciliei, cel caruia i-a fost mentor intru stoicism, este mai mult un monolog adresat posteritatii, pe un ton familiar, colocvial, ca si cum un parinte i-ar transmite copilului intelepciunea sa, usor de inteles si de citit, intr-un limbaj simplu, lipsit de conceptele teoretice pe care le-a consacrat ulterior filozofia. Orice cititor preocupat intr-un fel sau altul de ceea ce in zilele noastre se numeste dezvoltare personala, indiferent de profilul de studii, poate aborda acest volum de filozofie stoica popularizata, ce reprezinta o pledoarie pentru chibzuinta, cumpatare, discernamant si statornicie. Poate gasi indemnuri pe care sa incerce sa le urmeze ori sa le considere desuete. Dar poate sesiza si contradictii in afirmatiile lui Seneca, si-s cam multe. "Sa ne ferim de ura, invidie, dispret", spune cel ce isi arata fatis dispretul fata de multimi. "Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui numar mare de autori si a unor carti de tot soiul sa aiba in sine vreo nesiguranta si nestatornicie. Se cuvine sa starui asupa unor scriitori anume si sa te adapi din ei, daca voiesti sa ai un folos care sa ramana statornic in spirit. Cine este pretutindeni nu este nicaieri.", afirma cel care citeaza copios din Democrit, Hecaton, Epicur si multi altii, in totala contradictie cu ceea ce avea sa devina modelul de om al Renasterii. Le refuza batranilor dreptul de a avea ambitii si placeri, pentru ca intr-o alta scrisoare sa spuna ca viata este un proces continuu de invatatura, inclusiv la batranete. Deci placerea de a invata pot s-o pastreze! Dupa ce indeamna la indiferenta si seninatate in fata viitorului, cateva randuri mai jos pledeaza pentru prevederea si anticiparea lui. Cand nu este transant, se scalda in ape caldute, facand afirmatii de genul ca este bine sa ai prieteni, dar e la fel de bine si fara.
"Sa ne pregatim sa murim mai inainte de a ne pregati sa traim", mai spune, pentru a adauga cateva randuri mai departe: "Am trait indeajuns(...); acum, satul, astept moartea." Daca pregatirea pentru moarte este data de satietatea de viata, cum va fi trait tot pregatindu-se s-o intampine? De altfel, se dezminte singur intr-o alta scrisoare: "Cat timp traiesti, se cuvine sa inveti sa traiesti." Parca era vorba ca ne pregatim sa murim, nu sa traim.
Sunt multe astfel de propozitii a caror intelepciune imi pare indoielnica si cu o retorica facila, creata din interogatii, antiteze, epifore, o cautare stilistica ce ma face sa cred ca la Seneca forma primeaza asupra ideii. Cu toate astea, afirma undeva ca numai cel care vrea sa fie politicos se exprima ingrijit, cuvintele trebuie sa fie folositoare, nu placute. Miza pe care si-o stabileste este "salvarea spiritului", elocinta este inutila, desi aplica din plin procedeele ei, folosind intrebari retorice si trucuri de captare a atentiei si bunavointei.
Uneori sfaturile sale dau senzatia unui monolog, ca si cum s-ar certa pe sine: "tii la mare pret lucrurile pe care esti pe cale sa le parasesti, iar, cand iti desfasori dinainte seninatatea mirabila spre care vrei sa te indrepti, te tine in loc stralucirea acestei vieti de care vrei sa te indepartezi, de parca ar trebui mai apoi sa te prabusesti in mizerie si intuneric." Nu pot sa separ cuvintele sale de conditia sociala a celui care pledeaza pentru modestie si lipsa de atasament fata de bunurile lumesti.
Si, in general, Seneca imi da impresia ca nu-si imbratiseaza cu calm si seninatate propriul sistem de valori, ca este asemenea cuiva care si-a impus o dieta stricta, dar priveste cu jind si adulmeca nesatios aromele venind dinspre ospatul epicurian de alaturi, desi pretinde ca le-ar dispretui (de fapt nu, uitasem ca omul se ferea de invidie si dispret, cel putin la nivel declarativ). Nu ezita sa citeze copios din Epicur, sa-i dea de multe ori dreptate, sa ne arate ca cele doua moduri de perceptie a vietii au mai multe in comun decat s-ar crede.
Am inceput cartea cu sperantele nutrite la inceput, dar am citit-o greu, in vreo doua luni, cate una-doua scrisori pe zi, de la un punct cu iritare gasind atatea afirmatii contradictorii intre ele. Seneca nu-i pentru mine... Echilibrul sau afisat este in contradictie cu dezechilibrul meu asumat, dar si cu propriile-i spuse. Cu un asemenea preceptor contradictoriu in idei si actiune, aproape ca am inteles de ce viitorul imparat Nero a fost atat de bulversat mental si s-a hotarat sa dea foc Romei (desi umbla vorba ca nu el ar fi facut-o). 

Monday, 19 June 2017

Monstri reali si imaginari


La Classe de neige (1998)

Dupa ce am vazut filmul, cred ca mi-ar placea sa citesc si romanul lui Emmanuel Carrère a carui ecranizare este, recompensat in 1995 cu premiul Femina. Dar nu pentru ca ar fi fost premiat; in literatura, chiar mai mult decat in cinematografie, premiile nu imi mai spun mare lucru. Ci pentru ca as vrea sa vad cum surprinde si cartea atmosfera  din film, penduland intre realitate si vis, si imaginea lui Nicolas, copilul fragil, introvertit, chinuit de cosmare si extrem de protejat de parinti. La inceput, clasa lui se pregateste de o excursie la munte (classe de neige nu este o ora de schi, cum a fost tradus titlul in romana, mai ales ca in contextul filmului "ora" nu are  noima, nu este o excursie propriu-zisa cu clasa, ci o gaselnita simpatica a invatamantului francez, un sejur in care se si schiaza, dar se fac si orele de curs normale, imbinand placutul unei atmosfere de tabara cu utilul, lectiile continuand, fara a trebui sa se recupereze ulterior).
Nicolas este singurul copil care nu va merge cu autocarul impreuna cu ceilalti, tatal hotarand ca este mult prea riscant, ca s-ar putea intampla un accident, asa ca il va aduce el insusi cu masina, ajungand la cabana ce-i gazduieste pe ceilalti mai tarziu. Mai mult, dupa ce tatal pleaca, baiatul isi da seama ca si-a uitat valiza in portbagaj. O adevarata tragedie! Iar faptul ca tocmai batausul clasei, copilul caruia toti ii stiu de frica, se ofera sa-i imprumute o pijama, nu este chiar ce si-ar dori un baiat care noaptea, cand cosmarele il tortureaza, se mai intampla sa ude patul. Credeti ca ati intuit deja ca va urma o perioada in care va fi supus chinurilor si batjocurii generale? Ar fi fost previzibil, dar nu ne indreptam deloc in acea directie...
Intre intamplarile de zi cu zi, se intercaleaza proiectii ale mintii lui Nicolas: imagini din trecut, care ne ajuta sa intelegem atmosfera din familie, cu constrangerile si  restrictiile ei, dar si plasmuiri ale imaginatiei, sevente generate de fantezia unui copil greu adaptabil, ce-si va gasi un surprinzator aliat printre ceilalti. Cand un copil din vecinatate, de varsta lor, dispare, situatia capata o tensiune pe care protagonistul o va asimila in felul sau, refugiindu-se in propria realitate. Dar se va dovedi ca monstrii din vis sunt doar o iluzie si ca monstrul real este mai aproape decat ne-am inchipui.
Lui Clément van den Bergh i se potriveste perfect rolul lui Nicolas. Are acea aparenta fragila ce-l ajuta sa exprime interiorizarea, timiditatea si inclinatia spre fantastic a eroului. Insa prezenta lui nu este suficienta pentru a-i da unitate filmului lui Claude Miller. Productia ramane parca un pic cam transant rupta in doua, fara ca secventele reale si cele onirice sa se prelinga frumos una intr-alta. Pastrand in cele din urma aceeasi privire realista, detasata, priveaza filmul de o magie pe care ar fi putut-o capata daca ar fi intrat, de exemplu, pe mana unui Guillermo del Toro. Transforma oniricul in absurd si da prea multa concretete simbolurilor. De aceea as fi vrut sa am ajutorul cartii, sa vad daca scenariul care a stat la baza filmului lasa sau nu loc de fantastic. Intentia pare sa fie asta, nu intamplator unul dintre personajele de care Nicolas se simte mai apropiat este domnisoara Grimm, o trimitere la basmele intunecate ce par sa-i alcatuiasca viata.  Insa tonul e cam demonstrativ si prozaic, prea sobru pentru a reflecta intr-un mod participativ pentru spectator imaginea unei copilarii ce va lasa sechele in devenirea eroului.
Sunt cateva secvente puternice, insa legaturile dintre ele lasa de dorit, intuiesc ca un ton mai ambiguu, mai alegoric, mai putin descriptiv al cadrelor ar fi avut un impact mai puternic. Pana la urma, este si un film despre nebunie, putin mai multa nebunie vizuala i-ar fi facut un mare serviciu! Toata acea fantezie care umple un gol in viata reala a lui Nicolas nu este transmisa astfel incat sa umple si golul vizual in film. E bunicel, dar nu tocmai ce ma asteptam pentru filmul care a impartit in anul respectiv cu Festen Premiul Juriului la Cannes ...

Friday, 16 June 2017

Sensul violentei


Radu Gavan - Diavoli fragili 

V-am spus ca in general am o problema cu blurb-urile, mai ales cele ale editurilor mari, care citeaza cate o somitate literara ce nu se sfieste sa recomande orice obscuritate ca pe marea capodopera si sa-i plaseze autorul in galeria scriitorilor canonici. De data asta, cele doua prezentari de pe coperta a patra nici nu mint si se feresc de comparatii, chiar daca ele tasnesc in timpul lecturii, pentru mine referintele mai transparente fiind doua, ambele trimiteri la autori din top 5-ul personal si ambele din zona sud-americana. Voi proceda la fel ca si prezentarile in cauza si nu le voi mentiona. Dar cea mai recenta carte a lui Radu Gavan nu doar ca e cea mai buna scrisa pana acum, dar mi-a intrecut toate asteptarile si m-a facut sa o sorb dintr-o respiratie.
La inceput, poate fi dificil - dar si intrigant - pentru un cititor obisnuit cu lectura liniara sa clasifice drept roman o suita de capitole ce au in centru violenta si intunericul ramificandu-si tentaculele tot mai adanc in abisul sufletului uman, printre care se intercaleaza un interviu cu un scriitor fictiv, proaspat castigator al unui important premiu literar, ce-si prezinta opiniile despre scris, rolul scriitorului, temele si mesajele operei sale. In ce conditii a fost luat interviul vom afla mult mai tarziu. Si apoi intervine un alt protagonist, in intimitatea caruia patrundem treptat.
Nu va lasati descumpaniti de aparenta lipsa de unitate structurala, cu toata conexiunea tematica stransa a capitolelor. Pentru ca autorul le va conduce cu o mana sigura si cu o arhitectura bine definita, ce dovedeste maturitate, dar si prezenta de la inceput a unei idei clare, puternice, creand un roman surprinzator, sumbru si oniric, simbolic si ancorat intr-o realitate cruda, ce impleteste realismul magic cu cel visceral. Intunericul acapareaza pagina dupa pagina, tinand captivi deopotriva personajele si cititorii. Infernul nu este alcatuit din ceilalti, ci din proiectii ale mintii eroilor ce ajung sa-i sufoce, sa-i bantuie, sa-i impinga spre o nebunie imposibil de controlat, manifestata cu o forta  distructiva ce matura tot in cale, ducand spre crima, sinucideri, canibalism. Uneori victimele sunt ei insisi, alteori cei dragi din jur (copii de obicei). Oricat ar fi de dureroase si de greu de suportat unele secvente, exista o tensiune, un crescendo bine dozat ce face lectura sa curga lin, cu imagini intrigante desprinse din mituri si credinte vechi, din spaima ancestrala a omului in fata necunoscutului si inexplicabilului (diavoli, iele), si un ritm sustinut, ce nu lasa lectura sa treneze. 
Demonii nu patrund in lumea oamenilor. Ei sunt aici dintotdeauna, in noi, ne macina si ne imping spre acte atroce. Nu sunt nici atat de fragili pe cat ne lasa titlul sa credem, ci solizi si infioratori, cu priviri ce ingrozesc si fascineaza, hipnotizeaza si inrobesc. Treptat, piesele puzzle-ului se aduna, alcatuind o imagine de ansamblu ce aminteste de infernul din gravurile si picturile lui Goya ori de Judecata de Apoi a lui Hyeronimus Bosch. Ea se contureaza in jurul imaginii scriitorului Filip Romain si respecta crezul artistic expus de acesta in capitolul II (dorinta de a nu-si trasa limite), o atitudine ce aminteste de realismul visceral prin nevoia de capturare a esentei in care nu exista subiecte tabu, cu elemente recurente: priviri fixe, patrunzatoare, obraji insangerati, apa intunecata in adancul careia asteapta moartea, Boca del Diablo (imaginea putului in care devin prizonieri copii, intalnita in Detectivii salbatici si Baiatul care a furat calul lui Attila), dedublare, personaje ce-si hranesc spaimele si experientele traumatizante (pierderea parintilor sau a unui copil) intr-o dimensiune onirica ce le reflecta framantarile.  
"Nu voi uita niciodata acel drum cu trenul, caci el a fost coborarea mea in infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau in urma rotilor ce scrasneau, in timp ce vocea ei imi scormonea fara incetare gandurile. Am coborat in mijlocul unui oras rece, cu cladiri ce se inaltau masive printre gunoaie asemenea unor hidosi uriasi de piatra, un oras fara suflet care m-a inghitit din prima clipa. Casa matusii mele se gasea undeva la marginea citadelei de beton, o aratare incovoiata, inalta de doua etaje, cu pielea fetei patata si crapata, ce ascundea in strafunduri un beci obscur, o grota din iad in care libarci grase rapaiau in intuneric, in timp ce sobolani uriasi isi ridicau boturile umede catre peretii jilavi ce se strangeau incet in jurul mintii mele, sufocandu-mi gandurile in toate acele nopti petrecute acolo, cu ochii inchisi si dintii inclestati in mjlocul nebuniei, avand ca unic sprijin cuvintele mamei din vremurile in care lumina se raspandea libera pe chipul meu si nu stiam cu adevarat cum arata intunericul".
Daca va ganditi ca fragmentul de mai sus este reprezentativ pentru stilul lui Radu Gavan, s-ar putea sa aveti dreptate doar partial. Pentru ca este o alternanta de stiluri, cartea fiind la fel de complexa ca forma si continut. Pe de o parte, este exprimarea frusta, directa, concisa, ce nu ocoleste cuvintele dure, pe de alta cea poetica, metaforica, ampla, ce m-a facut pe alocuri sa uit cine este autorul, m-am suprins inchipuindu-ma intr-o alta carte, mentionata de altfel pe parcursul romanului, una a unui scriitor monumental pentru mine. Fraza de la paginile 119-121 este emblematica in acest sens, nu imi pare rau ca spatiul nu-mi permite sa o reproduc, pentru ca vreau sa cititi singuri cartea. Nici macar nu este o carte, ci o carte in carte in carte, cu planuri alternante ce sondeaza tot mai adanc natura umana fragila, atat de usor de destabilizat, o dovada de iubire a autorului fata de cativa scriitori preferati (un omagiu, fara sa anihileze identitatea literara personala),   de unde nu lipseste ironia autoreferentiala, un mod de transmitere a a unui crez artistic care nu inceteaza sa chestioneze sensul violentei si al cruzimii, echilibrat astfel incat sa nu se indeparteze de el prea tare, dar nici sa ajunga prea aproape, sa se piarda controlul, plasandu-se "la marginea unui cerc imaginar care delimiteaza observatorul de obiectul studiat". 
Atunci cand scriu despre o carte din literatura romana, multi (imi place sa cred ca nu ma numar printre ei, dar cine stie cum lucreaza subconstientul?) tind sa aiba o atitudine condescendenta, sa raporteze un volum la productia autohtona, la prietenii si obligatii, sa-si inmoaie tonul si sa caute merite acolo unde nu sunt, sa creeze paralele fortate cu marea literatura. Eu cred cu toata sinceritatea ca Diavoli fragili este o carte care depaseste contextul national si imi doresc sa ajunga, la noi si prin traduceri, in fata cat mai multor cititori. Exorcizandu-ne intunericul pe care cu totii il continem, in doze diferite, il expune, aprinde o lumina in minte si, in final, ne lasa poate un pic mai buni.

Sunday, 11 June 2017

Trenul cu zombi


Busanhaeng (Train to Busan) (2016)  

Yay, film cu zombilici, ca-mi era dor! Si nu traditionalii zombi americani, ci de-aia cu ochii oblici! Daca va pasioneaza tema, vedeti-l repede, inainte sa va strice placerea remake-ul (nu obosesc niciodata sa mentionez ca filmele asiatice sunt cu multe clase deasupra mai cunoscutelor remake-uri americane), ca 20th Century Fox negociaza drepturile. 
Intriga este una conventionala, cate premise diferite poti crea pentru un film de gen? Un virus scapat de sub control propagat cu rapiditate, oameni care o iau razna (suntem pe stilul zombi cu reflexe iuti, nu de-aia slow ca in Walking Dead, dar nici jivine stupide ca in World War Z, mai degraba spre 28 Days Later), un tata care-si cam neglijeaza fiica insa hotaraste, taman in ziua invaziei, sa o duca intr-o calatorie la Busan, la mama ei, de care este despartit. Teoretic, o formalitate, distanta din capitala pana in orasul din nord se parcurge cu un tren de mare viteza in mai putin de trei ore. Practic, situatia se complica in momentul cand in tren urca un pasager infectat si totul degenereaza in haos. 
Au ei, sud-coreenii, ceva fetis cu trenurile, fiindca este al doilea film pe care-l vad eu, dupa Snowpiercer, cu actiunea petrecuta aproape integral prin vagoane (cu doua transferuri rapide, cum altfel cand pericolul alearga la fel de repede ca si tine?). Insa creatia lui Sang-ho Yeon mai are o legatura cu sus-mentionatul, prin faptul ca ne pune in fata manifestarilor inegalitatii sociale, a slugarniciei pe care functionarii o dovedesc inaintea autoritatii ce se impune cu tupeul si constiinta invulnerabilitatii, o diferenta pe care numai oamenii inzestrati cu ratiune o fac, nu si aceia fara. 
In conditiile in care narativ primesti exact ceea ce te astepti, cu suprizele de rigoare, pentru ca filmul se indeparteaza de stereotipurile americane (nu incercati sa ghiciti cine supravietuieste, nu o sa reusiti, sau poate ca da, insa doar partial), calitatea unui film de gen este data de detalii. In cazul de fata, de constructia personajelor, de modul in care se modifica si se schimba relatiile dintre ele, de adancimea pe care o primesc si le face atasante sau simpla carnita de dat la zombi pentru a-i mai incetini in drumul spre eroii importanti. Si de faptul ca este un film construit in mai multe trepte. Cea de baza este aceea a divertismentului pur, al filmului de popcorn. Sau ma rog, de pufuleti, ca asta am rontait cand l-am urmarit. A doua ar fi data de palierul psihologic, al evolutiei interioare si exterioare a personajelor, cu aliantele si coalitiile dintre ele, cu simpatii si antipatii ce se dezvolta pe parcurs, cu cinisme si egoisme care se amplifica ori se sting in fata pericolului comun. Iar a treia este una sociologica, o expunere a tipologiilor si claselor sociale intalnite in Coreea, de la directori de mari companii la cersetori, cu dinamica relatiilor dintre ele.
Spuneam ca, daca filmul se ridica deasupra productiilor de gen, este si meritul actorilor care dau viata si umanitate personajelor, te fac sa le indragesti sau sa le detesti, dupa caz, obtin implicarea afectiva a spectatorului astfel incat sa creeze tensiunea necesara. Pentru ca in cazuri de-astea, ritmul nu este suficient. Te astepti sa vezi oameni hartaniti de zombi (nimic hardcore, nu incearca sa supraliciteze prin violenta vizuala adoptata de americani, riposta umana este extrem de slaba, alcatuita din forta pumnilor si baricadari), dar vrei cumva sa te si intereseze soarta lor. Si asta se intampla. 
De aceea indraznesc sa consider Train to Busan unul dintre cele mai bune filme de gen. Exista undeva, in varful clasamentului personal, Shaun of the Dead, nu prea se apropie nimic de el, e si greu tinand cont de abordarea parodica. Filmul de fata nu are deloc umor, nici nu incearca, este pe atat de serios pe cat ii permite genul, si usor melodramatic, insa melodrama e justificata si pune bine in evidenta actiunea. Asa ca, daca sunteti consumatori de zombie road movies, va indemn sa porniti in aceasta calatorie cu trenul spre Busan. Eu acum mi-am propus sa vizionez si animatia prequel, regizata de acelasi Sang-ho Yeon, Seoul Station, care ne prezinta inceputul atacului.

Thursday, 8 June 2017

Fascinatie in pasi de dans


Olivier Bourdeaut - asteptandu-l pe Bojangles 

Pentru familia copilului prin ochii caruia se vede cea mai mare parte din romanul de fata, viata pare sa fie o petrecere neintrerupta si motivele de sarbatorit se ivesc la tot pasul. Tatal, care a lucrat o vreme ca "deschizator de garaje", se lauda ca salveaza vieti. Pana cand o intalneste pe ea, aceea a carei viata de salvat devine singurul sau motiv de a trai. O numeste in fiecare zi cu alt prenume, ca pentru a-i reinventa de fiecare data o noua personalitate. Nu ca ar fi nevoie, pentru ca ea, mama, este o natura excentrica si imprevizibila. Pe langa cei trei, familia o mai contine si pe Domnisoara Superflua, un cocor adus dintr-o calatorie, numit astfel pentru ca nu foloseste la nimic. Dar nu aceasta creatura exotica este cea mai intriganta din roman, ci mama, care straluceste radiind o lumina aparte si un parfum extravagant: 
"Se enerva deseori, dar niciodata pentru mult timp, vocea tatalui meu era un bun calmant pentru ea. In restul timpului, se extazia in legatura cu tot, gasea ca mersul lumii e distractiv la nebunie si il insotea saltand de veselie. Pe mine nu ma trata nici ca pe un adult, nici ca pe un copil, ci mai degraba ca pe un personaj de roman. Un roman pe care il iubea mult si tandru si in care se cufunda in orice clipa. Nu voia sa auda vorbindu-se nici de griji, nici de tristete. 
- Cand realitatea e banala si trista, nascociti-mi o poveste frumoasa, mintiti atat de bine, c-ar fi pacat sa ne lipsiti de asta. 
Atunci ii povesteam ziua mea imaginara si ea batea frenetic din palme, gangurind:
- Ce zi, copilul meu adorat, ce zi, sunt foarte multimita de dumneavoatra, trebuie ca v-ati distrat de minune!
Cu toti vorbeste cu "dumneavoastra", inclusiv cu pasarea, fiindca doar stelele le tutuieste. Trece prin viata in pasi de dans si antreneaza in dansul sau intreaga familie, pe acordurile slow ale melodiei Ninei Simone, Mister Bojangles, pe care am pus-o pe repeat cat timp am scris aceasta postare. Nu pentru ca ar fi un coup de foudre, desi nu-mi displace, ci pentru ca are cumva ritmul cartii si ma inspira: este tandra si melancolica, amara si mangaietoare, radioasa si intunecata in acelasi timp. 
Faptul ca perspectiva fiului si insemnarile tatalui se completeaza creeaza o imagine unitara a prezentei fascinante si misterioase din viata lor, duce la inventarea unei realitati paralele, ce modeleaza si defineste lumea inconjuratoare dupa propriile norme ale familiei, asumate de catre mama, tacit acceptate de ceilalti doi. In aceasta lume nu este loc de tristete si gri, cu totii se refugiaza intr-o nebunie frumoasa si vesela, unde maestrul de ceremonii devine o versiune feminina a lui Don Quijote, ce trasforma ternul in miraj si ziua banala intr-o poveste. 
Pornind de la prezentarea de pe coperta a treia (castelul din Spania), am suspectat ca este un roman autobiografic si am sapat putin. Mai ales ca si minuscula cu care incepe titlul ma indreptatea sa-l citesc cursiv, sa-mi inchipui ca Olivier Bordeaut este cel care-l asteapta pe Bojangles. Este, dar nu in sensul in care credeam. Fiindca dincolo de carte nu gasim o mama minunata in detasarea ei de lumea reala, ci un fiu stangaci, partial surd si dislexic pentru care scoala a fost un cosmar lipsit de o prezenta protectoare, iar acasa avea de ales intre lectura si plictiseala. Acel copil caruia, crescand, primul roman i-a fost refuzat de editori pe motiv ca era prea intunecat (dar de ce? iubesc cartile dark), poate acum, dupa ce a dobandit o oarecare notorietate literara, va reusi sa-l publice. Dupa ce a fost o vreme agent imobiliar (mai stiu eu un autor roman cu aceasta meserie, are o carte recent publicata ce mi-a produs o mare surpriza, urmeaza pe blog si da, e dark!), a devenit scriitor (in Franta se poate trai din scris!) si a cunoscut succesul literar. A tinut cont de parerea editorilor, cel putin aparent, s-a pliat pe cerere si a publicat acest  roman cu aspect - la prima vedere - luminos, recompensat cu multe premii. Dar dincolo de povestea de iubire se ascunde o latura intunecata. Atunci cand termini cartea, ramane asa, un gust amar, cu toata pendularea intre iluzie si realitate si cu veselia care se scurge in tristete. 
Romanul se citeste dintr-o suflare. Curge usor, intriga, vrei sa stii ce se intampla cu tot acest dans suprarealist al vietii. Este aparent simplu, dar cu multe gaselnite narative si de exprimare, carora nu intotdeauna traducerea le face fata cu brio. Are acrose, chiar si atunci cand intelegi incotro va duce, spre un punct dureros, tot te tine ancorat, se sustine prin fluiditate si senzatia de lejeritate dar la final lasa pe suflet o pietricica (mai mica sau mai mare, dupa sensibilitatea cititorului). Ca e Bojangles sau Godot, asteptarea e menita sa ramana o stare de tensiune neconcretizata. Si daca pe parcurs ma mai si ciocnesc de cate o emotie à la manière de Boris Vian, intelegeti de ce cartea asta mi-a oferit o experienta placuta.

Tuesday, 6 June 2017

Strainul de langa noi



Han Kang - Vegetariana 

Cred ca o asemenea carte nu se putea scrie decat in Asia de Est, un loc unde, dincolo de normele si conventiile sociale, exista o traditie culinara aparte, ce poate sa repugne unui european, incluzand "delicatese" precum pestele sau caracatita consumate vii sau carnea cainelui care te-a muscat, mancata pentru a vindeca rana. Sunt lucruri de neinteles, pentru mine carnea creste in galantarele supermarketului (daca am cunoscut animalul nu ma ating de el) si o mananc consolandu-ma cu gandul ca sacrificiul nedorit nu trebuie sa ramana inutil. Cred ca as putea supravietui si fara, cum am facut-o de altfel vreo 6-7 ani, in timpul facultatii si dupa. Cel putin in timpul, era foarte usor, ma hraneam in principal cu paine cu gem, oua (oul oricum se produce, nu cred in uciderea fiintei in stadiul de embrion, la nicio specie), cartofi si morcovi. Si paine, incluzand-o pe cea lichida, evident. Dar sa nu mai bat campii, fiindca - in ciuda titlului - nu este nici pe departe o carte despre etica si alegeri alimentare, ci despre nevoia de a intelege viata, de a-i da un sens. 
Structurata in trei parti, focalizata fiecare dintre ele pe un alt personaj, prima narata din perspectiva sotului femeii care intr-o buna zi decide sa devina vegetariana (intercalandu-se si vocea ei), celelalte urmarindu-i pe sora sa si pe cumnat, romanul se construieste frumos in jurul unui mister. Punctul central este o femeie care se hotaraste brusc sa nu mai manance carne. Perceputa de sotul cinic si egoist ca o persoana banala, stearsa, ce nu iese deloc in evidenta, decat prin faptul ca nu poarta sutien, ea se dovedeste, spre consternarea aceluiasi sot, extrem de persistenta si incapatanata in aceasta alegere, in ciuda lui si apoi a intregii familii care, prin constrangere, presiuni si forta, incearca sa o determine sa manance carne. Celor care o intreaba de ce, le raspunde simplu: "Am avut un vis". Asa cum Bartleby ar spune "I would prefer not to", asa cum eu mai spun "De ce nu?" atunci cand ma deranjeaza "de ce"-urile. 
Insa visele lui Yeong-hye sunt alcatuite din imagini crude, sangeroase, o bantuie in momentele cand reuseste sa atipeasca si o trezesc, o transforma intr-o umbra prizoniera a unei lumi prada terorii si reprosului animalelor mancate de-a lungul vietii: 
"Suprapunandu-se unele peste altele, in acea greutate indefinita stau ferecate mii de tipete si lamentari nestiute. Da, e din cauza carnii. Am mancat prea multa carne. Vietile animalelor pe care le-am mancat sunt inchise acolo. Nu e nicio indoiala. Sangele si carnea lor descompusa sunt imprastiate in fiecare coltisor al trupului meu, reziduurile sunt eliminate prin excreti, insa vietile si suflarea lor se incapataneaza sa ramana inchise in mine, in plexul meu solar."
Punctul comun al celor trei parti, dincolo de personajul in jurul caruia graviteaza, este dat de imaginile puternice, impregnate in mintea cititorului. Fie ca au incarcatura erotica sau angoasanta, ca sunt incarcate de o stranie corporalitate sau de un erotism exotic, sunt secvente ce imi evoca anime-urile japoneze, poezia stranie a lui Miyazaki, dar si horror-urile asiatice, cele pentru care incarcatura psihologica, dozata treptat, ce nu ne lasa sa banuim in ce fel alegerea lui Yeong-hye va ajunge sa naruiasca intreaga familie, este mai importanta decat cantitatea de sange si casapiri de pe ecran. 
Un fir fragil leaga oamenii de normalitate si el se poate rupe oricand, ducand spre nebunie. Dar normalitatea mea poate fi pentru tine o ciudatenie sau o aberatie. Eu stiu ca ea nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni atata timp cat nu implica constrangere (deci nu fac apologia pedofilului care are si el "normalitatea" lui, nici a criminalului), insa atunci cand altcineva mi-o incalca, impunandu-mi constrangerile sale, exista riscul sa apara rani in interior, care devora mintea si trupul, sa sufere si cei din jur, incapabili sa o inteleaga. Este o carte despre incapacitatea de detasare de propriile standarde si convingeri, despre neintelegerea celuilalt. Sotul autocentrat, cumnatul absorbit de erotismul propriei arte, sora torturata de neputinta de a se apropia, prin depasirea limitelor, accentueaza cu totii distanta, imposibilul apropierii de o persoana in cautarea unei eliberari, a unui sens. Mai mult decat un roman al ororii, al conditiei femeii coreene, am perceput Vegetariana ca pe un roman existential. Unul care mi-a placut mai mult prin continut decat prin forma, unde poezia florilor in miscare este trasa in jos de scene de sex banale si simbolurile, aura onirica, ar fi putut fi mai stralucitoare sustinute de un limbaj mai putin direct, mai metaforic. Dar este de citit.

Sunday, 4 June 2017

Un an de absenta


Joan Didion - Anul gandirii magice 

Am cumparat cartea pentru a o face cadou unei persoane apropiate, inchipuindu-mi ca are nevoie sa o citeasca. Nu ma gandeam ca voi ajunge sa o termin eu, care consider ca, in ciuda faptului comun, fiecare experienta de asimilare a pierderii cuiva drag este singulara si procesata individual, prin prisma propriilor credinte si convingeri. Nu cred in puterea "tamaduitoare" a cartilor, nu ma convinge, asa cum nu pe toti ii poate vindeca placebo-ul, dar pentru unii are rezultate. Exista in viata mea un gol, o absenta care de 12 ani continua sa doara. Nu-mi place sa o exprim, nu vorbesc despre ea decat in fata unui caiet, cu un pix in mana (scrisul la calculator ma inhiba in cazul asta, mi se pare impersonal, parca nu ma pot expune complet in fata tastaturii). Experientele celorlalti nu ma ajuta, nu-mi fac tristetea si resentimentele (exista si ele) mai usor de suportat, nici formulele consolatoare de genul "el/ea e undeva in univers, ii simt prezenta", fiindca nu-mi pot lasa ratiunea sa fie intunecata de speranta desarta a unui "dupa". In lipsa amagirilor promise de religie, o despartire definitiva devine mai greu de dus. Si cred ca faptul ca Joan Didion nu prea recurge la astfel de amagiri, ci isi infrunta destinul cu luciditate este cea care m-a facut sa continui lectura dupa primele pagini. 
Oamenii sunt diferiti. Ceea ce nu functioneaza pentru mine, pentru altcineva, care spera sa-si regaseasca framantarile in cei din jur, sa i se arate un drum, sa caute o explicatie, un mod de a invata convietuirea cu absenta, poate fi o carte... educativa? de ajutor? Nu stiu, dar nu va imaginati genul acela self help, o lectura care sa propuna solutii, atitudini, moduri concrete de a rezolva mental doliul. Faptul ca nu am gasit asa ceva este un alt motiv pentru care am continuat sa citesc cartea. Iar al treilea, si poate cel mai important, este ca Joan Didion transforma experienta intima, la persoana I, prin care fiecare dintre noi trece mai devreme sau mai tarziu, din nefericire, intr-un eseu cursiv si coerent, atenuand cumva impactul subiectiv al tragicului individual, in care ceilalti nu sunt implicati.
"Chiar si in copilarie, cu mult inainte de a incepe sa public, traiam cu sentimentul ca sensul lucrurilor statea in ritmul cuvintelor, ale propozitiilor si frazelor, o tehnica de suprimare a tot ce credeam sau gandeam in spatele unei fatade din ce in ce mai impenetrabile. Scriu asa cum sunt si cum am devenit, desi in acest caz mi-as fi dorit sa am, in loc de cuvinte si ritmurile lor, o camera de transare echipata cu Avid, un sistem digital de editare cu care as fi poutut sa inchid o bucata de timp doar atingand o tasta, sa va arat simultan toate cioburile de memorie care imi vin pe moment, sa va las sa alegeti cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale acelorasi randuri. Sunt in situatia in care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decat cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gandesc sa fie inteligibil, fie si numai pentru mine." 
Intr-o zi ce nu prevestea prin nimic ceea ce avea sa urmeze, cum poate vom fi avut si unii dintre noi, nenorocirea a lovit din senin, in momentul cand cei doi, Joan si sotul sau, se pregateau de cina. A fost nevoie de un an in care cea devenita brusc vaduva sa reinvete sa traiasca, sa asimileze ce s-a intamplat, sa-si redefineasca motivatiile ce imping un om sa mearga mai departe intr-o existenta in care perceptia celui absent devine mult mai concreta decat cea a prezentei, a momentelor cand era alaturi. Un an in care s-au adunat intrebari legate de felul cum s-a intamplat, de posibilitatea ca sotul sa-si fi prevazut sfarsitul, de modul in care ar trebui sa reactioneze in singuratate si fata de ceilalti, dar si amintiri, nelinisti privind situatia fiicei care, in momentul cand s-a intamplat, era in spital (fiica pentru care, cativa ani mai tarziu avea sa scrie o alta carte-necrolog). Incearca sa se inteleaga pe sine, prin prisma experientei traite dar si a referintelor literare, tasnite uneori brusc si fara motiv aparent, rememoreaza detaliile acelei zile, fara autocompatimire, cu spirit lucid, intr-o analiza rece, ce nu lasa loc revarsarii de sentimente bulversante, cu o privire ce pare pe alocuri o disectie a doliului, cu o precizie aproape patologica in amintirea numelor de locuri, medicamente, a datelor.
Terapia nu consta in relatarea experientei propriu-zise, ci in scrierea acestei carti, in ideea ca, exorcizand durerea, exprimand-o, intelegandu-se pe sine, se poate echilibra, o parte din suferinta trece din suflet pe hartie si, la un moment dat, poate ramane in urma. Joan Didion nu ofera retete, ci scrie o carte in care se vede self help-ul la lucru. N-as baga mana in foc ca este chiar o carte pe care ar fi trebuit sa o citeasca si altcineva sau poate ar fi fost mai eficient sa ramana doar ca un jurnal personal... Poate ca onestitatea e mai mare atunci cand gandurile nu sunt destinate publicarii, cand cuvintele tasnesc spontan, fara sa fie cautate. Nu este o carte in masura sa trezeasca emotii, pentru ca scrisul terapeutic practicat de aceasta autoare este pe alocuri plat, repetitiv, reluand acelasi episod iar si iar, obsesiv pentru cea care-l retraieste si-i cauta interpretari, dar fara relevanta pentru cititor, ori fragmentat, in salturi, amestecand amintiri mai indepartate si mai recente, insuficient de cursiv si de stilizat pentru experienta lecturii.
Pana la urma, asa cum credeam, o situatie care modifica prioritatile in viata punandu-ne sa ne confruntam cu concretul propriului sfarsit, asa cum este perceputa pierderea unei persoane apropiate, declanseaza o suferinta pe care fiecare o asimileaza in mod diferit. Mie mi s-a parut ca, expunandu-se astfel, in aceasta combinatie de anxietate si disecare rece, Joan Didion este departe de perceptia mea si ca nu intotdeauna cuvintele o ajuta...

Thursday, 1 June 2017

Despre oameni si oi

Hrutár (Rams) (2015) 

Ca tot ne amuzam in ultima vreme - vorba vine, de fapt cu un ochi radem si cu altul plangem - de perlele ministrului agriculturii, va propun azi un film care ne arata ca nu-i chiar adevarat ca "frunze are toata lumea, dar oi ca in Romania nu". Desi, daca ma gandesc bine, nici o oaie islandeza nu a reusit inca sa scufunde nave de spionaj rusesti si  nici o oaie islandeza nu si-a transformat behaitul intr-un glas tanguitor de balada. Insa asa cum codrul, cu toate frunzele sale, este frate cu romanul, vom vedea ca oaia este sora cu islandezul. Cel putin cu Gummi, eroul principal al acestui film, pentru care in turma nu se afla doar sursa de trai, ci si animale de companie, prieteni in singuratate, motiv de mandrie la expozitiile locale. Desi locuieste chiar langa fratele sau, Kiddi, intr-un satuc dintr-o vale izolata a tarii, cei doi nu-si mai vorbesc de vreo 40 de ani. Atunci cand au vreun mesaj important de transmis, o fac prin intermediul cainelui celui din urma, curier cuminte si devotat. Si asa se scurg zilele pana cand o boala necrutatoare, una de-aia care, pentru a fi starpita, impune sa fie ucise toate oile, loveste fermele locului. Pentru ca oaia nu este o statuie vie, ci o fiinta vulnerabila. Oricata grija si dragoste i s-ar acorda, echilibrul fragil al ciclului de viata risca sa se rupa in orice moment. 
Filmul regizorului Grímur Hákonarson ne poarta intr-un teritoriu aspru, rece, in care interactiunea sociala este redusa la minim (fermierii se aduna atunci cand serbarile sau motivele de ingrijorare o cer), un teritoriu izolat unde oile se transforma in cele mai bune prietene ale omului, companie mai placuta si mai dorita decat cea a semenilor.  Intr-un asemenea climat neprietenos, oamenii au tendinta sa se inchida in fata celorlalti, sa devina morocanosi, singuratici, orgoliosi, sa vada in premiile obtinute la concursuri (de oi, desigur) singura forma de confirmare sociala, de afirmare a unui statut pe care nu il chestioneaza. Asa a fost de cand se stiu, si parintii lor au crescut oi. 
Stiam de aceasta izolare a Islandei de restul continentului in privinta animalelor. Daca ajung acolo, trec printr-o lunga perioada de carantina, iar daca parasesc tara (caii islandezi, de exemplu) o fac pentru totdeauna. Este o forma de protectie, de imunizare printr-un control strict al transmiterii bolilor din exteriorul insulei. Insa la sfarsitul secolului XIX, cand ea nu exista, scrapia (un fel de boala a oii nebune), de care sufera turmele din film, a reusit sa patrunda pe insula si se pare ca nu a fost inca eradicata.
Trailerul dadea impresia unei productii mai alerte, insa a confiscat cam toate fazele interesante si oarecum amuzante. Printre tacerile unor indivizi pe care izolarea i-a transformat in ursi morocanosi, se transforma intr-un film care curge destul de incet. Secventa cu mancatul ciorbei nu putea lipsi, evident, insa stati sa vedeti cadre lungi in care numaram oi. Gummi, cel care in aparenta accepta tacut decizia  autoritatilor de ucidere a ovinelor, nu va putea rezista tentatiei de a pastra sapte oi si un berbec, cu care spera sa-si refaca turma. Le inchide in subsolul casei, le aduce mancare pe furis, pentru ca langa fiecare oaie trebuie sa fie si o frunza, sa aiba ce rumega, isi incurajeaza berbecul atunci cand ii da drumul in harem pentru a inmulti din nou turma, precum un suporter echipa favorita.
Insa, cum spune si titlul postarii (titlul filmului in romana), nu este, din fericire, doar un film despre oi, ci si despre oameni, despre relatiile intre ei, despre ceea ce-i poate apropia, despre incapacitatea de comunicare si incapatanarile berbecesti ale celor doi frati si cum aleg sa se alieze in fata nenorocirii comune, atunci cand se vad in fata pericolului de a pierde ce au mai drag pe lume. 
A fost un film interesant, in care imaginile vorbesc mai mult decat cuvintele: chipuri si trupuri brazdate de timp si impovarate de propria solitudine pe de o parte, expresia placida a ovinelor pe de alta. Insa de la un punct ceva devine prea mult, pentru ca am simtit acest film de o ora si jumatate ca pe unul de vreo trei. Se abuzeaza de cadrele ample si pustii, dar si de close-up-uri ale mioritelor, iar daca pentru Gummi, eroul din film, prins de pasiunea sa, poate fi extrem interesant sa stea intr-un colt al incaperii si sa urmareasca berbecul dand tarcoale oilor, de exemplu, pentru mine monta nu este un subiect la fel de fascinant. Inteleg nevoia regizorala de a ne transmite pasiunea personajului, dar eu nu prea am simtit-o pe aceea de a i-o impartasi. Actorii mi-au placut, si secventele de umor negru, din care mi-as fi dorit mai multe, pentru ca aveau potentialul de a implica mai mult spectatorul imun la riturile pastorale. Insa cel mai interesant lucru din film mi s-a parut asocierea cu prejudecatile si conceptiile autohtone. Hrutár este un fel de Miorita islandeza, in care oile sunt cele care trebuie sa moara si isi accepta destinul cu resemnare... ovina.  Ca sa parafrazez din nou putul gandirii, langa oaie poti sa gasesti si un film, langa film poti sa gasesti o oaie? Cautati-o, daca vreti sa vedeti un film desprins din actualitatea fierbinte a simbolurilor nationale. Si daca veti gasi mai degraba o elegie a oii, nu e vina mea :).

Wednesday, 31 May 2017

Petrecerea continua...

Festen (1998)

Faptul ca Jagten a ajuns sa fie nominalizat la Oscarul pentru film strain in 2014, intr-o companie selecta care includea La grande bellezza si The Broken Circle Breakdown (preferatul meu din acea selectie, care ramane unul dintre filmele mele de referinta dintotdeauna) nu a fost o intamplare, ci doar recunoasterea regizorului danez Thomas Vinterberg pe piata cinematografica americana cu un film mai digerabil (adica mai adaptat spectatorului grabit de azi), mai indepartat de Dogma lui von Trier sub semnul careia sta filmul de fata, care obtinea premiul juriului la Cannes. Singurul sau film dogmatic, creat intr-un moment cand Vinterberg se afla inca in cautarea propriei identitati regizorale, Festen poate parea prea riguros stilistic, un manifest ce ilustreaza strict directia lansata alaturi de maestrul sau: fara muzica de fundal, cu camera manevrata manual ce-si urmareste protagonistii prin cadre necautate si neprelucrate, desfasurat aproape in intregime intr-un interior lipsit de artificii scenografice, fara lumini speciale. Insa ceea ce poate reprezenta o pierdere pentru spectatorul actual, antrenat pavlovian in ultima vreme de efecte speciale si cadre CGI, se transforma intr-un castig in plan narativ. 
Punctul de pornire este unul banal, o petrecere de familie, o revedere dupa 10 ani, cu ocazia implinirii unei varste rotunde de catre capul familiei, la un castel unde incep sa se adune diverse rubedenii ce nu s-au mai intalnit de multa vreme. In centru, cei doi fii si fiica acestuia, interpretati de Ulrich Thomsen (Adam din Adams Aebler, nu mai dau linkuri la filme, ca ar fi prea multe, oricum nu le mentionez decat pe cele vazute si despre care am scris pe-aici), Thomas Bo Larsen (prezent si in Jagten) si Paprika Steen (Adams Aebler), marcati de recenta sinucidere a surorii lor. Treptat, pe masura ce petrecerea incepe sa se desfasoare, de sub pojghita ipocrita a ritualului de familie incep sa erupa animozitati, tensiuni, amintiri ale unui trecut deloc roz. 
Vorba lui Tolstoi, toate familiile fericite seamana intre ele (si nu ar exista interes in a le dedica un film), fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei. Aici se construieste centrul de interes al filmului, in nefericiri. Pe masura ce sarbatoarea avanseaza, nu este loc de plictiseala, ritmul se accelereaza progresiv, generand o drama cu accente pronuntate de comedie neagra (mult savuratul de mine umor nordic!) izvorate din ironie maladiva, ireverenta si situatii cu tenta suprarealista. Peste mai bine de 10 ani, von Trier avea sa-si plaseze cam in acelasi cadru inceputul din mult mai ingrijitul vizual Melancholia, de data aceasta fiind vorba despre o nunta. Intotdeauna reuniunile de familie sunt un bun moment de declansare a catastrofei...
Atmosfera este aparent senina, cu obisnuitele schimburi de amabilitati ale unor oameni care abia daca se mai cunosc, cu oaia neagra si nazi a familiei, fiul ce s-a simtit mereu neglijat si a dorit sa atraga atentia tatalui, si cel in aparenta normal, senin, cu tendinte depresive pe care le-am putea pune, la inceput, pe seama disparitiei recente a surorii sale gemene, de care era foarte legat nu doar afectiv, dar si prin prisma unei experiente traumatizante comune. Insa tocmai el va declansa, in momentul toasturilor, nebunia, aducand acuzatii grave tatalui, pe care ceilalti se vor stradui sa le mascheze. In mijlocul haosului creat, inteleg ca modul de prezentare ales este singurul posibil, camera actionand ca un martor indiscret al adunarii private, care nu intotdeauna prinde locul cel mai potrivit la masa pentru a avea imaginea de ansamblu. Surprinde franturi, secvente, participa la dinamizarea unui ritm scapat de sub control atunci cand intamplarile trecutului apar la lumina, cand scheletii din dulap se dovedesc a fi nu unul, ci o intreaga armata ce ia cu asalt comesenii nepregatiti. 
Fiecare tentativa de repunere in ordine a situatiei genereaza o noua dezordine, fiecare incercare de acoperire produce o noua descoperire. La sfarsit, orice conventie sociala este distrusa si din musafirii zambitori, pusi la patru ace, care erau cu cateva ore inainte, raman chipuri descompuse, machiaj sters, tinuta de gala este inlocuita cu pijamalele, dar si ele sunt bune pentru un dans de final, un ultim dans inainte de a se trage cortina... 
Recunosc ca filmul m-a hipnotizat. Este o dovada clara ca less is more, ca nu mijloacele tehnice dau valoarea unui film acolo unde exista un scenariu cu ritm, idei clare si bine dozate pe parcursul sau, puse intr-o lumina favorabila si de interpretare.

Sunday, 28 May 2017

Vocea vanzatorului este cea care vinde braga


Orhan Pamuk - O ciudatenie a mintii mele

Aceasta carte este povestea vietii si visarilor unui bragagiu, dar si a vietii unui oras. Sau mai precis, mai bine localizat in spatiu si timp, dupa cum spune subtitlul romanului: "Povestea vietii, a aventurilor, a reveriilor si a prieteniilor bragagiului Mevlut Karatas, precum si un tablou al vietii istanbuleze din perioada 1969-2012, zugravit din perspectiva foarte multor oameni".
Istanbul, in ciuda minunatiilor arhitecturale si a pitorescului exotic, nu ar intra nici intr-un top 20-30 al oraselor pe care vreau sa le vizitez intr-o viata. E ceva in acel amestec haotic de Occident si Orient care imi displace, nu ma indeamna la visare, nu il percep ca pe un punct de interes pe harta perindarilor mele prin lume. In ciuda acestei detasari personale, Pamuk reuseste in fiecare carte sa-l transforme intr-un personaj fascinant, suprapunand peste imaginea actuala acea lentila nostalgica a secolului trecut si invaluindu-l in straturi de magie, un personaj ce nu de putine ori ajunge sa fure prim-planul adevaratilor eroi, sa arunce firul narativ intr-un colt al cartii, ca pe ceva neesential si pasabil, chiar si atunci cand vorbim despre saga unei familii ce se intinde pe mai bine de cincizeci de ani. S-a intamplat cu Muzeul inocentei, se intampla si acum, cu cartea de fata. Si similitudinile cu titlul mentionat nu se opresc aici, tin si de o plasare care, in mare, acopera cam aceeasi epoca, si de detaliile prin care vedem metamorfoza unui oras, de o anumita curgere melancolica a actiunii, secundara din punctul meu de vedere, ce scoate la lumina obiceiuri uitate si meserii disparute.
Istoria vietii lui Mevlut incepe in momentul cand isi fura viitoarea sotie, pentru a constata ca de fapt cea rapita in toiul noptii era sora mai uratica si mai mare a celei dorite, continua cu o zi din anul 1994, momentul hotararii radicale de a-si parasi meseria practicata timp de peste 20 de ani, apoi cu anii de formare, mai intai la scoala si apoi ca vanzator ambulant pe strazile orasului, cu casatoria si aparitia celor doua fiice... Mevlut este un om simplu. A fost tanar, matur, a trait, a iubit, a devenit parinte si apoi bunic, a cunoscut singuratatea si suferinta.
Dar mai mult decat biografia unui personaj, cartea este biografia unui oras. Si peste el a trecut timpul, ca si peste personaj, unele meserii au disparut, pe terenurile pe care oricine dorea isi putea improviza in anii '60 o locuinta au crescut cartiere noi, tulburarile politice si aversiunile sociale l-au marcat (si continua sa o faca, din pacate), asa cum si in cadrul unei familii ajung sa mocneasca sau sa izbucneasca dusmanii, sa fie macinata, divizata, destramata de convingeri opuse. Este un drum pe care il parcurgem in paralel, al omului si al orasului deopotriva, intr-o carte ce penduleaza intre realism (locuri, evenimente, mediu), o viziune romantica, melancolica si una umanista, ce se apleaca asupra categoriilor sociale pe care astazi le-am numi "defavorizate", cei care au plecat din satul lor sperand sa prospere la oras dar nu au ajuns niciodata sa o faca. Mevlut a practicat multe meserii de-a lungul vietii, a intalnit oameni asemenea lui, unii s-au implinit social, altii s-au intors in satul natal cu iluziile spulberate.
Insa cel mai mult am admirat si aici la Pamuk capacitatea de a construi  in nuante si straturi, de a crea centre de interes pe mai multe niveluri, ce au ca rezultat un roman dens, in care fiecare poate gasi ceva care sa-l captiveze.
Primul plan ar fi acela al actiunii propriu-zise, cel mai putin reusit in viziunea mea. Pe alocuri face cartea sa treneze, reluand acelasi episod din perspectiva mai multor personaje, fara sa-i aduca nimic in plus palierului mentionat (spre deosebire de Ma numesc Rosu, unde foloseste aceeasi tehnica).  Sunt prea multi, prea neinteresanti, cu un discurs destul de similar. Asistam la expunerea gandurilor celorlalti (veri, tata, unchi si matusa, (viitoarea) sotie si surorile ei) legate de Mevlut, eroul principal, insa nu se creeaza o perspectiva cu adevarat diferita.
Dar nu aici, in combinatia clasico-postmoderna isi arata Pamuk talentul de scriitor, ci pe celelalte paliere, acolo unde  isi exprima iubirea pentru oras si empatia cu sexul asuprit (ala zis frumos, al carui reprezentante capata glas) si cu "talpa tarii", unde isi tintuieste eroii intr-un context istoric, in acea atmosfera unica, pe care o alcatuieste si prin vocea personajelor. Ele primesc un rol si o perspectiva de impact nu cand dau glas maruntelor intamplari de zi cu zi, ci cand rostesc reflectii despre realitatea inconjuratoare. Este cazul Vedihei, cumnata lui Mevlut, o prezenta destul de stearsa pana in momentul monologului interogativ de la pagina 470. Multele sale intrebari incep cu "Oare e drept...?" si exprima pozitia femeii in societatea turca cu o intelegere rara pentru un autor barbat, si turc pe deasupra. Este de remarcat si perspectiva aleasa: daca fiecare personaj secundar se exprima la persoana I, pasajele dedicate lui Mevlut raman la persoana a III-a, ca o privire exterioara asupra lumii, pentru a accentua si mai mult acea detasare, senzatia de stinghereala, de inadecvare si instrainare ce l-a insotit de-a lungul vietii pe el, dezradacinatul venit in marele oras pentru a vinde pilaf, iaurt, braga, inghetata.
Citind cartea, nu cititm doar romanul vietii unei familii, ci si un roman demografic, politic, economic al Istanbulului, in care loviturile de stat dicteaza ritmul vietii cotidiene si religia creeza situatii duplicitare, preceptele venind in contradictie cu practica. Poate ca subiectul propriu-zis e secundar (in afara de Ma numesc Rosu nu stiu daca este vreo carte a sa care sa ma fi captivat si din punctul de vedere al temei), insa e doar usa prin care intri in bragageria lui Pamuk. Iar cand asculti cum vocea vanzatorului te invaluie cald, stii ca braga-i buna!

Thursday, 25 May 2017

Skrik

Lisa Strømme - Fata cu fragi 


Am o nelamurire: cum se numeste tabloul lui Munch in limba romana? "Strigatul"? "Tipatul"? Cautarile pe net imi dau un numar relativ egal pentru cele doua variante.  Iar faptul ca poate voi avea la vara sansa sa vad varianta originala daca nu e plecata la plimbare, prin vreo expozitie, nu o sa-mi raspunda. Skrik ramane pana atunci, nearticulat, desi cuvantul are in limba noastra mai degraba rezonanta unui nume de animal de companie :).
Nu puteam sa ratez cartea asta, nu numai pentru ca-l are ca personaj pe unul dintre pictorii mei preferati, ci si pentru ca isi plaseaza actiunea in Åsgårdstrand, un sat de pescari din golful Oslo, un loc care pentru Norvegia inseamna cam ce insemna Auvers-sur-Oise pentru Franta, centru efervescent de creatie, locul unde in fiecare vara se aduna din capitala ce inca nu devenise Oslo lumea boema a sfarsitului de secol 19 pentru a-si regasi inspiratia.
Johanne, personajul-narator al romanului de fata, in ciuda conditiei sale modeste, este o mica vedeta locala. Copila culegatoare de fragi a fost deja imortalizata pe panza de unul dintre pictorii celebri ai Norvegiei, Heyerdahl, ce-si petrece si el vara la Åsgårdstrand. Nu il cunosteam, dar cum dau de o carte ce imbina fictiunea cu realitatea dau fuga sa vad despre ce e vorba. Si am gasit-o pe cea careia autoarea ii da nume infatisata asa :


Johanne are, la momentul cand o intalnim, aproape 17 ani si mama ei hotaraste ca ar fi cazul sa inceapa sa-si castige singura existenta, in ciuda fascinatiei pe care o manifesta pentru pictura si pentru un temporar chirias al unei case din zona, cel poreclit de localnici "Pacatosul", din cauza tablourilor sumbre a caror vedere se crede ca ar provoca nebunie, Edvard Munch. Si autoarea chiar marseaza din plin pe aceasta ipoteza, dupa cum se va vedea pe parcurs. Trimisa de mama in slujba unei familii instarite din capitala ce-si petrecea vara in apropiere, se imprieteneste cu fiica cea mica, Tullik. Intr-o epoca in care segregarea claselor sociale era bine inradacinata, prietenia celor doua fete de aceeasi varsta, unite si mai mult de personalitatea si pictura lui Munch, o prietenie bazata pe complicitatea cu care isi construiesc un spatiu al libertatii intr-o lume a constrangerilor, evolueaza in paralel cu aventura pe care Tullik o are cu pictorul. Noi o citim dintr-o perspectiva externa, a martorului-complice, Johanne, ce mai atenueaza putin din tonul dulceag-romantios pe care il capata cartea de pe la jumatate incolo, cu toate ca si ea isi traieste in paralel cu povestea de dragoste protagonista propria-i idila.
La inceput, volumul este ca o panza goala, il deschizi si pe el  incep sa-si faca loc culori, sa prinda atmosfera: rosu pasional, albastru, stacojiu, galben, rubiniu... Se contureaza lumini si umbre, ca si cum ar fi alcatuite de penelul unui pictor, se construieste din suprapuneri si amalgamuri ce ajung pana la urma sa formeze exact paleta strigatului mut lasat posteritatii de Munch. Insa e ca si cum cineva ar veni dupa aceea si ar spune ca parca-s prea sterse culorile "Strigatului", hai sa adaugam un pic de... roz melodramatic. Intentia si ideea de a inventa o poveste a unui tablou mi-au placut: de la titlurile capitolelor pana la motto-urile extrase din Teoria culorilor lui Goethe (chiar daca nu au relevanta pentru capitolele respective si au o perspectiva mai mult stiintifica, optica, decat artistica),  continuand cu munca de cercetare (detalii privind tehnica de pregatire a panzei in epoca, un pic de simbolism al culorilor), Lisa Strømme dovedeste pasiune si dedicatie pentru subiectul ales.
Admit, este un roman care poate trezi curiozitatea celor care nu cunosc opera lui Munch, pentru care Sirena sau Sarutul (intre noi fie vorba, prefer sarutul intunecat al lui Munch celui mult mai celebru si plin de floricele al lui Klimt) sunt complet straine. Si asta ma bucura. Inteleg si resorturile ce o imping pe autoare sa transforme iubirea in obsesie, insa nu inteleg de ce intreaga cartea devine o lamentatie continua si, de pe la jumatate, cam toate replicile lui Tullik suna ca incantatia unei adolescente ce smulge petale de margarete: "Ma iubeste? Nu ma iubeste! Ba ma iubeste! Ba nu, o iubeste pe sor'mea..." Care sora se contureaza mai interesanta, mai nuantata, desi este foarte putin prezenta. De altfel, scriitoarea marturiseste la sfarsitul cartii ca unul dintre punctele principale de interes in munca sa de documentare a reprezentat-o descoperirea ca Munch a fost implicat in relatii sentimentale cu doua surori. Asa ca motivatiile transforma romanul nu in ceea ce mi-ar fi placut sa citesc, o carte dedicata unui pictor, unei epoci, unei atmosfere, ci intr-un siropel romantios. Poate ca, dupa cum s-a intamplat si in cazul familiei Fitzgerald, sunt prea into him si consider ca modul in care il infatiseaza autoarea ii face o nedreptate: pictorul din carte este un egoist ce-si vede iubita (ma rog, asa se considera ea cu mintea de pustoaica exaltata asaltata de hormoni) ca pe o muza, nu ca pe o posibila partenera de viata. O foloseste pentru a-si gasi inspiratia, dar si ei ce-i mai place sa fie folosita si cum mai fuge pe capul lui, are sau nu omul chef, ori de cate ori are ocazia! Imaginea lui Munch se construieste din perspectiva unei minti dezechilibrate, lipsita de subtilitate, macinata de o pasiune-obsesie, si oricat ar incerca s-o contrabalanseze personajul-martor, Johanne, tot mi s-a parut ca sufera de exces si n-am putut sa o diger prea bine.
Da, este o carte pe care am citit-o repede si usor, m-am bucurat de o anumita atmosfera, aceea a unei tari in care vanturile reci ale iernii se scurg catre cele cateva saptamani de vara pentru a face loc repede ploilor parca nesfarsite, cu natura ei si cu scenele de viata de zi cu zi a locuitorilor epocii. Dar nu nu mi-au placut personajele, nici dialogurile, nici faptul ca devine repetitiva, obsedanta, reluand iar si iar detaliile unei nebunii previzibile din primele momente ale aparitiei lui Tullik. Cred ca este genul de carte care, atunci cand o termin, imi provoaca un strigat de frustrare. Si nu e deloc o manifestare a influentei malefice a tabloului, ci doar intuitia ca, avand in vedere materialul de pornire, putea sa iasa mult mai bine.

Friday, 19 May 2017

Poezia intra in vis...


Roberto Bolaño- Cainii romantici

Mi-am promis ca nu voi scrie niciodata despre un volum de poezie. Mi se pare ceva prea personal, prea intim, prea greu de transpus intr-un fel care sa-i implice si pe ceilalti, pe cei straini de trairea interioara a celui care o scrie. Poezia nu este interpretare, ci simtire. Daca ar fi dupa mine, probabil ca poezia nici nu ar trebui sa existe pe hartie, doar sa fie gandita de poet si traita ca o senzatie interiorizata. Dar e bine ca exista poeti, e bine ca-i putem citi, e rau insa ca din timpul scolii ni se inoculeaza oarecum o aversiune fata de ea, prin disecarea rece si lucida cu un bisturiu al carui varf este construit din obsedanta intrebare "ce a vrut sa spuna poetul?", scotocind dupa figuri de stil, idei si procedee intr-un trup indecent dezgolit din care sufletul, poezia in sine, a plecat demult. 
Nu voi scrie despe poezie si nu simt ca-mi incalc acum acest principiu. Nu cu Bolaño, a carui opera este o permanenta curgere a poeziei in proza si a prozei in poezie. Nu am perceput cartea de fata, minunat tradusa de Marin Malaicu-Hondrari, ca pe un volum de versuri, ci ca pe o continuare fireasca a tuturor cartilor autorului chilian pe care le-am citit, ca o prelungire a visului fara iluzii in care isi poarta de fiecare data cititorii, o alta forma de expunere a unei biografii ce incepe cu: 
"Pe atunci aveam douazeci de ani 
si eram nebun. 
Pierdusem o tara 
dar castigasem un vis." 
Este acea biografie in care golul din suflet se populeaza cu excese, cu vise, cu iubiri, cu compasiune, cu disperare, cu tineri ce "si-au lipit obrazul de cel al mortii", cu cei parasiti si damnati, al caror strigat il transpune atat de pregnant in fiecare volum, cu cei saraci, vagabonzi, poeti, detectivi salbatici si caini romantici, prostituate, muze, pictori, adolescenti idealisti carora aspiratiile le sunt curmate brusc. Poezia este curaj, solidaritate, dar si disperare, este modul prin care Bolaño intelege sa le aduca tuturor acestora un omagiu, sa-i faca sa mai traiasca putin, macar atata timp cat privirea fugara a cititorului va zabovi asupra randurilor, sa-i pastreze in sufletul lui mare, intr-o inima "distrusa, dar vie, murdara, prost imbracata si plina de iubire". 
Personajele din proza isi continua traiectoria afectiva pe care le-o impune imaginatia scriitorului, migreaza in poezie. Sau poate a fost invers, la inceput a fost doar un vers si apoi s-a transformat in roman. Cronologia nu e atat de importanta cand totul e o curgere continua ce m-a absorbit fara rezerve. Mi-au scapat unele din referintele culturale expuse, nu m-am oprit sa le verific, nu am vrut sa ies din vis, am preferat sa privesc personaje pe care nu le stiam, reale sau imaginare, prin filtrul sensibilitatii poetului, sa ramana definite numai de acele cuvinte prin care le evoca. Am intrezarit secvente familiare, din alte vise, imaginea lui Mario Santiago / Ulises Lima, alaturi de care a urmarit "un vis imposibil de numit, / Inclasificabil, visul tineretii noastre,  tinuturile prin care am calatorit alaturi de Bolaño in 2666, "pe pamanturile de la granita imbibate de sange si de cuvinte mincinoase" din "Mexicul singuratatilor si-al amintirilor".
Bolaño nu scrie poezii, ci traseaza parcursul unei initieri pline de simboluri in biografia personala, traita cu intensitatea afectiva izvorata din sensibilitatea poetica, al unui ritual ce are in el ceva dureros si magic in acelasi timp, conducandu-ne in mijlocul noptii omenirii, pas cu pas. Recreeaza istoria deplangandu-i vestigiile, materiale sau umane, "Inaintand lent prin vis, in timp ce nava/ Lasa dare de foc in ignoranta fratilor mei/ Si in inocenta lor.", constient ca memoria si iubirea sunt  forme de salvare sau, cand nu este loc pentru ea, cel putin de atenuare a cosmarului. 

Tuesday, 16 May 2017

Leul ratacit

Lion (2016)

Am cam ocolit filmul asta la aparitie, ceva nu ma convingea la el. Cred ca mi-era teama sa nu fie prea dulceag, prea fatis cautator de compasiunea privitorului. In plus, nu am mare incredere in eranizarile "povestilor adevarate de viata", multe s-au dovedit mediocre. Inspirat din biografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, relateaza viata unui indian separat de familie in copilarie, familie pe care avea sa o regaseasca, cu ajutorul atotputernicului Google Earth, peste 25 de ani. Subiectul in sine poate sa stoarca cateva lacrimi celor mai slab de ingeri cu inclinatii melodramatice, dar punerea lui in scena a trecut razant pe langa mine: cat sa ma tina sa-l vad pana la final, regretand in acelasi timp ca am facut-o. Pentru ca prima parte, cam o jumatate de ora - o ora este incomparabil mai buna decat a doua. India in care traieste familia lui Saroo nu este cea poleita in culorile stralucitoare ale divertismentului de tip Slumdog Millionaire, ci una mai reala, mai autentica, a copiilor nascuti in medii fara prea multe perspective, invatati de mici cu munca grea, dar si cu furtul si cersitul. Este India categoriilor sociale defavorizate in care milioane de oameni traiesc la limita saraciei si dincolo de ea, descurcandu-se cum pot de la o zi la alta, in care un copil priveste cu jind la tigaile sfaraind ale vanzatorilor de strada dar nu isi poate permite o bucatica la care viseaza tot timpul, ce se va dovedi mai tarziu madlena declansatoare a amintirilor, a cautarii originilor.
Saroo este lasat sa doarma de fratele sau plecat la lucru, intr-o gara, pe o banca. Cand se trezeste, isi cauta un loc mai bun si, adormind din nou, se va trezi departe de casa, la Calcutta, un loc a carui limba nu o vorbeste. Dupa multe intamplari si intalniri mai mult sau mai putin fericite in marele oras, unele cu tenta dickensiana, va primi sansa la o noua viata si va profita de ea din plin. 
Modul in care regizorul australian Garth Davis intelege sa aduca in fata publicului larg aceasta poveste de viata m-a facut sa privesc filmul fara pic de empatie, in ciuda intentiei nobile de a atrage atentia asupra numarului mare de copii pierduti anual in India. Si asta de la primele cadre care, in ciuda eforturilor de a impresiona vizual, inunda ecranul cu un filtru galben-uriniu ce se va pastra de-a lungul intregii odisei indiene a lui Saroo. Incerc sa il ignor si pentru o vreme ochiul si mintea se lasa seduse de micutul Sunny Pawar care ma convinge ca el, si nu corespondentul adult, Dev Patel, ar fi meritat o mica nominalizare la Oscar. 
Una dintre problemele principale ale filmului este lipsa de echilibru. Ne sunt aduse la inceput in fata toate scenele acelea de captatio benevolentiae, "vai, saracutul, prin cate mai trece" si apoi, odata infiat micul Saroo de familia australiana, se transforma intr-un adult anost, inconjurat de prezente sterse. Nicole Kidman este nememorabila in rolul mamei adoptive, prin absenta de nuante si o motivatie a personajului ce pretinde ca alegerea scopului sau in viata  s-ar fi facut intr-o revelatie a vocatiei materne la 12 (!!) ani. Rooney Mara este stearsa, nepusa deloc in valoare. Mantosh, fratele vitreg al lui Saroo, insuficient dezvoltat, desi ar fi putut fi interesant daca nu ar fi fost adus in cadru doar ca un contrapunct extrem de transant si neveridic al personajului principal. Pentru ca filmul se incheie cu o scena ce prezinta adevarata reuniune de familie din 2013, nu am putut sa nu ma intreb de ce simt nevoia oamenii, in filmele inspirate de cazuri adevarate, sa cosmetizeze totul, sa pluseze, incepand de la aspectul fizic pana la modul de transpunere al experientei. Aceasta ingrosare limitativa a personajelor face mult rau filmelor, obturandu-le mesajul cu o poleiala comerciala care ma distanteaza. 
Scenariul nu stiu in ce masura respecta adevarul cartii, insa o mare gafa nu poate trece neobservata. Sa admitem ca, atunci cand baiatul (care pare de vreo 7-8 ani, cartea zice ca ar fi avut 5) este dus de un binevoitor la politie, nu-si cunoste numele de familie, nu stie nici prenumele mamei sau unde locuieste, lucruri pe care copiii le invata destul de timpuriu. As putea sa cred ca este posibil in mediul sau de provenienta. Insa cum se face ca, 25 de ani mai tarziu, cand se intoarce in satul natal, pronunta raspicat numele mamei, al fratelui (de care la ancheta nici nu a amintit) si al surorii sale? Asta nu prea am mai inteles, asa cum nu am inteles de ce intr-un tren exista incarcatoare pentru telefoane mobile pe vremea cand nici nu se auzise de ele... Am crezut ca mi s-a parut sau or fi alt soi de prize, m-am dus repede la IMDb sa-mi spuna si mi-a confirmat gafa, ce apare notata alaturi de multe alte anacronisme. 
Pana la urma, filmul nu a pornit transant in directia siropoasa, camera incearca sa pastreze o detasare de erou, sa-l urmareasca obiectiv, desi pe alocuri intinde cam mult coarda in mecanismele de declansare a actiunilor lui Saroo, si facand asta il duce in partea cealalta, acel "de ce ar trebui sa-mi pese?". Da, din aceleasi motive pentru care viata e nedreapta, oriunde in lume, pentru care se topesc banchizele si pentru care as dori sa salvez pinguinii si rinocerii. Insa esueaza in a gasi un particular al situatiei care sa transforme filmul intr-unul memorabil. O alta nominalizare in care motivatiile sociale cred ca au avut intaietate in fata celor artistice....

Friday, 12 May 2017

Cuvantatori si necuvantatoare


Gerald Durrell - Familia mea si alte animale

Cu riscul ca modul in care imi selectez cartile sa vi se para extrem de superficial, o spun: am cumparat cartea dintr-un impuls, fara sa stiu nimic despre ea sau despre autor. Pentru ca pur si simplu nu pot sa rezist in fata unei bufnite, una din creaturile mele preferate (sa va spun ca iubesc si rozatoarele, de orice fel, inclusiv sobolanii :)?)! Si coperta este doar inceputul perindarii unui lung sir de fiinte, care mai de care mai interesante. Never judge a book by its cover, zice o vorba de a carei intelepciune incep sa ma indoiesc acum, dupa ce am terminat-o, dimpotriva: Always judge a book by its cover! Mi-a placut bufnita, mi-a placut si cartea.
Cuvantul "in aparare" (de ce o fi atat de defensiv autorul?) ce prefateaza volumul incepe asa:
"Aceasta este povestea celor cinci ani pe care eu si familia mea i-am petrecut pe insula greceasca Corfu. Am intentionat la inceput sa fac o relatare usor nostalgica a istoriei naturale de pe aceasta insula, dar am comis greseala grava sa-mi introduc familia in primele pagini ale cartii. De-ndata ce s-a vazut pe hartie, s-a apucat sa se instaleze si sa invite musafiri cu care sa imparta capitolele. Numai cu mare greutate si cu nenumarate siretlicuri am reusit sa retin cateva pagini ici si colo pe care sa le dedic exclusiv animalelor."
Am cumparat-o fara prea multe iluzii, crezand ca este o carte cute. Am gasit insa in ea mult mai mult, o carte si nostima, si vesela, si plina de delicatete fata de lumea necuvantatoare, si amuzanta, si nostalgica, si informativa, biografic si zoologic vorbind. In ciuda celor spuse la inceput, autorul, naturalist de formatie, nu pierde nici un prilej de a-si include obiectul pasiunii in peripetiile familiei formate dintr-o mama cu patru copii, trei baieti, o fata si un caine (da, stiu, noi, cainofilii, ne includem intotdeauna prietenul ca membru cu drepturi depline al familiei!). O familie engleza ce constata intr-o buna zi ca vremea mohorata nu-i mai prieste si ar fi cazul sa se mute in insorita Grecie.
In realitate, lucrurile s-au petrecut putin altfel: fratele mai mare si mai cunoscut iubitorilor de literatura al lui Gerald, Lawrence, traia deja acolo cu sotia lui (care nu apare in peisaj) atunci cand restul familiei s-a mutat in Corfu. Dar autorul a preferat probabil sa pastreze familia unita in volum. Pe langa fratele cel mare deja mentionat, preocupat tot timpul de scris, ii mai include pe mama, o persoana toleranta cu pasiunile copiilor, pe fratele Leslie, pasionat de armele cu care exerseaza, spre disperarea celorlalti, tirul in cutii de metal si uneori si in pasari (asta nu mi-a placut deloc) si pe sora Margo cea cocheta. Gerry este mezinul, care observa cu privirea atenta a omului de stiinta ce avea sa devina, dar si cu cea fascinata de copil iubitor de animale, lumea marunta din jur, cu ritualurile si obiceiurile ei. Si mai este cainele Roger, partener fidel in incursiunile in cautarea de noi exemplare si specii pe insula. Date fiind conditiile, in ciuda micilor conflicte, armonia e demna de apreciat si intelegerea pentru manifestarile mezinului de invidiat avand in vedere personalitatile si interesele atat de diferite. 
Gerry este fascinat de lumea marunta ce misuna printre frunze si firele de iarba, o lume pe care o descrie cu imaginatie, pasiune si sensibilitate: 
"Ceea ce mi-a spus despre paianjenul cu trapa ma obseda: fiinta ghemuita in tunelul matasos, tinand usa inchisa cu ghearele incarligate, ascultand miscarea insectelor defiland pe muschiul de deasupra. Ma intrebam ce rasunet aveau lucrurile pentru acest paianjen. Imi puteam lesne inchipui ca un melc se tara pe deasupra trapei cu un zgomot ca atunci cand dezlipesti incet un plasture. Un miriapod ar rasuna ca un detasament de cavalerie, o musca ar tropai cu pasi vioi, facand pauze ca sa-si spele labutele, sunet inabusit, asemenea unui raspel in actiune. Gandacii mai mari, am hotarat eu, ar rasuna ca un tavalug, pe cata vreme cei mici, buburuza si altele, vor trece pe deasupra muschiului ca o masinuta cu motor."
Sa nu va imaginati o carte contemplativa, alcatuita doar din descrieri ale faunei, desi mie mi-ar fi fost suficient si atat pentru a o indragi. Nu de putine ori, obiceiurile viitorului om de stiinta genereaza panica in mijlocul familiei, creand o intreaga harababura, ca de exemplu atunci cand aduce in casa un scorpion cu tot cu pui ce nu intarzie sa se raspandeasca pe masa ori doua cotofene extrem de curioase, generand situatii hazlii pe care autorul le reda cu umor si cu o tandrete ce-l face sa personifice (aici mi s-a parut un mic exces) totul, de la animale la vegetatie, de la mobilier la fenomene meteorologice. 
Daca nevoia de a studia mai de aproape ce l-a impins pe micul naturalist sa aduca in casa prieteni cu o soarta mai fericita sau mai putin fericita (printre care testoasa Ahile cea iubitoare de fragi, porumbelul Qualsimodo, testoasa cu un singur ochi, doamna Ciclop, bufnita Ulise, soparla gecko Geronimo) este de inteles, nu am inteles, in schimb, modul in care au putut convietui in aceeasi casa un iubitor de animale si fratele sau vanator, pentru care uciderea lor e prilej de amuzament... poate la 10 ani lucrurile sunt altfel percepute. Si mai este un amestec ciudat de  curiozitate a biologului, de observatie detaliata a vietii din jur pe care o relateaza ca intr-un documentar Animal Planet si cruzime infantila a unui copil ce nu ezita sa ia pui din cuib sau testoase din mediul lor natural si sa le aduca in casa.
Insa mi-a placut mult pasiunea contagioasa cu care Gerald, intorcandu-se in copilarie si redevenind Gerry, ne vorbeste despre lumea aceea minuscula pe care in general o ignoram, atunci cand nu o detestam, cea alcatuita din insecte, melci, reptile. Fiind prima parte a trilogiei dedicate perioadei petrecute in Corfu, astept cu interes continuarea. Mai vreau si alte animale!

Wednesday, 10 May 2017

Femeia-flapper


Therese Anne Fowler - Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald 

Am citit Blandetea noptii (cred ca am si scris despre ea pe aici), cartea in care Scott Fitzgerald transpune, mai mult decat oriunde, imaginea zbuciumatei sale casnicii cu Zelda. Nu si Acorda-mi acest vals, raspunsul ei literar. Poate pentru ca nu am vrut sa-mi intineze imaginea idolului. Pentru ca, asa cum remarca si autoarea acestei carti, sotii Fitzgerald au starnit de-a lungul timpului, in viata si dupa, pasiuni si dispute la fel de furtunoase ca si acelea dintre ei, divizandu-si admiratorii in echipa Scott si echipa Zelda. Iar eu, recunosc, cam fac parte din echipa Scott, desi am dubii, imi dau seama ca niciodata nu vom sti adevarul, cine pe cine a macinat, cine l-a impins pe celalalt spre exces si autodistrugere.
Imaginea mea despre Zelda, deformata de trecerea timpului, de necunoasterea directa si de subiectivism, de preferinta pentru Scott, era aceea a unei femei capricioase, din care Daisy Buchanan a preluat destul de mult. Dar si a unei femei strivite de celebritatea barbatului de langa ea cu care incearca permanent sa intre in competitie, de schimbarile lui de dispozitie si cuvintele grele spuse dupa multe pahare de alcool. Iar cartea imi confirma destul de bine aceasta imagine. Ce-si dorea de la viata tanara adolescenta rebela din Alabama inceputului de secol XX? "Bucurie si drama, pasiune si vraja", spune autoarea, in aceasta fictiune scrisa la persoana I in care i se substituie protagonistei intr-o incercare literara de-a o apropia de cititori, cu un titlu mult prea explicit pentru aplecarea mea spre subtilitate.
Zelda este creata aici prin prisma constrangerilor sociale ce incorseteaza sotia unei celebritati a epocii, de la care se asteapta o anumita atitudine prin care sa-si puna in valoare mai celebrul sot. De altfel, este o atitudine in perfecta concordanta cu spiritul unei epoci conservatoare si rigide ce plaseaza femeia in centrul caminului dar oarecum in afara preocuparilor spirituale.
Pana la un punct, rolul i se potriveste perfect, fiind genul de femeie pentru care un mantou de blana sau o rochie noua alcatuiesc fericirea de moment. Insa nevoia de a fi in centrul atentiei ajunge sa transforme aceasta mondena superficiala, femeia-obiect, accesoriu al sotului, intr-o ambitioasa ce-si imagineaza ca-si poate gasi locul pe scena cinematografica sau literara, ca poate deveni o pictorita sau o dansatoare de succes. In lipsa unei preocupari constante si a unei pasiuni sau dedicari totale unui domeniu, doamna Fitzgerald se simte neglijata, prinsa la mijloc intre feminismul militant si libertinajul unora dintre prietenele sale pe de o parte si conservatorismul insuflat in familie, tradus in ideea de a fi dedicata sotului si a nu-i contesta deciziile. Isi manifesta nevoia de independenta si afectiune prin momente de rabufnire furtunoasa. Si asa, menajul celor doi devine, dupa ce primii fiori ai indragostirii trec, pasiunea a doi oameni egoisti, fiecare stabilindu-si propriile prioritati, o casnicie furtunoasa, uzata de petreceri si betii, intre New York, Paris, Coasta de Azur, California, macinata de influenta nefasta a lui Hemingway, cel fata de care Scott a nutrit tot timpul un amestec de prietenie si rivalitate.
Cartea imi confirma in mare masura perceptia despre faimosul cuplu si incearca cumva - surprinzator pentru punctul de vedere adoptat - sa ofere o imagine completa a sa, fara sa evite derapajele sentimentale si psihice ale Zeldei. Insa pe alocuri autoarea iese din personaj, imi da senzatia ca face anticipari si plasari in epoca pe care cineva din interior nu le-ar putea percepe ca atare. Dovedeste o buna cunoastere a scenei literare interbelice, in special americana, dar nu are acele "carlige" cu care m-ar fi putut agata. Mi-as fi dorit sa patrunda mai adanc in viata interioara a scriitorului, sa ne faca martori (din perspectiva Zeldei) ai procesului alcatuirii cartilor, al inmuguririi ideii pentru viitorul roman, dar ele doar apar, se publica, aduc bani, mai nimic despre literatura. Toata aceasta goana dupa bani devine de la un punct repetitiva si m-a dezamagit faptul ca singurul lucru pe care-l aflam despre cartile lui Scott se masoara in cifre, in numarul dolarilor incasati. Nici dialogurile, modul de a interactiona al protagonistilor nu m-au convins si nu pot sa nu am in minte cartile lui Scott in care Zelda este transpusa intr-un personaj ce capata mult mai mult mister si ambivalenta decat cel lipsit de adancime prezentat de Fowler, care probabil considera ca-i face o favoare, ca-i restabileste un capital de simpatie in ochii cititorilor. Intentiile au fost bune si dovedesc o documentare solida, insa rezultatul literar este unul mediocru, o distractie de moment pe care o poti uita dupa ce ai inchis cartea.

Monday, 8 May 2017

Doua scandinave

Filme, ce altceva?!
Ce au ele in comun? Cate un personaj principal pe care experientele de viata il transforma. Doi barbati diferiti, unul suedez, celalalt danez, plasati in perioade istorice diferite, unul in zilele noastre, celalalt in lunile imediat urmatoare sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si va spun de la inceput, unul din filme mi-a placut, celalalt nu. Incep cu "nu", sa las nota pozitiva pentru final, ca asa imi place sa fac atunci cand am de dat o veste buna si una rea, incep cu aia rea, sa mai atenuez dupa aceea impactul :P.


En man som heter Ove (2015) 

Titlul nu lasa loc de echivoc, este vorba despre un barbat pe nume Ove, si anume cel de pe afis, care mie imi este familiar din foarte simpaticul serial de comedie norvegian Dag (daca aveti ocazia sa-l vedeti, merita, chiar si pentru simplul fapt ca personajul principal este un psihoterapeut de cuplu care nu are deloc incredere in institutia casniciei). Rolf Lassgard il interpreteaza aici pe Ove, un barbat ramas recent vaduv, care se vede si concediat de la locul de munca, unde si-a petrecut peste 40 de ani. Este acel moment critic care poate face pe oricine sa se prabuseasca psihic, ceea ce se si intampla, omul cautand diverse metode de a se sinucide. Printre ele, ii cunoastem viata, vedem cum incet-incet vecinii proaspat mutati incep sa se insinueze in existenta lui monotona, a carei singura bucurie pare sa fi ramas rondul facut in fiecare zi pe proprietatea comuna pentru a sanctiona locatarii care nu respecta regulile de convietuire stabilite tot de el. 
Dar totul se construieste extrem de cliseistic, exact ca in filmele americane cu batrani morocanosi pe care prezenta inocenta a copiilor ajunge sa-i imblanzeasca, sa-i ajute sa se impace cu sinele. Parca il vedeam pe Clint Eastwood in Gran Torino sau, si mai aproape, pe Bill Murray in St. Vincent. In plus, cadrele sunt extrem de conventionale, la un moment dat ajungi sa vezi parca echipa de filmare ruland cu spatele pentru a prinde in cadru doua personaje care merg conversand. Filmul asta parca si-a propus sa nu iasa in evidenta prin nimic, asa-zisele poante ce-i dau aerul de comedie sunt expirate de ani buni si nominalizarea lui la Oscarul pentru cel mai bun film strain ma face sa cred ori ca a fost o concurenta tare slabuta ori ca americanii sunt fericiti sa fie dusi in zona atat de confortabila a umorului deja cunoscut si a cursului previzibil. Ori ca poate orice film care militeaza atat de fatis pentru toleranta (rasiala si sexuala) trebuie premiat din start, fara sa se tina cont de meritele artistice.  

Under sandet (2015) 

Un alt candidat al premiilor de anul asta a fost coproductia danezo-germana Under sandet, tradus inspirat in engleza printr-un joc de cuvinte, Land of Mine. Se stie ca spre sfarsitul razboiului, in disperare de cauza, nemtii ajunsesera sa inroleze in armata copii de 10-14 ani, sperand sa intoarca un rezultat ce se configura dezastruos pentru ei. Unii din acesti copii, deveniti prizonieri de razboi ai fortelor aliate, au fost folositi pentru dezgroparea minelor de pe plajele scandinave. Nu era doar o incalcare a Conventiei de la Geneva privind drepturile prizonierilor de razboi, dar si un act de cruzime fata de copiii ce nu-si doreau decat sa ajunga acasa dupa ce vazusera de la o varsta atat de frageda prea multa oroare. 
Sergentul Carl Rasmussen (Roland Møller), insarcinat cu paza unui grup de astfel de prizonieri, pare inflexibil in ura si resentimentele sale fata de germani. Chiar si dupa razboi, ei raman dusmanii si se pare ca nimic nu-l poate indupleca. Evident ca lucrurile incep treptat sa se schimbe. Cum spuneam si la filmul de mai sus, si aici cursul este previzibil. Insa este sustinut de o umanitate si de o ambiguitate a sentimentelor, de mici detalii care transforma drama interioara intr-o poezie a privirilor, cu putine cuvinte, pentru ca vorbaria si justificarile nu prea-si au rostul, cu mici gesturi simbolice, ce vorbesc despre greseli si modalitati de rascumparare a lor, despre slabiciuni si putere, despre nevoia de solidaritate si protectie, intr-un decor pus minunat in evidenta de imagine. 
Sunt filme care lucreaza cu 3-4 personaje si reusesc performanta de a nu-ti spune nimic despre ele sau, cum era cazul celui precedent, sa-ti ofere prea mult, prea explicit dintr-unul anume, eroul principal. Si mai sunt altele cum e cel de fata unde, desi sunt 11 copii ce ar fi putut fi tratati ca o masa, ajung sa fie bine individualizati si reusesti sa-i apreciezi sau sa ti se apropie prin capacitatea de a-si pastra optimismul in cele mai crunte conditii (fara hrana, trimisi la o moarte aproape sigura), de a visa si de a face planuri pentru mai tarziu, cand totul se va fi terminat: este Sebastian (Louis Hofmann), cel mai echilibrat si mai inteligent din grup, cu autoritate in fata celorlalti; apoi liderul de drept, cel mai mare in grad, impulsivul Helmut (Joel Basman), apoi optimistul Wilhelm (Leon Seidel) si nedespartitii frati gemeni Ernst si Werner (Oskar si Emil Belton, frati gemeni si in realitate), sensibili si pasionati de natura, atat de indragostiti de viata si de indivizibili incat sunt perceputi ca o singura entitate, dupa cum si ei insisi o fac. Nu stim nimic despre ce au fost sau au facut protagonistii inainte, in timpul razboiului, filmul nu incearca sa le forteze cu orice pret situarea intr-un background, si bine face, acorda spatiu momentului prezent, interactiunii a doua natiuni aflate pana de curand in conflict ce cauta modalitati de reconciliere. Fiecare are ceva de pierdut in acest conflict, sub fiecare portiune de nisip sta ascunsa o mina gata sa explodeze, asa cum se intampla si sub resemnarea sau raceala aparenta a unora dintre personaje. Mai mult decat tensiunea exterioara, cea izvorata din posibilitatea ca orice clipa de neatentie sa produca un "bum" ucigator, filmul are o intensitate si o tensiune interioara ce-i adauga valoare, emotie, isi apropie spectatorii.