Thursday, 25 May 2017

Skrik

Lisa Strømme - Fata cu fragi 


Am o nelamurire: cum se numeste tabloul lui Munch in limba romana? "Strigatul"? "Tipatul"? Cautarile pe net imi dau un numar relativ egal pentru cele doua variante.  Iar faptul ca poate voi avea la vara sansa sa vad varianta originala daca nu e plecata la plimbare, prin vreo expozitie, nu o sa-mi raspunda. Skrik ramane pana atunci, nearticulat, desi cuvantul are in limba noastra mai degraba rezonanta unui nume de animal de companie :).
Nu puteam sa ratez cartea asta, nu numai pentru ca-l are ca personaj pe unul dintre pictorii mei preferati, ci si pentru ca isi plaseaza actiunea in Åsgårdstrand, un sat de pescari din golful Oslo, un loc care pentru Norvegia inseamna cam ce insemna Auvers-sur-Oise pentru Franta, centru efervescent de creatie, locul unde in fiecare vara se aduna din capitala ce inca nu devenise Oslo lumea boema a sfarsitului de secol 19 pentru a-si regasi inspiratia.
Johanne, personajul-narator al romanului de fata, in ciuda conditiei sale modeste, este o mica vedeta locala. Copila culegatoare de fragi a fost deja imortalizata pe panza de unul dintre pictorii celebri ai Norvegiei, Heyerdahl, ce-si petrece si el vara la Åsgårdstrand. Nu il cunosteam, dar cum dau de o carte ce imbina fictiunea cu realitatea dau fuga sa vad despre ce e vorba. Si am gasit-o pe cea careia autoarea ii da nume infatisata asa :


Johanne are, la momentul cand o intalnim, aproape 17 ani si mama ei hotaraste ca ar fi cazul sa inceapa sa-si castige singura existenta, in ciuda fascinatiei pe care o manifesta pentru pictura si pentru un temporar chirias al unei case din zona, cel poreclit de localnici "Pacatosul", din cauza tablourilor sumbre a caror vedere se crede ca ar provoca nebunie, Edvard Munch. Si autoarea chiar marseaza din plin pe aceasta ipoteza, dupa cum se va vedea pe parcurs. Trimisa de mama in slujba unei familii instarite din capitala ce-si petrecea vara in apropiere, se imprieteneste cu fiica cea mica, Tullik. Intr-o epoca in care segregarea claselor sociale era bine inradacinata, prietenia celor doua fete de aceeasi varsta, unite si mai mult de personalitatea si pictura lui Munch, o prietenie bazata pe complicitatea cu care isi construiesc un spatiu al libertatii intr-o lume a constrangerilor, evolueaza in paralel cu aventura pe care Tullik o are cu pictorul. Noi o citim dintr-o perspectiva externa, a martorului-complice, Johanne, ce mai atenueaza putin din tonul dulceag-romantios pe care il capata cartea de pe la jumatate incolo, cu toate ca si ea isi traieste in paralel cu povestea de dragoste protagonista propria-i idila.
La inceput, volumul este ca o panza goala, il deschizi si pe el  incep sa-si faca loc culori, sa prinda atmosfera: rosu pasional, albastru, stacojiu, galben, rubiniu... Se contureaza lumini si umbre, ca si cum ar fi alcatuite de penelul unui pictor, se construieste din suprapuneri si amalgamuri ce ajung pana la urma sa formeze exact paleta strigatului mut lasat posteritatii de Munch. Insa e ca si cum cineva ar veni dupa aceea si ar spune ca parca-s prea sterse culorile "Strigatului", hai sa adaugam un pic de... roz melodramatic. Intentia si ideea de a inventa o poveste a unui tablou mi-au placut: de la titlurile capitolelor pana la motto-urile extrase din Teoria culorilor lui Goethe (chiar daca nu au relevanta pentru capitolele respective si au o perspectiva mai mult stiintifica, optica, decat artistica),  continuand cu munca de cercetare (detalii privind tehnica de pregatire a panzei in epoca, un pic de simbolism al culorilor), Lisa Strømme dovedeste pasiune si dedicatie pentru subiectul ales.
Admit, este un roman care poate trezi curiozitatea celor care nu cunosc opera lui Munch, pentru care Sirena sau Sarutul (intre noi fie vorba, prefer sarutul intunecat al lui Munch celui mult mai celebru si plin de floricele al lui Klimt) sunt complet straine. Si asta ma bucura. Inteleg si resorturile ce o imping pe autoare sa transforme iubirea in obsesie, insa nu inteleg de ce intreaga cartea devine o lamentatie continua si, de pe la jumatate, cam toate replicile lui Tullik suna ca incantatia unei adolescente ce smulge petale de margarete: "Ma iubeste? Nu ma iubeste! Ba ma iubeste! Ba nu, o iubeste pe sor'mea..." Care sora se contureaza mai interesanta, mai nuantata, desi este foarte putin prezenta. De altfel, scriitoarea marturiseste la sfarsitul cartii ca unul dintre punctele principale de interes in munca sa de documentare a reprezentat-o descoperirea ca Munch a fost implicat in relatii sentimentale cu doua surori. Asa ca motivatiile transforma romanul nu in ceea ce mi-ar fi placut sa citesc, o carte dedicata unui pictor, unei epoci, unei atmosfere, ci intr-un siropel romantios. Poate ca, dupa cum s-a intamplat si in cazul familiei Fitzgerald, sunt prea into him si consider ca modul in care il infatiseaza autoarea ii face o nedreptate: pictorul din carte este un egoist ce-si vede iubita (ma rog, asa se considera ea cu mintea de pustoaica exaltata asaltata de hormoni) ca pe o muza, nu ca pe o posibila partenera de viata. O foloseste pentru a-si gasi inspiratia, dar si ei ce-i mai place sa fie folosita si cum mai fuge pe capul lui, are sau nu omul chef, ori de cate ori are ocazia! Imaginea lui Munch se construieste din perspectiva unei minti dezechilibrate, lipsita de subtilitate, macinata de o pasiune-obsesie, si oricat ar incerca s-o contrabalanseze personajul-martor, Johanne, tot mi s-a parut ca sufera de exces si n-am putut sa o diger prea bine.
Da, este o carte pe care am citit-o repede si usor, m-am bucurat de o anumita atmosfera, aceea a unei tari in care vanturile reci ale iernii se scurg catre cele cateva saptamani de vara pentru a face loc repede ploilor parca nesfarsite, cu natura ei si cu scenele de viata de zi cu zi a locuitorilor epocii. Dar nu nu mi-au placut personajele, nici dialogurile, nici faptul ca devine repetitiva, obsedanta, reluand iar si iar detaliile unei nebunii previzibile din primele momente ale aparitiei lui Tullik. Cred ca este genul de carte care, atunci cand o termin, imi provoaca un strigat de frustrare. Si nu e deloc o manifestare a influentei malefice a tabloului, ci doar intuitia ca, avand in vedere materialul de pornire, putea sa iasa mult mai bine.

Friday, 19 May 2017

Poezia intra in vis...


Roberto Bolaño- Cainii romantici

Mi-am promis ca nu voi scrie niciodata despre un volum de poezie. Mi se pare ceva prea personal, prea intim, prea greu de transpus intr-un fel care sa-i implice si pe ceilalti, pe cei straini de trairea interioara a celui care o scrie. Poezia nu este interpretare, ci simtire. Daca ar fi dupa mine, probabil ca poezia nici nu ar trebui sa existe pe hartie, doar sa fie gandita de poet si traita ca o senzatie interiorizata. Dar e bine ca exista poeti, e bine ca-i putem citi, e rau insa ca din timpul scolii ni se inoculeaza oarecum o aversiune fata de ea, prin disecarea rece si lucida cu un bisturiu al carui varf este construit din obsedanta intrebare "ce a vrut sa spuna poetul?", scotocind dupa figuri de stil, idei si procedee intr-un trup indecent dezgolit din care sufletul, poezia in sine, a plecat demult. 
Nu voi scrie despe poezie si nu simt ca-mi incalc acum acest principiu. Nu cu Bolaño, a carui opera este o permanenta curgere a poeziei in proza si a prozei in poezie. Nu am perceput cartea de fata, minunat tradusa de Marin Malaicu-Hondrari, ca pe un volum de versuri, ci ca pe o continuare fireasca a tuturor cartilor autorului chilian pe care le-am citit, ca o prelungire a visului fara iluzii in care isi poarta de fiecare data cititorii, o alta forma de expunere a unei biografii ce incepe cu: 
"Pe atunci aveam douazeci de ani 
si eram nebun. 
Pierdusem o tara 
dar castigasem un vis." 
Este acea biografie in care golul din suflet se populeaza cu excese, cu vise, cu iubiri, cu compasiune, cu disperare, cu tineri ce "si-au lipit obrazul de cel al mortii", cu cei parasiti si damnati, al caror strigat il transpune atat de pregnant in fiecare volum, cu cei saraci, vagabonzi, poeti, detectivi salbatici si caini romantici, prostituate, muze, pictori, adolescenti idealisti carora aspiratiile le sunt curmate brusc. Poezia este curaj, solidaritate, dar si disperare, este modul prin care Bolaño intelege sa le aduca tuturor acestora un omagiu, sa-i faca sa mai traiasca putin, macar atata timp cat privirea fugara a cititorului va zabovi asupra randurilor, sa-i pastreze in sufletul lui mare, intr-o inima "distrusa, dar vie, murdara, prost imbracata si plina de iubire". 
Personajele din proza isi continua traiectoria afectiva pe care le-o impune imaginatia scriitorului, migreaza in poezie. Sau poate a fost invers, la inceput a fost doar un vers si apoi s-a transformat in roman. Cronologia nu e atat de importanta cand totul e o curgere continua ce m-a absorbit fara rezerve. Mi-au scapat unele din referintele culturale expuse, nu m-am oprit sa le verific, nu am vrut sa ies din vis, am preferat sa privesc personaje pe care nu le stiam, reale sau imaginare, prin filtrul sensibilitatii poetului, sa ramana definite numai de acele cuvinte prin care le evoca. Am intrezarit secvente familiare, din alte vise, imaginea lui Mario Santiago / Ulises Lima, alaturi de care a urmarit "un vis imposibil de numit, / Inclasificabil, visul tineretii noastre,  tinuturile prin care am calatorit alaturi de Bolaño in 2666, "pe pamanturile de la granita imbibate de sange si de cuvinte mincinoase" din "Mexicul singuratatilor si-al amintirilor".
Bolaño nu scrie poezii, ci traseaza parcursul unei initieri pline de simboluri in biografia personala, traita cu intensitatea afectiva izvorata din sensibilitatea poetica, al unui ritual ce are in el ceva dureros si magic in acelasi timp, conducandu-ne in mijlocul noptii omenirii, pas cu pas. Recreeaza istoria deplangandu-i vestigiile, materiale sau umane, "Inaintand lent prin vis, in timp ce nava/ Lasa dare de foc in ignoranta fratilor mei/ Si in inocenta lor.", constient ca memoria si iubirea sunt  forme de salvare sau, cand nu este loc pentru ea, cel putin de atenuare a cosmarului. 

Tuesday, 16 May 2017

Leul ratacit

Lion (2016)

Am cam ocolit filmul asta la aparitie, ceva nu ma convingea la el. Cred ca mi-era teama sa nu fie prea dulceag, prea fatis cautator de compasiunea privitorului. In plus, nu am mare incredere in eranizarile "povestilor adevarate de viata", multe s-au dovedit mediocre. Inspirat din biografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, relateaza viata unui indian separat de familie in copilarie, familie pe care avea sa o regaseasca, cu ajutorul atotputernicului Google Earth, peste 25 de ani. Subiectul in sine poate sa stoarca cateva lacrimi celor mai slab de ingeri cu inclinatii melodramatice, dar punerea lui in scena a trecut razant pe langa mine: cat sa ma tina sa-l vad pana la final, regretand in acelasi timp ca am facut-o. Pentru ca prima parte, cam o jumatate de ora - o ora este incomparabil mai buna decat a doua. India in care traieste familia lui Saroo nu este cea poleita in culorile stralucitoare ale divertismentului de tip Slumdog Millionaire, ci una mai reala, mai autentica, a copiilor nascuti in medii fara prea multe perspective, invatati de mici cu munca grea, dar si cu furtul si cersitul. Este India categoriilor sociale defavorizate in care milioane de oameni traiesc la limita saraciei si dincolo de ea, descurcandu-se cum pot de la o zi la alta, in care un copil priveste cu jind la tigaile sfaraind ale vanzatorilor de strada dar nu isi poate permite o bucatica la care viseaza tot timpul, ce se va dovedi mai tarziu madlena declansatoare a amintirilor, a cautarii originilor.
Saroo este lasat sa doarma de fratele sau plecat la lucru, intr-o gara, pe o banca. Cand se trezeste, isi cauta un loc mai bun si, adormind din nou, se va trezi departe de casa, la Calcutta, un loc a carui limba nu o vorbeste. Dupa multe intamplari si intalniri mai mult sau mai putin fericite in marele oras, unele cu tenta dickensiana, va primi sansa la o noua viata si va profita de ea din plin. 
Modul in care regizorul australian Garth Davis intelege sa aduca in fata publicului larg aceasta poveste de viata m-a facut sa privesc filmul fara pic de empatie, in ciuda intentiei nobile de a atrage atentia asupra numarului mare de copii pierduti anual in India. Si asta de la primele cadre care, in ciuda eforturilor de a impresiona vizual, inunda ecranul cu un filtru galben-uriniu ce se va pastra de-a lungul intregii odisei indiene a lui Saroo. Incerc sa il ignor si pentru o vreme ochiul si mintea se lasa seduse de micutul Sunny Pawar care ma convinge ca el, si nu corespondentul adult, Dev Patel, ar fi meritat o mica nominalizare la Oscar. 
Una dintre problemele principale ale filmului este lipsa de echilibru. Ne sunt aduse la inceput in fata toate scenele acelea de captatio benevolentiae, "vai, saracutul, prin cate mai trece" si apoi, odata infiat micul Saroo de familia australiana, se transforma intr-un adult anost, inconjurat de prezente sterse. Nicole Kidman este nememorabila in rolul mamei adoptive, prin absenta de nuante si o motivatie a personajului ce pretinde ca alegerea scopului sau in viata  s-ar fi facut intr-o revelatie a vocatiei materne la 12 (!!) ani. Rooney Mara este stearsa, nepusa deloc in valoare. Mantosh, fratele vitreg al lui Saroo, insuficient dezvoltat, desi ar fi putut fi interesant daca nu ar fi fost adus in cadru doar ca un contrapunct extrem de transant si neveridic al personajului principal. Pentru ca filmul se incheie cu o scena ce prezinta adevarata reuniune de familie din 2013, nu am putut sa nu ma intreb de ce simt nevoia oamenii, in filmele inspirate de cazuri adevarate, sa cosmetizeze totul, sa pluseze, incepand de la aspectul fizic pana la modul de transpunere al experientei. Aceasta ingrosare limitativa a personajelor face mult rau filmelor, obturandu-le mesajul cu o poleiala comerciala care ma distanteaza. 
Scenariul nu stiu in ce masura respecta adevarul cartii, insa o mare gafa nu poate trece neobservata. Sa admitem ca, atunci cand baiatul (care pare de vreo 7-8 ani, cartea zice ca ar fi avut 5) este dus de un binevoitor la politie, nu-si cunoste numele de familie, nu stie nici prenumele mamei sau unde locuieste, lucruri pe care copiii le invata destul de timpuriu. As putea sa cred ca este posibil in mediul sau de provenienta. Insa cum se face ca, 25 de ani mai tarziu, cand se intoarce in satul natal, pronunta raspicat numele mamei, al fratelui (de care la ancheta nici nu a amintit) si al surorii sale? Asta nu prea am mai inteles, asa cum nu am inteles de ce intr-un tren exista incarcatoare pentru telefoane mobile pe vremea cand nici nu se auzise de ele... Am crezut ca mi s-a parut sau or fi alt soi de prize, m-am dus repede la IMDb sa-mi spuna si mi-a confirmat gafa, ce apare notata alaturi de multe alte anacronisme. 
Pana la urma, filmul nu a pornit transant in directia siropoasa, camera incearca sa pastreze o detasare de erou, sa-l urmareasca obiectiv, desi pe alocuri intinde cam mult coarda in mecanismele de declansare a actiunilor lui Saroo, si facand asta il duce in partea cealalta, acel "de ce ar trebui sa-mi pese?". Da, din aceleasi motive pentru care viata e nedreapta, oriunde in lume, pentru care se topesc banchizele si pentru care as dori sa salvez pinguinii si rinocerii. Insa esueaza in a gasi un particular al situatiei care sa transforme filmul intr-unul memorabil. O alta nominalizare in care motivatiile sociale cred ca au avut intaietate in fata celor artistice....

Friday, 12 May 2017

Cuvantatori si necuvantatoare


Gerald Durrell - Familia mea si alte animale

Cu riscul ca modul in care imi selectez cartile sa vi se para extrem de superficial, o spun: am cumparat cartea dintr-un impuls, fara sa stiu nimic despre ea sau despre autor. Pentru ca pur si simplu nu pot sa rezist in fata unei bufnite, una din creaturile mele preferate (sa va spun ca iubesc si rozatoarele, de orice fel, inclusiv sobolanii :)?)! Si coperta este doar inceputul perindarii unui lung sir de fiinte, care mai de care mai interesante. Never judge a book by its cover, zice o vorba de a carei intelepciune incep sa ma indoiesc acum, dupa ce am terminat-o, dimpotriva: Always judge a book by its cover! Mi-a placut bufnita, mi-a placut si cartea.
Cuvantul "in aparare" (de ce o fi atat de defensiv autorul?) ce prefateaza volumul incepe asa:
"Aceasta este povestea celor cinci ani pe care eu si familia mea i-am petrecut pe insula greceasca Corfu. Am intentionat la inceput sa fac o relatare usor nostalgica a istoriei naturale de pe aceasta insula, dar am comis greseala grava sa-mi introduc familia in primele pagini ale cartii. De-ndata ce s-a vazut pe hartie, s-a apucat sa se instaleze si sa invite musafiri cu care sa imparta capitolele. Numai cu mare greutate si cu nenumarate siretlicuri am reusit sa retin cateva pagini ici si colo pe care sa le dedic exclusiv animalelor."
Am cumparat-o fara prea multe iluzii, crezand ca este o carte cute. Am gasit insa in ea mult mai mult, o carte si nostima, si vesela, si plina de delicatete fata de lumea necuvantatoare, si amuzanta, si nostalgica, si informativa, biografic si zoologic vorbind. In ciuda celor spuse la inceput, autorul, naturalist de formatie, nu pierde nici un prilej de a-si include obiectul pasiunii in peripetiile familiei formate dintr-o mama cu patru copii, trei baieti, o fata si un caine (da, stiu, noi, cainofilii, ne includem intotdeauna prietenul ca membru cu drepturi depline al familiei!). O familie engleza ce constata intr-o buna zi ca vremea mohorata nu-i mai prieste si ar fi cazul sa se mute in insorita Grecie.
In realitate, lucrurile s-au petrecut putin altfel: fratele mai mare si mai cunoscut iubitorilor de literatura al lui Gerald, Lawrence, traia deja acolo cu sotia lui (care nu apare in peisaj) atunci cand restul familiei s-a mutat in Corfu. Dar autorul a preferat probabil sa pastreze familia unita in volum. Pe langa fratele cel mare deja mentionat, preocupat tot timpul de scris, ii mai include pe mama, o persoana toleranta cu pasiunile copiilor, pe fratele Leslie, pasionat de armele cu care exerseaza, spre disperarea celorlalti, tirul in cutii de metal si uneori si in pasari (asta nu mi-a placut deloc) si pe sora Margo cea cocheta. Gerry este mezinul, care observa cu privirea atenta a omului de stiinta ce avea sa devina, dar si cu cea fascinata de copil iubitor de animale, lumea marunta din jur, cu ritualurile si obiceiurile ei. Si mai este cainele Roger, partener fidel in incursiunile in cautarea de noi exemplare si specii pe insula. Date fiind conditiile, in ciuda micilor conflicte, armonia e demna de apreciat si intelegerea pentru manifestarile mezinului de invidiat avand in vedere personalitatile si interesele atat de diferite. 
Gerry este fascinat de lumea marunta ce misuna printre frunze si firele de iarba, o lume pe care o descrie cu imaginatie, pasiune si sensibilitate: 
"Ceea ce mi-a spus despre paianjenul cu trapa ma obseda: fiinta ghemuita in tunelul matasos, tinand usa inchisa cu ghearele incarligate, ascultand miscarea insectelor defiland pe muschiul de deasupra. Ma intrebam ce rasunet aveau lucrurile pentru acest paianjen. Imi puteam lesne inchipui ca un melc se tara pe deasupra trapei cu un zgomot ca atunci cand dezlipesti incet un plasture. Un miriapod ar rasuna ca un detasament de cavalerie, o musca ar tropai cu pasi vioi, facand pauze ca sa-si spele labutele, sunet inabusit, asemenea unui raspel in actiune. Gandacii mai mari, am hotarat eu, ar rasuna ca un tavalug, pe cata vreme cei mici, buburuza si altele, vor trece pe deasupra muschiului ca o masinuta cu motor."
Sa nu va imaginati o carte contemplativa, alcatuita doar din descrieri ale faunei, desi mie mi-ar fi fost suficient si atat pentru a o indragi. Nu de putine ori, obiceiurile viitorului om de stiinta genereaza panica in mijlocul familiei, creand o intreaga harababura, ca de exemplu atunci cand aduce in casa un scorpion cu tot cu pui ce nu intarzie sa se raspandeasca pe masa ori doua cotofene extrem de curioase, generand situatii hazlii pe care autorul le reda cu umor si cu o tandrete ce-l face sa personifice (aici mi s-a parut un mic exces) totul, de la animale la vegetatie, de la mobilier la fenomene meteorologice. 
Daca nevoia de a studia mai de aproape ce l-a impins pe micul naturalist sa aduca in casa prieteni cu o soarta mai fericita sau mai putin fericita (printre care testoasa Ahile cea iubitoare de fragi, porumbelul Qualsimodo, testoasa cu un singur ochi, doamna Ciclop, bufnita Ulise, soparla gecko Geronimo) este de inteles, nu am inteles, in schimb, modul in care au putut convietui in aceeasi casa un iubitor de animale si fratele sau vanator, pentru care uciderea lor e prilej de amuzament... poate la 10 ani lucrurile sunt altfel percepute. Si mai este un amestec ciudat de  curiozitate a biologului, de observatie detaliata a vietii din jur pe care o relateaza ca intr-un documentar Animal Planet si cruzime infantila a unui copil ce nu ezita sa ia pui din cuib sau testoase din mediul lor natural si sa le aduca in casa.
Insa mi-a placut mult pasiunea contagioasa cu care Gerald, intorcandu-se in copilarie si redevenind Gerry, ne vorbeste despre lumea aceea minuscula pe care in general o ignoram, atunci cand nu o detestam, cea alcatuita din insecte, melci, reptile. Fiind prima parte a trilogiei dedicate perioadei petrecute in Corfu, astept cu interes continuarea. Mai vreau si alte animale!

Wednesday, 10 May 2017

Femeia-flapper


Therese Anne Fowler - Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald 

Am citit Blandetea noptii (cred ca am si scris despre ea pe aici), cartea in care Scott Fitzgerald transpune, mai mult decat oriunde, imaginea zbuciumatei sale casnicii cu Zelda. Nu si Acorda-mi acest vals, raspunsul ei literar. Poate pentru ca nu am vrut sa-mi intineze imaginea idolului. Pentru ca, asa cum remarca si autoarea acestei carti, sotii Fitzgerald au starnit de-a lungul timpului, in viata si dupa, pasiuni si dispute la fel de furtunoase ca si acelea dintre ei, divizandu-si admiratorii in echipa Scott si echipa Zelda. Iar eu, recunosc, cam fac parte din echipa Scott, desi am dubii, imi dau seama ca niciodata nu vom sti adevarul, cine pe cine a macinat, cine l-a impins pe celalalt spre exces si autodistrugere.
Imaginea mea despre Zelda, deformata de trecerea timpului, de necunoasterea directa si de subiectivism, de preferinta pentru Scott, era aceea a unei femei capricioase, din care Daisy Buchanan a preluat destul de mult. Dar si a unei femei strivite de celebritatea barbatului de langa ea cu care incearca permanent sa intre in competitie, de schimbarile lui de dispozitie si cuvintele grele spuse dupa multe pahare de alcool. Iar cartea imi confirma destul de bine aceasta imagine. Ce-si dorea de la viata tanara adolescenta rebela din Alabama inceputului de secol XX? "Bucurie si drama, pasiune si vraja", spune autoarea, in aceasta fictiune scrisa la persoana I in care i se substituie protagonistei intr-o incercare literara de-a o apropia de cititori, cu un titlu mult prea explicit pentru aplecarea mea spre subtilitate.
Zelda este creata aici prin prisma constrangerilor sociale ce incorseteaza sotia unei celebritati a epocii, de la care se asteapta o anumita atitudine prin care sa-si puna in valoare mai celebrul sot. De altfel, este o atitudine in perfecta concordanta cu spiritul unei epoci conservatoare si rigide ce plaseaza femeia in centrul caminului dar oarecum in afara preocuparilor spirituale.
Pana la un punct, rolul i se potriveste perfect, fiind genul de femeie pentru care un mantou de blana sau o rochie noua alcatuiesc fericirea de moment. Insa nevoia de a fi in centrul atentiei ajunge sa transforme aceasta mondena superficiala, femeia-obiect, accesoriu al sotului, intr-o ambitioasa ce-si imagineaza ca-si poate gasi locul pe scena cinematografica sau literara, ca poate deveni o pictorita sau o dansatoare de succes. In lipsa unei preocupari constante si a unei pasiuni sau dedicari totale unui domeniu, doamna Fitzgerald se simte neglijata, prinsa la mijloc intre feminismul militant si libertinajul unora dintre prietenele sale pe de o parte si conservatorismul insuflat in familie, tradus in ideea de a fi dedicata sotului si a nu-i contesta deciziile. Isi manifesta nevoia de independenta si afectiune prin momente de rabufnire furtunoasa. Si asa, menajul celor doi devine, dupa ce primii fiori ai indragostirii trec, pasiunea a doi oameni egoisti, fiecare stabilindu-si propriile prioritati, o casnicie furtunoasa, uzata de petreceri si betii, intre New York, Paris, Coasta de Azur, California, macinata de influenta nefasta a lui Hemingway, cel fata de care Scott a nutrit tot timpul un amestec de prietenie si rivalitate.
Cartea imi confirma in mare masura perceptia despre faimosul cuplu si incearca cumva - surprinzator pentru punctul de vedere adoptat - sa ofere o imagine completa a sa, fara sa evite derapajele sentimentale si psihice ale Zeldei. Insa pe alocuri autoarea iese din personaj, imi da senzatia ca face anticipari si plasari in epoca pe care cineva din interior nu le-ar putea percepe ca atare. Dovedeste o buna cunoastere a scenei literare interbelice, in special americana, dar nu are acele "carlige" cu care m-ar fi putut agata. Mi-as fi dorit sa patrunda mai adanc in viata interioara a scriitorului, sa ne faca martori (din perspectiva Zeldei) ai procesului alcatuirii cartilor, al inmuguririi ideii pentru viitorul roman, dar ele doar apar, se publica, aduc bani, mai nimic despre literatura. Toata aceasta goana dupa bani devine de la un punct repetitiva si m-a dezamagit faptul ca singurul lucru pe care-l aflam despre cartile lui Scott se masoara in cifre, in numarul dolarilor incasati. Nici dialogurile, modul de a interactiona al protagonistilor nu m-au convins si nu pot sa nu am in minte cartile lui Scott in care Zelda este transpusa intr-un personaj ce capata mult mai mult mister si ambivalenta decat cel lipsit de adancime prezentat de Fowler, care probabil considera ca-i face o favoare, ca-i restabileste un capital de simpatie in ochii cititorilor. Intentiile au fost bune si dovedesc o documentare solida, insa rezultatul literar este unul mediocru, o distractie de moment pe care o poti uita dupa ce ai inchis cartea.

Monday, 8 May 2017

Doua scandinave

Filme, ce altceva?!
Ce au ele in comun? Cate un personaj principal pe care experientele de viata il transforma. Doi barbati diferiti, unul suedez, celalalt danez, plasati in perioade istorice diferite, unul in zilele noastre, celalalt in lunile imediat urmatoare sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si va spun de la inceput, unul din filme mi-a placut, celalalt nu. Incep cu "nu", sa las nota pozitiva pentru final, ca asa imi place sa fac atunci cand am de dat o veste buna si una rea, incep cu aia rea, sa mai atenuez dupa aceea impactul :P.


En man som heter Ove (2015) 

Titlul nu lasa loc de echivoc, este vorba despre un barbat pe nume Ove, si anume cel de pe afis, care mie imi este familiar din foarte simpaticul serial de comedie norvegian Dag (daca aveti ocazia sa-l vedeti, merita, chiar si pentru simplul fapt ca personajul principal este un psihoterapeut de cuplu care nu are deloc incredere in institutia casniciei). Rolf Lassgard il interpreteaza aici pe Ove, un barbat ramas recent vaduv, care se vede si concediat de la locul de munca, unde si-a petrecut peste 40 de ani. Este acel moment critic care poate face pe oricine sa se prabuseasca psihic, ceea ce se si intampla, omul cautand diverse metode de a se sinucide. Printre ele, ii cunoastem viata, vedem cum incet-incet vecinii proaspat mutati incep sa se insinueze in existenta lui monotona, a carei singura bucurie pare sa fi ramas rondul facut in fiecare zi pe proprietatea comuna pentru a sanctiona locatarii care nu respecta regulile de convietuire stabilite tot de el. 
Dar totul se construieste extrem de cliseistic, exact ca in filmele americane cu batrani morocanosi pe care prezenta inocenta a copiilor ajunge sa-i imblanzeasca, sa-i ajute sa se impace cu sinele. Parca il vedeam pe Clint Eastwood in Gran Torino sau, si mai aproape, pe Bill Murray in St. Vincent. In plus, cadrele sunt extrem de conventionale, la un moment dat ajungi sa vezi parca echipa de filmare ruland cu spatele pentru a prinde in cadru doua personaje care merg conversand. Filmul asta parca si-a propus sa nu iasa in evidenta prin nimic, asa-zisele poante ce-i dau aerul de comedie sunt expirate de ani buni si nominalizarea lui la Oscarul pentru cel mai bun film strain ma face sa cred ori ca a fost o concurenta tare slabuta ori ca americanii sunt fericiti sa fie dusi in zona atat de confortabila a umorului deja cunoscut si a cursului previzibil. Ori ca poate orice film care militeaza atat de fatis pentru toleranta (rasiala si sexuala) trebuie premiat din start, fara sa se tina cont de meritele artistice.  

Under sandet (2015) 

Un alt candidat al premiilor de anul asta a fost coproductia danezo-germana Under sandet, tradus inspirat in engleza printr-un joc de cuvinte, Land of Mine. Se stie ca spre sfarsitul razboiului, in disperare de cauza, nemtii ajunsesera sa inroleze in armata copii de 10-14 ani, sperand sa intoarca un rezultat ce se configura dezastruos pentru ei. Unii din acesti copii, deveniti prizonieri de razboi ai fortelor aliate, au fost folositi pentru dezgroparea minelor de pe plajele scandinave. Nu era doar o incalcare a Conventiei de la Geneva privind drepturile prizonierilor de razboi, dar si un act de cruzime fata de copiii ce nu-si doreau decat sa ajunga acasa dupa ce vazusera de la o varsta atat de frageda prea multa oroare. 
Sergentul Carl Rasmussen (Roland Møller), insarcinat cu paza unui grup de astfel de prizonieri, pare inflexibil in ura si resentimentele sale fata de germani. Chiar si dupa razboi, ei raman dusmanii si se pare ca nimic nu-l poate indupleca. Evident ca lucrurile incep treptat sa se schimbe. Cum spuneam si la filmul de mai sus, si aici cursul este previzibil. Insa este sustinut de o umanitate si de o ambiguitate a sentimentelor, de mici detalii care transforma drama interioara intr-o poezie a privirilor, cu putine cuvinte, pentru ca vorbaria si justificarile nu prea-si au rostul, cu mici gesturi simbolice, ce vorbesc despre greseli si modalitati de rascumparare a lor, despre slabiciuni si putere, despre nevoia de solidaritate si protectie, intr-un decor pus minunat in evidenta de imagine. 
Sunt filme care lucreaza cu 3-4 personaje si reusesc performanta de a nu-ti spune nimic despre ele sau, cum era cazul celui precedent, sa-ti ofere prea mult, prea explicit dintr-unul anume, eroul principal. Si mai sunt altele cum e cel de fata unde, desi sunt 11 copii ce ar fi putut fi tratati ca o masa, ajung sa fie bine individualizati si reusesti sa-i apreciezi sau sa ti se apropie prin capacitatea de a-si pastra optimismul in cele mai crunte conditii (fara hrana, trimisi la o moarte aproape sigura), de a visa si de a face planuri pentru mai tarziu, cand totul se va fi terminat: este Sebastian (Louis Hofmann), cel mai echilibrat si mai inteligent din grup, cu autoritate in fata celorlalti; apoi liderul de drept, cel mai mare in grad, impulsivul Helmut (Joel Basman), apoi optimistul Wilhelm (Leon Seidel) si nedespartitii frati gemeni Ernst si Werner (Oskar si Emil Belton, frati gemeni si in realitate), sensibili si pasionati de natura, atat de indragostiti de viata si de indivizibili incat sunt perceputi ca o singura entitate, dupa cum si ei insisi o fac. Nu stim nimic despre ce au fost sau au facut protagonistii inainte, in timpul razboiului, filmul nu incearca sa le forteze cu orice pret situarea intr-un background, si bine face, acorda spatiu momentului prezent, interactiunii a doua natiuni aflate pana de curand in conflict ce cauta modalitati de reconciliere. Fiecare are ceva de pierdut in acest conflict, sub fiecare portiune de nisip sta ascunsa o mina gata sa explodeze, asa cum se intampla si sub resemnarea sau raceala aparenta a unora dintre personaje. Mai mult decat tensiunea exterioara, cea izvorata din posibilitatea ca orice clipa de neatentie sa produca un "bum" ucigator, filmul are o intensitate si o tensiune interioara ce-i adauga valoare, emotie, isi apropie spectatorii.

Saturday, 29 April 2017

Al nimanui



Jáchym Topol - Gargara cu gudron 

Sunt unele carti care tasnesc de nicaieri si ma ating intr-un punct sensibil pe care nu l-as putea defini prea bine, acela aflat la confluenta dintre o scriitura cu impact puternic si o poveste sensibila si violenta, tandra si dureroasa, naiva si plina de sens. Asa s-a intamplat cu romanul acestui scriitor ceh pe care nu-l cunosteam, plasat in perioada de dinaintea si din timpul invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Pactului de la Varsovia, adica in 1968. 
Insa invazia va veni mai tarziu. Povestea incepe intr-un fost conac din Boemia, transformat mai intai intr-un orfelinat pentru copii de toate natiile, apoi in baza militara unde aceiasi copii vor fi pregatiti sa infrunte trupele dusmane, inca nevazute si neauzite. Rigorilor si disciplinei impuse de calugarite le urmeaza cele militare. Cartea catolica a cunoasterii va fi inlocuita, in formarea rezidentilor caminului, de Regulile de baza ale luptei de aproape. Ilja, din perspectiva caruia se desfasoara totul, este nevoit alaturi de colegii lui, mai mici si mai mari, impartiti in "camasari" si "budigai", sa supravietuiasca, sa inlocuiasca ritualurile impuse de maici cu cele aduse de noul comandant, sa asculte in locul povestilor de seara istoria soldatului erou Fedotkin, al carui portret a inlocuit icoanele, si a insotitorului sau, un baiat orfan ca si ei. Gargara cu apa cu gudron ce le ardea gatul ca pedeapsa folosita de maici cand spuneau vreo minciuna ramane curand in urma, ca unul din cele mai mici rele ce li se pot intampla unor copii, de indata ce incep lungile zile de instructie si munca, cu pietre carate din rau pentru a construi ziduri de aparare, cu explorari si cartografieri ale zonei, cu pas de mars si mers taras prin noroaie intr-o primavara ce intarzie sa se arate. 
Intr-un fel, cartea lui Topol urmeaza reteta unui bildungsroman: personajul-copil intra treptat in contact cu altele, trece printr-un sir de experiente care il maturizeaza si ii ofera o intelegere mai ampla a lumii. Dar modul in care se construieste din intalnirile si ciocnirile celor aflati in conflict este unul nou, exprimat original. Are si naivitatea copilului care ajunge sa integreze in existenta sa violenta si ororile razboiului ca pe ceva natural, si cruzimea celui ce nu a cunoscut vreodata iubirea, si nevoia de atasament ce-l va impinge dintr-o parte in alta a frontului ca o frunza batuta de vant, si mai are ceva in plus, o inocenta ce transmite scenele al caror protagonist devine intr-un mod singular, distorsionat. O fata prinsa si violata de soldati devine in mintea lui o sirena, stapanii ursului de la un circ se transforma in canibali atunci cand ii aude discutand in timp ce-l mananca pe "unchiul Misa". Sunt multe episoade de acest gen, asa cum intreaga carte impleteste realitatea cea mai cruda cu legende cu varcolaci si oua de balaur. Fantasticul se revarsa in viata reala, se transpune in ea, intr-un alt context. 
In cautarea unui refugiu, a unui tel sau poate doar a unui tata adoptiv ("Mereu am pierdut pe cate cineva. Nu dupa un colt de coridor sau dupa un copac. Oamenii dispareau dintr-odata pe vecie."), Ilja are parte de intalniri exotice cu reprezentanti ai mai tuturor natiilor est-europene cutreierand debusolati prin padurile cehe, fugind de razboi si devastare ori mergand sa-l intampine, si toata aceasta lume este reflectata intr-o oglinda diforma a patriotismului si eroismului capatand manifestari grotesti, prin care se perinda secvente cu tenta absurda. 
Este o carte indrazneata ce ne pune in fata o lume intunecata, unde  copiii orfani sunt transformati in soldati si folositi ca masa de manevra. Lasa in urma un gust amar si dureros al istoriei, precum acela al gargarei cu gudron, dar este in acelasi timp si o carte frumoasa, cu imagini ireale, precum calaretele in costume ciudate ce strabat campul de lupta, cautari ale unor personaje fantomatice, cum ar fi Micul Sef, monstri ce apar in fata tancurilor. Totul are un sens ce i se desluseste cititorului pe parcurs si ramificatii de poveste in aceasta Cehie a carei imagine concreta, o femeie goala, aprinde imaginatia si starneste valuri de patriotism. 
Dincolo de fundalul istoriei, prin huruitul senilelor tancurilor si al motoarelor avioanelor, apare imaginea candida a lui Ilja, cel care-si rezuma la un moment dat cautarile si peregrinarile intr-un mod deconcertant: 
"M-am gandit indelung la baietii din caminul Camin, apoi mi-am dat seama ca stateam jos si plangeam pe o sosea de razboi, pe care nu trecea nimic, ca-n jurul meu era Padurea Negustorului si ca aveam sa devin un bandit singuratic pe un taram al mortii. Moartea, pe care am facut tot posibilul s-o hranesc cu oameni."
ă
ă
cu gudron 
O carte tulburatoare, ale carei imagini puternice inca imi staruie in minte.

Tuesday, 25 April 2017

Rezistenta la cultura


Liviu Malița - Literatura eretica. Texte cenzurate politic intre 1949 si 1977

S-a discutat mult dupa 1989 despre cenzura tuturor formelor de exprimare din perioada anterioara, in termeni mai precisi sau mai vagi. Studiul de fata, insa, vine cu o abordare punctuala a institutiei cenzurii, reprezentata de Directia Generala pentru Presa si Tiparituri, fata in fata cu textul literar. Avand acces la arhivele in care sunt pastrate referatele cenzorilor, cu expunerea motivelor pentru care o lucrare putea fi integral respinsa ori trunchiata, autorul desfasoara nu doar o munca de cercetare, ci si una pe care m-as hazarda sa o numesc detectivistica, tinand cont ca este alcatuita din investigarea motivelor pentru care criminalul, cenzorul care omoara textul, decide sa intreprinda acest act. Uneori, ele sunt transparente si tin de inadecvarea operei la linia generala a partidului unic. Alteori,  urmeaza cai alambicate ce au de-a face cu subiectivitatea unui cenzor prea zelos. Cand filtrul strict al cenzurii lasa sa-i mai scape cate un titlu indezirabil ori prea bine receptat, institutia devine si mai vigilenta, conditiile de publicare si mai stricte, creand un adevarat aparat represiv in care cenzorul, supus greselii umane, risca sa fie sufocat de cerintele ierarhice ori ale potentatilor vremii. Pe scurt, definitia literaturii "eretice" este una extrem de subiectiva, reprezentand tot ceea ce cenzorul consiedera ca atare in referatul sau, validat de superiori. 
Investigand doctrina DGPT, autorul detecteaza trei principii, trei "masti" in spatele carora un text trebuie sa se ascunda pentru a vedea lumina tiparului: 1. cea asa-zis democrata, culmea, una total nedemocrata pentru creator, pentru ca se rezuma la arta pusa "in slujba poporului", a aspiratiilor comuniste; 2. cea populista, care incearca sa contracareze opinia, corecta de altfel, a marginalizarii si excluderii intelectualilor, transferand autorilor "vina" de a nu fi accesibili maselor; 3. cea educativa, de asemenea conforma cu spiritul moral promovat de profilul omului comunist. Si de aici fiecare cenzor ajunge sa-si creeze un set propriu de criterii, in care ideologia oficiala si aspectul politic primeaza asupra esteticului.
Sunt respinse manifestarile artistice prea transparente, ce fac aluzii vizibile la sistemul social, dar si cele ermetice, considerate sterile, lipsite de continut. Justificarile cenzurii sunt atat de multe si imposibil de conceput de mintea umana incat cartea ofera un peisaj al constrangerilor la care era supusa arta epocii si celor care au trait si au citit pe atunci, nu doar celor mai tineri. Si lucrul este valabil nu doar pentru literatura, ci si pentru celelalte arte. De exemplu, pictura. Nicolae Argintescu-Amza, critic literar, isi exprima viziunea despre Picasso si Chagall in termenii urmatori:
"In arta, Occidentul continua sa produca tablouri cu imagini jalnice sau diforme, cu figuri desfigurate, cu burti umflate si inverzite, cu un ochiu in locul gurii si cu narile asezate la ceafa (...) Autorii acestor imagini au un anumit talent, dar este un talent bolnav. (...) In arta, el inseamna anacronism si decadenta. (...) Formele, liniile si culorile pot deveni, ca si cuvintele, "Pistoale incarcate"." Si ma intreb daca distinsul critic nu se contrazice in afirmatia sa atunci cand, pe de o parte, blameaza "instalarea picturii intr-o viziune strict decorativa" si pe de alta sesizeaza faptul ca, prin tuse si culori, pictura se poate transforma in "pistoale incarcate". Nu absenta oricarui sens, ci prezenta unui sens periculos, deranjant este acuzata de fapt.
Autorul investigheaza sistematic fiecare directie literara a vremii, exemplificand refuzul anumitor teme si curente cu extrase din rapoartele cenzorilor. Nici critica literara nu are scapare, criticul devenind de multe ori un dublu al cenzorului, silit sa promoveze literatura militanta, sa inoate in ape tulburi, fara sa aiba voie nici sa faca observatii ireverentioase la adresa scriitorilor canonici, dar nici sa adere prea entuziast la ideile lor.
Ne este prezentata si cealalta fata, lupta scriitorului cu institutia, compromisurile pe care le accepta (sau nu) pentru ca manuscrisul sa-i fie publicat. Daca Bunavestire a lui Nicolae Breban a aparut cu speranta ca acolo unde cenzorul a renuntat sa faca anumite modificari derapajele de la linia oficiala vor fi compensate de vocile criticii si, daca nu se intampla, se va interveni in publicarea cronicilor, lasandu-le doar pe cele negative, romanul Ostinato al lui Paul Goma, dupa ce a fost scris si rescris, fapt ce i-a provocat autorului o reactie inversa, de adaugare de pasaje considerate controversate, a aparut pana la urma in Germania.
Si, dupa cum remarca Liviu Malita, din tot acest razboi nimeni nu avea de castigat:
"Multe carti au aparut desfigurate in urma confruntarii cu Cenzura. Forma lor finala nu era nici cea original gandita de autor, nici cea dorita de Cenzura, interesul textului constand adesea in ceea ce el nu a putut spune, dar nici nu a obturat integral. (...) Norman Manea afirma, in Referatul cenzorului, ca scriitorul se bucura de aparitia cartii mutilate de Cenzura asemenea unui parinte la aflarea vestii ca i s-a nascut un copil infirm." O infirmitate ce ascundea un instrument de propaganda subtil, acela de a sublinia ca libertatea exista...
Este o carte sufocanta, ce poate starni accese de indignare pe parcursul lecturii, insa necesara, completand imaginea unei epoci si dand masura evadarii dintr-un cosmar, dupa cum a resimtit autorul scrierea sa. Este o carte utila, ce completeaza imaginea recuperarilor memoriei de genul "cum se traia in comunism" cu capitolul "cum se scria in comunism".

Saturday, 22 April 2017

Fericirea de doi bani



Hector and the Search for Happiness (2014) 

Va spun de la inceput: filmul asta m-a dezamagit crunt. Si asta pentru ca am avut multe amagiri, legate in principal de impresia mea buna despre comediile britanice si de un casting foarte valoros ce-i contine, printre altii, alaturi de Simon Pegg, protagonistul a doua dintre cele mai bune comedii britanice, Shaun of the Dead si Hot Fuzz, pe Rosamund Pike, Jean Reno, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Toni Collette. Prin urmare asteptarile mi-au urcat printre nori si tot de acolo s-au prabusit, asemenea avionului pe care-l viseaza eroul in secventa de deschidere a filmului. Daca ar fi sa-l interpretez freudian, as spune ca Hector (un psihanalist de succes) este framantat de nelinisti sexuale. Si, vazand filmul, cred ca e cea mai corecta interpretare. Dar se incearca sa se sugereze mai mult decat atat, sa infatiseze momentul cand un barbat, in aparenta implinit si profesional si sentimental, nu-si mai gaseste locul in propria viata si incepe sa dezvolte treptat obsesia absentei fericirii. Asa ca, incurajat si de vizionara pacienta new age, psihologul porneste sa se trateze cu lumea larga, sa-si recupereze eul pierdut prin locuri unde nu calcase niciodata. 
Si de aici filmul se transforma intr-un Eat, Pray, Love in versiune masculina, cu aceleasi stereotipuri aplicate diferitelor natii si colturi de lume. Vizita la templul din varful muntelui este obligatorie, la fel si cautarea iubirii din tinerete, ce va avea o rezolvare atat de neplauzibila si superficiala. In plus, parcursul eroului este repetitiv si previzibil, orice dram de subtilitate e anulat de carnetelul in care-si noteaza cu sfintenie concluziile, in caz ca unui privitor i-a scapat vreuna, doar pentru a ajunge la aceea ca fericirea e acolo de unde ai plecat si, in mod miraculos, ceea ce nu mai prezenta interes devine brusc extrem de atractiv dupa ce ai vazut "oferta" din restul lumii. 
Totul a scartait in filmul asta, incepand chiar cu premisa, cu constructia personajului principal: un psiholog, un individ care se presupune ca lucreaza cu mintea si sufletul omului, care incearca sa-i ajute pe ceilalti sa se simta mai confortabil cu sinele, ar trebui sa stie inainte sa-si faca bagajul si sa porneasca prin lume ca nu va gasi nicaieri o exprimare concreta si palpabila a fericirii, cu atat mai mult una exterioara propriului psyche. Iluzia ca viata e in alta parta, in emotii intense de moment oferite turistilor prin orice colt strain de lume mi se pare cu atat mai stupida cu cat este imbratisata de un asa-zis psiholog. Trecand peste motivatie, reactiile lui Hector nu l-au facut deloc agreabil: da sa se indragosteasca, este parasit, pleaca mai departe. Da sa se reindragosteasca, nu i se raspunde la fel, pleaca mai departe. In lipsa de altceva mai bun, hotaraste ca tot mai bine e acasa, la culcusul caldut unde il asteapta o consoarta mamoasa si grijulie. Ca nu degeaba incearca sa ni se sugereze tot filmul ca Hector a ramas un copil (dar in sensul de pueril, nu in acela de visator si entuziast in fata lumii de langa el).  
Scenariul pacatuieste si printr-o alta carenta, aceea a scaldarii in apele caldute dintre tonul de comedie si lipsa de umor, dintre un subiect ce se incearca dramatic si fundamental si superficialitatea in abordare. Acest contrast face filmul plictisitor de urmarit, lipsit de orice atractivitate si, cum prevedea la inceput un personaj intr-una din cele doua poante pe care le contine, the search for happiness devine the search for a penis... ma rog, for a vagina in cazul de fata. 
Se pare ca multi au cazut in plasa intrebarii profunde si s-au considerat multumiti de putinul oferit pentru a duce filmul pe IMDb la o nemeritata nota 7. Mie imi trebuie ceva mai mult ca sa ma fericeasca un film. Insa asa cum cartea si filmul dupa cartea lui Elisabeth Gilbert au avut succes, probabil ca o editura ar putea sa se grabeasca sa traduca si romanul lui Francois Lelord. Sunt chiar trei avandu-l in centru pe acest Hector pe care, in ciuda simpatiei pentru Simon Pegg, l-am perceput ca un individ extrem de antipatic si redus la niste clisee dezagreabile care te fac sa te intrebi: oare chiar era nevoie ca personajul sa-si riste viata in tot soiul de combinatii mafiote pentru a ajunge la adevarurile enuntate, la indemana unui pusti de 14 ani?! Ma voi feri de carte, insa stiu ca va fi un succes, multi prefera lucrurile simple, vazute si citite de o mie de ori. Sa fie si asta o fericire a confortului, a mediului familiar :)?

Thursday, 20 April 2017

Viata unei femei obisnuite


Carol Shields - Jurnal in piatra

Va invit sa cititi - daca nu ati facut-o pana acum - povestea vietii lui Daisy Goodwill, personaj fictiv dar construit cu o aura de veridicitate puternica, consolidata de ideea autoarei de a-i documenta biografia cu un arbore genealogic si fotografii ale personajelor. Insa nu si ale protagonistei, doar ale apropiatilor sai. Daca nu ar fi fost "Cuvantul inainte" al scriitoarei, probabil ca, vazand pozele, as fi crezut ca este o istorie reala, ele au darul de a oferi o marturie concreta, de a da chip celor amintiti in carte, de a transforma literatura in viata, mai mult decat ar face-o un film, de exemplu, care porneste tot de la bazele fictiunii. Insa nu veridicitatea este atuul principal al romanului, ci modul in care autoarea imbina totul, pe care il explica in aceeasi prefata: "In fiecare zi, cand ma asezam la masa de scris, invocam imaginea unei serii de cutii care intra una in alta. Eu construiam cutia exterioara, Daisy, pe cea interioara - iar in interiorul cutiei ei nu era nimic. Ea isi gandea - nu isi scria - povestea propriei vieti, dar era o viata din care ea, subiectul, fusese extrasa. Acesta era, mi se parea la momentul respectiv, adevarul despre vietile celor mai multe femei."
Nascuta in 1905 de o mama masiva, ce nu avea nici cea mai mica banuiala ca durerile care au sagetat-o intr-o zi pe cand pregatea masa erau cele ale nasterii ce avea sa-i curme viata, Daisy este luata in grija de o vecina ce-si va parasi sotul la scurt timp si se va muta sa locuiasca alaturi de fiul sau. Tatal va fi absent in anii fragedei copilarii, contribuind doar material la cresterea ei, pierdut in contemplarea disparitiei sotiei, marcat de gandul ca ea ii va fi ascuns sarcina, preocupat sa umple cu ceva golul din viata, ridicand, in cinstea celei disparute, asemenea lui Shah Jahan, un monument deasupra mormantului ei, un turn. 
Noi insa o urmam pe Daisy in noua familie si asistam la desfasurarea destinului sau, in paralel cu cel al secolului XX. Uneori, vocea ei ne poarta prin vartejul intamplarilor vietii. Alteori, se intercaleaza o alta, neutra, ori schimburi de scrisori si decupaje din ziare, cam in genul practicat si de Margaret Atwood in Asasinul orb. Era inevitabil sa nu ma gandesc la ea, celalata scriitoare din Canada preocupata in romanele sale de destinul femeii.
Glasul lui Daisy nu este neaparat cel predominant. Insa asemenea tatalui ei pe parcursul unui drum de trei zile cu trenul, primul facut impreuna, vorbeste ca sa umple tacerea infricosatoare, ca sa-si revendice si sa fixeze locul trecator in lumea de care se va simti in repetate randuri straina, sa si-l gaseasca in propria-i poveste. Marca tragediei nu se opreste la nastere, ci o va urma in momentele esentiale ale vietii, ascunzand o dubla vinovatie, ca si senzatia de detasare si instrainare ce-i da cartii un aspect tragic si nostalgic. Nu cunoastem niciodata gandurile eroinei in profunzime, unele momente se desfasoara pe fast forward, reconstituindu-se din scrisori, marturii, teorii ale celor din jur privind sentimentele personajului principal, un personaj principal devenit, in timp, accesoriul neimportant al vietilor altora. 
"Viata este o continua recrutare de martori. Se pare ca avem nevoie sa fim vazuti in posturi extravagante sau rusinoase ca sa ni se dea atentie. Propria noastra memorie e mult prea apreciativa, si asta e cea mai amabila afirmatie pe care o pot face. E nevoie si de alte relatari, de alte perspective, dar chiar si asa ceremoniile cele mai importante - nasterea, dragostea, moartea - sunt fixate in amintire de oricine si orice se gaseste la indemana. Ce noroc, ce capriciu!"
Acest joc al perspectivelor ce-i delimiteaza existenta ne ascunde gandurile eroinei, ca si cum un strat de ceata s-ar intinde pe o mare in care clocotesc vartejuri si turbulente nebanuite. Insa incapacitatea de a dezgoli personajul pana in cele mai profunde trairi nu este o lipsa a cartii, ci o alegere, un castig, este modul particular al autoarei de a edifica, etapa cu etapa, caramida cu caramida, o viata, cu momentele ei reprezentative, dar si cu incapacitatea de a-i gasi vreun sens, cu sentimentul ca uneori, privite din exterior, existentele celorlalti sunt mai bune decat cea proprie, cu oglinzi deformate ale realitatilor subiective, cu secvente traite sau doar inchipuite, cu imagini prafuite de timp descoperite de generatiile urmatoare, ce dau si ele, intr-un fel, masura celei care le-a fost mama, bunica, matusa, dar si a timpului in care a trait, cu constrangerile si perspectivele lui. Un roman contemplativ ce s-a potrivit minunat cu dispozitia mea la malul marii.

Monday, 17 April 2017

Litoralul romanesc in aprilie

Am profitat de mica vacanta de cateva zile pentru o fuga la mare. Spre deosebire de multi dintre cei 98% de buni crestini care pretind ca indopatul cu drob si oua ii impregneaza cu cele sfinte, eu recunosc ca nu am deloc legatura cu ele, ca a paste fericit inseamna pentru mine a zburda prin pustietati, ca lumina sfanta este aceea oferita de stele si ca imi place sa fac lucrurile in contratimp cu multimea. Asa ca de ce de 1 mai, cand hoardele de turisti se vor imbulzi pe litoral, si nu acum, cand pot sa salut marea in liniste?! Asa ca am pornit pe cele patru roti, de la sud spre nord, prin statiunile Marii Negre.
Cu Vama Veche s-a rupt demult acea legatura speciala pe care an de an o eroda aparitia cate unei noi terase si a tot mai multor indivizi pentru care a merge la mare inseamna "distractie" si betie. Pastrez nostalgia timpurilor cand nu existau decat carciuma lui Ovidiu de pe plaja (ce o mai face oare Ovidiu cel cu pletele albe si o sclipire atat de tanara in priviri, cel fixat intr-o varsta nedefinita din momentul cand l-am intalnit prima oara pana cand, vreo 15 ani mai tarziu, a incetat sa mai frecventeze Vama?) si cherhanaua cu vreo 2-3 mese. Insa legatura de care ziceam s-a rupt definitiv acum vreo 4 ani, ultima data cand ajunsesem in Vama, cand in urma taierii cortului am hotarat sa nu mai calc pe-acolo niciodata... cel putin in sezon. A merge la mare in aprilie s-a dovedit insa o experienta frumoasa, ce m-a facut sa retraiesc intrucatva acele timpuri cand auzeai in jur doar clipocit de valuri si tipete de pescarusi, fara muzici amestecate duduind de la 10 terase in acelasi timp, facandu-si concurenta mai mult prin nivelul sonor decat prin calitate. E placut, dar nu pot sa uit ca in curand nu va mai fi, pentru ca pe plaja se inalta hidos si amenintator scheletul unei discoteci noi, care nu era cand fusesem ultima oara, strategic asezata cat sa acopere sonor si coltul ceva mai linistit dinspre pescari,
ridicata probabil de aceiasi oameni pentru care scrierea unui cuvant simplu in limba romana este un efort imposibil. 
Dar seara, cand s-a asternut linistea, m-am simtit aproape ca atunci... A doua zi dimineata, o lebada despicand gratios valurile a trecut sa ne salute.
Am vazut pescarusi, scoici si melci, pescarii indeplinindu-si nestingheriti ritualul zilnic de verificare a plaselor, cativa plimbareti pe plaja, nu multi, oameni fugiti de acasa, ca si noi, in cautare de liniste si comuniune cu natura, un nefericit sarpe rapus cine stie de ce sau de cine (mai intai am crezut ca e viu, abia cand m-am apropiat sa-l pozez am observat ca avea coada franta)
un fazan care traversa strada la iesire din Vama (a ajuns cu bine pe partea celalata), cativa popandai jucandu-se prin iarba, prea rapizi pentru a-i lua cu mine intr-o imagine. Nu mi-au lipsit deloc galagia din timpul verii, aglomeratia, aerul acela hipsteresc pe care-l aduc unii dintre cei care o frecventeaza, in cautarea boemiei pierdute. Si nici nu mi-a starnit dorinta de a o vizita in perioada cand se umple, asta cred ca e momentul anului cand Vama se apropie cel mai mult de motivele pentru care am indragit-o candva. 

Am pornit apoi spre nord, din statiune in statiune, pentru a vedea cum mai arata litoralul. De unele ma leaga amintiri si nostalgii ale copilariei, din anii turismului socialist cand veneam cu parintii, cu bilet sau cu cortul, prin altele am trecut din simpla curiozitate ori pentru a-mi confirma - din pacate! - anumite prejudecati. Multe arata ca un amestec ciudat si descumpanitor de modern si decrepit, de cladiri vechi cu fata noua, cladiri noi desprinse dintr-un alt film si ruine. 
Am cautat capul Capului Aurora, imi inchipuiam, desi nimic din amintirile mele nu-si gasea vreo baza in acea imagine mentala, ca ar fi un fel de Cap Kaliakra, se pare insa ca promontoriul este format dintr-o zona mai larga, cam tot ce a mai ramas din padurea Comorova plus Aurora si vreo doua statiuni vecine, de unde si senzatia ca Neptun ar fi cea mai inverzita statiune de pe litoral. Hotelurile cu nume de pietre pretioase sunt in continuare, insa au devenit cam de nerecunoscut pentru cineva care n-a mai calcat pe acolo de vreo 30 de ani si mai bine.
Plaja de la Aurora arata cam asa
si scheletul circular ma face sa-mi inchipui ca vara nu este chiar o idee fericita sa fii prin zona, pare un bastion (sau cap, daca vreti) al Romaniei maneliste. 
Trecem repejor prin vecinele ei si iesim din nou la drumul principal, pentru a-l urma pana la Costinesti. Epava e inca acolo, spre deosebire de cea din Vama, transformata in decor in Laptarie, 
la fel si Obeliscul, reper al statiunii si punct de intalnire pe vremea cand telefonul mobil nu era nici cu mintea conceput
insa paraiasul care se traversa cu piciorul, legand lacul de mare, a fost transformat in ditamai canalul
si nu chiar de ieri-de azi, judecand dupa aspectul simbolurilor rugintelor iubiri, agatate de balustradele celor doua poduri: 
Pe aleea de langa plaja s-a construit mult, urat si haotic, 
intreaga statiune arata chiar si asa, nepopulata, ca o pravalie ieftina (si nu ma refer la preturi, asta n-am de unde sti) si mizera:
 Nostalgiile copilariei mi-au purtat pasii si prin Eforie Nord, unde mergeam destul de des cu parintii, in camping. Plaja arata diferit, mult mai larga, nu stiu daca a fost adus nisip sau a avut loc vreun soi de fenomen invers eroziunii din sudul litoralului, probabil prima varianta, dar digul pe care ma jucam printre stabilopozi si-l priveam pe tata pescuind guvizi este pe jumatate ingropat in nisip.
Pe un drum destul de dubios, prin spatele celor trei hoteluri din capatul statiunii, ce mi se pareau odinioara impunatoare, insa acum, cu noua lor fata pastelata au capatat aspectul unor blocuri neutre, am trecut podul nou de la Agigea, in cautarea a ceea ce era marcat pe harta ca "dunele marine de la Agigea", o rezervatie naturala ce s-a dovedit imposibil de detectat cu al saselea simt, cel care nu se bazeaza pe indicatoare inexistente. Insa a fost un mod elegant de a ocoli Mamaia, statiunea pe care o boicotez din principiu din cauza taxei. Si un mod inedit, in drumul spre nord, de a vedea minunatele si hidoasele investitii din judetul Constanta. 
Stiati ca exista o autostrada Constanta-Ovidiu? Se numeste A4 si teoretic ar fi trebuit sa ajunga la Tulcea, deocamdata s-a oprit, nu ma intrebati de ce, la Ovidiu. Stiati ca in Navodari exista o piata de peste, asa-zis centru transfrontalier de afaceri care arata cam asa? Cica ar fi o pastruga.
Ca arata oribil nu e o problema penala, in fond fiecare administratie cu inclinatiile ei estetice, problema este ca a costat 1 milion si jumatate de euro (da, chiar atat!), a fost inaugurata anul trecut de puscariabilul primar Nicolae Matei si de atunci zace nefolosita, degradandu-se pe zi ce trece. 
Continuam: stiati ca intre Navodari si Mamaia-Sat, prin mijlocul campului, exista pe marginea drumului iluminat stradal cu panouri solare? Ce mai conteaza cum arata trotuarul?!
Si tot acolo este un minunat drum lat, cu patru benzi, pe care zici ca a dat PSD-ul aceluiasi Matei cu bomba...  Cica ar fi si o pista de biciclete. Nu recomand parcurgerea ei fara MTB. Si, in lipsa vreunei idei originale, podul din Navodari a fost infrumusetat cu sase mici sirene care au mai scos din bugetul local inca vreo 12 miliarde de lei, sper ca totusi vechi.
 
Si daca Mihai Viteazul nu a ajuns prin Dobrogea, macar statuia lui facut-o... 
Trecem repejor pe langa relicvele din epoca apusa ale fostei fabrici de uraniu de la Corbu 
si, dupa un scurt proces de constiinta (oare chiar merita sa le dam bani baronilor de Constanta?) in care gena de fraier, mult mai puternica, triumfa asupra celei de hot, achitam online taxa de 20 de lei/zi de intrare in rezervatia Deltei Dunarii indreptandu-ne spre Vadu. Intalnim berze, starci, egrete si parca lumea incepe din nou sa para mai frumoasa. Ca in povestile copilariei, ajungem la o raspantie de trei drumuri. Alegem unul dintre ele, insa ne oprim cand mai aveam cateva sute de metri pana la plaja, pentru ca baltile adanci din solul nisipos ne fac inaintarea imposibila. Un altul, la fel de nisipos, prevede o calatorie lunga si plina de dificultati. Al treilea, cel pietruit, este bun, ne scoate la plaja. 

Si, cand ajungem, tot ea, marea, intampinandu-ne mangaiata de soare, ne face sa intelegem ca explorarea a meritat si am ajuns la acel liman cautat,

acolo unde scoicile nu au fost inca anul asta privite de ochiul uman si unde doar pescarusii si lebedele sunt martori ai trecerii noastre.
Faptul ca e o plaja atat de lunga ma face sa sper ca poate si vara s-ar gasi pe ea vreun colt respirabil de Mare Neagra, nepoluat fonic sau comportamental, dar asta ramane de investigat mai tarziu. 
Si tot ea, buna mare, a avut amabilitatea de a ne trimite acasa azi-dimineata cu o ploaie rece si un vant sfichiuitor, pentru a nu ne lasa sa ne para rau ca ne despartim.... pana data viitoare. 

Thursday, 6 April 2017

Tinuturile copilariei


Cesare Pavese - Luna si focurile

Pe Pavese il cunosteam prin poezii si mai ales prin jurnalul sau, Il mestiere di vivere, o carte care mi-a marcat anii de formare, regasindu-mi in randurile ei multe dintre incertitudinile si dilemele metafizice. Nu stiu daca Pavese m-a influentat sau l-am iubit tocmai pentru ca s-a pliat atat de bine pe ceva care era deja inradacinat in mintea mea... Cred ca a mai fost candva un volum de povestiri, dar cum nu-mi aduc prea bine aminte de el pot sa spun ca Luna si focurile este prima mea intalnire cu proza lui Pavese. Prezentat drept capodopera lui (n-as sti sa spun cat este adevar si cat este marketing, fiindca nu am termeni de comparatie), romanul acesta ne poarta intr-o atmosfera desprinsa parca din filmele neorealismului italian, in lumea patriarhala a satului italian de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Totul incepe cu intoarcerea din America a unui emigrant intr-un fantomatic "acasa", unde multe s-au schimbat. Pana si clarinetul lui Nuto, prietenul sau din copilarie, a amutit. 
"Dorinta pe care o avusesem candva in sange (intr-o dimineata, intr-un bar din San Diego aproape ca imi pierdusem mintile) de-a iesi la soseaua aceea, de-a ocoli portita prin locul dintre pin si cotitura teilor, de-a asculta mai intai glasurile, rasetele, gainile, ca apoi sa spun: "Uitati-ma, m-am intors", aparand in fata figurilor naucite ale tuturor - ale servitorilor, ale femeilor, a cainelui si a batranului (ochii albastri si ochii negri ai fetelor m-ar fi recunoscut de pe terasa), dorinta aceea nu ma parasise nici acum. Ma intorsesem, iesisem la sosea, facusem avere - dormeam la Angelo si stateam de vorba cu Cavalerul -, dar figurile, glasurile, mainile care trebuiau sa ma cerceteze si sa ma recunoasca nu mai erau. Ceea ce ramasese era ca o piata a doua zi dupa balci, o vie dupa cules, o intoarcerere de unul singur, la restaurant, cand cineva te-a parasit."
Printre rememorari alaturi de Nuto ale copilariei comune, ale conditiei de exilat in America, pe de o parte, si de ramas acasa, in timpul razboiului, pe de alta, cel intors, pe care oamenii care si-l mai aduc aminte il cunosteau cu porecla Tiparul, penduleaza intre ceea ce nu se schimba niciodata si ceea ce devine de nerecunoscut, in permanenta transformare. Imagini, chipuri si mirosuri ce poarta amprenta idilica a copilariei dau o tusa melancolica acestui tablou al satului italian de dupa razboi, nu foarte diferit de cel autohton. Si oricat ar parea de ciudat, fatalismul nu este o particularitate mioritica, asa cum multi clameaza. Profilul taranului italian este similar, cu aplecarea spre predestinare si, in absenta oricaror perspective de a scapa de saracie, cu fatalismul diluat in litri de alcool. 
Nu este o carte cu un fir epic propriu-zis, alcatuindu-se din imagini si amintiri, din nevoia de recuperare a unui trecut, de regasire a radacinilor. Insa e o carte frumoasa, infuzata cu lirism, cu o atmosfera nostalgica si melancolica ce m-a cucerit. Pavese penduleaza intre emotii, uneori expediaza soarta unui personaj in cateva randuri, lasa multe spatii libere imaginatiei cititorului, mizand si pe impactul pe care il au lucrurile nespuse, sugerate, prelungeste pana spre final incertitudinea legata de destinul unor persoane ce s-au impregnat adanc in amintirile personajului. Umbrele razboiului, mortii ce inca sunt descoperiti in zona, se impletesc cu umbrele trecutului, cu destinul celor plecati din viata inainte ca Tiparul sa-i poata revedea. Iubirea pentru tinutul la care revine se impleteste cu amintirea fostelor iubiri, ale caror ecouri razbat ca dintr-o alta viata. Totul se construieste intr-o alternanta a imaginilor din trecut cu cele din prezent, unde fiecare detaliu adauga culoare unui spatiu prin care vezi perindandu-se copii prin colbul drumului, partizani prin padurile de pe dealuri, fascisti prin orase, tarani ce incearca sa-si duca traiul de pe o zi pe alta prin vii si pe ogoare. Este o carte densa, ce oscileaza intre o anumita magie poetica si verismul cel mai crud. 
Se simte in gandurile carora le da glas eroul dorul autorului dupa o copilarie care i-a lipsit, fiind nevoit sa se maturizeze prea devreme. Nu doar imaginatia, ci si imaginile imprimate in minte de la o varsta frageda creeaza un tablou in care, chiar si atunci cand se atinge implinirea materiala, nu prea este loc pentru fericire in timpul trairii, nici in cel al rememorarii, ci doar in cel al unor amintiri fixate in timp ca niste fotografii pe care le privesti dupa ani si ani cu un zambet trist pe chip.

Friday, 31 March 2017

Un film fara cuvinte


Plemya (The Tribe) (2014)

Filmul regizorului ucrainean Miroslav Slaboshpytsky este unul din acele creatii rare ce pot pune de acord critica si publicul. La inceput, cand am vazut cadrele fixe prin care se perindau in tacere masini si oameni, m-am temut ca iar urmeaza sa vizionez un film in care tacerile lungi si privirile fixe ale camerei vor sa sugereze profunzimi abisale fara sa spuna de fapt nimic, fericind criticii prin metafore inaccesibile publicului. Insa nu a fost cazul. Treptat, camera incepe sa-si urmareasca eroii pe masura ce se construiesc conflicte si rabufnesc tensiuni, pana cand ajungem sa intelegem ca metaforele decurg firesc din poveste. O poveste trista, fara cuvinte, asa cum sunt si protagonistii ei, elevi ai unei scoli de surdo-muti de undeva din Ucraina, cu aspect de cazarma darapanata, cu un internat ce aminteste de cele ale liceelor de dinainte de 1990. Acum nu stiu cum mai sunt.
Primul lucru care m-a izbit a fost ca ajungi sa intelegi (aproape) totul, desi limbajul folosit este cel al semnelor. Am incercat sa-mi imaginez perspectiva inversa: e ca si cum un surdo-mut ar vedea un film netitrat. Asa cum ei reusesc mai mult sau mai putin sa citeasca pe buze, fiind mai atenti la gesturi, si noi, spectatorii care in mod teoretic ar fi in masura sa perceapa mesajul cu toate simturile, ne vedem privati de unul dintre ele si trebuie sa ne concentram pe gestica, mimica, expresie. Incepem sa intuim ca gesturile mai apasate, mai transante, sunt semn de cearta, ca acelea mai blande indica o conversatie normala.
Totul incepe atunci cand Serghei (stiu pentru ca m-am uitat pe distributie si am constatat ca personajele au nume, desi in film nimeni nu pronunta vreun cuvant) ajunge la o scoala pentru copii asemenea lui, cu o ierarhie bine stabilita. Treptat, baiatul pus sa doarma in prima noapte la usa, ajunge sa fie acceptat de cei din jur, sa-si gaseasca un loc in cadrul tribului. Titlul spune multe despre civilizatia, ierarhia si organizarea stricta a grupului, cu un sistem bine pus la punct, in care actele de violenta, prostitutia, furtul devin accesorii ale vietii de zi cu zi. Este socant sa vezi aceasta perspectiva asupra asa-zisilor "defavorizati", absolut deloc corecta politic, in care ei devin nu victimele, ci opresorii societatii.
Intr-un micro-univers inchis, dominat de violenta, construit pe relatii de putere clare, totul se rostogoleste pana la descatusarea finala, pentru a inchide apoi cu un gest hotarat usa in spatele ororii. Nu este un film placut de vazut, ci unul care te pune pe ganduri, ridica intrebari, ajunge chiar sa gaseasca justificari pentru crima intr-un sistem institutional mai surd si mai mut decat cei pe care-i guverneaza. Stim ca ne aflam in anii post-sotietici, exista toate indiciile, insa totul in jur exprima acea stare apasatoare de ruina, de la scoala si (mai ales) internatul care gazduieste copiii pana la parcul unde-si petrec timpul, cu instalatii ruginite si darapanate. Izbeste tacerea in care se desfasoara totul, chiar si scenele de bataie sau de sex se petrec in liniste (exista o exceptie, intr-o secventa cutremuratoare), transformand totul intr-o experienta deloc confortabil de vizionat, in deplina unitate cu scenariul. Totul atrage si respinge in acelasi timp, jucandu-se cu emotiile spectatorului, dar reusind sa-l scuture serios.
Chiar daca nu pot sa spun ca e un film care mi-a placut (ar fi greu si inadecvat sa afirm asta), este unul care m-a zguduit, m-a tinut aproape fara suflare de la un punct, m-a socat prin finalul violent pe care tot parcursul, privind retrospectiv, nu facea decat sa-l contureze, mi-a dat de gandit dupa aceea. E drept ca au fost si momente de respiro, ca m-a dus cu gandul nu de putine ori si la cinematografia noastra, ca stil si unghi al cadrelor. Daca ar fi sa fac o paralela cu ea, as spune ca "ciorba" ucraineana sunt imbracatul si dezbracatul, fiecare obiect vestimentar este dat jos sau pus pe rand, fara cut-uri, fara miscari ale camerei. Insa este un film atat de puternic tocmai pentru ca tacerea lui accentueaza imaginile, le emfatizeaza si raman pe retina mult timp dupa ce s-a terminat. Aceasta tacere isi striga mesajul mai tare decat ar face-o cuvintele. Ceea ce pentru organizatiile mafiote este un cod asumat, pentru tribul de copii este un dat natural, un punct de pornire intr-o existenta lipsita de compasiune si afectiune.
Iar filmul, cu toata cruzimea lui, este mai uman, mai autentic si mai empatic decat o productie care se straduieste cu orice pret sa transmita mesaje si esueaza in clisee. Ar suna banal sa va spun eu care sunt acestea, e un film intrigant si provocator, absolut de vazut. Spun doar ca nu intamplator autoritatea (profesorii) este mai mereu absenta si, atunci cand apare, indiferenta sau in complicitate cu tribul. Vreau doar sa mai adaug ca actorii insisi sunt adolescenti surdo-muti aflati la primul lor film, care se misca in fata camerei cu o dezinvoltura incredibila, ca si cum nici nu ar sti ca sunt filmati, ca si cum ar fi izolati in lumea personajelor lor, pe care nu poti decat sa o privesti neputincios cum se rostogoleste in propria-i degradare.

Wednesday, 29 March 2017

Cate ceva despre pictura


Julian Barnes - Cu ochii larg deschisi. Eseuri despre arta 

Nu citesti eseurile lui Barnes din acest volum atunci cand vrei sa afli parerea unui critic specializat in domeniul artei, ci cand te intereseaza ideile unui om pe care il apreciezi, iti place cum scrie, simti ca ai anumite afinitati cu el si ca poti avea incredere in modul sau de a gandi chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Adica scriitorul devine aici un fel de blogger, vorbind despre (ar spune unii) lucruri pe care nu le cunoaste. Asta apropo de ancheta literara pe care am citit-o de curand pe bookhub. Am constatat cu amaraciune ca unii respondenti traiesc inca intr-un turn de fildes in care isi doresc sa inchida si literatura, sa cearna opiniile si sa le pastreze doar pe cele profesioniste. Din partea mea, fiecare isi gaseste propriile criterii de selectie si se va orienta spre acela care ii vorbeste despre carti pe intelesul lui, cu sinceritate, fara emfaza, fara sa doreasca sa epateze si fara sa fie in slujba unei edituri sau a alteia. Este si motivul pentru care mi-au placut eseurile lui Barnes de aici, tocmai pentru ca nu se transforma intr-o cronica de arte plastice, stiti voi, din acelea cu terminologie estetica precum "hermeneutica hegemoniei cromaticului translucid-vibrant transcendent si cathartic...", ci vorbeste ca un om normal care se adreseaza oamenilor normali, incercand sa le calauzeasca pasii prin lumea imaginilor, nu sa le arate ca face parte dintr-un cerc al initiatilor inaccesibil muritorilor de rand.
De altfel, el insusi a avut nevoie de acel moment, de acea strafulgerare si de doza de mister pe care i-a oferit-o muzeul Gustave Moreau, dupa ce trecuse prin Luvru fara prea multe amintiri, pentru a incepe sa priveasca tablourile cu alti ochi, sa treaca de la privitorul pasiv a carui retina este bombardata cu imagini la cel participativ, ce gaseste emotia si cauta interpretarea de dincolo de ea.
"Flaubert credea ca e imposibil sa explici o forma de arta prin alta si ca marile tablouri nu au nevoie de cuvinte explicative. Braque era de parere ca am atinge starea ideala cand n-am mai spune absolut nimic in fata unui tablou. Dar suntem foarte departe de atingerea acelei stari. Ramanem creaturi incorigibil verbale, carora le place sa explice lucrurile, sa-si formeze opinii, sa argumenteze."
Mai ales atunci cand esti scriitor si modul de exprimare esential este cuvantul, cum altfel ai putea sa fii? Insa mie imi place acest incorigibil Barnes, care verbalizeaza in eseurile sale tablouri si pictori. Chiar daca gusturile noastre nu sunt de la bun inceput compatibile (inevitabil sa nu ai, ca iubitor de pictura, curente preferate, al lui este modernismul, ale mele sunt postimpresionismul si suprarealismul), chiar daca mi-am regasit prea putini favoriti disecati de privirea lui Barnes (Cézanne, Manet, Magritte in special, partial Redon), a fost o adevarata placere sa-i citesc eseurile. Pentru ca nu vede si comenteaza doar o pictura, ci si povestea din spatele ei ori a omului din spatele panzei, o idee de la care a pornit si in reconstituirea faptelor ce au generat Plutei Meduzei in O istorie a lumii din 10 1/2 capitole (intre noi fie vorba, titlul cartii publicate la aceeasi editura, Nemira, apare aici un pic modificat), cu care se deschide volumul. Eseul este urmat de alte 16, publicate intre 1992 si 2014  in Modern Painters si in diferite reviste dedicate literaturii, inca o dovada ca, de cele mai multe ori, perceptia scriitorului, nu a specialistului in pictura, a fost cea cautata de editori.
Cu toate acestea, Barnes nu se sfieste sa faca observatii legate de tehnica, proportii, culori, semnificatia unui tablou, detalii paradoxale (nu m-am intrebat niciodata, de exemplu, de ce in L'atelier du peintre  al lui Courbet pictorul care transpune pe panza un peisaj are alaturi un model nud). Sunt amanunte pe care ochiul le inregistreaza, dar nu intotdeauna mintea le proceseaza. Cu cat expozitia e mai ampla, mai variata in stiluri si perioade, risti sa intelegi si sa asimilezi mai putin. De aceea prefer un muzeu mai mic, eventual de autor, dedicat unui pictor pe care il iubesc, cum ar fi Muzeul Van Gogh din Amsterdam, imensului Louvre. Vreo 4-5 ore am petrecut in fiecare dintre ele, dar daca cel dintai m-a imbogatit, m-a ajutat sa inteleg mai multe lucruri legate de perioadele de creatie ale pictorului si tehnicile folosite si as mai fi vrut sa vad si alte tablouri, al doilea m-a obosit, m-a lasat cu senzatia ca nu am vazut mai nimic si parca nu se mai terminau salile cu scene de lupta si ingerasi.
In plus, Barnes demoleaza prejudecati legate de arta anumitor pictori (misoginismul lui Degas, de exemplu), face corelatii intre opera si viata (capitolul dedicat lui Delacroix se raporteaza indeaproape la jurnalul pictorului), vine cu amanunte interesante, cum ar fi cel ca nu eroina lui Zola, Nana, i-ar fi inspirat lui Manet tabloul cu acelasi titlu, ci invers, pictorul l-ar fi determinat, prin tabloul sau, pe Zola sa-i dedice un intreg roman eroinei cu aparitie trecatoare in L'Assomoir, ne povesteste despre ritualuri de lucru, iubiri devenite obsesii artistice, relatii cu alte personalitati influente ai vremii, supune atentiei si pictori mai putin cunoscuti, precum nabistii Vallotton si Vuillard.
Si, dupa cum isi incheie Barnes ultimul eseu din volum, dedicat prietenului sau, pictorul englez Howard Hodgkin, disparut la inceputul acestei luni, "Gata, ajung atatea cuvinte". Cititi, priviti, bucurati-va de culori, forme, senzatii! Si de cuvintele autorului, evident.