Tuesday, 25 April 2017

Rezistenta la cultura


Liviu Malița - Literatura eretica. Texte cenzurate politic intre 1949 si 1977

S-a discutat mult dupa 1989 despre cenzura tuturor formelor de exprimare din perioada anterioara, in termeni mai precisi sau mai vagi. Studiul de fata, insa, vine cu o abordare punctuala a institutiei cenzurii, reprezentata de Directia Generala pentru Presa si Tiparituri, fata in fata cu textul literar. Avand acces la arhivele in care sunt pastrate referatele cenzorilor, cu expunerea motivelor pentru care o lucrare putea fi integral respinsa ori trunchiata, autorul desfasoara nu doar o munca de cercetare, ci si una pe care m-as hazarda sa o numesc detectivistica, tinand cont ca este alcatuita din investigarea motivelor pentru care criminalul, cenzorul care omoara textul, decide sa intreprinda acest act. Uneori, ele sunt transparente si tin de inadecvarea operei la linia generala a partidului unic. Alteori,  urmeaza cai alambicate ce au de-a face cu subiectivitatea unui cenzor prea zelos. Cand filtrul strict al cenzurii lasa sa-i mai scape cate un titlu indezirabil ori prea bine receptat, institutia devine si mai vigilenta, conditiile de publicare si mai stricte, creand un adevarat aparat represiv in care cenzorul, supus greselii umane, risca sa fie sufocat de cerintele ierarhice ori ale potentatilor vremii. Pe scurt, definitia literaturii "eretice" este una extrem de subiectiva, reprezentand tot ceea ce cenzorul consiedera ca atare in referatul sau, validat de superiori. 
Investigand doctrina DGPT, autorul detecteaza trei principii, trei "masti" in spatele carora un text trebuie sa se ascunda pentru a vedea lumina tiparului: 1. cea asa-zis democrata, culmea, una total nedemocrata pentru creator, pentru ca se rezuma la arta pusa "in slujba poporului", a aspiratiilor comuniste; 2. cea populista, care incearca sa contracareze opinia, corecta de altfel, a marginalizarii si excluderii intelectualilor, transferand autorilor "vina" de a nu fi accesibili maselor; 3. cea educativa, de asemenea conforma cu spiritul moral promovat de profilul omului comunist. Si de aici fiecare cenzor ajunge sa-si creeze un set propriu de criterii, in care ideologia oficiala si aspectul politic primeaza asupra esteticului.
Sunt respinse manifestarile artistice prea transparente, ce fac aluzii vizibile la sistemul social, dar si cele ermetice, considerate sterile, lipsite de continut. Justificarile cenzurii sunt atat de multe si imposibil de conceput de mintea umana incat cartea ofera un peisaj al constrangerilor la care era supusa arta epocii si celor care au trait si au citit pe atunci, nu doar celor mai tineri. Si lucrul este valabil nu doar pentru literatura, ci si pentru celelalte arte. De exemplu, pictura. Nicolae Argintescu-Amza, critic literar, isi exprima viziunea despre Picasso si Chagall in termenii urmatori:
"In arta, Occidentul continua sa produca tablouri cu imagini jalnice sau diforme, cu figuri desfigurate, cu burti umflate si inverzite, cu un ochiu in locul gurii si cu narile asezate la ceafa (...) Autorii acestor imagini au un anumit talent, dar este un talent bolnav. (...) In arta, el inseamna anacronism si decadenta. (...) Formele, liniile si culorile pot deveni, ca si cuvintele, "Pistoale incarcate"." Si ma intreb daca distinsul critic nu se contrazice in afirmatia sa atunci cand, pe de o parte, blameaza "instalarea picturii intr-o viziune strict decorativa" si pe de alta sesizeaza faptul ca, prin tuse si culori, pictura se poate transforma in "pistoale incarcate". Nu absenta oricarui sens, ci prezenta unui sens periculos, deranjant este acuzata de fapt.
Autorul investigheaza sistematic fiecare directie literara a vremii, exemplificand refuzul anumitor teme si curente cu extrase din rapoartele cenzorilor. Nici critica literara nu are scapare, criticul devenind de multe ori un dublu al cenzorului, silit sa promoveze literatura militanta, sa inoate in ape tulburi, fara sa aiba voie nici sa faca observatii ireverentioase la adresa scriitorilor canonici, dar nici sa adere prea entuziast la ideile lor.
Ne este prezentata si cealalta fata, lupta scriitorului cu institutia, compromisurile pe care le accepta (sau nu) pentru ca manuscrisul sa-i fie publicat. Daca Bunavestire a lui Nicolae Breban a aparut cu speranta ca acolo unde cenzorul a renuntat sa faca anumite modificari derapajele de la linia oficiala vor fi compensate de vocile criticii si, daca nu se intampla, se va interveni in publicarea cronicilor, lasandu-le doar pe cele negative, romanul Ostinato al lui Paul Goma, dupa ce a fost scris si rescris, fapt ce i-a provocat autorului o reactie inversa, de adaugare de pasaje considerate controversate, a aparut pana la urma in Germania.
Si, dupa cum remarca Liviu Malita, din tot acest razboi nimeni nu avea de castigat:
"Multe carti au aparut desfigurate in urma confruntarii cu Cenzura. Forma lor finala nu era nici cea original gandita de autor, nici cea dorita de Cenzura, interesul textului constand adesea in ceea ce el nu a putut spune, dar nici nu a obturat integral. (...) Norman Manea afirma, in Referatul cenzorului, ca scriitorul se bucura de aparitia cartii mutilate de Cenzura asemenea unui parinte la aflarea vestii ca i s-a nascut un copil infirm." O infirmitate ce ascundea un instrument de propaganda subtil, acela de a sublinia ca libertatea exista...
Este o carte sufocanta, ce poate starni accese de indignare pe parcursul lecturii, insa necesara, completand imaginea unei epoci si dand masura evadarii dintr-un cosmar, dupa cum a resimtit autorul scrierea sa. Este o carte utila, ce completeaza imaginea recuperarilor memoriei de genul "cum se traia in comunism" cu capitolul "cum se scria in comunism".

Saturday, 22 April 2017

Fericirea de doi bani



Hector and the Search for Happiness (2014) 

Va spun de la inceput: filmul asta m-a dezamagit crunt. Si asta pentru ca am avut multe amagiri, legate in principal de impresia mea buna despre comediile britanice si de un casting foarte valoros ce-i contine, printre altii, alaturi de Simon Pegg, protagonistul a doua dintre cele mai bune comedii britanice, Shaun of the Dead si Hot Fuzz, pe Rosamund Pike, Jean Reno, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Toni Collette. Prin urmare asteptarile mi-au urcat printre nori si tot de acolo s-au prabusit, asemenea avionului pe care-l viseaza eroul in secventa de deschidere a filmului. Daca ar fi sa-l interpretez freudian, as spune ca Hector (un psihanalist de succes) este framantat de nelinisti sexuale. Si, vazand filmul, cred ca e cea mai corecta interpretare. Dar se incearca sa se sugereze mai mult decat atat, sa infatiseze momentul cand un barbat, in aparenta implinit si profesional si sentimental, nu-si mai gaseste locul in propria viata si incepe sa dezvolte treptat obsesia absentei fericirii. Asa ca, incurajat si de vizionara pacienta new age, psihologul porneste sa se trateze cu lumea larga, sa-si recupereze eul pierdut prin locuri unde nu calcase niciodata. 
Si de aici filmul se transforma intr-un Eat, Pray, Love in versiune masculina, cu aceleasi stereotipuri aplicate diferitelor natii si colturi de lume. Vizita la templul din varful muntelui este obligatorie, la fel si cautarea iubirii din tinerete, ce va avea o rezolvare atat de neplauzibila si superficiala. In plus, parcursul eroului este repetitiv si previzibil, orice dram de subtilitate e anulat de carnetelul in care-si noteaza cu sfintenie concluziile, in caz ca unui privitor i-a scapat vreuna, doar pentru a ajunge la aceea ca fericirea e acolo de unde ai plecat si, in mod miraculos, ceea ce nu mai prezenta interes devine brusc extrem de atractiv dupa ce ai vazut "oferta" din restul lumii. 
Totul a scartait in filmul asta, incepand chiar cu premisa, cu constructia personajului principal: un psiholog, un individ care se presupune ca lucreaza cu mintea si sufletul omului, care incearca sa-i ajute pe ceilalti sa se simta mai confortabil cu sinele, ar trebui sa stie inainte sa-si faca bagajul si sa porneasca prin lume ca nu va gasi nicaieri o exprimare concreta si palpabila a fericirii, cu atat mai mult una exterioara propriului psyche. Iluzia ca viata e in alta parta, in emotii intense de moment oferite turistilor prin orice colt strain de lume mi se pare cu atat mai stupida cu cat este imbratisata de un asa-zis psiholog. Trecand peste motivatie, reactiile lui Hector nu l-au facut deloc agreabil: da sa se indragosteasca, este parasit, pleaca mai departe. Da sa se reindragosteasca, nu i se raspunde la fel, pleaca mai departe. In lipsa de altceva mai bun, hotaraste ca tot mai bine e acasa, la culcusul caldut unde il asteapta o consoarta mamoasa si grijulie. Ca nu degeaba incearca sa ni se sugereze tot filmul ca Hector a ramas un copil (dar in sensul de pueril, nu in acela de visator si entuziast in fata lumii de langa el).  
Scenariul pacatuieste si printr-o alta carenta, aceea a scaldarii in apele caldute dintre tonul de comedie si lipsa de umor, dintre un subiect ce se incearca dramatic si fundamental si superficialitatea in abordare. Acest contrast face filmul plictisitor de urmarit, lipsit de orice atractivitate si, cum prevedea la inceput un personaj intr-una din cele doua poante pe care le contine, the search for happiness devine the search for a penis... ma rog, for a vagina in cazul de fata. 
Se pare ca multi au cazut in plasa intrebarii profunde si s-au considerat multumiti de putinul oferit pentru a duce filmul pe IMDb la o nemeritata nota 7. Mie imi trebuie ceva mai mult ca sa ma fericeasca un film. Insa asa cum cartea si filmul dupa cartea lui Elisabeth Gilbert au avut succes, probabil ca o editura ar putea sa se grabeasca sa traduca si romanul lui Francois Lelord. Sunt chiar trei avandu-l in centru pe acest Hector pe care, in ciuda simpatiei pentru Simon Pegg, l-am perceput ca un individ extrem de antipatic si redus la niste clisee dezagreabile care te fac sa te intrebi: oare chiar era nevoie ca personajul sa-si riste viata in tot soiul de combinatii mafiote pentru a ajunge la adevarurile enuntate, la indemana unui pusti de 14 ani?! Ma voi feri de carte, insa stiu ca va fi un succes, multi prefera lucrurile simple, vazute si citite de o mie de ori. Sa fie si asta o fericire a confortului, a mediului familiar :)?

Thursday, 20 April 2017

Viata unei femei obisnuite


Carol Shields - Jurnal in piatra

Va invit sa cititi - daca nu ati facut-o pana acum - povestea vietii lui Daisy Goodwill, personaj fictiv dar construit cu o aura de veridicitate puternica, consolidata de ideea autoarei de a-i documenta biografia cu un arbore genealogic si fotografii ale personajelor. Insa nu si ale protagonistei, doar ale apropiatilor sai. Daca nu ar fi fost "Cuvantul inainte" al scriitoarei, probabil ca, vazand pozele, as fi crezut ca este o istorie reala, ele au darul de a oferi o marturie concreta, de a da chip celor amintiti in carte, de a transforma literatura in viata, mai mult decat ar face-o un film, de exemplu, care porneste tot de la bazele fictiunii. Insa nu veridicitatea este atuul principal al romanului, ci modul in care autoarea imbina totul, pe care il explica in aceeasi prefata: "In fiecare zi, cand ma asezam la masa de scris, invocam imaginea unei serii de cutii care intra una in alta. Eu construiam cutia exterioara, Daisy, pe cea interioara - iar in interiorul cutiei ei nu era nimic. Ea isi gandea - nu isi scria - povestea propriei vieti, dar era o viata din care ea, subiectul, fusese extrasa. Acesta era, mi se parea la momentul respectiv, adevarul despre vietile celor mai multe femei."
Nascuta in 1905 de o mama masiva, ce nu avea nici cea mai mica banuiala ca durerile care au sagetat-o intr-o zi pe cand pregatea masa erau cele ale nasterii ce avea sa-i curme viata, Daisy este luata in grija de o vecina ce-si va parasi sotul la scurt timp si se va muta sa locuiasca alaturi de fiul sau. Tatal va fi absent in anii fragedei copilarii, contribuind doar material la cresterea ei, pierdut in contemplarea disparitiei sotiei, marcat de gandul ca ea ii va fi ascuns sarcina, preocupat sa umple cu ceva golul din viata, ridicand, in cinstea celei disparute, asemenea lui Shah Jahan, un monument deasupra mormantului ei, un turn. 
Noi insa o urmam pe Daisy in noua familie si asistam la desfasurarea destinului sau, in paralel cu cel al secolului XX. Uneori, vocea ei ne poarta prin vartejul intamplarilor vietii. Alteori, se intercaleaza o alta, neutra, ori schimburi de scrisori si decupaje din ziare, cam in genul practicat si de Margaret Atwood in Asasinul orb. Era inevitabil sa nu ma gandesc la ea, celalata scriitoare din Canada preocupata in romanele sale de destinul femeii.
Glasul lui Daisy nu este neaparat cel predominant. Insa asemenea tatalui ei pe parcursul unui drum de trei zile cu trenul, primul facut impreuna, vorbeste ca sa umple tacerea infricosatoare, ca sa-si revendice si sa fixeze locul trecator in lumea de care se va simti in repetate randuri straina, sa si-l gaseasca in propria-i poveste. Marca tragediei nu se opreste la nastere, ci o va urma in momentele esentiale ale vietii, ascunzand o dubla vinovatie, ca si senzatia de detasare si instrainare ce-i da cartii un aspect tragic si nostalgic. Nu cunoastem niciodata gandurile eroinei in profunzime, unele momente se desfasoara pe fast forward, reconstituindu-se din scrisori, marturii, teorii ale celor din jur privind sentimentele personajului principal, un personaj principal devenit, in timp, accesoriul neimportant al vietilor altora. 
"Viata este o continua recrutare de martori. Se pare ca avem nevoie sa fim vazuti in posturi extravagante sau rusinoase ca sa ni se dea atentie. Propria noastra memorie e mult prea apreciativa, si asta e cea mai amabila afirmatie pe care o pot face. E nevoie si de alte relatari, de alte perspective, dar chiar si asa ceremoniile cele mai importante - nasterea, dragostea, moartea - sunt fixate in amintire de oricine si orice se gaseste la indemana. Ce noroc, ce capriciu!"
Acest joc al perspectivelor ce-i delimiteaza existenta ne ascunde gandurile eroinei, ca si cum un strat de ceata s-ar intinde pe o mare in care clocotesc vartejuri si turbulente nebanuite. Insa incapacitatea de a dezgoli personajul pana in cele mai profunde trairi nu este o lipsa a cartii, ci o alegere, un castig, este modul particular al autoarei de a edifica, etapa cu etapa, caramida cu caramida, o viata, cu momentele ei reprezentative, dar si cu incapacitatea de a-i gasi vreun sens, cu sentimentul ca uneori, privite din exterior, existentele celorlalti sunt mai bune decat cea proprie, cu oglinzi deformate ale realitatilor subiective, cu secvente traite sau doar inchipuite, cu imagini prafuite de timp descoperite de generatiile urmatoare, ce dau si ele, intr-un fel, masura celei care le-a fost mama, bunica, matusa, dar si a timpului in care a trait, cu constrangerile si perspectivele lui. Un roman contemplativ ce s-a potrivit minunat cu dispozitia mea la malul marii.

Monday, 17 April 2017

Litoralul romanesc in aprilie

Am profitat de mica vacanta de cateva zile pentru o fuga la mare. Spre deosebire de multi dintre cei 98% de buni crestini care pretind ca indopatul cu drob si oua ii impregneaza cu cele sfinte, eu recunosc ca nu am deloc legatura cu ele, ca a paste fericit inseamna pentru mine a zburda prin pustietati, ca lumina sfanta este aceea oferita de stele si ca imi place sa fac lucrurile in contratimp cu multimea. Asa ca de ce de 1 mai, cand hoardele de turisti se vor imbulzi pe litoral, si nu acum, cand pot sa salut marea in liniste?! Asa ca am pornit pe cele patru roti, de la sud spre nord, prin statiunile Marii Negre.
Cu Vama Veche s-a rupt demult acea legatura speciala pe care an de an o eroda aparitia cate unei noi terase si a tot mai multor indivizi pentru care a merge la mare inseamna "distractie" si betie. Pastrez nostalgia timpurilor cand nu existau decat carciuma lui Ovidiu de pe plaja (ce o mai face oare Ovidiu cel cu pletele albe si o sclipire atat de tanara in priviri, cel fixat intr-o varsta nedefinita din momentul cand l-am intalnit prima oara pana cand, vreo 15 ani mai tarziu, a incetat sa mai frecventeze Vama?) si cherhanaua cu vreo 2-3 mese. Insa legatura de care ziceam s-a rupt definitiv acum vreo 4 ani, ultima data cand ajunsesem in Vama, cand in urma taierii cortului am hotarat sa nu mai calc pe-acolo niciodata... cel putin in sezon. A merge la mare in aprilie s-a dovedit insa o experienta frumoasa, ce m-a facut sa retraiesc intrucatva acele timpuri cand auzeai in jur doar clipocit de valuri si tipete de pescarusi, fara muzici amestecate duduind de la 10 terase in acelasi timp, facandu-si concurenta mai mult prin nivelul sonor decat prin calitate. E placut, dar nu pot sa uit ca in curand nu va mai fi, pentru ca pe plaja se inalta hidos si amenintator scheletul unei discoteci noi, care nu era cand fusesem ultima oara, strategic asezata cat sa acopere sonor si coltul ceva mai linistit dinspre pescari,
ridicata probabil de aceiasi oameni pentru care scrierea unui cuvant simplu in limba romana este un efort imposibil. 
Dar seara, cand s-a asternut linistea, m-am simtit aproape ca atunci... A doua zi dimineata, o lebada despicand gratios valurile a trecut sa ne salute.
Am vazut pescarusi, scoici si melci, pescarii indeplinindu-si nestingheriti ritualul zilnic de verificare a plaselor, cativa plimbareti pe plaja, nu multi, oameni fugiti de acasa, ca si noi, in cautare de liniste si comuniune cu natura, un nefericit sarpe rapus cine stie de ce sau de cine (mai intai am crezut ca e viu, abia cand m-am apropiat sa-l pozez am observat ca avea coada franta)
un fazan care traversa strada la iesire din Vama (a ajuns cu bine pe partea celalata), cativa popandai jucandu-se prin iarba, prea rapizi pentru a-i lua cu mine intr-o imagine. Nu mi-au lipsit deloc galagia din timpul verii, aglomeratia, aerul acela hipsteresc pe care-l aduc unii dintre cei care o frecventeaza, in cautarea boemiei pierdute. Si nici nu mi-a starnit dorinta de a o vizita in perioada cand se umple, asta cred ca e momentul anului cand Vama se apropie cel mai mult de motivele pentru care am indragit-o candva. 

Am pornit apoi spre nord, din statiune in statiune, pentru a vedea cum mai arata litoralul. De unele ma leaga amintiri si nostalgii ale copilariei, din anii turismului socialist cand veneam cu parintii, cu bilet sau cu cortul, prin altele am trecut din simpla curiozitate ori pentru a-mi confirma - din pacate! - anumite prejudecati. Multe arata ca un amestec ciudat si descumpanitor de modern si decrepit, de cladiri vechi cu fata noua, cladiri noi desprinse dintr-un alt film si ruine. 
Am cautat capul Capului Aurora, imi inchipuiam, desi nimic din amintirile mele nu-si gasea vreo baza in acea imagine mentala, ca ar fi un fel de Cap Kaliakra, se pare insa ca promontoriul este format dintr-o zona mai larga, cam tot ce a mai ramas din padurea Comorova plus Aurora si vreo doua statiuni vecine, de unde si senzatia ca Neptun ar fi cea mai inverzita statiune de pe litoral. Hotelurile cu nume de pietre pretioase sunt in continuare, insa au devenit cam de nerecunoscut pentru cineva care n-a mai calcat pe acolo de vreo 30 de ani si mai bine.
Plaja de la Aurora arata cam asa
si scheletul circular ma face sa-mi inchipui ca vara nu este chiar o idee fericita sa fii prin zona, pare un bastion (sau cap, daca vreti) al Romaniei maneliste. 
Trecem repejor prin vecinele ei si iesim din nou la drumul principal, pentru a-l urma pana la Costinesti. Epava e inca acolo, spre deosebire de cea din Vama, transformata in decor in Laptarie, 
la fel si Obeliscul, reper al statiunii si punct de intalnire pe vremea cand telefonul mobil nu era nici cu mintea conceput
insa paraiasul care se traversa cu piciorul, legand lacul de mare, a fost transformat in ditamai canalul
si nu chiar de ieri-de azi, judecand dupa aspectul simbolurilor rugintelor iubiri, agatate de balustradele celor doua poduri: 
Pe aleea de langa plaja s-a construit mult, urat si haotic, 
intreaga statiune arata chiar si asa, nepopulata, ca o pravalie ieftina (si nu ma refer la preturi, asta n-am de unde sti) si mizera:
 Nostalgiile copilariei mi-au purtat pasii si prin Eforie Nord, unde mergeam destul de des cu parintii, in camping. Plaja arata diferit, mult mai larga, nu stiu daca a fost adus nisip sau a avut loc vreun soi de fenomen invers eroziunii din sudul litoralului, probabil prima varianta, dar digul pe care ma jucam printre stabilopozi si-l priveam pe tata pescuind guvizi este pe jumatate ingropat in nisip.
Pe un drum destul de dubios, prin spatele celor trei hoteluri din capatul statiunii, ce mi se pareau odinioara impunatoare, insa acum, cu noua lor fata pastelata au capatat aspectul unor blocuri neutre, am trecut podul nou de la Agigea, in cautarea a ceea ce era marcat pe harta ca "dunele marine de la Agigea", o rezervatie naturala ce s-a dovedit imposibil de detectat cu al saselea simt, cel care nu se bazeaza pe indicatoare inexistente. Insa a fost un mod elegant de a ocoli Mamaia, statiunea pe care o boicotez din principiu din cauza taxei. Si un mod inedit, in drumul spre nord, de a vedea minunatele si hidoasele investitii din judetul Constanta. 
Stiati ca exista o autostrada Constanta-Ovidiu? Se numeste A4 si teoretic ar fi trebuit sa ajunga la Tulcea, deocamdata s-a oprit, nu ma intrebati de ce, la Ovidiu. Stiati ca in Navodari exista o piata de peste, asa-zis centru transfrontalier de afaceri care arata cam asa? Cica ar fi o pastruga.
Ca arata oribil nu e o problema penala, in fond fiecare administratie cu inclinatiile ei estetice, problema este ca a costat 1 milion si jumatate de euro (da, chiar atat!), a fost inaugurata anul trecut de puscariabilul primar Nicolae Matei si de atunci zace nefolosita, degradandu-se pe zi ce trece. 
Continuam: stiati ca intre Navodari si Mamaia-Sat, prin mijlocul campului, exista pe marginea drumului iluminat stradal cu panouri solare? Ce mai conteaza cum arata trotuarul?!
Si tot acolo este un minunat drum lat, cu patru benzi, pe care zici ca a dat PSD-ul aceluiasi Matei cu bomba...  Cica ar fi si o pista de biciclete. Nu recomand parcurgerea ei fara MTB. Si, in lipsa vreunei idei originale, podul din Navodari a fost infrumusetat cu sase mici sirene care au mai scos din bugetul local inca vreo 12 miliarde de lei, sper ca totusi vechi.
 
Si daca Mihai Viteazul nu a ajuns prin Dobrogea, macar statuia lui facut-o... 
Trecem repejor pe langa relicvele din epoca apusa ale fostei fabrici de uraniu de la Corbu 
si, dupa un scurt proces de constiinta (oare chiar merita sa le dam bani baronilor de Constanta?) in care gena de fraier, mult mai puternica, triumfa asupra celei de hot, achitam online taxa de 20 de lei/zi de intrare in rezervatia Deltei Dunarii indreptandu-ne spre Vadu. Intalnim berze, starci, egrete si parca lumea incepe din nou sa para mai frumoasa. Ca in povestile copilariei, ajungem la o raspantie de trei drumuri. Alegem unul dintre ele, insa ne oprim cand mai aveam cateva sute de metri pana la plaja, pentru ca baltile adanci din solul nisipos ne fac inaintarea imposibila. Un altul, la fel de nisipos, prevede o calatorie lunga si plina de dificultati. Al treilea, cel pietruit, este bun, ne scoate la plaja. 

Si, cand ajungem, tot ea, marea, intampinandu-ne mangaiata de soare, ne face sa intelegem ca explorarea a meritat si am ajuns la acel liman cautat,

acolo unde scoicile nu au fost inca anul asta privite de ochiul uman si unde doar pescarusii si lebedele sunt martori ai trecerii noastre.
Faptul ca e o plaja atat de lunga ma face sa sper ca poate si vara s-ar gasi pe ea vreun colt respirabil de Mare Neagra, nepoluat fonic sau comportamental, dar asta ramane de investigat mai tarziu. 
Si tot ea, buna mare, a avut amabilitatea de a ne trimite acasa azi-dimineata cu o ploaie rece si un vant sfichiuitor, pentru a nu ne lasa sa ne para rau ca ne despartim.... pana data viitoare. 

Thursday, 6 April 2017

Tinuturile copilariei


Cesare Pavese - Luna si focurile

Pe Pavese il cunosteam prin poezii si mai ales prin jurnalul sau, Il mestiere di vivere, o carte care mi-a marcat anii de formare, regasindu-mi in randurile ei multe dintre incertitudinile si dilemele metafizice. Nu stiu daca Pavese m-a influentat sau l-am iubit tocmai pentru ca s-a pliat atat de bine pe ceva care era deja inradacinat in mintea mea... Cred ca a mai fost candva un volum de povestiri, dar cum nu-mi aduc prea bine aminte de el pot sa spun ca Luna si focurile este prima mea intalnire cu proza lui Pavese. Prezentat drept capodopera lui (n-as sti sa spun cat este adevar si cat este marketing, fiindca nu am termeni de comparatie), romanul acesta ne poarta intr-o atmosfera desprinsa parca din filmele neorealismului italian, in lumea patriarhala a satului italian de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Totul incepe cu intoarcerea din America a unui emigrant intr-un fantomatic "acasa", unde multe s-au schimbat. Pana si clarinetul lui Nuto, prietenul sau din copilarie, a amutit. 
"Dorinta pe care o avusesem candva in sange (intr-o dimineata, intr-un bar din San Diego aproape ca imi pierdusem mintile) de-a iesi la soseaua aceea, de-a ocoli portita prin locul dintre pin si cotitura teilor, de-a asculta mai intai glasurile, rasetele, gainile, ca apoi sa spun: "Uitati-ma, m-am intors", aparand in fata figurilor naucite ale tuturor - ale servitorilor, ale femeilor, a cainelui si a batranului (ochii albastri si ochii negri ai fetelor m-ar fi recunoscut de pe terasa), dorinta aceea nu ma parasise nici acum. Ma intorsesem, iesisem la sosea, facusem avere - dormeam la Angelo si stateam de vorba cu Cavalerul -, dar figurile, glasurile, mainile care trebuiau sa ma cerceteze si sa ma recunoasca nu mai erau. Ceea ce ramasese era ca o piata a doua zi dupa balci, o vie dupa cules, o intoarcerere de unul singur, la restaurant, cand cineva te-a parasit."
Printre rememorari alaturi de Nuto ale copilariei comune, ale conditiei de exilat in America, pe de o parte, si de ramas acasa, in timpul razboiului, pe de alta, cel intors, pe care oamenii care si-l mai aduc aminte il cunosteau cu porecla Tiparul, penduleaza intre ceea ce nu se schimba niciodata si ceea ce devine de nerecunoscut, in permanenta transformare. Imagini, chipuri si mirosuri ce poarta amprenta idilica a copilariei dau o tusa melancolica acestui tablou al satului italian de dupa razboi, nu foarte diferit de cel autohton. Si oricat ar parea de ciudat, fatalismul nu este o particularitate mioritica, asa cum multi clameaza. Profilul taranului italian este similar, cu aplecarea spre predestinare si, in absenta oricaror perspective de a scapa de saracie, cu fatalismul diluat in litri de alcool. 
Nu este o carte cu un fir epic propriu-zis, alcatuindu-se din imagini si amintiri, din nevoia de recuperare a unui trecut, de regasire a radacinilor. Insa e o carte frumoasa, infuzata cu lirism, cu o atmosfera nostalgica si melancolica ce m-a cucerit. Pavese penduleaza intre emotii, uneori expediaza soarta unui personaj in cateva randuri, lasa multe spatii libere imaginatiei cititorului, mizand si pe impactul pe care il au lucrurile nespuse, sugerate, prelungeste pana spre final incertitudinea legata de destinul unor persoane ce s-au impregnat adanc in amintirile personajului. Umbrele razboiului, mortii ce inca sunt descoperiti in zona, se impletesc cu umbrele trecutului, cu destinul celor plecati din viata inainte ca Tiparul sa-i poata revedea. Iubirea pentru tinutul la care revine se impleteste cu amintirea fostelor iubiri, ale caror ecouri razbat ca dintr-o alta viata. Totul se construieste intr-o alternanta a imaginilor din trecut cu cele din prezent, unde fiecare detaliu adauga culoare unui spatiu prin care vezi perindandu-se copii prin colbul drumului, partizani prin padurile de pe dealuri, fascisti prin orase, tarani ce incearca sa-si duca traiul de pe o zi pe alta prin vii si pe ogoare. Este o carte densa, ce oscileaza intre o anumita magie poetica si verismul cel mai crud. 
Se simte in gandurile carora le da glas eroul dorul autorului dupa o copilarie care i-a lipsit, fiind nevoit sa se maturizeze prea devreme. Nu doar imaginatia, ci si imaginile imprimate in minte de la o varsta frageda creeaza un tablou in care, chiar si atunci cand se atinge implinirea materiala, nu prea este loc pentru fericire in timpul trairii, nici in cel al rememorarii, ci doar in cel al unor amintiri fixate in timp ca niste fotografii pe care le privesti dupa ani si ani cu un zambet trist pe chip.

Friday, 31 March 2017

Un film fara cuvinte


Plemya (The Tribe) (2014)

Filmul regizorului ucrainean Miroslav Slaboshpytsky este unul din acele creatii rare ce pot pune de acord critica si publicul. La inceput, cand am vazut cadrele fixe prin care se perindau in tacere masini si oameni, m-am temut ca iar urmeaza sa vizionez un film in care tacerile lungi si privirile fixe ale camerei vor sa sugereze profunzimi abisale fara sa spuna de fapt nimic, fericind criticii prin metafore inaccesibile publicului. Insa nu a fost cazul. Treptat, camera incepe sa-si urmareasca eroii pe masura ce se construiesc conflicte si rabufnesc tensiuni, pana cand ajungem sa intelegem ca metaforele decurg firesc din poveste. O poveste trista, fara cuvinte, asa cum sunt si protagonistii ei, elevi ai unei scoli de surdo-muti de undeva din Ucraina, cu aspect de cazarma darapanata, cu un internat ce aminteste de cele ale liceelor de dinainte de 1990. Acum nu stiu cum mai sunt.
Primul lucru care m-a izbit a fost ca ajungi sa intelegi (aproape) totul, desi limbajul folosit este cel al semnelor. Am incercat sa-mi imaginez perspectiva inversa: e ca si cum un surdo-mut ar vedea un film netitrat. Asa cum ei reusesc mai mult sau mai putin sa citeasca pe buze, fiind mai atenti la gesturi, si noi, spectatorii care in mod teoretic ar fi in masura sa perceapa mesajul cu toate simturile, ne vedem privati de unul dintre ele si trebuie sa ne concentram pe gestica, mimica, expresie. Incepem sa intuim ca gesturile mai apasate, mai transante, sunt semn de cearta, ca acelea mai blande indica o conversatie normala.
Totul incepe atunci cand Serghei (stiu pentru ca m-am uitat pe distributie si am constatat ca personajele au nume, desi in film nimeni nu pronunta vreun cuvant) ajunge la o scoala pentru copii asemenea lui, cu o ierarhie bine stabilita. Treptat, baiatul pus sa doarma in prima noapte la usa, ajunge sa fie acceptat de cei din jur, sa-si gaseasca un loc in cadrul tribului. Titlul spune multe despre civilizatia, ierarhia si organizarea stricta a grupului, cu un sistem bine pus la punct, in care actele de violenta, prostitutia, furtul devin accesorii ale vietii de zi cu zi. Este socant sa vezi aceasta perspectiva asupra asa-zisilor "defavorizati", absolut deloc corecta politic, in care ei devin nu victimele, ci opresorii societatii.
Intr-un micro-univers inchis, dominat de violenta, construit pe relatii de putere clare, totul se rostogoleste pana la descatusarea finala, pentru a inchide apoi cu un gest hotarat usa in spatele ororii. Nu este un film placut de vazut, ci unul care te pune pe ganduri, ridica intrebari, ajunge chiar sa gaseasca justificari pentru crima intr-un sistem institutional mai surd si mai mut decat cei pe care-i guverneaza. Stim ca ne aflam in anii post-sotietici, exista toate indiciile, insa totul in jur exprima acea stare apasatoare de ruina, de la scoala si (mai ales) internatul care gazduieste copiii pana la parcul unde-si petrec timpul, cu instalatii ruginite si darapanate. Izbeste tacerea in care se desfasoara totul, chiar si scenele de bataie sau de sex se petrec in liniste (exista o exceptie, intr-o secventa cutremuratoare), transformand totul intr-o experienta deloc confortabil de vizionat, in deplina unitate cu scenariul. Totul atrage si respinge in acelasi timp, jucandu-se cu emotiile spectatorului, dar reusind sa-l scuture serios.
Chiar daca nu pot sa spun ca e un film care mi-a placut (ar fi greu si inadecvat sa afirm asta), este unul care m-a zguduit, m-a tinut aproape fara suflare de la un punct, m-a socat prin finalul violent pe care tot parcursul, privind retrospectiv, nu facea decat sa-l contureze, mi-a dat de gandit dupa aceea. E drept ca au fost si momente de respiro, ca m-a dus cu gandul nu de putine ori si la cinematografia noastra, ca stil si unghi al cadrelor. Daca ar fi sa fac o paralela cu ea, as spune ca "ciorba" ucraineana sunt imbracatul si dezbracatul, fiecare obiect vestimentar este dat jos sau pus pe rand, fara cut-uri, fara miscari ale camerei. Insa este un film atat de puternic tocmai pentru ca tacerea lui accentueaza imaginile, le emfatizeaza si raman pe retina mult timp dupa ce s-a terminat. Aceasta tacere isi striga mesajul mai tare decat ar face-o cuvintele. Ceea ce pentru organizatiile mafiote este un cod asumat, pentru tribul de copii este un dat natural, un punct de pornire intr-o existenta lipsita de compasiune si afectiune.
Iar filmul, cu toata cruzimea lui, este mai uman, mai autentic si mai empatic decat o productie care se straduieste cu orice pret sa transmita mesaje si esueaza in clisee. Ar suna banal sa va spun eu care sunt acestea, e un film intrigant si provocator, absolut de vazut. Spun doar ca nu intamplator autoritatea (profesorii) este mai mereu absenta si, atunci cand apare, indiferenta sau in complicitate cu tribul. Vreau doar sa mai adaug ca actorii insisi sunt adolescenti surdo-muti aflati la primul lor film, care se misca in fata camerei cu o dezinvoltura incredibila, ca si cum nici nu ar sti ca sunt filmati, ca si cum ar fi izolati in lumea personajelor lor, pe care nu poti decat sa o privesti neputincios cum se rostogoleste in propria-i degradare.

Wednesday, 29 March 2017

Cate ceva despre pictura


Julian Barnes - Cu ochii larg deschisi. Eseuri despre arta 

Nu citesti eseurile lui Barnes din acest volum atunci cand vrei sa afli parerea unui critic specializat in domeniul artei, ci cand te intereseaza ideile unui om pe care il apreciezi, iti place cum scrie, simti ca ai anumite afinitati cu el si ca poti avea incredere in modul sau de a gandi chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Adica scriitorul devine aici un fel de blogger, vorbind despre (ar spune unii) lucruri pe care nu le cunoaste. Asta apropo de ancheta literara pe care am citit-o de curand pe bookhub. Am constatat cu amaraciune ca unii respondenti traiesc inca intr-un turn de fildes in care isi doresc sa inchida si literatura, sa cearna opiniile si sa le pastreze doar pe cele profesioniste. Din partea mea, fiecare isi gaseste propriile criterii de selectie si se va orienta spre acela care ii vorbeste despre carti pe intelesul lui, cu sinceritate, fara emfaza, fara sa doreasca sa epateze si fara sa fie in slujba unei edituri sau a alteia. Este si motivul pentru care mi-au placut eseurile lui Barnes de aici, tocmai pentru ca nu se transforma intr-o cronica de arte plastice, stiti voi, din acelea cu terminologie estetica precum "hermeneutica hegemoniei cromaticului translucid-vibrant transcendent si cathartic...", ci vorbeste ca un om normal care se adreseaza oamenilor normali, incercand sa le calauzeasca pasii prin lumea imaginilor, nu sa le arate ca face parte dintr-un cerc al initiatilor inaccesibil muritorilor de rand.
De altfel, el insusi a avut nevoie de acel moment, de acea strafulgerare si de doza de mister pe care i-a oferit-o muzeul Gustave Moreau, dupa ce trecuse prin Luvru fara prea multe amintiri, pentru a incepe sa priveasca tablourile cu alti ochi, sa treaca de la privitorul pasiv a carui retina este bombardata cu imagini la cel participativ, ce gaseste emotia si cauta interpretarea de dincolo de ea.
"Flaubert credea ca e imposibil sa explici o forma de arta prin alta si ca marile tablouri nu au nevoie de cuvinte explicative. Braque era de parere ca am atinge starea ideala cand n-am mai spune absolut nimic in fata unui tablou. Dar suntem foarte departe de atingerea acelei stari. Ramanem creaturi incorigibil verbale, carora le place sa explice lucrurile, sa-si formeze opinii, sa argumenteze."
Mai ales atunci cand esti scriitor si modul de exprimare esential este cuvantul, cum altfel ai putea sa fii? Insa mie imi place acest incorigibil Barnes, care verbalizeaza in eseurile sale tablouri si pictori. Chiar daca gusturile noastre nu sunt de la bun inceput compatibile (inevitabil sa nu ai, ca iubitor de pictura, curente preferate, al lui este modernismul, ale mele sunt postimpresionismul si suprarealismul), chiar daca mi-am regasit prea putini favoriti disecati de privirea lui Barnes (Cézanne, Manet, Magritte in special, partial Redon), a fost o adevarata placere sa-i citesc eseurile. Pentru ca nu vede si comenteaza doar o pictura, ci si povestea din spatele ei ori a omului din spatele panzei, o idee de la care a pornit si in reconstituirea faptelor ce au generat Plutei Meduzei in O istorie a lumii din 10 1/2 capitole (intre noi fie vorba, titlul cartii publicate la aceeasi editura, Nemira, apare aici un pic modificat), cu care se deschide volumul. Eseul este urmat de alte 16, publicate intre 1992 si 2014  in Modern Painters si in diferite reviste dedicate literaturii, inca o dovada ca, de cele mai multe ori, perceptia scriitorului, nu a specialistului in pictura, a fost cea cautata de editori.
Cu toate acestea, Barnes nu se sfieste sa faca observatii legate de tehnica, proportii, culori, semnificatia unui tablou, detalii paradoxale (nu m-am intrebat niciodata, de exemplu, de ce in L'atelier du peintre  al lui Courbet pictorul care transpune pe panza un peisaj are alaturi un model nud). Sunt amanunte pe care ochiul le inregistreaza, dar nu intotdeauna mintea le proceseaza. Cu cat expozitia e mai ampla, mai variata in stiluri si perioade, risti sa intelegi si sa asimilezi mai putin. De aceea prefer un muzeu mai mic, eventual de autor, dedicat unui pictor pe care il iubesc, cum ar fi Muzeul Van Gogh din Amsterdam, imensului Louvre. Vreo 4-5 ore am petrecut in fiecare dintre ele, dar daca cel dintai m-a imbogatit, m-a ajutat sa inteleg mai multe lucruri legate de perioadele de creatie ale pictorului si tehnicile folosite si as mai fi vrut sa vad si alte tablouri, al doilea m-a obosit, m-a lasat cu senzatia ca nu am vazut mai nimic si parca nu se mai terminau salile cu scene de lupta si ingerasi.
In plus, Barnes demoleaza prejudecati legate de arta anumitor pictori (misoginismul lui Degas, de exemplu), face corelatii intre opera si viata (capitolul dedicat lui Delacroix se raporteaza indeaproape la jurnalul pictorului), vine cu amanunte interesante, cum ar fi cel ca nu eroina lui Zola, Nana, i-ar fi inspirat lui Manet tabloul cu acelasi titlu, ci invers, pictorul l-ar fi determinat, prin tabloul sau, pe Zola sa-i dedice un intreg roman eroinei cu aparitie trecatoare in L'Assomoir, ne povesteste despre ritualuri de lucru, iubiri devenite obsesii artistice, relatii cu alte personalitati influente ai vremii, supune atentiei si pictori mai putin cunoscuti, precum nabistii Vallotton si Vuillard.
Si, dupa cum isi incheie Barnes ultimul eseu din volum, dedicat prietenului sau, pictorul englez Howard Hodgkin, disparut la inceputul acestei luni, "Gata, ajung atatea cuvinte". Cititi, priviti, bucurati-va de culori, forme, senzatii! Si de cuvintele autorului, evident.

Thursday, 23 March 2017

Folclor, magie, ocultism


W. B. Yeats - Rosa Alchemica si alte scrieri

Cu povestirile lui W. B. Yeats am facut cunostinta recent, prin cele doua titluri alese sa faca parte din primul numar al revistei iocan (mi-a atras atentia in special Hanrahan cel Rosu), inspirat alese, fiindca redau cele doua directii generale in care merge volumul de fata: una cu radacini adanci in folclorul si credintele irlandeze vechi, cealalta mistica, ezoterica, oculta. 
Prefata Mihaelei Anghelescu Irimia ne ofera cateva repere din biografia autorului laureat cu premiul Nobel in 1923, dar si indicatii de interpretare a operei, precum si detalii legate de preocuparile sale constante in literatura, de perceptia de catre contemporani si posteritate, ce mi-au trezit curiozitatea nu doar fata de scriitorul Yeats, ci si fata de omul cu mai multe masti, un Pessoa al literaturii irlandeze, cameleonic in scris si in viata, diluandu-si cautarile spirituale in creuzet artistic. 
Ciclul cu care se deschide volumul, Istorisirile lui Hanrahan cel Rosu, a fost preferatul meu din carte. Recunosc, e mult mai usor sa ma prinda in plasa ei o literatura care-mi deschide portile spre copilarie, spre lumea magica a povestilor, cand fiecare basm era primit cu aceeasi mirare si fascinatie ca si cum ar fi primul si singurul cu acea tema. De data asta, mirarea nu mai era acolo, insa au ramas curiozitatea si bucuria descoperirii si un alt tip de facinatie, acela al corelarilor, al inrudirilor cu folclorul autohton. Fiecare literatura ce exploateaza acest filon porneste de la propriile traditii si credinte, insa de multe ori influenta populara este similara, bazata pe o cautare umana comuna tuturor natiilor. 
Hanrahan, eroul principal al ciclului ce ar putea reprezenta un microroman, cu trimiteri la povestirile anterioare si personaje recurente, desemnat in prefata ca un alter ego al autorului insusi, capata uneori trasaturile eroilor din folclorul nostru. Hanrahan ratacitorul mi-a amintit de acel fiu de imparat din basmele culese de Ispirescu ce porneste sa caute tineretea fara batranete si viata fara de moarte. Experienta este diferita, insa la capatul drumului ambii revin acolo unde timpul a trecut prea repede si nu-i asteapta decat ruina si pustiul. Hanrahan seducatorul preia ceva din mitul Zburatorului autohton, cu cantecul ce o vrajeste pe fecioara Oona. Intalnirile cu spiritele produc intotdeauna o pierdere, asa cum si in folclorul nostru exista flacai cu mintile ratacite dupa ce au vazut ielele dansand. Exista insa si particularitati specifice locului, cum ar fi Kathleen Ni Houlihan (Cathleen, fiica lui Houlihan), figura emblematica a nationalismului irlandez. La capitolul superstitii, gasesc alte asemanari: in Irlanda, cand un iepure iti taie calea inseamna ghinion. Ceasul rau, iepuru' negru?
Dar acest Hanrahan colindator prin lume, aflat la granita culturii irlandeze cu cea a Vestului european, poet si cantaret, poate fi asemanat la fel de bine cu trubadurii si menestrelii medievali. Cantecele lui au fost minunat surprinse de traducerea lui Mircea Ivanescu, a carui munca a fost continuata si completata de Radu Vancu, redandu-le ritmul interior si captand in limba romana farmecul legendelor irlandeze si cautarile initiatice ale lui Yeats.
Despre Roza tainica, cel de-al doilea ciclu, autorul marturiseste ca ar contine povestiri scrise in perioade diferite, insa precizeaza ca punct comun "lupta spiritualului cu ordinea naturala." Este un ciclu de tranzitie de la cel dintai la urmatoarele trei, Rosa Alchemica, Tablele Legilor si Adoratia Magilor. Magia ramane in continuare, insa este invaluita intr-o atmosfera pacloasa, cu mesaje transmise in vis, ispite, amagiri, tentatii din lumea demonilor, convertiri reusite si esuate, totul devine dark si reflecta framantarile unui suflet nelinistit, inclinat spre misticism. Rationalismul meu este cam incompatibil cu temele oculte, dar nu pot sa nu-i recunosc autorului capacitatea de evocare, puterea de a construi o atmosfera tensionata si angoasanta,  contrabalansata de imagini (voluntar sau nu) hilare in care sferele inalte ale initierii se balacesc in cotidianul mundan:
"Dintr-odata am stiut ca pleoapele ei nu tresarisera nici o clipa si crinii ei nu-si pierdusera nici o singura petala, si nici nu se trecusera, si am recunoscut, cu o mare spaima, ca dansam cu Oona, care era mai mult decat o faptura omeneasca sau mai putin, si care-mi sorbea sufletul, asa cum un bou soarbe dintr-o balta de la marginea drumului. Atunci m-am prabusit si intunericul s-a inchis asupra mea."
Sa nu uitam ca Yeats provine dintr-o cultura de confluenta, de intersectare a paganismului adanc inradacinat in traditiile si credintele populare cu catolicismul manifestat la fel de fervent, peste care s-a suprapus filonul poetic, generand astfel o proza initiatica si atemporala ce se poate citi ca un poem ezoteric sau ca un crez literar si uman in cheie simbolica. Este mai putin important daca aderam sau nu la ideile sale, pe alocuri contradictorii, ceea ce conteaza este ca ele ne ofera o carte incarcata de o fascinatie stranie.

Sunday, 19 March 2017

Adam si Eva in spatiu


Passengers (2016) 

Va spuneam mai demult ca, dupa excelentul Hodejegerne, regizorul norvegian Morten Tyldum a ajuns la Hollywood. Unde a primit o nominalizare la Oscar pentru The Imitation Game si apoi a revenit pe ecrane, anul trecut, cu acest SF. Intr-un viitor indepartat cand Marte nu mai este doar un proiect de colonizare ci exista nenumarate planete pe care locuitorii Terrei pot emigra pentru a lua viata de la capat, o nava se indreapta, intr-o calatorie de 90 de ani, spre o colonie, avand la bord 5000 de pasageri si cateva sute de membri ai echipajului. Cu totii isi dorm linistiti somnul criogenic pana cand unul dintre pasageri se trezeste brusc. Jim Preston (Chris Pratt) intelege curand ca este singur pe o nava uriasa, unde doar androidul care serveste la bar (Michael Sheen) ii poate tine companie.
Dupa aproape un an de izolare si singuratate, cand a incercat orice pentru a adormi la loc si a gustat din toate tentatiile si distractiile oferite de nava, al carei AI se ocupa de confortul pasagerilor insomniaci, trece peste dilemele morale si se hotaraste sa o trezeasca si pe jurnalista Aurora Lane (Jennifer Lawrence), de care se indragostise. Si de aici lucrurile incep sa decurga foarte previzibil, cu inevitabila poveste romantica a celor doi, conflictul, un punct culminant ce va trebui rezolvat, cand scenaristul Jon Spaiths (Prometheus, Dr. Strange) recurge la o solutie deus ex machina facila (si nu spun mai mult) si la asteptatul deznodamant. 
Mi-am pus si eu intrebarea ce as fi facut daca m-as fi trezit pe o nava si as fi stiut ca intreaga mea viata ar fi trebuit sa se desfasoare acolo. Mi-ar fi placut la nebunie! In primul rand, nu stiu daca m-as fi imbarcat, mi-e greu sa emigrez aici, pe Pamant, ce sa mai spun pe o alta planeta, unde totul e imprevizibil?! Dar daca as fi ajuns pe o nava care sa ma hraneasca, sa-mi ofere cinematograf, piscina, tot felul de moduri de petrecere a timpului liber (si da, tot timpul este liber acolo) plus turism intergalactic (nu uit sa va spun cat de trasa de par a fost faza cu trecerea pe langa steaua Arcturus, lasand deoparte faptul ca, pentru a ajunge acolo, era nevoie de ceva mai multi ani decat se presupune ca ar fi calatorit in realitate) si o biblioteca cu toata cunoasterea umana (asta nu aparea in film, probabil pentru ca eroul nu avea preocupari literare, nu ca nu ar fi existat; sau poate era electronica, nu ma supar!) plus persoana draga alaturi de care convietuiesc de vreo 20 de ani intr-un spatiu mult mai mic decat o nava spatiala, cum sa refuz?! Fara impozite, cu politicienii aflati la ani-lumina distanta, cu problemele medicale rezolvate personal si direct printr-o simpla apasare de buton, fara interactiuni uneori umilitoare cu reprezentantii sistemului sanitar si fara capusele fiscale care imi iau bani doar pentru dreptul de a munci in Romania?! As fi zis DAA imediat! 
Insa filmul, ca sa nu mai fabulez, nu prea mi-a placut. Lasand deoparte tragerile de par si la tema, cursul total previzibil si banal, obiectiile mele tin mai mult de modul de abordare, care a fost caldut si lipsit de ritm. Cand ai asa un subiect recluziv, daca nu esti Kubrik sa-ti iasa vreo minunatie de odisee, ori il aduci pe Sam Rockwell care poate sa tina in spate un film si sa scoata tot ce se poate (ba chiar mai mult dintr-un film cu un singur personaj uman, Moon), ori o dai pe comedie romantica in spatiu, macar sa aiba si pelicula asta o directie, un ton, ceva al ei.  
Pasengers ramane doar un alt film SF, lipsit de suspans si de ingrediente care sa-l faca memorabil. Da, actorii sunt ok, insa nu au partituri in care sa exceleze, functioneaza bine impreuna, dar nici impresia vizuala nu impresioneaza, de scenariu nu mai zic, el cam ingroapa filmul in categoria de duzina. Nu este chiar de doi bani... poate de cinci?! Dar e un film in care, dat fiind regizorul, imi pusesem mai mari sperante, pentru ca stiu ca poate. Go back to Norway, Mr. Tyldum, parca acolo se gaseau scenaristi mai inspirati cu care sa lucrezi!

Friday, 17 March 2017

Armonia sferelor de timp rotitoare


Eleanor Catton - Luminatorii

Luminatorii este una dintre acele carti rare care imi ofera un termen de comparatie, un pol opus fata de romanele ce au creat in mintea mea o conotatie negativa cuvantului "bestseller". Pentru ca, in esenta, porneste de la acelasi ingredient principal, nevoia umana de senzational, de iesire din ordinar. Insa in timp ce multe carti strabat cararile batatorite ale iubirilor imposibile si secretelor de familie cu intorsaturi telenovelistice, Luminatorii este cu totul altceva. Cu o structura atent elaborata, ca un tatuaj pe chipul unui maori, ce ascunde simboluri mai greu de descifrat cititorului prea putin familiarizat cu astrologia (de exemplu, suspectez ca Marte in Sagetator nu e doar un reper temporal, ci are si o interpretare zodiacala, dar neavand aplecare si incredere in teoriile care afirma influenta astrelor asupra temperamentului uman nu am avut curiozitatea sa cercetez, asa cum e posibil sa existe legaturi si intre semnul atribuit fiecarui protagonist si modul sau de a actiona ori (in)compatibilitati intre ei pe baza semnului zodiacal), romanul lui Eleanor Catton, publicat la 28 de ani, are de toate: exotism, mister, intriga, secrete, o structura labirintica dar bine condusa. 
Plasat in epoca victoriana, insa in coloniile britanice, ne poarta intr-o lume pestrita si periculoasa, unde cei ajunsi din toate colturile pamantului cu sperante de imbogatire pot sa se reinventeze, sa capete identitatea pe care o doresc. Evident ca si aici exista ierarhii, prietenii si complicitati, rivalitati si antipatii, ca nimeni nu este sigur ca un statut obtinut de multe ori prin noroc nu se poate narui peste noapte. 
La inceput risti sa fii usor descumpanit de multimea de personaje ce dau buzna in fata ta in primele pagini: cautatori de aur, prostituate, proprietari de terenuri si nave, vii si morti, acuzati si acuzatori. Insa dupa prima suta de pagini, incepem sa ne dumirim cam cine ce este sau, ca sa pastrez modul de prezentare de la inceputul cartii, cine e stea, cine e planeta, sub ce semn zodiacal isi intersecteaza destinele. Se construieste astfel un puzzle urias, un thriller din alta epoca, bazat pe escrocherii, santaje, inselaciuni, pe fundalul unei lumi cu atmosfera de Vest salbatic, in care fiecare detine cateva piese si le asambleaza intr-o structura a carei viziune de ansamblu ii lipseste.
Personajele sunt multe, dar autoarea isi ia ragazul necesar pentru a le face memorabile, pentru a tese relatiile dintre ele, oferindu-le prim-planul si prezentand noi amanunte care se adauga in elucidarea sau amplificarea misterelor. Fiecaruia dintre cei doisprezece barbati adunati in primul capitol in fumoarul hotelului Coroana ii corespunde un semn zodiacal si fiecare capitol ce are ca titlu acel semn il are ca protagonist pe personajul respectiv. Si simetriile nu se opresc aici. Avem 12 parti, numar ce corespunde lunilor / semnelor zodiacale, o structura astrala ce se desfasoara descrescator, fiecare parte fiind mai scurta decat precedenta.
Pentru cineva proaspat debarcat in Noua Zeelanda, locul unde se desfasoara povestea noastra, cand isi ridica privirea catre cer totul pare ciudat, constelatiile sunt inversate fata de felul cum le percepem din emisfera noastra. Aceasta ciudatenie astrala isi gaseste corespondenta si in intamplarile de pe pamant, cu o desfasurare ce  ar putea fi vazuta ca predestinare, daca este sa pastram parametrii zodiacali. De altfel asta este si directia in care ne indeamna autoarea sa mergem:
"Ceea ce a fost intrezarit in Varsator - ceea ce cu mintea a fost plasmuit, crezut, prorocit, prezis, banuit si anuntat - se manifesta in Pesti. Acele viziuni solitare care, cu doar o luna inainte, apartineau numai visatorului, vor capata acum forma si substanta realului. Am fost de noi insine facuti si ne vom fi noua insine sfarsitul."
Eu le-am perceput mai mult ca un hazard ce coreleaza evenimentele si colporteaza stiri, ca intr-un telefon fara fir ce produce o denaturare a faptelor in interesul personal al celor implicati.
La un moment dat ai senzatia ca ai intrat in acel joc de societate, i-am uitat numele, in care unii mint, altii spun adevarul si cineva (cititorul in cazul de fata) trebuie sa decida cui sa-i acorde credit, pe cine sa elimine din cercul de suspecti, pe cine sa blameze. Este o carte antrenanta, surprinzatoare prin felul in care ne provoaca nu doar literar, ci si mental, logic. 
Pe scurt, cam asta se intampla in primele pagini: o prostituata incearca sa se sinucida, in coliba unui barbat mort se descopera o avere, un altul dispare fara urma. Si apoi firele tes trame secundare, prilejuite de intalnirile si interactiunile dintre personaje, de conjunctiile si opozitiile lor, intr-un decor viu, bogat, alcatuit de o autoare ce dovedeste nu doar imaginatie, ci si eruditie. Recunosc ca mie mi-a placut mai mult prima parte (cam prima jumatate din carte), pentru ca are si o structura inovativa care lipseste continuarii, unde epicul tinde sa fie mai conventional, insa cred ca a fost o alegere inteleapta din partea autoarei, pentru a-si face volumul mai accesibil, completandu-l cu motivatii si intamplari dintr-un trecut situat in unele cazuri cu pana la 25 de ani inainte de derularea propriu-zisa a filmului faptelor, cu care prezentul se coreleaza si se armonizeaza fiindca, dupa cum spune la un moment dat un personaj, "sentimentul adevarat este intotdeauna ca un cerc - ori ca un cerc, ori ca un paradox - si asta, pur si simplu, deoarece cauza si manifestarea lui sunt doua jumatati ale aceluiasi lucru!"
Am vazut ca multi tind sa-i aplice cartii o eticheta de  "roman victorian" modern. Mi se pare limitativ si superficial, nu orice carte cu actiunea plasata in epoca respectiva imbraca haine victoriene. Sunt similitudini, mai mult legate de introducerea personajelor, limbaj, anumite elemente de stil, cum ar fi prezentarea concisa a capitolului in titlu, dar tinand cont ca asta vine de la romanul picaresc, a numi cartea de fata roman victorian de secol XXI este ca si cum am numi-o roman picaresc. Luminatorii este (sunt?) altceva: o structura complexa si ingenioasa ce sparge limitele incadrarii intr-o singura categorie, in care timpul se armonizeaza cu oamenii si se roteste asemenea fazelor unei Luni ce-si arata, pe rand, cititorilor, lumina si umbrele.

Tuesday, 14 March 2017

SPA si personalitati multiple de popcorn

A Cure for Wellness (2016)

Cel mai nou film al lui Gore Verbinski, regizorul responsabil pentru seria cu piratii din Caraibe, ne poarta intr-o Elvetie desprinsa parca din cartile postale, alaturi de personajul principal, un american cu o buna pozitie in cadrul unei companii de pe Wall Street, plecat sa-si recupereze directorul dintr-un centru SPA de unde acesta nu mai dorea sa se intoarca. Ajuns intr-un loc recreat intocmai pentru a corespunde imaginarului azilelor gotice de secol XIX, afla curand ca de acolo nimeni nu pleaca, pentru ca nu doreste, si intram in plin mister tenebros cu accente de horror turistic (ma rog, horror doar daca va sperie tiparii si dentistii), ce se dezvolta mai mult in plan psihologic, avand in fundal peisajele ametitoare ale Alpilor elvetieni.
In ciuda cliseelor de gen cu care este imbibat, a scenariului cam subtirel si previzibil, ramane un film frumos. Pacatuieste prin contrastul cam mare intre neglijenta script-ului si atentia pe care o acorda detaliilor vizuale, construind mai mult din cadre o atmosfera in care starea de paranoia se dezvolta treptat, dar mi-a facut placere sa-l vad, pentru ca mi-a furat privirea cu imaginile sale studiate si atent montate, cu incaperile tot mai misterioase in care se strecoara eroul si cu satul de la poalele muntelui ce gazduieste sanatoriul, un sat plin de indivizi dubiosi cu aspect goth, o fauna umana cam trasa de par, dar in armonie cu firul epic.

Split (2016)

Un alt regizor pentru care aveam o simpatie, din ce in ce mai diluata in ultima vreme, este M. Night Shyamalan. Tot un thriller ne propune si el, cel in care trei adolescente sunt rapite de un individ cu personalitati multiple, mai precis 23 diagnosticate. Da, vechea poveste cu femei rapite care nici nu au habar ce soarta le asteapta.
Cand ai atata material de interpretare, ma asteptam la o prestatie mai stralucitoare din partea lui James McAvoy, dar potentialul ramane prea putin exploatat. Numai vreo 3-4 din cele presupuse 23 de personalitati apar in cadru. De partea cealalta, Casey, una dintre cele trei victime, retrasa si taciturna, careia scenariul ii dezvolta cat de cat un background, nu ajunge niciodata sa detina acel prim-plan la care spectatorul s-ar putea astepta dupa ce s-a investit atat in construirea personajului.
Nu am putut sa intru in pretinsa stare de tensiune pe care filmul ar fi trebuit sa o induca, pentru ca nimic nu m-a facut sa rezonez cu el. Totul lancezeste, cadrele standard pe care le-am vazut in atatea filme de gen (al catelea Saw avea o urmarire printr-un subsol plin cu conducte?), iar cursul actiunii, previzibil din primul moment, cand intelegi care sunt victimele, singura necunoscuta fiind modul in care vor sfarsi, dezvolta pentru a mia oara aceeasi intriga. Singura idee noua pentru un serial killer este aceea a personalitatilor multiple, insa nevalorificata suficient cu un cameo de final ce ma face sa cred ca o posibila continuare (daca va fi) ar putea sa fie ceva mai buna.
Pana atunci, aura de mediocritate in care se scalda productiile lui Shyamalan de vreo 15 ani incoace persista.

Thursday, 9 March 2017

Femeia din cuvinte si fum

 
Octavian Soviany - Naluca 

Un barbat pentru care starea de semibetie este antidotul impotriva incapacitatii de a duce o viata normala, cu un instinct de autodistrugere adanc inradacinat. O femeie de departe, o relatie la distanta, construita din mesajele trimise. O poveste romantica, asa cum personajul masculin, numit cu ambiguitatea literei O., defineste ceea ce se intampla intre ei? Poate, daca ii dam romantismului sensul acela incarcat de suferinta pe care i-l atribuiau poetii damnati din secolul XIX. Barbatul rememoreaza, viseaza, reconstruieste viata femeii aparute atunci cand nu mai spera si nu-si mai dorea nimic. Poate ca e doar o fabulatie, o iluzie a mintii tot mai incetosate. Poate ca e reala, o actrita ce traieste undeva, departe, la mii de kilometri, impresionata de un scriitor care nu a cunoscut succesul la care visa. Conteaza mai putin si nici nu este nevoie sa stim sau sa intelegem tot, pentru ca "despre lucrurile de inteles s-au scris o gramada de carti, mai importante decat ele sunt cele de neinteles". 
Ceea ce este si mai important e modul cum se cristalizeaza aceasta istorie romantica atipica, onirica, mizera, din concret si poetic, din detalii inventate si traite, cu o latura luminoasa si alta tenebroasa, strigat de disperare si de mirare, contemplativ si amar, izbucnit din furia unui om incapabil sa traiasca la umbra confortabila a normelor si constrangerilor sociale. O. se alatura galeriei de portrete masculine ale marginalizatilor cu profil contemplativ-maladiv pentru care autorul pare sa aiba o predispozitie, putand sta alaturi de suflete gemene precum Kostas Venetis sau maiorul von Kleist.  
Doua vieti, una rememorata de naratorul masculin, alta cea a actritei de care (pretinde ca) este indragostit, in biografia careia completeaza spatiile lipsa. Sa fie insa doar spatii lipsa sau o intreaga viata inchipuita, imaginata, ce capata consistenta doar in momentul cand este povestita? Titlul transparent ar putea sa ne dea de inteles ca este o halucinatie. Sau ar putea sa ne indrepte spre o pista falsa. Ada, eroina feminina, capata o voce poetica si senzuala. Insa poate ea este doar un pretext pentru ca O. sa-si retraiasca filmul vietii, cu scene ce tasnesc una din alta, se completeaza, alcatuiesc impreuna imaginea unei Ada ce preia trasaturi ale tuturor femeilor care i-au marcat existenta, construind parcursurile paralele ale celor doi protagonisti: amandoi si-au trait marea poveste de dragoste alaturi de parteneri mai in varsta, ce le-au format viziunea despre iubire. Pentru ca iubirea este vazuta aici si traita ca voluptate a suferintei, ca joc al seductiei, ca alienare si pendulare permanenta intre Eros si Thanatos, pana la contopire. Adina, femeia de marmura, Ada si Adelaida, misterioasa batrana pe care o intalneste O., pot fi vazute ca varste si etape ale iubirii, ca forme pe care le imbraca obiectul dorintei in mintea protagonistului, acest "neom", dupa cum se defineste. Plasmuirile imaginatiei, visele ce iau nastere in inchipuirea sa febrila completeaza aceasta intalnire a naratorului cu propriile-i aspiratii si iluzii, cu umbrele si demonii existentei sale: 
"Cine se apuca de scris trebuie sa stie ca acesta este o indeletnicire foarte periculoasa, care te poate duce catre abisurile inconstientului, acolo unde locuiesc monstrii nostri interiori. Acestia te pot devora daca nu ai suficienta putere pentru a-i stapani."
Daca cele doua personaje principale sunt atent construite, pastrand o aura de mister care intriga si le face interesante pentru cititor, nu acelasi lucru pot spune despre eroii "secundari", pe care i-am gasit, mai ales prin contrast, cam prozaici si conventionali, alcatuiti prea concret, disonanti cu atmosfera construita in jurul Adei si a lui O. Schimbarea de tonuri si registre, o constanta a cartii, le face cumva o defavoare, largeste o prapastie intre cei doi si ceilalti.
Pe coperta a treia, autorul marturiseste cu modestie ca "Naluca nu-si propune sa fie (...) decat o poveste romantica". Pentru ceea ce-si propune, este o reusita. Insa, citind-o, veti vedea ca nu este "doar" o poveste romantica, ci si una despre conditia artistului, despre instrainarea de lume, despre cautari si intrebari ce nu-si pot gasi raspunsul in aceasta viata. Si cum alta nu avem, perspectiva nu are cum sa fie altfel decat tragica...

Sunday, 5 March 2017

Fetita monstru


The Girl with All the Gifts (2016)

Imi face placere sa vorbesc despre un film atat de underrated pe IMDb incat imi intareste convingerea ca toate stelele si estimarile spectatorilor sunt subiective, in special cand vine vorba despre filmul european, care-i scoate pe americani din zona lor calduta de explozii si previzibil. Subiective vor fi si impresiile mele, mai ales ca filmul mi-a adus aminte, nu atat ca subiect, pentru ca nu abordeaza neaparat pericolele tehnologiei, ci ca productie si imprevizibil, de excelenta miniserie britanica Black Mirror
Intr-un viitor nu prea indepartat, omenirea a cazut prada unui virus produs de o mutatie a ciupercilor, ce altereaza capacitatea de gandire, transformandu-si victimele in niste creaturi dominate de instinctul setei de sange uman. Putinii locuitori neafectati traiesc in baze militare supuse asaltului permanent al hoardelor zombificate. Intr-una dintre ele, sunt bine paziti si copiii ce fac obiectul unor experimente ce au ca scop gasirea unui vaccin, supravegheati permanent de armata. Doctor Caldwell (Glenn Close) intruchipeaza vocea rationala a stiintei care, pentru a salva omenirea, este dispusa sa sacrifice micile creaturi hibride, iar Miss Justineau (Gemma Arterton), profesoara sub indrumarea careia copiii isi fac lectiile, este cea emotionala, figura materna si atasanta, unita printr-o legatura speciala de una dintre micutele creaturi, Melanie (Sennia Nanua). In momentul cand baricadele cad, cele trei  se vor regasi impreuna cu cativa soldati intr-o masina ce le aduce salvarea, in incercarea de a se indrepta spre o alta baza locuita. De aici incepe trezirea constiintei de sine a lui Melanie, procesul de intelegere a ceea ce este de fapt, ce va conduce spre un final atipic pentru filmele cu scenariu apocaliptic. 
Nu am citit cartea lui M.R. Carey - tradusa si in limba romana (Fata cu toate darurile, editura Nemira) - pe care s-a bazat scenariul filmului, de aceea nu am avut prejudecati in privinta lui. Cartile ecranizate au obiceiul sa creeze in mintea cititorului anumite imagini, sa iti inchipui, de exemplu, personajele si cadrul inconjurator intr-un anume fel pe care viziunea regizorala il depaseste sau nu. La mine nu a fost cazul, am luat filmul ca atare. Poate si de aceea mi-a placut mult toata aceasta lupta pentru supravietuire, joaca de-a prada si pradatorul, finalul oarecum circular, in corespondenta inceputului. 
Mi-a placut micuta Sennia Nanua, care mi-a amintit oarecum de Eleven din serialul Netflix Stranger Things, evolutia personajului sau, de la candoare la constiinta de sine si, mai apoi, la luarea deciziei principale in privinta evolutiei omenirii. Mi-au placut si imaginile pe care se construia simbioza om-ciuperca, intr-un scenariu ce gaseste suficiente explicatii si motivatii pentru a fi coerent si convingator, desfasurand mai multe conflicte, mi-a placut imaginea unei Londre cucerite de vegetatie, in care si locuitorii intra in starea vegetativa, fantastica si generatoare de tensiune, cu un BT Tower invadat de germenii ucigatori pentru omenire. Si mai ales tonul in care ne este redata aceasta poveste a extinctiei unei specii, unul autentic british, care imbina umorul negru cu situatii gore si dileme etice. 
Probabil ca, daca as fi citit cartea, ar fi numit-o un roman de formare. Si filmul spune tot povestea unei maturizari, a unei transformari. Din ce in ce, ramane sa descoperiti, pentru ca merita cele aproape 2 ore de vizionare. Sau sa cititi cartea. Sau si una si alta, pentru ca nu stiu care ii face mai mult un serviciu celuilalt.

Wednesday, 1 March 2017

Distopia Daesh


Boualem Sansal - 2084. Sfarsitul lumii 

Nu pot sa nu remarc faptul ca distopiile literare tind sa se asocieze strans cu preocuparile si ingrijorarile timpului: daca nazismul inspira 1984, titlul plasat 100 de ani mai tarziu graviteaza in jurul fanatismului religios, tema ce a nascut recent tot mai multe carti pornite de la premisa ordinii sociale pe care ar putea-o instaura. Islamismul radical, fara sa fie numit, este centrul usor de recunoscut al acestei lumi unde razboiul sfant Char a pus bazele guvernarii sub semnul legii lui Yolah, al carui reprezentant pe pamant, nevazut fiindca stralucirea lui i-ar putea orbi pe muritorii de rand, se numeste Abi. De aici si numele tarii, Abistan. Islamistii "moderati" ai lui Houellebecq au evoluat, odata instalati confortabil la putere, distantandu-se de un popor pentru care credinta devine un accesoriu optional: 
"Nu incerca sa crezi, risti sa te ratacesti intr-o alta credinta, interzice-ti doar sa te indoiesti, spune-ti si repeta ca adevarul meu e unic si drept, si asa o sa-l pastrezi mereu in suflet, si nu uita ca viata si bunurile tale ale mele sunt."
Ne aflam intr-o autocratie cu reguli stricte, cele nescrise mai severe chiar decat cele scrise: libera circulatie nu exista, indoielile si intrebarile pot semna condamnarea la moarte, controlul si cenzura se manifesta printr-o ierarhie a puterii bine definita, ce incepe de la vecinul de alaturi sau asa-zisul prieten. Avem sloganuri repetate de mii de ori pana la anihilarea gandirii, imprimate in minte asemenea unor incantatii golite de sens dar imposibil de contestat, exista maceluri organizate pe stadioane in numele dreptatii, pentru ca orice dusman al poporului sa dispara. 
Nu pot sa fac o comparatie cu Orwell, alaturi de care unii au avut indrazneala de a-l situa pe acest minor autor, am senzatia ca i-as face un deserviciu maestrului genului. Asa ca voi aminti doar ca anul 1984 figureaza pe frontispiciul  sanatoriului pe care Ati, personajul cartii, il paraseste vindecat de tuberculoza, vindecare privita ca un semn de gratie divina ce-i deschide calea ascensiunii sociale. Insa universul solid structurat al lui Orwell, care lasa loc de imaginatie si interpretare, se transforma la Sansal intr-o arhitectura bine gandita, dar prost expusa. 
Autorul algerian sesizeaza in detaliu  manifestarile totalitarismului si represiunii, dar e atat de indragostit de aceasta latura socio-politica incat ma intreb de ce a mai fost nevoie de o vaga incercare de intriga. Personajul si intamplarile prin care trece aproape neobservat de aparatul vigilent al represiunii in timp ce da vagi semne de trezire a constiintei sunt oricum in planul secund. Este o carte lipsita de ritm, unde firava structura epica este inghitita de evocarea impersonala si digresiva ce mi-a dat senzatia ca as citi mai mult un comentariu pe marginea romanului propriu-zis, generat de intrebarile pe care acesta le ridica asupra libertatii, cenzurii, constiintei individuale intr-o dictatura religioasa. Este descriptiv, impersonal si incearca sa spuna totul, sa nu lase loc cititorului nici o secunda pentru propria-i interpretare si formulare de intrebari. Toata aceasta lipsa de subtilitate in constructia unui roman care aproape uita ca are un personaj, amintindu-si de el ocazional, cand a epuizat tirul caracteristicilor oranduirii sociale, doar pentru a-l plimba intr-un alt cadru unde sa ne arate mai multe aspecte ale ei (cum altfel am fi putut vizita teritoriile interzise, cum am fi putut iesi din cartierul unde am fi ramas consemnati daca nu ar fi existat un personaj) mi s-a parut exasperanta si a generat o constructie fortata, ce are singurul merit de a expune suita manifestarilor totalitarismului in secvente lipsite de liant si de justele proportii ale unei  posibile realitati alternative.
Inclin sa cred ca Marele Premiu obtinut in Franta recompenseaza mai mult meritele ideologice decat pe cele literare, fiindca e o carte care apasa pe corzile sensibile ale unei temeri universale si pentru ca nu este doar o perspectiva occidentala, cum stiam pana acum, ci una provenita dintr-o tara musulmana, Algeria. E drept, a unui autor francofil si deschis catre valorile europene.

Sunday, 26 February 2017

Joaca de-a juriul

Ca in fiecare an, in ziua de dinaintea noptii albe imi fac lectiile oscarofile pe baza unor factori cat se poate de relaxati si personali: o treime informare, o treime intuitie, si anume cum imi inchipui eu ca ar gandi ei si o treime simpatii personale. Sa curga, deci, predictiile: 

Cel mai bun film
La La Land
Moonlight
Manchester by the Sea
Arrival
Fences
Lion
Hidden Figures
Hacksaw Ridge
Hell or High Water
De la Lion si Hacksaw Ridge cunosc doar trailerele. Pe ultimul nici nu ma voi inghesui sa-l vad prea curand, imi imaginez ca este exact ce ma astept sa fie. Am vazut de curand si Hell or High Water, despre care n-am mai ajuns sa scriu, care ia culorile stridente ale lui Tarantino si le dilueaza intr-un pastel western de secol XXI, unde caii sunt inlocuiti cu masini si serifii justitiari si incrancenati cu mucalitul Jeff Bridges. Placut, dar nu o revelatie. Pentru mine, revelatia de anul asta a fost La La Land, asa ca merg cu incredere pe mana lui. 
Preferinta: La La Land
Pronostic: La La Land

Cel mai bun regizor
Damien Chazelle - La La Land
Barry Jenkins - Moonlight
Denis Villeneuve - Arrival
Kenneth Lonergan - Manchester by the Sea
Mel Gibson - Hacksaw Ridge
Cum cred ca in mare parte cel mai bun film nu poate fi decat mana celui mai bun regizor din seria in cauza si orice alt castigator e oarecum impotriva propriei logici a juriului, 
Preferinta: Chazelle
Pronostic: Chazelle

Cel mai bun actor in rol principal
Ryan Gosling, La La Land
Casey Affleck, Manchester by the Sea
Denzel Washington, Fences
Andrew Garfield, Hacksaw Ridge
Viggo Mortensen, Captain Fantastic 
Aici am dubii. Gosling e bun, dar Emma Stone ii cam fura prim-planul. Denzel face exces de oratorie, la Garfield stiu la ce sa ma astept, numirea lui Viggo Mortensen e oarecum o surpriza (inca un film pe care vreau sa-l vad, desi trailerul nu ma face sa-l percep ca pe o comedie, asa cum ar fi prezentat).  M-am hotarat, exista printre ei un om care face un rol puternic, pastrand proportiile juste ale interpretarii.
Preferinta: Casey Affleck
Pronostic: Casey Affleck

Cea mai buna actrita in rol principal
Natalie Portman, Jackie
Emma Stone, La La Land
Isabelle Huppert, Elle
Meryl Streep, Florence Foster Jenkins
Ruth Negga, Loving
Aici cred ca e usor: 
Preferinta: Emma Stone
Pronostic: Emma Stone daca nu ne trezim cu vreo surpriza incorecta politic si castiga Ruth Negga, ca dupa aia iar face comunitatea scandal ca din atatea nominalizari se iau prea putine premii. 

Cel mai bun actor in rol secundar
Mahershala Ali, Moonlight
Jeff Bridges, Hell or High Water
Lucas Hedges, Manchester by the Sea
Dev Patel, Lion
Michael Shannon, Nocturnal Animals
Preferinta : am o slabiciune pentru Jeff Bridges, dar nu-l vad castigand.
Pronostic: Dev Patel? Ar putea fi si Mahershala Ali, dar parca e o aparitie prea "secundara" pentru a-si putea imprima prestatia in mintea spectatorului.

Cea mai buna actrita in rol secundar
Viola Davis, Fences
Michelle Williams, Manchester by the Sea
Octavia Spencer, Hidden Figures
Naomie Harris, Moonlight
Nicole Kidman, Lion
Chiar incepe sa-mi para rau ca n-am vazut inca Lion, ma tot impiedic de el prin lista. 
Preferinta : Viola Davis, ce-i al ei sper sa fie pus deoparte
Pronostic: Viola Davis? sau Olivia Spencer? Aici am certitudinea ca va fi un Oscar negru, dar juriul mi-o poate infirma, evident.

Cel mai bun scenariu adaptat 
Barry Jenkins - Moonlight
Eric Heisserer - Arrival
Luke Davies - Lion
August Wilson - Fences
Allison Schroeder si Theodore Melfi - Hidden Figures
 Preferinta: nu m-a lovit serios nici unul dintre filmele cu scenariu adaptat, dar ca sa aleg ceva o sa spun Arrival
Pronostic: Moonlight  

 Cel mai bun scenariu original 
Damien Chazelle - La La Land
Taylor Sheridan - Hell or High Water
Kenneth Lonergan - Manchester by the Sea
Yorgos Lanthimos si Eftimis Filippou - The Lobster  Mike Mills - 20th Century Women 
Preferinta:  pentru ca alegerea mea sa nu fie atat de previzibila, o sa ma prefac ca nu inteleg si o sa-i dau un premiu pentru cel mai original scenariu bun lui The Lobster
Pronostic: dar sper ca alegerea lor sa fie cea previzibila, La La Land

Cea mai buna imagine
James Laxton - Moonlight
Linus Sandgren - La La Land
Bradford Young - Arrival
Rodrigo Prieto - Silence
Greig Fraser - Lion 
Preferinta: nu, nu pot, filmul asta m-a bantuit pe toate planurile, si vizual, si auditiv, si emotional: La La Land.
Pronostic: s-ar putea totusi ca juriul sa vrea sa mai dea si altor filme premii, Arrival sa fie.

La documentare si la scurt-metraje de animatie ma abtin, chiar nu stiu nimic despre nici unul dintre candidati. As putea sa arunc o privire la trailere, dar nu ar fi suficient. 

Cel mai bun film de animatie
Zootopia
Kubo and the Two Strings
Moana (de ce naiba l-au tradus ai nostri in cinematografe Vaiana? Cineva imi spunea ca ar fi posibil sa ni se traga de la porno-parlamentara italiana, sa evite numele Moana, dar italienii i-au spus Oceania, si mai departe de titlul original, desi personajului ii spun Vaiana)
The Red Turtle
My Life as a Zucchini
Preferinta: favoritul meu detasat este Kubo
Pronostic: mi-e cam frica de Red Turtle, cu potential de a fura mai mult ochii si mintea criticilor decat pe-a publicului, dar cum treimea subiectiva si cea informata imi soptesc sa sa spun tot Kubo, asa sa fie. 

Cel mai bun film strain
Toni Erdman
 Land of Mine

A Man Called Ove
Tanna

The Salesman
Imi pare tare rau ca n-am reusit inca sa vad En Man som heter Ove si Land of Mine. Insa dupa graba cu care s-au aruncat americanii la remake cu actori mari, presimt ca Erdman va da lovitura.
Fara preferinta, doar pronostic: Toni Erdman

Cea mai buna coloana sonora
 Justin Hurwitz - La La Land
Nicholas Britell - Moonlight
Dustin O’Halloran  si Hauschka Lion
Mica Levi - Jackie
Thomas Newman Passengers 
Fara comentarii!
Preferinta: LA LA LA...
Pronostic: La La Land

Cele mai bune efecte vizuale
The Jungle Book
Rogue One: A Star Wars Story
Doctor Strange
Deepwater Horizon
Kubo and the Two Strings
Preferinta: Kubo, evident, conteaza ca efectele sunt animate? 
Pronostic: dupa principiul "sa primeasca si fanii Star Wars ceea ce-si doresc", Rogue One.

Cele mai bune costume
La La Land
Fantastic Beasts and Where to Find Them
Florence Foster Jenkins
Jackie
Allied
Eu as merge pe mana lui Fantastic Beasts si ma intreb de ce n-a fost propus si la categoria de mai sus
Pronostic: Florence Foster Jenkins. 
Cantec original
La La Land - The Fool who Dream
Music by Justin Hurwitz; Lyric by Benj Pasek and Justin Paul
Trolls - Can't stop the feeling
Music and Lyric by Justin Timberlake, Max Martin and Karl Johan Schuster
La La Land - City of Stars 
Music by Justin Hurwitz; Lyric by Benj Pasek and Justin Paul
Jim: The James Foley Story - The Empty Chair
Music and Lyric by J. Ralph and Sting
Moana - How Far I'll Go
Music and Lyric by Lin-Manuel Miranda 
Grea alegerea intre cele 2, nu? 
Oricum, pronostic: La La Land, s-ar putea City of Stars sa fie mai catchy pentru urechile juriului.
Preferinta: The Fool who Dream 

Cam atat pentru azi, anul asta votez doar la 15 categorii :). Nu am avut prea multe provocari si am obosit sa tot scriu La La La...

P.S.: 7/15, nici macar jumatate, dar Oscarii au gresit mai rau.  Felicit DigiTV pentru decizia de a oferi ceremonia in varianta nedublata.
Dezamagiri? Doua majore, cel mai bun film si cea mai buna animatie. Cred ca si cel mai bun film strain, categorie al carei castigator si uitasem sa-l trec in pronosticuri. Nu mi-a placut A Separation, filmul cu care regizorul castigase premiul la aceeasi categorie, este posibil ca acum sa-l fi impins in fata si marea problema americana (cum care? problema Trump, evident), dar  asa si Meryl Streep ar fi trebuit sa castige :).
Insa cea mai mare dezamagire a fost pe la 7 si ceva dimineata, cand s-a anuntat cel mai bun film: Warren Beatty deschide plicul, se uita inauntru, ezita, se uita lung la coprezentatoarea Faye Dunaway, mai arunca o privire disperata hartiei si in cele din urma anunta La La Land. Incep discursuri, pupaturi, lacrimi de bucurie, in spatele "castigatorilor" foiala devine tot mai evidenta, cineva este intrerupt in plin discurs de un alt membru al echipei La La Land care anunta sec ca, de fapt, a castigat Moonlight. Beatty a explicat dupa aceea ca fusese confuz din cauza ca in plicul lui scria "Emma Stone - La La Land" si  ezitarile lui nu erau interpretare, ci reale. Si acum ma intreb cine sa fi fost cetateanul turmentat care a pus scrisoare cu un premiu deja acordat in locul unde se afla cea pentru cel mai bun film, neacordat inca? Si plicul era deja desigilat, impotriva practicii normale? Si unde era plicul real cand prezentatorii l-au primit pe cel gresit? Mai sa fie... oricum, asa a iesit mult mai trist decat daca ar fi anuntat de la inceput Moonlight. La La Land s-a implinit si aici, cu visele devenite realitate si apoi spulberate.