Imi este si rusine sa va spun ca abia acum, la aproape 10 ani de la publicarea in limba romana, am ajuns si eu sa o citesc. Dar ma bucur ca am facut-o, pentru ca este una din acele carti cu o deschidere vasta in spatiu, in timp, in istorie, de o frumusete stranie si dureroasa. Saptesprezece povestiri ne poarta prin timp si prin Europa, din Sefarad (asa cum numeau evreii Spania in 1492, an care, pe langa semnificatia sa generala in istorie, pentru evrei are si o alta, anul convertirii fortate sau al exilului, al instranarii de casa) pana in lagarele naziste si tinuturile neprimitoare ale Rusiei.
Firul calauzitor al cartii este plecarea, de bunavoie, prin forta ori fugind din calea terorii, dintr-un loc familiar numit "acasa", dintr-un timp intr-altul, in care fiintele cele mai dragi lipsesc, sau din viata, plecari ce poarta in ele o tristete infinita, despartiri de oameni dragi, de locurile copilariei, de ambianta familiara. Fiecare povestire inchide in ea o meditatie asupra conditiei umane si destinului celor ce ajung sa se simta pretutindeni straini, dar si multa violenta, imbinata cu sacrificiul celor striviti sub greutatea vremurilor. Gasim eroi curajosi si onesti, oameni ce-si poarta cu demnitate povara printr-un timp in care apartenenta la o anumita semintie reprezenta o condamnare la moarte ("esti evreu si stii ce inseamna frica").
Jumatate realitate, jumatate fictiune, istoriile personale ale exilatilor intr-o alta tara sau in gropi comune si morminte fara nume se impletesc dureros, calauzite de gandurile si meditatiile autorului, ce-si croiesc spontan un drum caruia asocierile si intalnirile intre personaje ii asigura continuitatea. Nu este doar o alta carte despre persecutia nazista, tangential amintita, mai mult un drum emotional, catre inima cititorului, dar si unul lucid, catre mintea sa, ambele presarate cu secvente ce au ca punct comun durerea, absenta: oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni ce-si amintesc de tinutul natal, iubiri ce se consuma pe fuga, intre doua trenuri, sau care nu ajung sa fie niciodata exprimate, prin gari, aceste simboluri ale provizoratului ori ale intalnirii cu destinul.
Si mai exista un punct comun, Kafka. Motto-ul cu care se deschide cartea este din Procesul, cu al carui autor ne vom intalni, in diverse forme, pe parcursul povestirilor: este mentionata iubirea sa cu Milena Jesenska, una consumata mai mult virtual, prin scrisori, decat in rarele intalniri intre doua trenuri; apoi asteptarea fictionala lui Josef K. este invocata in contextul asteptarii reale a familiei Buber-Neumann a intalnirii cu un mecanism al puterii ce ii va inghiti; in lagarul de la Ravensbruck, Margarete Buber-Neuman va gasi consolare in povestirile lui Kafka, pe care Milena Jesenska avea sa i le depene pentru a o ajuta sa supravietuiasca. Ea a supravietuit, Milena nu. Intalnim din loc in loc fragmente din scrisorile lui Kafka. Intalniri reale, intalniri literare, se confunda intr-o carte in care, pe langa firul fiecarei istorii in parte, se ascund fire intretaiate, continuate dintr-o povestire in alta, unele in suspensie, plutind prin memoria tot mai subreda, precum aceea a unui fost cizmar, protagonistul unuia dintre episoade.
Sa spui ca sunt 17 povestiri este putin. In primul rand, ele nu urmeaza firul liniar, obisnuit, al unei naratiuni, ci imbina fictiunea cu fapte consemnate istoric, corelatii si conexiuni nu intotdeauna intuibile la prima vedere si reflectii eseistico-filozofice ale autorului, trece brusc dintr-un colt in altul de lume, jongleaza cu persoana si timpul relatarii, cu stilurile si perspectiva, de la cea directa, intima, subiectiva, la cea indepartata, obturata parca de valul istoriei ori de trecerea timpului. Si e fascinant cum, vorbind despre un popor si o istorie, ajunge sa vorbeasca, totusi, atat de mult despre Spania: in povestirile sale deslusim Madridul (Olympia sau Oriunde te-ai duce), coasta insorita a Mediteranei (Berghof), cartierul Alcazar din orasul natal al autorului, Ubeda, fragmente de istorie si imagini ale celui care a fost Garcia Lorca. Recunosc ca, fiind o atat de mare bogatie de informatii si secvente cu incarcatura emotionala, mi-a fost greu sa focusez mai mult de vreo 2-3 fire recurente, sa le urmaresc strecurate printre alte intamplari sau meditatii. Pe Lorca l-am pierdut si l-am regasit, la fel si pe Willi Munzenberg, apropiat al familiei Neumann, in fuga sa prin Franta, pe cati altii poate i-am scapat din vedere... Cartea asta, cu siguranta, nu se poate sa o citesti o singura data si sa crezi ca ai cuprins-o cu totul la prima lectura. Se misca, respira, isi schimba perspectivele in functie de momentul (si poate locul) cand (si unde) o citesti. Si uneori iti da impresia ca ti se adreseaza direct, ca si cand te-ar cunoaste de o viata:
"Esti oricine si nu esti nimeni, acela pe care il inventezi tu sau ti-l amintesti si pe care il inventeaza si si-l amintesc altii, cei ce te-au cunoscut demult, in alt oras si in alta viata, si carora le-ai ramas in minte ca o imagine incremenita a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ti se par bizare si chiar iti displac cand le revezi din nou dupa niste ani. Esti acela ce-si imagina un viitor iluzoriu care acum ti se pare pueril, si care a iubit atat de mult niste femei de care acum nici nu-ti mai aduci aminte, si cel ce te rusinezi de ce ai fost, cel ce ai fost uneori fara ca nimeni sa stie. Esti ceea ce altii, chiar acum, undeva, vorbesc despre tine, si ceea ce cineva care nu te-a cunoscut povesteste ce i s-a povestit, si ceea ce cineva care te uraste isi imagineaza ca esti."
Firul calauzitor al cartii este plecarea, de bunavoie, prin forta ori fugind din calea terorii, dintr-un loc familiar numit "acasa", dintr-un timp intr-altul, in care fiintele cele mai dragi lipsesc, sau din viata, plecari ce poarta in ele o tristete infinita, despartiri de oameni dragi, de locurile copilariei, de ambianta familiara. Fiecare povestire inchide in ea o meditatie asupra conditiei umane si destinului celor ce ajung sa se simta pretutindeni straini, dar si multa violenta, imbinata cu sacrificiul celor striviti sub greutatea vremurilor. Gasim eroi curajosi si onesti, oameni ce-si poarta cu demnitate povara printr-un timp in care apartenenta la o anumita semintie reprezenta o condamnare la moarte ("esti evreu si stii ce inseamna frica").
Jumatate realitate, jumatate fictiune, istoriile personale ale exilatilor intr-o alta tara sau in gropi comune si morminte fara nume se impletesc dureros, calauzite de gandurile si meditatiile autorului, ce-si croiesc spontan un drum caruia asocierile si intalnirile intre personaje ii asigura continuitatea. Nu este doar o alta carte despre persecutia nazista, tangential amintita, mai mult un drum emotional, catre inima cititorului, dar si unul lucid, catre mintea sa, ambele presarate cu secvente ce au ca punct comun durerea, absenta: oameni care au pierdut pe cineva drag, oameni ce-si amintesc de tinutul natal, iubiri ce se consuma pe fuga, intre doua trenuri, sau care nu ajung sa fie niciodata exprimate, prin gari, aceste simboluri ale provizoratului ori ale intalnirii cu destinul.
Si mai exista un punct comun, Kafka. Motto-ul cu care se deschide cartea este din Procesul, cu al carui autor ne vom intalni, in diverse forme, pe parcursul povestirilor: este mentionata iubirea sa cu Milena Jesenska, una consumata mai mult virtual, prin scrisori, decat in rarele intalniri intre doua trenuri; apoi asteptarea fictionala lui Josef K. este invocata in contextul asteptarii reale a familiei Buber-Neumann a intalnirii cu un mecanism al puterii ce ii va inghiti; in lagarul de la Ravensbruck, Margarete Buber-Neuman va gasi consolare in povestirile lui Kafka, pe care Milena Jesenska avea sa i le depene pentru a o ajuta sa supravietuiasca. Ea a supravietuit, Milena nu. Intalnim din loc in loc fragmente din scrisorile lui Kafka. Intalniri reale, intalniri literare, se confunda intr-o carte in care, pe langa firul fiecarei istorii in parte, se ascund fire intretaiate, continuate dintr-o povestire in alta, unele in suspensie, plutind prin memoria tot mai subreda, precum aceea a unui fost cizmar, protagonistul unuia dintre episoade.
Sa spui ca sunt 17 povestiri este putin. In primul rand, ele nu urmeaza firul liniar, obisnuit, al unei naratiuni, ci imbina fictiunea cu fapte consemnate istoric, corelatii si conexiuni nu intotdeauna intuibile la prima vedere si reflectii eseistico-filozofice ale autorului, trece brusc dintr-un colt in altul de lume, jongleaza cu persoana si timpul relatarii, cu stilurile si perspectiva, de la cea directa, intima, subiectiva, la cea indepartata, obturata parca de valul istoriei ori de trecerea timpului. Si e fascinant cum, vorbind despre un popor si o istorie, ajunge sa vorbeasca, totusi, atat de mult despre Spania: in povestirile sale deslusim Madridul (Olympia sau Oriunde te-ai duce), coasta insorita a Mediteranei (Berghof), cartierul Alcazar din orasul natal al autorului, Ubeda, fragmente de istorie si imagini ale celui care a fost Garcia Lorca. Recunosc ca, fiind o atat de mare bogatie de informatii si secvente cu incarcatura emotionala, mi-a fost greu sa focusez mai mult de vreo 2-3 fire recurente, sa le urmaresc strecurate printre alte intamplari sau meditatii. Pe Lorca l-am pierdut si l-am regasit, la fel si pe Willi Munzenberg, apropiat al familiei Neumann, in fuga sa prin Franta, pe cati altii poate i-am scapat din vedere... Cartea asta, cu siguranta, nu se poate sa o citesti o singura data si sa crezi ca ai cuprins-o cu totul la prima lectura. Se misca, respira, isi schimba perspectivele in functie de momentul (si poate locul) cand (si unde) o citesti. Si uneori iti da impresia ca ti se adreseaza direct, ca si cand te-ar cunoaste de o viata:
"Esti oricine si nu esti nimeni, acela pe care il inventezi tu sau ti-l amintesti si pe care il inventeaza si si-l amintesc altii, cei ce te-au cunoscut demult, in alt oras si in alta viata, si carora le-ai ramas in minte ca o imagine incremenita a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ti se par bizare si chiar iti displac cand le revezi din nou dupa niste ani. Esti acela ce-si imagina un viitor iluzoriu care acum ti se pare pueril, si care a iubit atat de mult niste femei de care acum nici nu-ti mai aduci aminte, si cel ce te rusinezi de ce ai fost, cel ce ai fost uneori fara ca nimeni sa stie. Esti ceea ce altii, chiar acum, undeva, vorbesc despre tine, si ceea ce cineva care nu te-a cunoscut povesteste ce i s-a povestit, si ceea ce cineva care te uraste isi imagineaza ca esti."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.