Wednesday, 19 July 2017

Pustiul sovietic

Ludmila Ulitkaia - Imago

Cu siguranta, este cea mai buna carte a scriitoarei pe care am citit-o pana acum. Nu sunt chiar atat de multe (punctele mele de referinta fiind Minciunile femeilor,  Fetitele. Rude sarmane si Medeea si copiii ei), insa este prima care-mi atinge pragul de entuziasm. O carte plasata intre doua repere importante ale vietii ruse, moartea unui dictator ("A murit tiranul. A murit titanul. O creatura dintr-o specie foarte veche, iesita din lumea subpamanteana, un monstru cu o suta de brate si o suta de capete. Cu mustati.") si aceea a unui poet ("In noaptea aceea poetul a murit."), ce cuprinde aproape o jumatate de secol de istorie sovietica. 
Pe fundalul ei cresc si se formeaza trei prieteni, pe care ii cunoastem din timpul scolii: Ilia, pasionat de fotografie si implicat apoi in propagarea literaturii clandestine, sensibilul Sania, cel ce visa sa devina muzician si Miha, indragostit de literatura. Alianta lor, Trianonul, se bazeaza la inceput pe diferenta, pe faptul ca ies din comun fata de ceilalti, prin trasaturile delicate, parul rosu sau inaltime. Au norocul (sau nenorocul, date fiind vremurile in care traiesc) sa intalneasca un profesor de literatura ce avea sa le transmita dragostea pentru lectura si sa-i conduca in plimbari prin Moscova, dezvaluindu-le un oras mai putin conoscut, cel marcat de urmele si de spiritul marilor scriitori din trecut. El le calauzeste pasii in incercarea de a-i ajuta la trezirea constiintei, pentru a evolua de la stadiul larvar la acela al unei fiinte complete, si le determina drumul in viata. Caci cei trei, cu totii, vor alege arta, sub o forma sau alta, ca mod de evadare din griul sovietic. Cand cuvintele sunt inabusite, fiecare isi creeaza propria forma de exprimare, de umplere a spatiului gol din viata, o forma de supravietuire si rezistenta gasita dupa indelungi cautari si zbateri, asa cum si profesorul facuse candva, la randul sau: 
"Nu gasea ce cauta. Descoperi insa o expresie valoroasa la Tolstoi, care numea aceasta perioada chinuitoare "pustiul adolescentei". Era mai aproape de ceea ce observa la elevii lui zburliti si dezorientati. Era momentul cand parea ca au pierdut tot ce acumulasera inainte si ca isi incep viata de la zero. Si se vedea ca nu toti reuseau sa iasa din pustiul asta, o mare parte dintre ei ramanand acolo pentru totdeauna."
Nu este doar un roman-fresca al unei societati complexe, in care ni se perinda prin fata ochilor vieti, nasteri, morti, casatorii, divorturi, inmormantari, despartiri si regasiri, exiluri, intorsaturi de situatie, ci si o revizitare a literaturii ruse, de la Tolstoi la Pasternak si Erofeev, a istoriei comunismului si samizdatului din URSS, un roman enciclopedic ce ne poarta din case fastuoase ori garsoniere modeste si cocioabe pana in birourile KGB-ului si aproape ca isi pierde eroii din vedere atunci cand trec granita.
Cu mana sigura, autoarea ne poarta din povestea unui personaj in cea a altuia, dintr-un mediu in altul, fara sincope, fluent, usor de urmarit, intr-un roman unitar, ce inglobeaza multe povestiri individuale, unde fiecare personaj trezeste curiozitatea si nu exista parti plictisitoare, de umplutura. Avem anticipari, incursiuni in viitor si reveniri asupra evenimentelor in trecut, corelatii si intersectari ale eroilor, intre ei si cu puterea, intalniri nefaste sau providentiale. Este o carte plina, bine construita, care se citeste cu sufletul la gura, ca un roman de dragoste si de groaza in acelasi timp, al unei jumatati de secol in care istoria isi poarta traitorii in vartejul sau. Are intamplari ce se tes frumos, are personaje atent sondate, atat de vii si de umane in manifestarile si trairile lor, are un ritm ce te face sa nici nu-ti dai seama cand inghiti paginile, cand ai trecut din istoria lui Ilia in cea a lui Sania, apoi in cele ale altor eroi si eroine cu care drumurile li se intersecteaza sau nu, toate fiind tratate si puse la locul lor in carte cu o usurinta narativa de invidiat.
Tot drumul acesta in zigzag prin viata ii da romanului un ritm alert, ca si cum mai multe lumini ar straluci intr-o noapta ce se coboara pe fundalul moscovit, luminitele acelor spirite ce nu au incetat sa creada in adevar si sa caute moduri de a-l exprima. Sunt duse mai departe de prieteni, de copii, avem chiar si un caine disident, pe nume Hera, sunt acele sclipiri ce dau chip rezistentei in fata totalitarismului, multe chipuri, fiecare cu istoria sa auxiliara, incat ajungi sa nici nu mai stii cine este personaj principal sau secundar. De parca ar mai conta... Sunt oamenii care inteleg ca exista mai multe adevaruri si mai multe raspunsuri la aceeasi intrebare, de la copilul entuziast ce se confrunta cu moartea in noaptea de dupa decesul lui Stalin, noaptea primului sau fotoreportaj, pana la medicul psihiatru care, incercand sa protejeze un pacient, detinut politic, il arunca si mai mult in ghearele torturii.
Si tot acest maraton narativ pe care il sustine Ulitkaia aici ne arata cate destine au fost schimbate, curmate, indreptate spre calea exilului, tot atatea cate istorii personale descopera in fata privirii cititorului. Nu stiu altii cum sunt, dar eu i-am sorbit cuvintele, fara sa ma impiedic de introducerea unor personaje noi, aparute in carte din senin, pentru ca am inteles ca nu este un roman clasic, ce-si urmareste liniar eroii, ci o panorama, ca si cum autoarea ar privi printr-o lupa locuitorii Moscovei si, din cand in cand, ar analiza mai de aproape cate unul, pana cand ii va fi aflat toate tainele, sau poate atentia ii este distrasa de altul, pentru a reveni apoi la cel dintai. E mai putin important atata timp cat firul comun exista, este puternic, se manifesta prin vocile si actiunile personajelor, prezente efemere sau constante, se unifica intr-un strigat de revolta, ce incearca sa reziste, sa iasa din acel "pustiu" despre care vorbea Tolstoi, de data asta fiind cel al unei intregi natiuni.
Ma gandesc daca este intamplator faptul ca actiunea se termina in 1996, anul cand Putin si-a inceput cariera politica la Moscova, intr-o noua ascensiune a sovietizarii, una presarata cu victime ce au indraznit sa ridice glasul impotriva sa, una ce va produce, poate, un nou samizdat. Cine stie?! Traim vremuri interesante, din toate partile, si nu mi-as fi dorit deloc asta.

Sunday, 16 July 2017

Alb contra negru, negru contra alb, negru contra negru...


Tahar Ben Jelloun - Casatorie de placere 

"- Asta-seara o sa ma abat de la obiceiul meu si o sa va spun o poveste de dragoste, o dragoste nebuna si imposibila, dar pe care fiecare personaj a trait-o, totusi, pana la capat. Insa, dupa cum veti vedea, in spatele acestei povesti uimitoare se afla ura si dispret, rautate si cruzime. E firesc. Asa e omul. Dar voiam sa stiti asta ca sa nu va mirati de nimic."
Asa incepe povestitorul ce deapana intr-o seara istoria lui Amir, un barbat ce si-a trait varsta matura in jurul anilor '50 ai secolului trecut, si a trei generatii ale familiei sale, pana in zilele noastre. Totul incepe, intr-adevar, ca o poveste de dragoste, insa se transforma intr-una intunecata, pangarita de natura umana, tarata in mocirla invidiei si prejudecatilor. Este un roman in care aflam ca si in cadrul culturilor inrudite, ce apartin aceluiasi spatiu spiritual, exista divergente ireconciliabile. Dar asta o stiam deja, de la sunnitii si siitii care-si continua rafuielile de secole prin taberele de emigranti din Europa. Mai triste decat aversiunile legate de principii si moduri de interpretare diferite ale Coranului sunt acelea  pornite de la culoarea pielii, cum este cazul in acest roman.  
Amir, cu care incepe povestea (fiindca totul este imbracat in hainele unei povesti, de la sintagma "a fost odata" cu care incepe cartea, pana la tablourile fantastice in care, de exemplu, poate sa ne iasa in cale o pisica vorbitoare de peste 100 de ani, pentru a mentiona doar o secventa de la inceput) este sfasiat intre traditie si libertate, intre datoria casatoriei aranjate din orasul marocan de bastina, unde ocupa o pozitie sociala buna, si deliciile oferite de casatoria de placere reinnoita anual, de fiecare data cand merge in Senegal cu afaceri si se intalneste cu Nabu cea debordand de erotism. Cand se hotaraste sa le imbine, fiindca religia ii permite contractarea a pana la patru casatorii, toata lumea va avea de pierdut. Daca erai negru in Marocul acelor vremi, deja te aflai pe o treapta sociala inferioara. Daca mai erai si femeie, este chiar cea mai de jos. Nabu isi asuma aceste riscuri si il urmeaza pe Amir in tara natala, convertindu-se la islam. Va avea o viata deloc usoara, persecutata permanent de prima sotie si neprotejata suficient de un sot las care o arunca cu buna stiinta intr-un mediu ostil, va  naste doi copii, unul alb si altul negru, singurul aliat sincer si permanent fiindu-i Karim, baiatul cu sindrom Down din prima casnicie a lui Amir. Unul dintre fiii ei va avea la randul sau un fiu. Treptat, povestea de dragoste devine una despre rasism si supravietuire, despre o ura ce mocneste si creste ca raspuns la discriminarea din jur. 
Pe tot parcursul lecturii, am avut senzatia ca autorul (pe care l-am apreciat in Aceasta orbitoare absenta a luminii) a avut prea multe de spus si prea putin spatiu la dispozitie. Sau invers, si-a propus sa atinga prea multe teme importante intr-un roman minor. E o lectura mult mai putin apaasatoare decat celalalt, mai simpla, mai plata, cu personaje unidimensionale, ce nu reusesc sa-i dea cartii o greutate pe masura temelor. Pare sa se imparta in doua carti diferite, ambele despre rasism, dar una avand in fundal o poveste de dragoste (destul de conventionala, daca ma intrebati, barbatul aflat la criza varstei de mijloc dupa o casnicie banala descopera niste carnita frageda, dar antrenata in acrobatiile sexului, si-si pierde capul), a doua inclinand balanta spre latura sociala, incluzand resentimentele si frustrarile care duc la hotararea de a emigra. Ambele se succed pe fondul transformarilor Marocului, a obtinerii independentei si a cresterii influentei unui islamism extremist, teme de actualitate ce mocnesc de zeci de ani dar abia in zilele noastre incep sa-si faca efectele concrete, la scara mai ampla, si in Europa. 
Cred ca totul putea sa aiba un impact mai puternic, date fiind temele, daca autorul s-ar fi straduit sa-si nuanteze mai mult eroii si sa profite mai bine de exotismul (pentru cititorul european) atmosferei locale. Asa, aflam cate ceva despre istoria si mentalitatile Marocului, despre rasismul regional si aparitia radicalismului islamic, poate si despre biduni (daca nu ati citit inca Tulpina de bambus, unde situatia lor este mai detaliat explicata)... si cam atat, pentru ca autorul a avut grija sa-si faca personajele insignifiante, ceea ce pentru un roman nu e de bine. Singurul care mi-a trezit simpatie este Karim, erou secundar, solar, sincer si cu un nivel instinctiv de "citire" a oamenilor, inspirat de Amine, fiul autorului, caruia ii si dedica romanul. Poate si pentru ca s-a vazut implicarea personala, dorinta de a-i construi o imagine, o abordare mai sincera, nu doar de convenienta, un vehicul de transmitere a ideilor si atitudinilor, cum apar celelalte personaje. De altfel, lui Amine i-a dedicat si o poezie, care incepe asa: 
Cet enfant est une écorce d’un fruit rare,
Il est le fruit de toutes les saisons
Qui réchauffe nos hivers par sentences d’amour
Une liberté qui nous ravage et nous étonne.
Continuarea o puteti citi pe site-ul autorului.

Thursday, 13 July 2017

Papusa de carpe


Andrei Makine - Arhipelagul altei vieti

Intr-o padure din taigaua Extremului Orient rusesc, langa un foc, un tanar orfan, fiul unor prizonieri de razboi, asculta povestea lui Pavel Gartev, un barbat ce a crezut ca poate trai normal. A invatat repede ca viata, ca si istoria, are mai multe masti. Dupa ce intelege ca viitoarea logodnica ii ofera doar iluzia unei iubiri, este mobilizat in vara lui 1952, pentru un exercitiu militar. Al Treilea Razboi Mondial parea pe atunci iminent. Pe langa simularea unui razboi atomic, a atacurilor chimice in vederea pregatirii pentru nou creatul "agent portocaliu" ce avea sa raspandeasca mai tarziu moarte in Vietnam, Pavel primeste o misiune de recuperare a unui evadat. Alaturi de arivistul locotenent Ratinski, capitanul Luskas, reprezentantul contraspionajului si propagandei, comandantul Butov si sergentul Vasin, singurul sau prieten din grup, Pavel va trai urmarirea ca pe o vacanta luata de la instructie, ce-l face sa intrezareasca posibilitatea unei alte vieti, lipsita de constrangere si urmarea ordinelor. Rigiditatea initiala a relatiilor se inmoaie pe masura ce protagonistii petrec mai mult timp impreuna, se transforma in camaraderie, se impartasesc secrete ce lasa sa se intrevada adevarata natura a fiecaruia: 
"Inauntrul meu zacea acea papusa de carpe, veghetoarea lacomiei mele vitale. In Ratinski, micutul adolescent polonez care tremura la ideea ca va da gres, ca nu se va bucura de placeri. In Butov... Ce dublura locuia oare in acel corp ghiftuit cu dezmierdari femeiesti? Dar in Vasin, care alesese sa taca, dar care, pana si el, daduse buzna pe tarm, pe urmele haitei?
Papusa care ne fusese varata in creiere transforma in iluzie orice nadejde de ameliorare a omenirii. Marii doctori de suflete sperau sa extraga acest microb care ne imboldea sa uram, sa mintim, sa ucidem. In lipsa lui insa, lumea n-ar fi avut nici istorie, nici razboaie, nici mari personalitati." 
Papusa aceasta este un dublu care hraneste dorinta de viata, lacomia, lasitatea, violenta. Pentru a o lasa in urma, Pavel va trebui sa o constientizeze mai intai, sa gaseasca in exil un liman. Scriind aceasta carte, Makine nu se reinventeaza, ci adopta reteta de succes care l-a consacrat ca teme si procedee: cautarea identitatii, istoria ca fundal al relatarii unei experiente individuale, expusa intr-o  poveste liniara dar cu sens circular, ce se inchide si se rotunjeste pentru a surprinde un destin in plenitudinea sa, dar pastrand o mica doza de mister si incertitudine, strabatand limitele temporale, o revenire la originile ce l-au transformat pe autor intr-o voce particulara a literaturii franceze, marcata de nostalgia tinutului natal, iubit si detestat in acelasi timp. De acolo isi extrag seva cele mai frumoase pagini ale cartii, acelea ce ne aduc in fata imaginea grandioasa si aspra a taigalei prin care se desfasoara urmarirea prizonierului. 
Misterul pe care il lasa sa pluteasca pentru o vreme asupra identitatii fugarului l-am deslusit din primele momente, erau suficiente detalii care sa orienteze atentia cititorului spre rezolvarea sa. Insa dezamagirea mea (continua sa-mi placa autorul, chiar daca nu as include cartea asta printre cele mai bune ale sale) nu din aceasta transparenta provine, ci dintr-o lipsa de aprofundare a dimensiunii psihologice la care ar fi predispus aceasta confruntare a omului cu natura exterioara si interioara prelungita pe multe zile, repetitiva ca prim-plan. Tensiunea creata de confruntarea cu conditiile aspre si de ciocnirea intre temperamentele si instinctele protagonistilor ramane parca insuficienta pentru a o sustine pe termen lung. Ca sa nu mai zic ca toata aceasta urmarire are o turnura pe alocuri incredibila, cu interventii providentiale sau momente in care cei cinci bravi soldati vigilenti se trezesc (nu de putine ori) pacaliti sau cu echipamentul furat, ce ii da un iz de farsa involuntara, in ciuda seriozitatii subiectului si a tonului. Dar sunt si pagini frumoase, momente ce nu au legatura cu desfasurarea narativa propriu-zisa, ci cu cadrul si plasarea in contextul istoric. Pentru ele, nu regret ca am citit cartea.

Saturday, 8 July 2017

Un pas inapoi pentru personaj, un pas inainte pentru autor


Alexandru Done - Downshifting

Pasul inainte pentru autor este usor de intuit: cel putin la nivelul notorietatii literare, fiind un roman de debut, castigator al unui concurs, pe deasupra, este mare, tinand cont ca porneste de la 0. Pana acum, publicul cititor nu stia cine este scriitorul Alexandru Done, acum poate sa afle, prin acest roman al carui protagonist, Mihai, care detesta taximestristii (cine nu a facut-o? dar sunt insa un rau necesar) se hotaraste sa-si abandoneze cariera de copywriter si sa se ocupe de taximestrie. Asta inseamna un downshifting in limbajul corporatist, al oamenilor pentru care cariera si ascensiunea reprezinta totul (nu-mi ascund privirea usor ironica) si pentru care o schimbare in rau a statutului social este o tragedie. Asa este si pentru Bianca, iubita lui, o avocata preocupata de promovare, care rupe logodna in momentul cand afla ca Mihai nu doar ca nu a fost promovat, dar a mai si jucat intr-o reclama compromitatoare din punctul ei de vedere.
Dar nu si pentru Mihai, caruia i se potriveste acea descriere de sine pe care multi o trantesc prin CV-uri "deschis catre experiente noi, cu dorinta de a invata lucruri diferite". Dupa ce partenera de viata ii trasase parcursul avansarii intr-o mitologie de cuplu in care urca impreuna, fiecare in meseria lui, treptele ierarhiei sociale, el se va deschide cu adevarat catre un alt fel de experiente, acelea ale unei lumi cu care in mod normal nu ar fi avut tangenta, ce colcaie de indivizi ciudati ce ar fi putut deveni extrem de interesanti: de la scriitorul  caruia i s-ar fi "insuflat" o carte pana la bulibasa interlop care a trecut printr-o experienta extracorporala, de la spiritul lui Mircea Eliade ce pluteste deasupra tuturor, cartea vorbeste despre senzationalul si neverosimilul de langa noi.
"Statiile ma poarte cu gandul spre anii adolescentei, cand trecutul, prezentul si viitorul asteptau o intamplare miraculoasa venita sa le decanteze, sa le aseze intr-o ordine fireasca, intr-o logica cu inceput si sfarsit. Inca de atunci nu ma simteam in stare sa-mi stabilizez pe de-a-ntregul fiinta si incercam strania senzatie ca nu apartin nici prezentului, nici viitorului si nici trecutului, cu atarn undeva langa, intre sau deasupra lor. De acolo, viata se vede ca o asteptare, o asteptare a ceva indefinit, neclar, haotic si nebulos, un punct nodal intr-un vortex, o corabie intre talazuri, o valiza uitata pe un peron."
Cam asa arata si romanul acesta, ca o asteptare. Este scris alert, dar cu mana mai degraba de publicitar decat de scriitor preocupat de forma si de curgerea eleganta a frazei. Are idei, dar le precipita intr-un amalgam de situatii care mai de care mai neverosimile, coincidente de scenariu hollywoodian, cu intalniri intre personaje legate de un fir comun, ce ar fi cerut o tenta pronuntata de umor, de satira, insa ea nu prea exista, raman doar faptele. Trivializeaza si abuzeaza imaginea lui Mircea Eliade, intr-o abordare senzationalista a mitului eternei reintoarceri. Este o lectura usoara, descriptiva, un divertisment de moment care nu bate la poarta marii literaturi. Poate ca nici nu-si propune, pentru ca de multe ori succesul nu e acolo unde e marea literatura. Se vede gandirea orientata mai mult spre "vinderea" produsului decat spre calitatea lui, ca doar - vorba unui personaj - "pe lumea celalata sufletu', pe asta cascavalu'". Si pentru a-l vinde, este uneori suficient un ambalaj stralucitor ce frizeaza kitch-ul palatelor tiganesti cu pereti pictati, un amalgam ce incearca sa-si prinda cititorul prin elemente cat mai diferite, de la spoiala spirit(ual)ista la cea interculturala.
Recunosc, pentru mine a fost mai mult curiozitatea de a vedea ce se mai premiaza in zilele noastre, cum mai scriu debutantii. Am gasit o carte lipsita de identitate, fara ornamente si fara amprenta personala, aliniata la standardele publicitarilor scriitori (autorul putea fi la fel de bine Bogdan Costin, din care am incercat sa citesc Sfarsitul a fost aproape pentru premise, dar tot am abandonat-o spre jumatate), precipitata, "cu de toate" cum s-ar spune la shaorma. Si asta nu ar fi neaparat un minus in sine. Exista haos si culori stridente si in romanele lui Bogdan Suceava sau Petru Cimpoesu, de exemplu, insa acolo sunt alte ingrediente ce tin de dezvoltarea personajelor, de alegerea cuvintelor, de crearea atmosferei. Cartea lui Done mi s-a parut seaca din acest punct de vedere, lipsita de condimente, mergand straightforward spre idee, ceea ce pentru mine, ca cititor, nu a avut prea mare impact. Este un roman ancorat in actualitatea anilor 2000, ce va capata cu timpul culoarea uniform sepia unei fotografii de epoca, cu detaliile tot mai sterse si mai neimportante pentru cititorul de peste 10, 15, 20 de ani. 

Tuesday, 4 July 2017

Noua generatie de supereroi


Logan (2017)

Din gloria de odinioara a generatiei de mutanti nu a mai ramas mai nimic. Trei dintre ei, Wolverine, care incepe sa-si piarda capacitatea de regenerare, un Caliban imbatranit si profesorul Charles Xavier, ce-si stapaneste cu greu puterea mintii, fiind mai tot timpul sedat si ingrijit de ceilalti doi, s-au retras undeva in desert, la granita mexicana al carei zid nu a fost inca ridicat... oops, asta-i din alt film SF! Logan/Wolverine a fost intotdeauna un personaj oarecum tenebros, care si-a stapanit cu greu pornirile de furie intr-o lume ce discrimineaza mutantii si frustrarea de a fi devenit ceea ce este in urma unui experiment. Acum, spre batranete, nu doreste decat sa fie lasat in pace, sa-si castige traiul ca sofer de limuzina si, cu putinii bani obtinuti, sa-i poata cumpara lui Charles medicamentele de care are nevoie. In ziua cand o femeie ii cere ajutorul pentru a le duce pe ea si pe fetita pe care o are in grija in apropierea granitei canadiene, refuza, insa intamplarile se vor derula in asa fel incat va ajunge implicat intr-o noua aventura, ultima. Si cel care isi impune sa respinga orice forma de atasament revine pentru scurt timp la viata, inspirat si de relatia parentala ce se creeaza intre profesorul Xavier si micuta Laura, reprezentanta noii generatii X-men.
Poate ca Logan, mai mult decat Wolverine si orice episod din seria X-men, surprinde cel mai bine natura personajului, o combinatie de natura bruta si dezlantuita, de violenta si candoare, de tristete si resemnare privind propria-i conditie, de detasare si implicare. Este cel mai nuantat personaj pe care reuseste sa-l creeze seria, meritul fiind, evident, nu doar al regizorului / scenaristului James Mangold, ci si al lui Hugh Jackman, pe care l-am vazut poate pentru ultima oara intrupandu-l pe omul cu gheare din adamantium.
Cred ca este unul dintre cele mai bune filme din seria cu super-eroi. In ciuda scenelor (nelipsite) de bataie si actiune, isi lasa suficient timp pentru a construi personaje si relatiile dintre ele, lucreaza si la partea emotionala, de nuantare a atitudinii personajelor si intelegere a motivatiilor, fara sa le arunce in your face, incheind frumos si rotund o poveste cinematografica inceputa acum 17 ani, cu primul film din seria X-men. Mi-a placut ca este o lume a super-eroilor imperfecta, in care bateriile de telefon se mai si descarca, masinile nu reusesc intotdeauna sa treaca prin garduri cum si-ar dori si, in general, are un aspect mai cald, mai uman, unde este loc de greseli, gasind tonul si atmosfera potrivite pentru o iesire din scena, pentru diluarea unei lumi intr-alta, in care figurile vechi vor fi inlocuite cu altele, tinere. De altfel, in 2018 se prevad doua noi filme ale seriei (si da, fiecare dintre surorile Stark din GoT  joaca in cate unul din ele). Pentru ca eroii sunt nemuritori, doar oamenii sunt trecatori...
Ok, nu va asteptati la ceva nemaivazut. Intriga este subtire, deznodamantul se intuieste din primele 10 minute, dar asta se intampla in toate filmele de gen, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai numi un film inspirat de comic books. Insa  eroii X-men de aici nu mai salveaza lumea, ci sunt in cautarea unei salvari a sinelui, a unei impacari cu decaderea. Poate aceasta centrare asupra slabiciunii umane, asupra vulnerabilitatii si suferintei proprii, indulceste filmul, in ciuda scenelor sangeroase, il apropie privitorului, creeaza nuantele amarui ale unei pelicule ce se ridica putin deasupra zonei divertismentului de moment. Nu lipsesc obisnuitele efecte vizuale spectaculoase, "gardul vopsit" care poate fura mintea intr-atat incat spectatorul sa nu mai vada "leopardul" ascuns inauntru si sa-si spuna, dezamagit, "doar un alt film cu super-eroi". Am vazut si astfel de reactii ale unor persoane ce blamau previzibilul actiunii. La ce s-ar fi asteptat?? Nu prin povestea propriu-zisa iese filmul in evidenta si din tiparele genului, ci prin atentia pe care o acorda detaliilor care, ce-i drept, conteaza poate mai putin pentru consumatorii de fantezii cu super-eroi, insa m-au facut pe mine sa-l gust si sa-l consider cel mai bun dintre toate Wolverine-le si X-men-ii de pana acum. 

Saturday, 1 July 2017

O samanta de rodie care creste...


Aris Fioretos - Mary 

Pentru ca trebuia, din multimea de carti aparute la targ, sa onorez intr-un fel si prezenta tarii invitate si cum thriller-ele nordice nu ma atrag, am ales din oferta editoriala o singura carte a unui autor suedez. Si cred ca am ales bine, chiar daca este vorba despre un suedez de a doua generatie, nascut dintr-un tata grec si o mama austriaca. Apartenenta paterna i-a permis sa aiba o privire atenta asupra miscarilor studentesti ce au rascolit Grecia in ultimul sfert al secolului trecut si i-au inspirat cartea asta. 
Povestea incepe intr-o zi din 1973 cand Maria/Mary, o studenta in ultimul an la arhitectura, urmeaza sa-i marturiseasca iubitului sau ca este insarcinata. Prinsa in mijlocul unei manifestatii reprimate, ajunge la inchisoare, apoi si mai departe... Romanul se transforma intr-un monolog prin care autorul, transpunandu-se in mintea si in vocea personajului feminin, creeaza o eroina lucida si sensibila, puternica si fragila, ce se ascunde de brutalitate si tortura, de batai si violenta in propriile-i ganduri: 
"Stiu ca existenta mea de-acum e facuta din sudoare si calus, dar eu sunt formata de asemenea din greata care vine si trece si din foamea care s-a retras in maruntaie, din oamenii din celelalte celule si din Dimos, care nu stie ce mi s-a intamplat, si mai sunt facuta dintr-un frate vitreg alcatuit din flori si lacrimi, pe care nu l-am mai vazut de peste sapte ani, sunt facuta dintr-o lucrare de diploma despre locuintele multifamiliale  in mediul urban, despre care ma intreb daca va fi vreodata terminata, si sunt formata din viitorul din mine, care curand va fi mare cam cat o boaba de maces. Sunt facuta dintr-o prietena care ar topai de bucurie daca ar sti ca sunt gravida si pe urma m-ar mustra ca am putut fi atat de incredibil de neatenta; cum cred eu ca va mai merge cu independenta? Sunt facuta chiar dintr-o mama, pe care adesea am dorit-o altfel si care totdeauna se afla departe de lume si e mai rabdatoare decat oricine." 
Pentru Mary, care uraste semnele de exclamatie, fiindca miros a tigari si parfum, mirosul unui tata violent si mai mult absent, celula devine locul semnelor de intrebare, asa cum capitolele cartii sunt ele insele intrebari. Nu mai stie cand si daca va fi eliberata, unde urmeaza sa o escorteze temnicerii, ce s-a intamplat cu iubitul sau, pe care tine sa-l protejeze cu orice pret, ce se va intampla cu copilul nenascut, cum sa-l fereasca de lovituri. Nu mai stie cate zile au trecut, dar stie ca trebuie sa reziste, sa se detaseze de propriul corp in amintiri. Gandurile curg lin, cu tandrete si sensibilitate, revarsandu-se peste o lume in care produsele de igiena cotidiana devin un lux iar invitatiile la ceai si prajiturile sunt eufemisme ce incearca sa indulceasca, macar prin limbaj, brutalitatea detentiei. 
Mi-a adus de multe ori aminte de cartea lui Tahar Ben Jelloun Aceasta orbitoare absenta a luminii, prin ritualurile create in acele momente in care supravietuirea devine atat de importanta.  Insa nu sunt deloc de neglijat perspectiva feminina a supravietuirii, pe care autorul o exprima minunat si  recuperarea biografiei, a ceea ce se intamplase inainte, parca intr-o alta viata. Chiar daca este localizata in timp (in spatiu mai mult prin toponimie si onomastica, nefiind insa niciodata vorba propriu-zis de un anume oras, ce ar putea fi Atena), teroarea are pretutindeni acelasi chip. Nu trebuie sa ne-o inchipuim ca pe ceva abstract, indepartat, care noua nu ni se poate intampla. Unii dintre noi, din ce in ce mai putini ramasi sa depuna marturie, au trait-o, altii au cunoscut-o prin intermediul parintilor sau bunicilor. Dar chiar daca generatiilor mai tinere le poate parea imposibila, "pentru ca noi nu repetam greselile parintilor nostri", cum ar spune, este una din acele carti ce ne infatiseaza nenumaratele chipuri pe care le pot lua abuzul si persecutiile. Literar vorbind, este frumoasa intr-un mod ciudat, printr-un amestec de poezie in miezul raului si al durerii, un contrast ce face ca intr-un roman atat de sufocant si claustrofobic sa infloreasca o speranta data de gesturile marunte. Fara sa dramatizeze excesiv, pastrand o luciditate rece, ii da prozei, prin alternanta planurilor, un ritm constant, echilibrat, ce pastreaza si nota lirica, si tensiunea narativa.