Saturday, 8 July 2017

Un pas inapoi pentru personaj, un pas inainte pentru autor


Alexandru Done - Downshifting

Pasul inainte pentru autor este usor de intuit: cel putin la nivelul notorietatii literare, fiind un roman de debut, castigator al unui concurs, pe deasupra, este mare, tinand cont ca porneste de la 0. Pana acum, publicul cititor nu stia cine este scriitorul Alexandru Done, acum poate sa afle, prin acest roman al carui protagonist, Mihai, care detesta taximestristii (cine nu a facut-o? dar sunt insa un rau necesar) se hotaraste sa-si abandoneze cariera de copywriter si sa se ocupe de taximestrie. Asta inseamna un downshifting in limbajul corporatist, al oamenilor pentru care cariera si ascensiunea reprezinta totul (nu-mi ascund privirea usor ironica) si pentru care o schimbare in rau a statutului social este o tragedie. Asa este si pentru Bianca, iubita lui, o avocata preocupata de promovare, care rupe logodna in momentul cand afla ca Mihai nu doar ca nu a fost promovat, dar a mai si jucat intr-o reclama compromitatoare din punctul ei de vedere.
Dar nu si pentru Mihai, caruia i se potriveste acea descriere de sine pe care multi o trantesc prin CV-uri "deschis catre experiente noi, cu dorinta de a invata lucruri diferite". Dupa ce partenera de viata ii trasase parcursul avansarii intr-o mitologie de cuplu in care urca impreuna, fiecare in meseria lui, treptele ierarhiei sociale, el se va deschide cu adevarat catre un alt fel de experiente, acelea ale unei lumi cu care in mod normal nu ar fi avut tangenta, ce colcaie de indivizi ciudati ce ar fi putut deveni extrem de interesanti: de la scriitorul  caruia i s-ar fi "insuflat" o carte pana la bulibasa interlop care a trecut printr-o experienta extracorporala, de la spiritul lui Mircea Eliade ce pluteste deasupra tuturor, cartea vorbeste despre senzationalul si neverosimilul de langa noi.
"Statiile ma poarte cu gandul spre anii adolescentei, cand trecutul, prezentul si viitorul asteptau o intamplare miraculoasa venita sa le decanteze, sa le aseze intr-o ordine fireasca, intr-o logica cu inceput si sfarsit. Inca de atunci nu ma simteam in stare sa-mi stabilizez pe de-a-ntregul fiinta si incercam strania senzatie ca nu apartin nici prezentului, nici viitorului si nici trecutului, cu atarn undeva langa, intre sau deasupra lor. De acolo, viata se vede ca o asteptare, o asteptare a ceva indefinit, neclar, haotic si nebulos, un punct nodal intr-un vortex, o corabie intre talazuri, o valiza uitata pe un peron."
Cam asa arata si romanul acesta, ca o asteptare. Este scris alert, dar cu mana mai degraba de publicitar decat de scriitor preocupat de forma si de curgerea eleganta a frazei. Are idei, dar le precipita intr-un amalgam de situatii care mai de care mai neverosimile, coincidente de scenariu hollywoodian, cu intalniri intre personaje legate de un fir comun, ce ar fi cerut o tenta pronuntata de umor, de satira, insa ea nu prea exista, raman doar faptele. Trivializeaza si abuzeaza imaginea lui Mircea Eliade, intr-o abordare senzationalista a mitului eternei reintoarceri. Este o lectura usoara, descriptiva, un divertisment de moment care nu bate la poarta marii literaturi. Poate ca nici nu-si propune, pentru ca de multe ori succesul nu e acolo unde e marea literatura. Se vede gandirea orientata mai mult spre "vinderea" produsului decat spre calitatea lui, ca doar - vorba unui personaj - "pe lumea celalata sufletu', pe asta cascavalu'". Si pentru a-l vinde, este uneori suficient un ambalaj stralucitor ce frizeaza kitch-ul palatelor tiganesti cu pereti pictati, un amalgam ce incearca sa-si prinda cititorul prin elemente cat mai diferite, de la spoiala spirit(ual)ista la cea interculturala.
Recunosc, pentru mine a fost mai mult curiozitatea de a vedea ce se mai premiaza in zilele noastre, cum mai scriu debutantii. Am gasit o carte lipsita de identitate, fara ornamente si fara amprenta personala, aliniata la standardele publicitarilor scriitori (autorul putea fi la fel de bine Bogdan Costin, din care am incercat sa citesc Sfarsitul a fost aproape pentru premise, dar tot am abandonat-o spre jumatate), precipitata, "cu de toate" cum s-ar spune la shaorma. Si asta nu ar fi neaparat un minus in sine. Exista haos si culori stridente si in romanele lui Bogdan Suceava sau Petru Cimpoesu, de exemplu, insa acolo sunt alte ingrediente ce tin de dezvoltarea personajelor, de alegerea cuvintelor, de crearea atmosferei. Cartea lui Done mi s-a parut seaca din acest punct de vedere, lipsita de condimente, mergand straightforward spre idee, ceea ce pentru mine, ca cititor, nu a avut prea mare impact. Este un roman ancorat in actualitatea anilor 2000, ce va capata cu timpul culoarea uniform sepia unei fotografii de epoca, cu detaliile tot mai sterse si mai neimportante pentru cititorul de peste 10, 15, 20 de ani. 

1 comment: