vineri, 13 noiembrie 2015

Ce putem face noi?

  
Prietenul meu e bine... Va fi si mai bine. Deja face misto ca bandajul infasurat in jurul capului s-a redus acum la o cipilica si i se pare ca arata oribil. De fapt, nici nu-i sta rau la barba lui stufoasa si neparlita. Il doare mana cu grefa si lumea din jur, de la doctori si asistente pana la prieteni, se bucura. Inseamna ca nervii isi reintra in drepturi, ca isi reia functionarea normala. Ar fi fost cam nasol sa trebuiasca sa i se amputeze niste degete, nu? Dar ar fi totusi mai bine decat o mana paralizata total, cai respiratorii arse sau  incapacitatea de a folosi anumite parti ale corpului... Cam asa priveste lucrurile! Cinic si optimist. Cam asa ne ajuta ei si pe noi, cei din jur, sa le privim. A fost urat, a fost dureros,  pentru cei (pe) care ii cunoastem va continua sa fie... Mai ales cand vor reveni printre noi si vor afla mai multe: cum am privit noi ce li s-a intamplat lor, cum am incercat, invocandu-i, sa facem o revolutie doar pentru a ne resemna dupa vreo saptamana si pentru a vedea ca niste fotolii bine infipte au fost un pic zgaltaite dar nu pot fi aruncate pe geamul Parlamentului cu totul, in ce i-a transformat presa, ce s-a intamplat cu alti prieteni de-ai lor, ce au comentat unii si altii despre ei. Poate unii vor suferi de stres post-traumatic. Nu e un moft, ci o realitatea dureroasa, cu care s-au confruntat si soldatii intorsi din lupte... Si noi va trebui sa fim langa ei. Nu cei care au vazut in toata suferinta lor un simplu fapt divers (dar cine-i poate condamna? asa cum intotdeauna iti va fi mai apropiata si mai imprimata in suflet o tragedie intamplata in vecinatate decat una petrecuta la mii de kilometri distanta, la fel si aici ceea ce pentru unii va deveni un fapt divers pentru altii va ramane intiparit in minte mereu ca ziua in care si-au pierdut prieteni, rude, copii sau in care alti prieteni, rude, copii au obtinut cicatricile care le vor aduce mereu aminte de seara aceea de sfarsit de octombrie). Ci noi, cei care ne bucuram cand ii vedem pe cei care "au scapat", intelegand, dar fara sa stim exact, ce inseamna imaginile imprimate pe retina lor toata viata...
Ce putem sa facem noi pentru ei, pentru cei care vor reveni printre noi?!  Pana cand se va intampla, sa ajutam cum putem. Poate si voi, la fel ca si mine, aveti impresia ca nu puteti face prea mult, dar orice gand, cuvant si gest conteaza, de la o vorba buna pentru prietenii din spital sau pentru prietenii prietenilor din spital pana la o donatie, un cuvant impartasit mai departe, o strangere de fonduri.... Sambata va fi un concert la Arenele Romane din Bucuresti. Vor canta niste trupe. Nu ca sa fie mediatizate, nu ca sa isi gaseasca noi fani, ci cu un nod in gat, incercand sa-si ascunda cat mai bine, pentru public, tristetea de a fi pierdut oameni apropiati sau de a-i sti pe alti oameni apropiati suferind. Pretinzand ca "noi am venit sa va cantam si voi ati venit sa ne ascultati", desi stim ca "noi" cantam cu un nod in gat, gandindu-ne la prieteni care s-au imputinat si la prieteni care sufera si ne bucuram ca poate sa-i doara iar "voi" de fapt nu ne ascultati pe noi, ca nu prea va arde in momentele astea, ci ati venit ca sa-i ajutati cumva pe ei, pentru ca va simtiti neputinciosi dar nu vreti sa ramaneti asa, ci sa faceti ceva, cat de putin. Biletele se pot cumpara de aici. Nici nu este nevoie sa fiti prezenti, poate fi un "bilet" simbolic care va ajunge cu siguranta, spre deosebire de alte strangeri de fonduri, la oamenii care au nevoie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.