Wednesday, 3 April 2013

Posesivitate patologica

Pozitia copilului (2012)

Reticenta mea din ultima vreme legata de neorealismul romanesc a trebuit sa capituleze de data asta in fata unui film caruia trebuie sa-i recunosc nu doar calitatile artistice, de forma, ci si pe cele de continut. Regizorul Calin Peter Netzer, impreuna cu Razvan Radulescu (de la care evident ca aveam asteptari mari, avand o experienta bogata ca scenarist pentru filmele lui Cristi Puiu sau Radu Muntean, dar care m-a incantat  mai ales ca scriitor, cu Teodosie cel Mic), a ales sa se detaseze de abordarea aceea inerta a cinematografiei romanesti care nu-mi mai spunea nimic in ultima vreme, oferindu-ne o perspectiva absolut implicata si subiectiva a personajului principal. Si tocmai asta e motivul pentru care, desi povestea ramane simpla, te prinde, te cucereste, iti creeaza o stare de tensiune asemanatoare celei date de vizionarea unui thriller. Fiindca avem un ucigas, pe numele sau Cornelia, interpretat magistral de Luminita Gheorghiu, care omoara orice initiativa, orice urma de independenta a fiului (Bogdan Dumitrache). In momentul in care acesta este implicat intr-un accident rutier in urma caruia un copil isi pierde viata, mama se transforma intr-o adevarata tornada, devastand tot ce i s-ar putea opune: institutii, oameni, sentimente. 
Chiar daca personajele provin din mediul intelectual si Cornelia este inconjurata in familie de medici (atat sotul cat si sora sa fiind in domeniu), nimeni nu-i poate tempera elanul, entuziasmul, o dragoste materna sufocanta, patologica, agresiva, transformata intr-o lupta, aceea ce cucerire si pastrare a propriului copil, de indepartare a oricarui potential dusman din calea lui. Dorind in permanenta sa-i controleze viata, sa-i cunoasca cele mai ascunse detalii, mama face o drama din orice zgarietura a fiului, asa ca o drama reala nu face decat sa-i dea un sens luptei, sa-i mobilizeze si sa-i canalizeze energiile intr-un joc al (re)sentimentelor in care, cu cat incearca sa se apropie mai mult, se vede tot mai mult respinsa. Este absolut fascinanta, pentru un observator din exterior, metamorfoza altruismului si a daruirii de sine intr-un egoism fara limite.
Cornelia nu este doar veridica si credibila, ci reala, parinti ca ea exista printre noi, mame al caror cordon ombilical pare sa nu fi fost niciodata taiat; in incercarea de a-si proteja copilul, nu fac decat sa ridice piedici si mai mari in calea afirmarii individuale. Cel mai trist la aceste personaje este ca nu au cum sa inteleaga ca pot cauza raul  "din dragoste, cu cele mai bune intentii", vorba altui film. Dincolo de naturaletea cu care Luminita Gheorghiu isi interpreteaza rolul, acaparand intregul ecran (nu ma indoiesc ca daca filmul ar fi fost american numele sau ar fi avut mare greutate in cursa pentru Oscar, dar parca prestigiul unui Urs de Aur cantareste mai greu, cel putin aici, in Europa, pe felia filmelor care nu au ca prim scop divertismentul), se afla un scenariu care stie sa o puna foarte bine in valoare, un grup de actori ce-si indeplineste misiunea cu aplomb, o idee, o poveste al carei curs evolueaza natural, firesc, punand in valoare slabiciunile umane. 
Fiecare moment din realitatea filmului isi gaseste un corespondent simbolic: povestea orgoliului si a competitiei dintre doi soferi de Audi (va suna cunoscut? eu, personal, am o problema cu ei, nu stiu daca cei mai mari nesimtiti in trafic au o anumita structura psihologica care-i determina sa-si cumpere Audi sau, dimpotriva, faptul ca ti-ai cumparat un Audi te transforma in cel mai mare nesimtit in trafic, fiindca te consideri stapan pe reflexele tale si esti constient ca ai o masina puternica) se transpune intr-un duel al orgoliilor intre o mama dispusa sa mearga cat de departe posibil si martorul-cheie in dosarul fiului sau; moartea reala a copilului ii stoarce aceleiasi mame lacrimi de durere gandindu-se la moartea simbolica a copilului care-i apartinea in totalitate, caruia i-a sufocat personalitatea. Si, in general, aceasta pozitie a copilului, reprezinta atat o pozitie concreta, a unui copil aflat la locul nepotrivit in momentul nepotrivit, cat si o pozitie simbolica, a unui copil in raport cu mama lui.
Filmul are impact tocmai fiindca marseaza mult pe emotivitate, pe sentimente, nu trece pe langa tine ca o scena de pe strada pe care alte filme romanesti o copiaza la o imprimanta 3D (indigo-ul s-a demodat de mult) si o transpun pe ecran, la care ridici nepasator din umeri si-ti spui: '"Bine, si? Pentru asta nu era nevoie sa merg la cinematograf". Implica spectatorul, ii creeaza simpatii si antipatii, nu poti ramane indiferent intr-un context in care fiecare personaj are o pozitie. Si tu, spectatorul, te trezesti in rolul copilului si te lasi dus de mana, cadru cu cadru, razand, simtind tensiunea, mila, revolta, asistand la extinderea simptomelor dar incapabil sa gasesti o vindecare, fiindca filmul va continua sa te insoteasca dupa ce se va termina, scormonindu-ti natura umana, facandu-te sa te intrebi daca ai gresit pe undeva in relatiile cu propriii copii sau parinti. Este un film atemporal si, tocmai de aceea, durabil.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.