Jhumpa Lahiri - Distanta dintre noi
La inceput au fost doi frati care semanau fizic, dar erau foarte diferiti ca temperament: Udogan, fratele mai mic, curios, rebel, incapatanat, curajos, impulsiv; Subhash, fratele mai mare cu un an, mai linistit, echilibrat si prudent. Au crescut in Calcutta anilor '60 iar Udogan a fost cuprins de inflacararea comunista ce a animat revoltele studentesti radicale, considerand sistemul de invatamant depasit si inadecvat realitatilor tarii, capabil doar sa scoata pe banda absolventi supracalificati fara locuri de munca. 1968 a avut si in India acelasi rasunet ca si in vestul Europei. Dar pentru Udogan era doar inceputul. Din dorinta de a contribui la schimbare, devenise membru al miscarii naxalite, cea a comunistilor radicali, sustinatori ai maoismului. Cand li se ofera ocazia de a pleca in strainatate pentru a-si continua studiile, Subhash se duce in America cu o bursa doctorala in chimie marina, iar Udogan alege sa nu-l urmeze.
Angajamentul politic duce la prima lor distantare fizica, dar si sufleteasca. Vor urma multe altele, pentru ca toata cartea sta sub semnul distantelor: a celor dintre cutumele civilizatiei indiene si occidentale (dezradacinarea este tema favorita a scriitoarei, ea insasi emigranta, care i-a adus premiul Pulitzer pentru volumul Interpret de maladii), dintre viata si moarte, dintre partenerii unei casnicii, din sufletul parintilor cu doi copii, cand prezenta unuia ajunge sa amplifice pierderea celuilalt, ori din sufletul unui fiu, intre el cel de aici si el cel de acolo, dintre oameni care se intalnesc si se indeparteaza treptat unul de celalalt, dintre copii si parinti incapabili sa-i iubeasca. Chiar si naratiunea alege distanta, fiind expusa la persoana a III-a.
Raman prezente temele predilecte ale autoarei, identitatea mai ales, osciland intre Orient si Occident, senzatia ca foloseste uneori condimente exotice, asemanatoare cu ale lui Rushdie - pliculetul literar de garam masala - insa imi place ca nu se repeta prea mult, isi pastreaza amprenta personala adaptand-o unor situatii noi si facandu-ne partasi la alte epoci si realitati ale Indiei. Acum mizeaza pe acea parte absenta fara de care un individ nu se poate considera implinit, pe motivul dublului. Despre miscarea naxalita nu stiam nimic, iata cum o carte de literatura m-a trimis discret la Wikipedia. Nu stiam nici despre viata din India anilor '70 si romanul mi-a reinviat-o. In ciuda tonului intimist, a unei sensibilitati feminine ce-si pune amprenta asupra personajelor si are pe alocuri o tenta cheesy, indianca asta imi place cum scrie. Si pentru ceea ce alege sa ne arate dintr-o lume pe care a cunoscut-o direct, si pentru atmosfera incarcata de o nefericire permanenta din care transpar surprinzator optimismul si vitalitatea, si pentru povestirea propriu-zisa. E una din cartile alea oneste, lipsite de ambiguitati si simboluri ascunse de care m-am bucurat, desi le prefer in general pe care ma stimueaza si ma cheama pe carari literare noi. Ai senzatia ca autoarea nu si-a dat deloc silinta sa-si infloreasca stilul si s-a bazat strict pe subiect: "Am o poveste interesanta, vrei sa ti-o spun?" Si a inceput. Aproape 500 de pagini mai tarziu, cand s-a terminat, m-a lasat cu un sentiment de satisfactie, de bucurie a timpului petrecut in compania ei. Abia pe urma m-am gandit ca personajele erau cam simpliste si nu foarte credibile, ingrosate, ca povestea era un déjà-vu artificial, ca... Dar ce mai conta?! M-am bucurat de companie, desi e sub Interpretul de maladii. Uneori povestirile au avantajul ideii expuse succint, nu silesc un autor sa o dilueze, cum face romanul.
Ma gandeam sa aleg un citat. Am cautat un pasaj mai atragator. Unele erau prea revelatoare si nu-mi plac spoilerele, nici in filme, nici in carti, chiar si atunci cand nu actiunea este partea cea mai interesanta, altele erau nesemnificative scoase din context, altele mi se pareau ca nu dovedesc nimic... Mai bine nu! Va spun doar ca e o carte care curge usor si lin, deloc complicata ca scriere si aproape lineara ca fir epic, in ciuda flashback-urilor intercalate, cu impact emotional, cu un fundal politic interesant, cu detalii colorate (inclusiv unele ciripitoare, care mi-au gadilat pasiunea ornitologica, descrieri de pasari din India si America) ce au creat o atmosfera care pentru mine a contat mai mult decat firul principal construit de un triunghi amoros, derulat pe o coloana sonora in surdina demna de Radio Bollywood.
Angajamentul politic duce la prima lor distantare fizica, dar si sufleteasca. Vor urma multe altele, pentru ca toata cartea sta sub semnul distantelor: a celor dintre cutumele civilizatiei indiene si occidentale (dezradacinarea este tema favorita a scriitoarei, ea insasi emigranta, care i-a adus premiul Pulitzer pentru volumul Interpret de maladii), dintre viata si moarte, dintre partenerii unei casnicii, din sufletul parintilor cu doi copii, cand prezenta unuia ajunge sa amplifice pierderea celuilalt, ori din sufletul unui fiu, intre el cel de aici si el cel de acolo, dintre oameni care se intalnesc si se indeparteaza treptat unul de celalalt, dintre copii si parinti incapabili sa-i iubeasca. Chiar si naratiunea alege distanta, fiind expusa la persoana a III-a.
Raman prezente temele predilecte ale autoarei, identitatea mai ales, osciland intre Orient si Occident, senzatia ca foloseste uneori condimente exotice, asemanatoare cu ale lui Rushdie - pliculetul literar de garam masala - insa imi place ca nu se repeta prea mult, isi pastreaza amprenta personala adaptand-o unor situatii noi si facandu-ne partasi la alte epoci si realitati ale Indiei. Acum mizeaza pe acea parte absenta fara de care un individ nu se poate considera implinit, pe motivul dublului. Despre miscarea naxalita nu stiam nimic, iata cum o carte de literatura m-a trimis discret la Wikipedia. Nu stiam nici despre viata din India anilor '70 si romanul mi-a reinviat-o. In ciuda tonului intimist, a unei sensibilitati feminine ce-si pune amprenta asupra personajelor si are pe alocuri o tenta cheesy, indianca asta imi place cum scrie. Si pentru ceea ce alege sa ne arate dintr-o lume pe care a cunoscut-o direct, si pentru atmosfera incarcata de o nefericire permanenta din care transpar surprinzator optimismul si vitalitatea, si pentru povestirea propriu-zisa. E una din cartile alea oneste, lipsite de ambiguitati si simboluri ascunse de care m-am bucurat, desi le prefer in general pe care ma stimueaza si ma cheama pe carari literare noi. Ai senzatia ca autoarea nu si-a dat deloc silinta sa-si infloreasca stilul si s-a bazat strict pe subiect: "Am o poveste interesanta, vrei sa ti-o spun?" Si a inceput. Aproape 500 de pagini mai tarziu, cand s-a terminat, m-a lasat cu un sentiment de satisfactie, de bucurie a timpului petrecut in compania ei. Abia pe urma m-am gandit ca personajele erau cam simpliste si nu foarte credibile, ingrosate, ca povestea era un déjà-vu artificial, ca... Dar ce mai conta?! M-am bucurat de companie, desi e sub Interpretul de maladii. Uneori povestirile au avantajul ideii expuse succint, nu silesc un autor sa o dilueze, cum face romanul.
Ma gandeam sa aleg un citat. Am cautat un pasaj mai atragator. Unele erau prea revelatoare si nu-mi plac spoilerele, nici in filme, nici in carti, chiar si atunci cand nu actiunea este partea cea mai interesanta, altele erau nesemnificative scoase din context, altele mi se pareau ca nu dovedesc nimic... Mai bine nu! Va spun doar ca e o carte care curge usor si lin, deloc complicata ca scriere si aproape lineara ca fir epic, in ciuda flashback-urilor intercalate, cu impact emotional, cu un fundal politic interesant, cu detalii colorate (inclusiv unele ciripitoare, care mi-au gadilat pasiunea ornitologica, descrieri de pasari din India si America) ce au creat o atmosfera care pentru mine a contat mai mult decat firul principal construit de un triunghi amoros, derulat pe o coloana sonora in surdina demna de Radio Bollywood.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.