Saturday, 9 July 2016

Proza scurta. Proza buna


iocan - revista de proza scurta, anul 1/ nr. 1

Acum serios: de unde provine reticenta multora pentru proza scurta? Stiu personal sau am vazut pe blogurile pe care le urmaresc niste cititori pasionati care  pastreaza mari rezerve fata de ea. Poate a contat inceputul, au incercar sa citeasca niste povestiri care li se vor fi parut total neinteresante (daca ati inceput cu anosta doamna canadianca nobelizata, aveti toata compasiunea si intelegerea mea!), poate scoala sa le fi insuflat, prin programa obligatorie, o anumita respingere ori poate dintr-o anumita structura de cititor ce prefera lumile vaste, dezvoltate pe spatii ample. E ca si cum ai spune, cinefil fiind, "nu ma uit la scurt-metraje", sunt prea... scurte si nu reusesc sa detalieze subiectele, personajele, intriga.
Florin Iaru, Cristian Teodorescu si Marius Chivu, fondatorii revistei de fata, ei insisi autori de povestiri, printre altele, nu sunt de aceeasi parere. In numarul de debut al revistei (careia ii doresc o viata lunga si frumoasa) vor sa ne demonstreze prin selectia lor ca si fragmentarul, episodicul, concizia pot avea impact, pot ramane intiparite in memorie mult timp, ca in Romania si in restul lumii se scrie proza scurta de calitate. S-au inhamat la o munca titanica si ambitioasa, de a ne oferi o colectie cat mai variata de texte, care sa ajunga la cititori cu preferinte cat mai diverse, in incercarea de a cultiva gustul publicului pentru proza scurta. Nu-i bai daca nu-ti va placea un text sau altul, nu poate exista o compatibilitate totala cu selectia si probabil ca redactorii sunt constienti de acest lucru. Important e ca la final balanta sa se incline in mintea cititorului in favoarea plusurilor, pentru a-l determina sa astepte cu nerabdare numarul urmator. Daca revista va avea succes, cine stie? Poate ca si editurile, facandu-si calculele lor matematice, vor ajunge la concluzia ca renteaza sa publice mai des volume din aceasta zona literara, poate alte texte minunate inghesuite intre peretii intunecosi ai sertarelor vor vedea lumina tiparului, poate... 
Sa ma intorc la subiectul nostru. Ce contine revista? Florin Iaru ne spune in cuvantul de deschidere: "la inceput, autori straini, cu texte inedite. Apoi, grosul: scriitori romani contemporani, de toate soiurile, virstele, tendintele si stilurile. Pentru ca iocan nu are pretentia unui demers teoretic, ci practic. Ce urmarim e literatura bine scrisa. Iar la sfarist, pentru ca sintem in Romania, retiparim un autor roman clasic, dar uitat, ca se se inteleaga ca nu venim de nicaieri (sic!). Asta e sectiunea restituiri. Asta e tot." Zambind putin malitios la partea cu "sa se inteleaga ca nu venim de nicaieri", o afirmatie cu dublu sens si dubla negatie interpretabila, care in scris isi pierde emfaza pe "nu" si tinde sa exprime total opusul a ce a vrut sa spuna, trec repejor de primele vreo zece pagini (reclama e sufletul comertului!) si incep sa citesc. 
Asta este pentru Jamie si pentru noi toti. Cititi povestirea lui Truman Capote, scrisa cand era aproape un copil, cu care se deschide revista! Ma tem ca, daca ea nu va place, e greu sa va mai impresioneze ceva. Este genul de text care se lipeste de suflet, presarat cu o candida amaraciune, cu o durere copilareasca retinuta, parca special scris sa induioseze si cele mai impietrite inimi. In simplitatea si sobrietatea exprimarii sale, se ascunde un ocean de indiferenta si suferinta, o nevoie de tandrete la care nu ai cum sa nu vibrezi. Intre timp, a aparut si in volumul lui Capote din care face parte povestirea, Acum ne despartim. Povestiri inedite, publicat la editura ART. Urmeaza W.B. Yeats, un alt autor a carui carte, Rosa Alchemica si alte scrieri, a fost publicata intre timp, la Humanitas. Hanrahan cel Rosu este impregnata de aerul misterios si magic al mitologiei celtice. Cartea lui Dan Rhodes, cel de-al treilea si ultimul autor strain din selectia iocan este in pregatire. Cele cinci fragmente foarte scurte ce relateaza secvente ale vietii de cuplu dintr-o perspectiva seaca, cu accente absurde si comice, au o pronuntata atmosfera de banc sec ce te face sa zambesti, sa te gandesti daca i-ai prins cu adevarat poanta, sa le rumegi si, dupa vreo cinci minute, poate sa izbucnesti in ras gandindu-te la o mustata stufoasa si rasucita... Am deja pe lista de dorinte literare Capote si Yeats, mi-ar placea sa functioneze si invers decat la mine (mi-au placut povestirile lor si vreau o portie mai consistenta), si anume daca ati citit povestirile in volum sa vreti sa descoperiti si ce alte comori mai ascunde revista.
Urmeaza apoi selectia de autori romani, unii mai cunoscuti, altii total noi pentru mine, povestiri, multe povestiri, delicatese mai ceva decat cele pregatite de doamna de pe coperta (n-o vedeti in poza de mai sus, ca e pe coperta din spate), dulci si sarate, aromate, condimentate cu ce a avut fiecare scriitor prin sertarul cu inspiratie: un pic de umor, un pic de tristete, un pic de absurd, un pic de amaraciune. Este un alt lucru care-mi place la proza scurta, mai ales cand volumul (e greu sa ma obisnuiesc sa-i spun revista la cantitatea de texte cu care ne rasfata) cuprinde fragmente atat de variate: reusesti sa schimbi repede decorul si starea, poti sa iei cate o "doza" si apoi sa-ti vezi de treburi, fara sa stai cu gandul la carte toata ziua, eliberat cumva de relatia de lunga durata pe care o creezi cu un roman. Uneori e tare placut sa citesti asa, fara obligatii fata de eroi, de lumea in care te scufunzi, ca un one-night stand literar. Daca te prinde, poate te gandesti sa incepi o relatie mai serioasa cu cartile unui autor, daca nu, cel putin stii ce sa ocolesti pe viitor :).
Cadrele sunt cat se poate de variate: un apartament de bloc (dulce neorealism cinematografic autohton) unde doua prietene despica in patru viata amoroasa a uneia dintre ele, cu final neasteptat; o statiune de schi din Austria; un  aeroport; scene din armata; un sat al zilelor noastre; locul de joaca al copiilor dintre blocuri; litoralul romanesc; o casa din Franta in care se muta o familie. Si experientele si modul lor de receptare sunt cat de poate de diferite. Unele sunt povestiri complete, ce mi-au dat senzatia ca au stors tot ce se putea din ipostaza in care autorii isi pun eroii, altele mi s-au parut mai putin reusite, ramanand in stadiul de proiect, de schita a unei nuvele interesante, un fel de "am deznodamantul, dar nu am stiut cum sa ajung pana la el sau am o idee dar nu stiu incotro sa o duc". Dar cred ca asta tine si de asteptari si de impactul asupra fiecarui cititor. Printre preferatii mei din aceasta sectiune se numara Florin Lazarescu cu Nu te supara, frate!, (desi foarte scurta, are zvac, pune momeala, arunca undita si prinde pestele cel mare), George Moise cu Dupa douazeci de ani (fara legatura cu Dumas, secvente din armata ce imbina macabrul, grotescul si umorul in proportii bine dozate) si Felix Tzele cu Ziua in care trebuia sa-si ia campii (pentru atmosfera autentica de sat contemporan romanesc). Mi-au mai placut Bogdan Raileanu, Rebeca Turcus si Iulia Gherasim, in ultimul caz mai ales pentru cum deschide povestirea, intr-un fel care creeaza tensiune si asteptari ("In vara lui '95, un strain intrase in casa noastra si ameninta sa-mi rapeasca mama.").
Dar cel mai solid structurat fragment al cartii este cel din sectiunea de restituiri, Dropia lui Stefan Banulescu. Si nu o spun din patriotism, spuneam undeva, mai demult (am gasit intre timp si unde), cum vad eu notiunea asta.  Citisem prin liceu Iarna barbatilor, volumul de nuvele din care face parte, marturisesc cu rusine ca imi disparuse din mintea peste care s-au suprapus alte straturi de lecturi. Si pe baza lor am inceput sa fac analogii, sa gasesc locuri familiare (femeia luata de un vartej alb m-a dus cu gandul la Flanagan, dimensiunea satului lui Banulescu imi aminteste de Macondo, etc.), dar si un filon specific, particular, autohton.
Nu vreau sa arunc o aura nostalgica asupra literaturii romane, sa nu interpretati ce voi spune in continuare ca "nu se mai scrie azi ca odinioara", dar diferenta calitativa dintre Dropia si celelalte texte mi se pare mare.  Si cand spun celelalte, includ si naivitatea bine jucata a lui Capote (da, mi-a placut, dar textul lui Banulescu e cel mai bun din intreaga selectie!), si pe Rhodes cel sugubat absurd, chiar si pe Yeats, desi cu el exista un palier comun de lectura. In literatura contemporana, in general se scrie schematic, se proiecteaza scene golite de background,  totul se petrece aici si acum. In Baraganul magic al lui Banulescu se simte mai mult: o scoala literara de factura sud-americana care pentru mine ramane monumentul literar absolut, un spirit ancestral ce pare a calauzi comunitatea sateasca in pelerinajul sau "la dropie", traditie, poezie, nedeslusitele cai ale comunitatilor arhaice unde mai este loc de mirare. Pentru noi, un barbat inalt e doar un barbat inalt. Pentru Stefan Banulescu, e unul care "si-a ridicat umbra de seara in picioare si s-a invelit cu ea". Si mai sunt credinte, basme si legende, un substrat ce-i ofera textului radacini solide si autentice, perfect calibrate cat sa nu dea senzatia ca explica prea mult sau ca ascunde mai mult decat ar fi nevoie. Trebuie sa caut cartea sa o recitesc pe toata, neaparat!
Da, astept cu nerabdare numarul 2, sper sa fie o initiativa de succes si sa aiba si o distributie buna. Sa nu uitam ca juma' de tara (vorbind ca numar de locuitori) inca nu are acces la internet. In afara de vellant/carturesti/elefant/ etc.ro ma intreb daca se distribuie in regim de revista (adica la chioscurile de ziare) sau de librarie, in putinele ramase in afara lanturilor mari, ce nu patrund chiar prin orice orasel sau satuc... Habar n-am!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.