Momentele pe care nu ai vrea sa le traiesti niciodata

James Agee - Un deces in familie

Simt nevoia sa aduc in atentie cartea asta, dar nu stiu cum sa o fac. Nu stiu nici daca s-o recomand sau nu. Este foarte foarte bine scrisa, isi merita Pulitzer-ul cu varf si indesat, dar as avea mari retineri in a i-o da unui prieten s-o citeasca. Fiindca este o carte despre moarte vazuta din perspectiva celor direct loviti, despre acele momente ale vietii in care simti ca totul s-a sfarsit, in care ai vrea sa dispari si tu, in care nu-ti poti gasi consolare si nici nu poti sa consolezi pe cineva, cuvintele sunt goale si lipsite de sens. Iar revenirea care se presupune ca urmeaza in timp uneori se ancoreaza intr-un stadiu si vindecarea nu este niciodata posibila. Traiesti cu un gol, stii ca nu-l poti umple cu nimic, functionezi fizic, mananci, vorbesti, razi, te bucuri de viata, dar psihic ceva se rupe ireparabil, o absenta iti apasa tot timpul inima, unii o inchid intr-un seif si prefera sa nu il deschida in fata nimanui, altii considera ca vorbind tot timpul despre persoana draga pierduta o fac sa traiasca mai mult iar altii, cum este cazul de fata, isi canalizeaza durerea intr-o opera durabila. Vorbesc despre pierderea mare, reala, nu despre pierderile unor persoane pe care le-am iubit mai mult sau mai putin, care traiesc prin opera lor, a caror trecere prin viata nu a influentat-o pe a noastra. Despre acea pierdere a unei persoane fara de care nu-ti inchipuiai ca va mai exista pentru tine un maine, un "anul viitor"...

Nu stiu ce am cautat in cartea asta, poate un mod de a-mi hrani partea intunecata, depresia altcuiva reflectata in propria depresie sau o posibilitate cathartica de a negocia cu sentimentul pierderii... Am gasit multa luciditate, multa tristete, multa singuratate si, mai presus de orice, absurdul acela pe care il percep la fiecare plecare din viata: de ce? de ce a trait? de ce a murit? ce rost au toate astea? Intrebari banale, stiu, la care filozofia, psihologia, religia au incercat sa raspunda in tot felul de moduri la care, indiferent daca aderi sau nu, in fata experientei personale devii impasibil si fiecare interiorizare a ei este individuala si singulara...

Autorul marturiseste ca "aceasta carte este in principal o amintire a copilariei mele si un act comemorativ inchinat tatalui meu". Si reuseste sa transpuna in acest roman autobiografic nu numai suferinta, ci si lumea copilariei, doua imagini aparent opuse, care se contopesc in imagini ale copilului de 6 ani care era in momentul tragediei. Imaginea mortii are alte cai in mintea fragila a unui copil decat in cea a unui adult, pierderea mecanismelor de securitate create de prezenta protectoare a celor doi parinti formeaza o perceptie diferita asupra vietii de catre copilul care a fost Rufus, transformat in adultul care ne relateaza povestea. Este o poveste despre viata si moarte, a unei familii normale din Tennessee, plasata in ambianta linistita de inceput de secol XX, pe cand se nastea mirajul cinematografiei si mitul lui Chaplin, omuletul cel "dezgustator", "vulgar", "cu bastonasul lui obscen agatand fuste si cate cele si cu mersul ala obscen", dupa cum il caracterizeaza Mary, mama lui Rufus. Ceea ce parea sa fie doar o alta seara linistita din viata familiei este brusc intrerupta de un telefon prin care Jay, tatal, este chemat de urgenta la patul tatalui sau bolnav, de unde nu se va mai intoarce niciodata acasa... un accident provocat de o comotie cerebrala sau o comotie cerebrala care a dus la un accident...

 Dincolo de privirea rece, cruda, atenta la detaliile obiective ale dramaticei intamplari, impresioneaza privirea copilului, cea care scruteaza reactiile familiei, cea care plaseaza intre "inainte" si "dupa" o intreaga lume a copilariei, cu raportarea la adulti, cu teama de intuneric, cu dorinta de a fi mai interesant in ochii celorlalti copii, cu perceptia catolicismului, a rasismului, a singuratatii si a mortii... 

James Rufus Agee a murit in 1955, in urma unui atac de cord, dupa ce a terminat de scris aceasta carte. Doi ani mai tarziu, ea avea sa fie publicata si, in anul urmator, obtinea premiul Pulitzer. O alta poveste de viata trista, cea a unui autor care nu a apucat sa vada ca omagiul adus tatalui sau a rezonat in inimile cititorilor. Poate ca tocmai fiindca rezoneaza prea mult nu recomand aceasta carte decat daca reusiti sa va detasati, sa nu filtrati experienta literara prin subiectivismul unei pierderi personale, fiindca altfel riscati sa cadeti intr-o stare neplacuta...