Desi am cumparat cartea de cand a aparut, parca nu mi-a dat inima ghes sa ma apropii de ea, cu toate ca Marías se numara printre scriitorii carora le citesc cam tot ce s-a tradus. Mi-a ramas doar Chipul tau, maine, trilogia din care imi lipseste primul volum, asa ca stau cu celelalte doua asteptand inceputul, s-o reedita vreodata :). De curand, am aflat ca autorul este rege si asta e povestea pe care vreau sa v-o impartasesc, citita intr-o carte a unuia dintre cei pe care i-a numit duci.
Pe undeva prin Arhipelagul Antilelor exista o insulita nelocuita, pe numele ei Redonda. Are vreo 3 kilometri patrati si Wiki ne-o arata cam asa:
Adica o stanca iesita din mare, singura si pustie. In 1865, un bancher de pe o insula din vecinatate, Matthew Dowdy Shiell, a cumparat-o si a rugat-o pe regina Victoria sa o declare regat autonom. Nevazand vreun pericol pentru integritatea domeniului colonial britanic, regina a fost de acord si bancherul respectiv s-a incoronat ca regele Matthew, urmat apoi, la moartea sa, de fiul lui, M.P. Shiel, un scriitor cu anumita notorietate - zice-se - in randul celor foarte pasionati de SF, eu nu-l cunosc, care a domnit asupra insulei in pace si prietenie cu pescarusii sau ce supusi va fi avut pana in 1947, dupa ce a fost uns rege in cadrul unei ceremonii de catre episcopul din Antigua. De la moartea sa, insula a mai avut cativa regi, fiind revendicata de diferiti pretendenti. Unii si-au vandut titlul, altii l-au transmis mai departe prin mostenire, iar in 1997 ultimul monarh a abdicat in favoarea lui Marías. Toata povestea asta are o doza de nebunie, insa scriitorul a intrat in joc si a inceput sa numeasca in stanga si in dreapta diferiti duci: ducele de Megalopolis (Francis Ford Coppola), ducele de Trémula (Almodovar), ducesa de Ontario (Alice Munro), ducele insulei din ziua de ieri (Umberto Eco), cel de la care am aflat toata tarasenia (U. Eco - Cronicile unei societati lichide).
Nu stiu, dar cumva faptul ca am aflat lucrurile astea (alaturi de cateva impresii de lectura nu entuziaste, dar favorabile, ale altor bloggeri) m-au starnit sa citesc cartea careia ii tot dadeam tarcoale cu scepticism, nu ma intrebati de ce, pur si simplu nu emana spre mine o aura pozitiva, desi e un autor caruia nu i-am refuzat pana acum ofertele literare, mi-era frica de o dezamagire. Dar altfel privesti cartea unui rege :)!
Si spune regele undeva, spre sfarsitul volumului: "Ce ni se povesteste ne ramane incorporat si incepe sa faca parte din constiinta noastra, chiar daca nu credem sau suntem siguri ca nu s-a intamplat niciodata, este doar nascocire, aidoma romanelor sau filmelor..."
Mie mi-a ramas incorporat cel mai mult, dintre romanele sale, Maine in batalie in batalie sa te gandesti la mine. Si tot ce am citit dupa aceea, in afara de Romanul Oxfordului, oarecum diferit, s-a raportat la aceasta carte. Iar Indragostirile are ceva din ea. Porneste de la acelasi punct, momentul cand naratoarea (aici perspectiva este una feminina) afla de moartea unui barbat pe care nu l-a cunoscut de fapt in realitate. Acolo, un barbat era destabilizat/intrigat de moartea unei femei pe care abia o intalnise, in momentul cand se pregateau sa faca dragoste. Aici, o femeie afla despre moartea barbatului din ceea ce ea numea "perechea perfecta", cuplul pe care il admira zilnic de la distanta intr-o cafenea. O cunoaste pe vaduva si apoi intra mai adanc in intimitatea mortii si a vietii celor ramasi in urma victimei (pentru ca despre o crima este vorba), in hatisurile acestei intamplari, cu stilul sau caracteristic, in care trama e prea putin importanta, mai mult conteaza felul in care o imbraca, adaugand straturi peste straturi de reflectii, monologuri interioare, ipoteze si scenarii, oglinzi multiple in care se reflecta adevarul faptelor, cu acea capacitate de a invalui si de a-si purta cititorii in curgerea sinuoasa a frazelor.
Problema e ca, desi scrisul ramane la fel de placut, digresiunile de aici parca nu mai au aceeasi sclipire. Poate pentru ca ideile au inceput sa se repete, sa nu aduca nimic in plus, sa ne ofere ceea ce autorul ne-a mai oferit deja... In plus, naratoarea mi-a devenit absolut antipatica, mi-a dat senzatia ca isi dispretuieste si isi detesta profund munca la editura, referindu-se la domeniul ei de activitate cu termeni precum "un stupid Targ de carte din strainatate" sau "stupida lume editoriala". Ce cauta femeia asta in meseria ei, in viata ei? Si mi s-a parut putin plauzibil ca, oricat de mult si-ar cocolosi o editura propriii autori si le-ar menaja orgoliile, sa ajunga sa le caute si sa le plateasca zugravul ori sa o faca pe consilierul vestimentar, ironizandu-i. Nu pot sa spun ca lectura mi-a displacut, desi m-a enervat pe alocuri, dar nici nu mi-a mai produs entuziasmul altor carti. Iertare, Your Majesty!
Mie mi-a ramas incorporat cel mai mult, dintre romanele sale, Maine in batalie in batalie sa te gandesti la mine. Si tot ce am citit dupa aceea, in afara de Romanul Oxfordului, oarecum diferit, s-a raportat la aceasta carte. Iar Indragostirile are ceva din ea. Porneste de la acelasi punct, momentul cand naratoarea (aici perspectiva este una feminina) afla de moartea unui barbat pe care nu l-a cunoscut de fapt in realitate. Acolo, un barbat era destabilizat/intrigat de moartea unei femei pe care abia o intalnise, in momentul cand se pregateau sa faca dragoste. Aici, o femeie afla despre moartea barbatului din ceea ce ea numea "perechea perfecta", cuplul pe care il admira zilnic de la distanta intr-o cafenea. O cunoaste pe vaduva si apoi intra mai adanc in intimitatea mortii si a vietii celor ramasi in urma victimei (pentru ca despre o crima este vorba), in hatisurile acestei intamplari, cu stilul sau caracteristic, in care trama e prea putin importanta, mai mult conteaza felul in care o imbraca, adaugand straturi peste straturi de reflectii, monologuri interioare, ipoteze si scenarii, oglinzi multiple in care se reflecta adevarul faptelor, cu acea capacitate de a invalui si de a-si purta cititorii in curgerea sinuoasa a frazelor.
Problema e ca, desi scrisul ramane la fel de placut, digresiunile de aici parca nu mai au aceeasi sclipire. Poate pentru ca ideile au inceput sa se repete, sa nu aduca nimic in plus, sa ne ofere ceea ce autorul ne-a mai oferit deja... In plus, naratoarea mi-a devenit absolut antipatica, mi-a dat senzatia ca isi dispretuieste si isi detesta profund munca la editura, referindu-se la domeniul ei de activitate cu termeni precum "un stupid Targ de carte din strainatate" sau "stupida lume editoriala". Ce cauta femeia asta in meseria ei, in viata ei? Si mi s-a parut putin plauzibil ca, oricat de mult si-ar cocolosi o editura propriii autori si le-ar menaja orgoliile, sa ajunga sa le caute si sa le plateasca zugravul ori sa o faca pe consilierul vestimentar, ironizandu-i. Nu pot sa spun ca lectura mi-a displacut, desi m-a enervat pe alocuri, dar nici nu mi-a mai produs entuziasmul altor carti. Iertare, Your Majesty!
Extrem de frumoasa cartea.
RăspundețiȘtergereMie mi-a plăcut mai puțin ca altele de Marias (și eu am căutat înfrigurată primul volum din trilogie), dar tot mi-au rămas în minte gândurile de moarte și despre cei care rămân în urmă. E drept că nu le-am acordat prea mare atenție când am citit-o, dar acum sunt mai sensibilă la subiectul ăsta.
RăspundețiȘtergere