Tuesday, 1 September 2015

Inotatoare, zburatoare si pe pamant umblatoare... din vacanta


Mai intai, cum e si normal, caprioara canina din dotare :). Conditia de pornire a fost "mergem pe trasee cat poate cainele, nu-l chinuim, daca vedem ca nu mai vrea / nu mai poate, ne intoarcem".  Asa ca am plecat cu asteptari mici, chiar foarte mici, fiind vorba de o namila de 30 si ceva de kile, imposibil de carat in rucsac daca obosea, batranica, sedentara si nu prea supla (ca sa ma exprim delicat si sa nu-i ranesc sentimentele numind-o "obeza"). Chiar nu credeam ca specia "maidanezul de Parang" ar putea sa aiba nostalgia muntelui si cataratul in sange. Dar se pare ca si planul Pamelei a fost similar cu al nostru "merg cat pot oamenii, daca ei nu se opresc, nu ma opresc nici eu". Si uite asa am ajuns sa fim terorizati pe potecile de munte, la urcare in special, de propriul caine care ne dadea ocol, pleca si se intorcea, parca spunand "ce? iar ati obosit si vreti pauza!? hai, ridicati-va, sa mergem!"
Sa pleci in vacanta cu catelul in Romania este mai usor decat credeam, daca ai masina. Cu exceptia locurilor inaccesibile din motive logistice, cum ar fi Huda lui Papara, nicaieri nu am intampinat ostilitate sau refuz de a ne primi cu cainele, nu am vazut nici isteria pe care o genereaza in Bucuresti un catel, fie el cu stapan, in randul mamelor si bunicilor speriate ca le-ar putea inghiti odrasla. Nici pe ulitele de tara, unde ar fi fost explicabil, oamenii sunt mai invatati cu vietatile din jur, dar nici prin orase. Ce-i drept, nici n-am trecut prin multe si pe cele mari le-am ocolit de-a dreptul.  La salina din Turda, accesul nu este permis, dar se pun la dispozitie custi unde sa poti lasa animalul pe durata vizitei, sa nu moara de cald in sauna dintr-o masina lasata la soare, li se aduce si apa. Intr-un singur loc unde ne-am interesat de cazare si am intrebat daca primesc cu caine am fost intrebati "dar ce? cainele nu doarme in curte?" si, vazand mirarea omului cand i-am spus ca nu, chiar daca nu era tocmai un refuz, am ales sa nu ramanem. In rest, curentul general fata de un catel cuminte si tacut, desi e ditamai namila, a fost mai degraba de simpatie.
Peste tot, Pam si-a facut prieteni ocazionali care ne-au insotit o parte a traseului,


ne-a negociat trecerea cu vajnicii aparatori ai turmei de oi,
nu stiu ce le-o fi spus ea in caineza, dar si noi, oamenii, am fost mai repede acceptati in preajma lor, in intimitate chiar, tinand cont ca s-a lasat cu smotoceli afectuoase de blanosi ciobanesti, decat daca am fi fost singuri.
Nu a ezitat sa ne urmeze pe cel mai inalt varf din Retezat, de unde a contemplat victorioasa lacurile glaciare, 
nici in intunericul pesterilor sau in apa rece a cheilor, acolo unde nu putea sa urmeze drumul pe stanci si pe cabluri, dar isi exersa calitatile de inotatoare. 
Si-a pus in valoare farmecul personal si ne-a adus aproape cei sase zimbri din rezervatia de la Hateg, care altminteri stateau linistiti departe, la umbra, dar de cum au vazut-o au inceput s-o urmeze curiosi de-a lungul tarcului. 



Dar cel mai mult s-a bucurat pe pajistile si in poienile unde adulmeca mirosuri necunoscute ascunse in  iarba proaspat cosita si se tolanea la soare.
In afara prietenilor pe care si i-a facut, a fost o vacanta parca mai plina ca niciodata de animalute. Pe unele le putem vedea mai mereu in jurul nostru daca iesim dintre betoanele oraselor:
berze in zbor sau in cuib,
magarusi cersetori de atentie si hrana ce fac deliciul vizitatorilor stanei turistice Stefanu de pe Transalpina (figurat vorbind, in sensul propriu deliciul a fost format din alte carnuri -sper! - in poate singura amenajare ce incearca sa imbine specificul zonei de munte cu atractiile turistului in fuga, in rest totul fiind invadat de tarabele cu vesnicele kitchuri nascute pe Valea Prahovei si propagate apoi in toata tara),
 
cosasii ce umplu pajistile cu cantecul lor si - hélas! - fluturii (cum am fobie de creaturile hidoase cu aripi pudrate, pe ei nu i-am pozat)
sau vacile ce ne priveau pe un drum pustiu peste munte, nu spun unde, sa nu se trezeasca cineva sa-l transalpinizeze si pe-ala, mirate parca de prezenta unor temerari pe meleagurile unde numai ele erau stapane
 ori ceva mai exoticii crapi koi descoperiti intr-un loc neasteptat, in Taul Brazi de la iesirea pe deal din Rosia Montana, mari, in nuante de la alb pana la rosu, trecand prin galbenul ce-ti dadea impresia, cand se ridicau la suprafata, ca aurul muntilor le-a poleit solzii. As glumi zicand ca-s crapi autohtoni mutanti, dar dupa ce-am vazut pe-acolo, intr-o localitate partial in paragina, cu populatia divizata de interese economice si manevre politice, nu prea-mi mai vine.

Mi-au iesit in cale si creaturi inedite,  pe care nu le mai vazusem pana acum in libertate, dar ochiul nu suficient de rapid sau indisponibil al telefonului nu le-a putut imortaliza. Insa pastrez in minte superbul cerb cu coarne mari, ramificate, zarit pentru cateva secunde, intr-o dimineata, pe drumul forestier din rezervatia Retezat sau busteanul ce aluneca sinuos prin paraul venit din Huda lui Papara, pentru a vedea cum la cativa metri de mine se ridica din apa, se transforma intr-o pereche de ochisori curiosi, un botic cu mustati, capata labute si pe mal iese o vidra superba ce dispare intr-un tufis. 
Si au fost patru zile consecutive in care am avut program de salvari, mai mult sau mai putin reusite, din care am inteles ca tare mult mi-ar fi placut sa lucrez intr-o organizatie de tipul pet rescue, dar probabil ca nu as fi reusit niciodata sa o fac, pentru ca la primul esec as fi considerat ca e doar vina mea si nu sunt in stare de asa ceva. Nu l-as fi putut accepta, as fi luat totul prea personal...
Mai intai a fost puiul de soim din Huda. Chiar la intrarea in pestera, incerca sa se catare pe o stanca uda, aluneca si cadea din nou in apa. Senzatia de a lua in mana o pasaruica plapanda dar puternica, ce se agata cu disperare de viata si-si inclesta gherutele in palma ca in singurul teren solid pe care il putea gasi, bucuria de a o vedea zburand apoi afara, libera, au fost nepretuite. Sper ca este bine, speologul ne-a spus ca era deja la a treia salvare, l-au mai gasit de doua ori acolo in saptamanile precedente. In ziua urmatoare, a fost puiul de cartita, iesit de cine stie unde, pe care am incercat sa-l pun in toate gaurile din pamant in speranta ca-si va gasi drumul spre casa, dar iesea din nou. Nu stiu ce s-a intamplat pana la urma cu el, am citit ca si daca ar fi ajuns inapoi de unde a plecat ar fi fost respins. Cartitele sunt oarbe, se ghideaza numai dupa miros si ar fi simtit mirosul de om... 
In ziua urmatoare s-a petrecut drama: un puisor minuscul pe care l-am identificat (poate gresit) ca pantarus statea in mijlocul drumului spre Ghetarul de la Vartop. Am coborat, l-am luat de acolo si l-am dus in padure, cat mai departe de sosea, pe o poteca. Doua-trei ore mai tarziu, cand ne intorceam de la Coiba Mare si de la izbuc, era din nou pe sosea, cu figura de angry bird, piuind disperat de-mi rupea sufletul. 
Nu am putut sa rezist, l-am luat si seara, dupa ce am cautat indelung sa-l identific si l-am clasificat ca insectivor, am vanat muste, paianjeni, le-am facut facut pasta si am hranit puiul. A mancat ceva, parea sa se simta bine dar... nu a rezistat pana dimineata. Atunci am inteles printre lacrimi ca nu am structura necesara pentru a salva animale, chiar daca internetul imi spunea ca-s sanse mici ca un wren, dupa cum l-am gasit pe situri, sa supravietuiasca in captivitate. Ma invinovatesc ca n-am stiut sa-l hranesc, ca poate nu trebuia sa-i dau apa, ca nu am fost in stare sa am grija de o pasare... si iar ma intristez.
Dar tot nu m-am invatat minte. In ziua urmatoare, am gasit un pui de vrabie ce se chinuia sa iasa dintr-un bidon cu apa, din cele mai largi la gura. Doar nu era sa-l las sa se inece! L-am luat, l-am tinut la caldura si in cateva ore a zbughit-o, refacut complet, intr-un copac de alaturi. Se cheama ca scorul la creaturi salvate si pierdute a fost probabil de 2 la 2... 50% e cam putin sa ma faca sa ma gandesc ca as putea sa am aptitudini de salvator. Orice este sub 100% e mult prea putin si, neputand sa ma imunizez la tragediile necuvantatoarelor, intorc cu lasitate capul, sa nu le vad, ca-s mult prea multe suflete necajite ce ar avea nevoie de atentie, ingrijire, salvare, ocrotire, adoptie... 
Inchei aici odiseea animaliera si, odata cu ea, povestile din vacanta, in aceasta prima zi calendaristica a toamnei. Ne auzim cu alte carti, filme si ce-o mai fi...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.