vineri, 11 septembrie 2015

Viata grea in lumea cea rea


Donna Tartt - Sticletele

Ca tot e 11 septembrie si este corect politic sa fim azi solidari cu natia americana, am zis sa va impartasesc experienta mea cu cartea laureatei de anul trecut a premiului Pulitzer. Mai ales ca drama personajului central isi are originea tot intr-un atentat, e cumva la tema...  O saptamana si jumatate m-a chinuit! Si asta in conditii de vacanta, fara stres, fara presiuni, fara intreruperi nedorite, doar din cele voluntare, de citit o alta carte, ca sa-mi adun energia sa revin la Sticlete. Nu pentru ca ar fi fost o carte groasa, de vreo mie si ceva de pagini, ci pentru ca a fost mult prea diluata pentru cate avea de spus. Mi se parea ca toot trena, in ciuda unui ritm ce se doreste alert, cu multe intamplari... E mai degraba un scenariu cinematografic de film cu gangsteri si narcomani decat literatura care sa ma captiveze. De altfel, am inteles ca Peter Straughan, scenaristul filmelor Tinker Tailor Soldier Spy si The Men who Stare at Goats lucreaza deja la adaptarea pentru marele ecran. N-ar fi exclus ca filmul sa iasa mai bun, o sa vedem pe ce ingrediente alege sa se axeze din toata salata pe care o pune cartea in fata, ca are de unde sa scoata hollywood-isme spectaculoase: si explozii, si drogati, si trafic international de arta, si copii orfani din care sa stoarca mesaje sociale, de toate pentru toti! 
Romanul se deschide cu momentul cand Theo Decker, in varsta de 13 ani, ramane orfan in urma unui atentat cu bomba la un muzeu. Daca initial este un David Copperfield ce traieste fericit impreuna cu mama sa, cu un tata absent, in urma pierderii ei se va transforma pentru o vreme intr-un Oliver Twist, avandu-l pe post de Fagin pe propriul sau tata, la care se muta dupa ce traieste mai intai in familia unui coleg de scoala bogat. Si gata, nu va povestesc, desi e o carte foarte povestibila, pentru majoritatea lumii usor de citit... cred. Dar e exact genul in care eu am tendinta sa ma poticnesc atunci cand ma exaspereaza cursul previzibil al lucrurilor si simbolurile ce se vor subtile dar trebuie explicate si reluate clar, sa inteleaga cititorul ca personajul bildungsromanului este, asemenea sticletelui din tablou, captiv intr-o lume in care incearca sa supravietuiasca, ca din el isi ia puterea de a merge mai departe si ca unele aspecte biografice coincid cu cele ale vietii lui Carel Fabritius, pictorul. Cel mai mult din succesiunea de secvente de film mi-a placut cred calatoria copilului de-a latul Americii, de la Las Vegas pana la New York, in compania unui catel din rasa "poseta isterica" si a cartii lui Saint-Exupéry. 
In rest, lumea este rea, plina de hoti si traficanti de tablouri, realitatea e greu de suportat si e nevoie de surogate, multe si de toate felurile, intrigile tesute in jurul lui Theo iau proportia unei urmariri internationale... Trec repede peste continut, multe lucruri s-au spus deja si Donna Tartt nu vine cu noutati, noutatea e de ordin stilistic, tine de amprenta personala a autorului si acum ajung la a doua mea nesincronizare cu romanul, cea mai mare, de fapt. In ciuda simplitatii detaliilor tabloului de la care porneste, cu o anumita atmosfera, Sticletele-cartea sufera de prolixitate. Nu-si lasa cititorul sa simta vreo emotie, il inabusa in digresiuni, parca ar vrea sa ofere nu una, ci vreo doua-trei carti, un roman de formare, un thriller cu interlopi si o carte mai psihedelica, unde acadeaua cu morfina si betia te transporta intr-un cadru paclos, incetosat, ca un tablou cu elemente realiste, impresioniste si suprarealiste aruncate la gramada, intr-o aglomerare de clisee din ce in ce mai iritanta. De ce atunci cand apare un rus in cadru e musai sa se creeze un tsunami interlop de proportii internationale?! De ce un anticar trebuie mereu sa fie mereu batranelul erudit prietenos si intelegator?! De ce, in general, totul este atat de fucked up aici in timp ce tine cu tot dinadinsul sa fie cool?! Si, daca tot am intrat in seria intrebarilor retorice, de ce naiba zice lumea ca e un roman dickensian? Simplul fapt ca personajul aminteste de alte personaje, cum am remarcat si eu, nu este deloc suficient pentru o asemenea comparatie. Superficialitatea prezentarii mediului in care se invartesc eroii Donnei Tartt nu are nimic de-a face, prin atmosfera sau stil, cu Londra lui Dickens, o comparatie mi se pare la fel de deplasata ca si cum un pescar si-ar povesti ispravile, cum s-a luptat el cu pestele cel mare, si ascultatorii entuziasmati ar zice ca-l au in fata pe urmasul lui Hemingway.
Mi s-a parut o carte excesiva in toate sensurile: ca lungime, prin detaliile insipide ale interactiunilor,  cand voia sa fie palpitanta sfarsea in plictiseala, cand voia sa induioseze, se insiropa, nu stiu exact (de) ce scartaie si nu mi-a dat voie sa intru in ea cu entuziasm, ca asa de slaba cum am perceput-o eu nu cred sa fie, dar parca nu mergeau constructia atmosferei, alaturarea imaginilor. Incercand sa devina profunda, sfarsea prin reluarea acelorasi idei, revenind la tema pentru a explica din nou, in caz ca am uitat dupa cateva sute de pagini, analogia de pornire in depanarea vietii eroului. Si culmea e ca pare sa-si propuna sa fie o carte care te misca, te impresioneaza. Oi avea eu un cinism prea adanc inradacinat, o fi vrut autoarea sa spuna prea multe sau, pur si simplu, americanismul omului (post)modern nu mai are vana creativa de acum cativa ani si literatura din State n-a reusit sa produca in 2014 o carte mai buna. Desi in 2012 juriul n-a suferit de complexul neacordarii premiului...
Ma gandesc ca tabloul de plecare era  atat de lipsit de floricele si brizbrizuri! Solitudinea sticletelui captiv nu rezulta deloc din acest roman extravertit, galagios, obositor, la al carui ritm nu m-am putut deloc adapta.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.