Thursday, 24 September 2015

Vrajitoarea, marketingul si coruptia


Nicola Lagioia - La ferocia 

Urmand prezentarea vizuala a cartii, nu am sa incep autorul si titlul, detalii insignifiante,  inghesuite intr-un colt, eclipsate de banda galbena ce-ti sare in ochi pe coperta alb-negru, ce anunta cu caractere cat mai vizibile ca avem in fata volumul castigator al premiului Strega din 2015.
Strega, adica vrajitoarea, are o magie a ei: face cartile sa se vanda, ridica un autor pe piedestal, transforma peste noapte necunoscuti in vedete ale lumii literare italiene. Este un premiu controversat pe care lumea culturala il contesta, considerandu-l irelevant valoric. In 1968, nominalizarea printre cei cinci finalisti l-a facut pe Pasolini sa afirme transant "in nome della cultura, mi ritiro dalla Strega", afirmand ca industria editoriala nu are nevoie de scriitori buni, ci de produse de consum. 
De-a lungul anilor, nominalizarile au starnit multe dispute si nemultumiri. Orice criteriu de selectie face asta, imi veti spune. Insa protestatarii ce invoca viciul de forma au dreptate. Nominalizarile la premiul Strega sunt facute de edituri, prin alegerea din catalogul lor a cartilor participante la selectie. Si daca editurile de dimensiuni mai mici pot face propuneri valoroase si oarecum independente, cele mari sunt prinse in propria retea de relatii si prietenii, autorii fiind in unele cazuri chiar membri ai juriului. Asa se face ca, in general, castiga volumele publicate de cele mai mari doua edituri, Rizzoli si Mondadori (ingloband si Einaudi). 
Cel de-al doilea motiv de neincredere legat de valoarea premiului este ca, propunerile fiind ale editorilor, tin cel mai adesea de marketing, este un premiu care urmeaza piata, tirajele si vanzarile. Editurile nu ezita sa propuna carti proaste care se vand bine. Daca printr-un concurs de imprejurari nefericit pentru cititori castiga, editura ii dubleaza sau chiar tripleaza pretul, eventual scoate si o editie hardcover care sa justifice scumpirea. Va vinde si mai mult, oamenii vor fi curiosi sa vada ce se premiaza, marturisesc ca nici eu in literatura italiana contemporana nu am prea multe criterii de orientare in vasta productie anuala. Coperta a patra? Evident ca orice editura are interesul sa spicuiasca din cronicile elogioase si sa conceapa o prezentare cat mai agreabila. Bloguri? Hmm... poate, dar prea putini au curajul, placerea sau interesul de a-si impartasi franc gandurile. O rasfoire superficiala ajuta uneori, dar si ea poate induce in eroare. Invers, sunt acele carti frumoase care asteapta umile in raft pentru ca nu fac valva, pentru ca o editura mai mica nu are aceleasi resurse de marketing ca una mare, pentru ca nu au o burtiera galbena care sa-ti spuna cat de senzationale si premiate sunt, pentru ca am citit cronici laudative din partea unor persoane care scriu numai cronici laudative si nu stiu sa cern printre randuri entuziasmul real de cel fals. 
Ca sa inchei cu premiul Strega, nu este deloc un model de urmat, Campiello, cel de-al doilea premiu important pentru literatura din Italia, e ceva mai relevant pentru ceea ce inseamna la ei un premiu literar, in sensul ca selectia initiala este facuta de un juriu format din critici iar din cele cinci titluri finale numai publicul (300 de persoane cu provenienta, interese literare si varste diferite) decide castigatorul. 

Uite ca m-am luat cu premiul si n-am zis nimic de carte inca. Ar fi cazul, nu? Incepe cu o femeie mergand goala, cu sangele siroind, ca in transa, pe mijlocul unei autostrazi din sudul Italiei. Nu e cu serial killeri, nici cu zombi. Vine o masina si o omoara. Soferul tocmai se intorcea din nord unde transportase marfa. Fusese nevoit sa ia un pasager si asta il impiedicase sa opreasca la locul obisnuit de vanzare a blugilor sustrasi din transport, prin urmare conducea inapoi spre casa obosit si frustrat, in miez de noapte. In urma accidentului, isi pierde un picior, dar are parte de intamplari ciudate: intr-un spital ca toate spitalele noastre de stat, unde pacientii zac uneori in paturi pe hol si medicul e doar un nume cu renume pe o usa in spatele careia nu gasesti pe nimeni cu lunile, i se fac toate voile: este mutat singur intr-o rezerva, primeste in camera un televizor nou-nout, mai mult, cand este externat, primeste un apartament central luminos si aerisit si nimeni nu il interogheaza asupra accidentului. Singura informatie pe care o publica ziarele este ca victima s-ar fi sinucis aruncandu-se de pe o parcare etajata. Se numea Clara  Salvemini si era fiica cea mare unui afacerist local de succes, dezvoltator imobiliar din sudul mafiot al Italiei, din zona Bari, cu o influenta larga in sferele de decizie, sustinuta de puterea banilor proveniti de pe santierele din intreaga lume. Avea o sora studenta si doi frati, unul oncolog cu renume, altul jurnalist ce petrecuse ce petrecuse ceva timp printr-o clinica psihiatrica, din cauza relatiei sale mai speciale cu realitatea si fantezia. Cu acesta din urma, Michele, legatura Clarei era aproape incestuoasa, fiecare gasindu-si refugiul in celalalt din fata lumii pe care ar fi dorit sa o vada arzand, sa o distruga din temelii.
Cautarea adevarului asupra mortii Clarei ofera o incursiune in viata si afacerile familiei Salvemini, pe fundalul unei Italii desprinse parca din capitolul Cemento armato al Gomorrei lui Saviano, unde complexele rezidentiale se construiesc deasupra gropilor de deseuri toxice, pentru ca se poate, si imperiile economice se cladesc prin frauda si mita.
Cartea nu cauta o amintire, o reconstituire, ci un inceput. Ca si Clara, cu senzatia ei de instrainare, aflandu-se mereu in alta parte decat ii este trupul cedat cu usurinta celor ce poftesc la el, ne poarta din ce in ce mai adanc in labirintul puterii construit de judecatori, medici, politicieni, profesori, jurnalisti. Thriller politic, roman social, cartea lui Lagioia ar fi putut  sa fie una de interes, o radiografie a coruptiei, un subiect mereu actual in Italia de sud.
Insa avem o mare problema: domnul Lagioia scrie prost. Am citit cartea cu poticneli si, nefiind in limba materna, am avut complexul ca ma depaseste, ca nu ea sufera de incoerenta, ci eu de limitari lingvistice. Sunt parti unde accelereaza si, vrand sa redea ritmul sacadat al unui mecanism ce devine pretext si scuza pentru santaj si manevre ilegale ori tensiunea unui moment, propozitiile cad scurte, reci, eliptice. Dar sunt si parti unde volutele stilistice capata pompa si arata cam asa:

"Non era molto oltre la trentina, ma non poteva avere meno di venticinque anni a causa dell’intangibile rilasciamento dei tessuti che trasforma la sveltezza di certe adolescenti in qualcosa di perfetto." (Nu avea cu mult peste treizeci de ani, dar nici nu putea sa aiba mai putin de douazeci si cinci, din cauza intangibilei lasari a tesuturilor ce transforma supletea unor adolescente in perfectiune).
sau: 
"Ecco il problema di Ruggero: la concrezione di pazzi con cui la sorte voleva distoglierlo dall’unica attività che lo avrebbe reso libero, il tasto su cui battere fino a quando la particola di follia che in linea retta alimentava anche lui fosse diventata un nudo anello che non trasmette niente, lo studio, lo studio fanatico della medicina a cui si dedicava senza perdere un attimo." (Fraza asta atat se scarpina cu mana stanga la urechea dreapta pe dupa ceafa ca nici nu stiu cum s-o traduc, am sa incerc totusi, nu trageti in incoerenta, nu-i de la mine:
Iata problema lui Ruggero: conglomeratul de smintiti cu care soarta voia sa-l distraga de la singura activitate ce i-ar fi adus libertatea, tasta de apasat pana cand particula de nebunie care, in linie dreapta, il alimenta si pe el, ar fi devenit un inel gol care sa nu transmita nimic, studiul, studiul fanatic al medicinei, caruia i se dedica fara sa piarda nici un moment).

Ca sa-mi lamuresc perplexitatile, am tras cu coada ochiului la comentariile italienilor, care nu-s atat de protectori ai sensibilitatii artistice cum sunt cititorii nostri fata de autorii romani. Multi au exact aceeasi problema ca si mine. Nici ei nu inteleg ce scrie acest Nicola Lagioia, considerandu-l afectat, artificial, cu lacune de logica in constructia frazelor. Deci nu e de la noi, cititorii mofturosi sau incapabili sa sesizeze inovatiile eliptice ale limbajului, suntem totusi prea multi ca sa fim cu totii "limitati lingvistic".
Totul e cautat la acest scriitor, care si-a dorit din tot sufletul sa intre in sferele inalte ale literaturii, chiar si prin titlurile partilor cartii. Partea a doua, de exemplu, se numeste "Divenni pazzo, con lunghi intervalli di orribile sanità mentale" (Am devenit nebun, cu lungi intervale de oribila sanatate). Nu va asteptati sa regasiti altceva din Poe in afara titlului, e doar o referinta gratuita, ca multe altele.
Dar cartea a devenit deja  best seller in Italia si iata cum Vrajitoarea a facut farmece si de data asta!

4 comments:

  1. Cam aşa mi s-a părut şi romanul Lebăda neagră de Sveva Casati Modignani. O poveste de familie pe 3 generaţii, cu ceva tentă socială, mistere de familie, un bestseller bineînţeles. Problema e că foarte multe cărţi vin cu descrieri pompoase şi nu-ţi mai poţi da seama dacă sunt sau nu bune. Una e să aibă priză la public pentru că subiectele sunt incitante şi te prind, alta e să fie bine scrise dar cu subiecte mai puţin comerciale.

    ReplyDelete
  2. Ideal ar fi ca o carte care obtine Strega (un premiu ce tine totusi cont de vanzari, adica de gustul majoritatii) sa aiba ambele calitati pentru a pastra credibilitatea premiului, subiecte incitante si bine scrise. Desi eu nu prea cred in subiecte "mai putin comerciale", marketingul ne arata ca orice se poate vinde, depinde de forma de impachetare, de suportul financiar, de numele care gireaza produsul respectiv, lucru aplicabil si cartilor, unde critici sau scriitori consacrati sustin prin cuvinte elogioase productii uneori indoielnice... Chiar daca orice carte isi gaseste cititori, premiile ajusteaza destul de mult numarul lor. Mi se pare cam trist ca premii acordate dupa alte criterii decat cele literare ajung sa influenteze gustul literar al publicului.
    Bine ai venit in barlogul meu :)!

    ReplyDelete
  3. Rămâne la latitudinea cititorilor să descopere singuri dacă o carte merită sau e doar produsul unei campanii bune de marketing, Da, e trist atunci când premiile nu se acordă pe criterii strict literare, cred că şi acolo sunt nişte interese la mijloc deşi ai vrea să crezi că lumea literară e o lume boemă, o lume a frumosului în care aceste jocuri nu-şi au locul.
    Bine te-am găsit! Ieri ţi-am descoperit blogul şi am citit cu interes mai multe postări. Ba chiar am căutat şi ce e ăla un Dromar să-mi fac o idee ce-i cu numele :P

    ReplyDelete
  4. Cam da, dar nici bietii cititori nu reusesc intotdeauna sa-si dea seama din rasfoire si ajung sa cumpere cartea gandindu-se ca, daca minti mai luminate au premiat-o, o fi ceva de capul ei.
    De-asta imi pare mie rau ca tot mai multi bloggeri literari (care teoretic ar trebui sa scrie doar pentru placerea lecturii, sa-si impartaseasca bucuriile si nemultumirile literare) ajung sa reprezinte o editura sau alta si sa lase subiectivismul unei relatii personale sa le influenteze parerile despre carti. Pe de alta parte cum ar mai putea sa spuna cu onestitate "mie nu mi-a placut cartea x pentru ca..." fara ca unii sa se grabeasca sa asimileze o opinie individuala cu pozitia unei edituri pe care o "reprezinta" si sa o categoriseasca drept invidie :)?! Asa ajunge cititorul sa fie sceptic cand rasfoieste blogosfera literara si nu mai intelege daca cineva lauda o carte pentru ca i-a placut sau pentru ca o editura ii ofera carti sau alte avantaje in urma promovarii titlurilor sale.
    Cu nick-ul e poveste veche, de vreo 10-15 ani, pe vremea cand jucam Magic the Gathering, unde Dromar the Banisher era un dragon care alunga creaturile de pe masa, asa cum as vrea si eu sa alung in uitare ceea ce-mi displace. Apoi a aparut Ikea si prestigiul Dromarului a mai scazut cand s-a vazut transformat intr-o tava pentru prajituri. De cand am inceput sa invat limbi nordice si am aflat ca "drømmer" inseamna "vise", am readoptat "dromarul" ca emblema a viselor frumoase si urate, a experientelor traite, vazute, auzite, citite.

    ReplyDelete

Note: only a member of this blog may post a comment.